De la data cīnd a fost mai īntīi publicată (1941)
şi pānă astăzi, cartea aceasta s-a vāndut īn sute de mii de
exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză
pentru īntoarcerea la o credinţă īn Dumnezeu.
Cartea a III-a:
Conduita creştină
11. Oamenii noi
Īn capitolul precedent am comparat lucrarea
lui Cristos de facere a oamenilor noi cu procesul de transformare a unui cal
īntr-o făptură īnaripată. Am folosit exemplul acela extrem
pentru a sublinia ideea că nu este vorba de o simplă
īmbunătăţire, ci de o Transformare. Cea mai apropiată
paralelă din lumea naturală este īntīlnită īn cazul
transformărilor remarcabile pe care le putem produce īn unele insecte
dacă le tratăm cu anumite radiaţii. Unii oameni cred că
acesta este modul īn care a operat evoluţia. Modificările din
creaturi, modificări de care depinde totul, s-ar putea să fi fost
produse de radiaţii venite din spaţiul cosmic. (Desigur, odată
ce au apărut aceste modificări, a īnceput să acţioneze
asupra lor ceea ce ei numesc selecţie naturală, adică
modificările favorabile supravieţuiesc, iar celelalte se sting.)
Poate că omul modern īnţelege ideea creştină mai bine
dacă face legătura cu evoluţia. Toată lumea ştie
despre evoluţie (deşi, desigur, unii oameni educaţi nu o cred):
tuturor ni sa spus că omul a evoluat din forme inferioare de
viaţă. De aceea, oamenii se īntreabă deseori: Care este pasul
următor? Ce va apare după om? Unii scriitori cu imaginaţie
īncearcă uneori să descrie acest pas Supraomul, cum īl numesc ei;
dar de obicei ei nu reuşesc decīt să zugrăvească o
fiinţă mult mai rea decīt omul, aşa cum īl cunoaştem noi,
şi după aceea īncearcă să compenseze aceasta prin faptul
că īl īnzestrează cu picioare sau cu mīini foarte lungi. Dar să
presupunem că pasul următor ar fi ceva mult mai diferit de stadiile
anterioare decīt īşi poate imagina cineva. Nu este oare foarte probabil
să fie aşa? Īn urmă cu sute de mii de ani, au apărut
creaturi foarte bine protejate, cu o armură groasă. Dacă cineva
ar fi urmărit atunci cursul evoluţiei, probabil că s-ar fi
aşteptat ca aceste armuri să devină tot mai solide. Dar ar fi
greşit. Viitorul rezerva ceva la care nu se aştepta nimeni atunci. El
avea să producă animale mici, neprotejate, fără blană,
dar care aveau o minte mai bună: şi cu mintea aceea ei aveau să
stăpīnească īntreaga planetă. Ei nu aveau să aibă doar
mai multă putere decīt monştrii preistorici, ci aveau să
aibă un nou gen de putere. Pasul următor nu numai că avea
să fie diferit, ci avea să fie un nou gen de diferenţă.
Rīul evoluţiei nu avea să curgă īn direcţia īn care 1-a
văzut observatorul acela: de fapt, avea să facă o cotitură
bruscă.
Mi se pare că cele mai larg acceptate presupuneri cu privire la stadiul
următor fac acelaşi gen de greşeală. Oamenii văd (sau
cel puţin cred că văd) cum fiinţa umană īşi
dezvoltă un creier mai mare şi dobīndeşte o stăpīnire mai
mare asupra naturii. Deoarece ei cred că rīul curge īn direcţia
aceea, ei īşi īnchipuie că va continua să curgă īn acea
direcţie. Dar eu nu pot să nu cred că stadiul următor va fi
realmente nou; el va merge īntr-o direcţie pe care nu am fi putut-o visa
niciodată. Dacă nu ar fi aşa, nici nu ar merita să fie
numit un Stadiu Nou. Ar trebui să ne aşteptăm nu numai la
diferenţă, ci la un nou gen de diferenţă. Ar trebui să
ne aşteptăm nu numai la o simplă schimbare, ci la o nouă
metodă de a produce schimbarea. De fapt, ar trebui să ne
aşteptăm ca stadiul următor al evoluţiei să nu fie un
stadiu al evoluţiei: ar trebui să ne aşteptăm ca
īnsăşi evoluţia, ca metodă de producere a schimbării,
să fie īnlocuită. In fine, nu ar trebui să fim surprinşi
dacă, atunci cīnd se va petrece lucrul acesta, foarte puţini oameni
vor observa ce se īntīmplă.
Ei bine, dacă vrei să vorbeşti īn aceşti termeni,
concepţia creştină este tocmai că Stadiul Următor a
apărut deja şi este cu adevărat nou. Nu este o schimbare de la
oameni inteligenţi la oameni mai inteligenţi: este o schimbare care
merge īntr-o direcţie cu totul diferită o schimbare de la a fi
creaturi ale lui Dumnezeu la a fi copii ai lui Dumnezeu. Primul caz a
apărut īn Palestina īn urmă cu două mii de ani. Īntr-un sens,
această schimbare nu este nicidecum evoluţie, deoarece nu este ceva
ce rezultă dintr-o desfăşurare naturală a evenimentelor, ci
este ceva ce vine īn natură din afara ei. Dar tocmai la aşa ceva
trebuie să ne aşteptăm. Noi am ajuns la ideile noastre despre
evoluţie prin studierea trecutului. Dacă există
noutăţi pregătite īn viitor, atunci ideea noastră,
bazată pe trecut, nu le va cuprinde. De fapt, acest Stadiu Nou se
deosebeşte de toate celelalte nu numai prin faptul că vine din afara
naturii, ci şi prin alte cīteva trăsături.
(1) Nu este realizat prin reproducere sexuală. Ar trebui oare să fim
urprinşi de acest lucru? A existat un timp cīnd nu a existat sexul;
dezvoltarea a avut loc prin metode diferite. īn consecinţă, ne putem
aştepta să vină o vreme cīnd sexul va dispare sau (şi
aceasta se petrece īn realitate) un timp cīnd sexul, deşi continuă
să existe, īncetează să mai fie principalul canal de dezvoltare.
(2) Īn stadiile primare de dezvoltare ale organismelor vii, ele nu au avut de
ales, sau au avut prea puţin de ales, īn ce priveşte pasul nou.
Progresul a fost, īn principal, ceva ce s-a petrecut cu ele, nu ceva ce au
făcut ele. Dar noul stadiu, trecerea de la a fi creaturi la a fi copii,
este voluntar, cel puţin īntr-un sens. Nu este voluntar īn sensul că
noi īnşine am fi putut alege sau l-am fi putut imagina, dar este voluntar
īn sensul că atunci cīnd ne este oferit īl putem refuza. Dacă vrem,
ne putem retrage, putem să rămīnem īn pătrăţica
noastră şi să lăsăm noua Omenire să īnainteze
fără noi.
(3) Am spus că primul caz a fost cel al lui Cristos. El este mult mai
mult decīt atīt. El nu este doar un om nou, un specimen dintr-o specie, ci El
este Omul nou. El este originea, centrul şi viaţa tuturor oamenilor
noi. El a venit īn universul creat, a venit de bunăvoie, aducīnd cu Sine
Zoe, viaţa nouă. (Vreau să spun, desigur, că Zac a existat
dintotdeauna īn sferele ei.) El transmite această viaţă
nouă nu prin ereditate, ci prin ceea ce am numit infecţia
bună. Oricine care o primeşte, o primeşte prin contact personal
cu El. Alţi oameni pot deveni noi prin faptul că sīnt īn El.
(4) Acest pas este făcut mult mai repede decīt cei precedenţi. Īn
comparaţie cu dezvoltarea omului pe această planetă,
răspīndirea creştinismului īn rasa umană pare să fie ca un
fulger două mii de ani nu sīnt aproape nimic īn istoria universului.
(Să nu uităm niciodată că noi sīntem īncă primii
creştini. Dezbinările actuale dintre noi, rele şi
nefolositoare, sīnt, sperăm, o boală a copilăriei: abia acum ne
ies dinţii. Lumea din afară, fără īndoială, crede
tocmai contrariul. Ea crede că noi murim de bătrīneţe. Dar ea a
mai crezut de multe ori lucrul acesta! Mereu, mereu a crezut că
creştinismul este pe moarte, din pricina persecuţiei din afară
sau a corupţiei dinăuntru, din pricina ridicării
mahomedanismului, din pricina progresului ştiinţelor naturii, din
pricina ridicării marilor mişcări revoluţionare
anticreştine. Prima dezamăgire a fost legată de răstignire.
Omul Cristos a īnviat. īntr-un sens şi īmi dau seama cīt de īngrozitor
de nedrept trebuie să li se pară lucrul acesta s-a repetat mereu de
atunci īncoace. Ei continuă să ucidă lucrul pe care 1-a īnceput
El: şi de fiecare dată, tocmai cīnd ei bătătoresc
pămīntul pe groapa creştinismului, aud dintr-o dată că este
viu şi că a izbucnit īn vreun loc nou. Nu este de mirare că ei ne
urăsc.)
(5) Miza este mare. Dacă ar fi eşuat la unul dintre stadiile
anterioare, creatura ar fi pierdut, īn cel mai rău caz, puţinii ani
de viaţă pe acest pămīnt: dar foarte adesea nu a pierdut nici
măcar atīt. Dar dacă eşuăm la acest pas, pierdem un premiu
care este infinit (īn cel mai strict sens al cuvīntului). Acum a sosit momentul
critic. In cursul secolelor, Dumnezeu a călăuzit natura pīnă la
punctul īn care a produs făpturi care (dacă vor) pot fi luate direct
din natură şi pot fi transformate īn dumnezei. Oare vor accepta ele
să fie transformate? īntr-un fel, este ca şi criza naşterii.
Pīnă cīnd ne decidem să-L urmăm pe Cristos, noi īncă sīntem
părţi din natură, sīntem īncă īn pīntecele marii noastre
mame. Sarcina ei a fost purtată mult, cu durere şi teamă, dar
acum a ajuns la punctul culminant. A sosit momentul cel mare. Totul este
pregătit. Doctorul a sosit. Oare se va desfăşura naşterea
fără probleme? Bineīnţeles că se deosebeşte de o
naştere obişnuită printr-un aspect important. īntr-o naştere
obişnuită, copilul nu are de ales: īn cazul acesta, copilul poate
alege. Mă īntreb ce ar face un copil obişnuit dacă ar putea
alege. S-ar putea să prefere să rămīnă īn locul īntunecos,
cald şi sigur din pīntece, pentru că ar crede că pīntecele
īnseamnă siguranţă. Dar alegerea ar fi cīt se poate de
greşită, pentru că dacă ar rămīne acolo ar muri.
Īn concepţia creştină, naşterea deja a avut loc: pasul nou
a fost īntreprins şi continuă să fie īntreprins. Oameni noi sīnt
presăraţi deja ici şi colo pe tot pămīntul. Unii dintre ei,
aşa cum am admis, sīnt greu de recunoscut, dar alţii pot fi
recunoscuţi. īi īntīlneşti din cīnd īn cīnd. Vocile şi
feţele lor sīnt diferite de ale noastre: mai puternice, mai
liniştite, mai fericite, mai radioase. Ei īncep calea acolo unde au
abandonat-o cei mai mulţi dintre noi. Ei pot fi recunoscuţi,
după părerea mea, dar trebuie să ştii ce să
cauţi. Ei nu se vor asemăna cu ideea pe care ne-am format-o noi din
lecturi despre oamenii religioşi. Ei nu atrag atenţia asupra lor
īnşile. Ai tendinţa să crezi că tu te porţi frumos cu
ei, cīnd de fapt ei se poartă frumos cu tine. Ei te iubesc mai mult decīt
alţi oameni, dar au mai puţină nevoie de tine. (Trebuie să
depăşeşti stadiul cīnd doreşti ca alţii să
aibă nevoie de tine: pentru unii oameni buni, mai ales pentru femei,
aceasta este ispita la care rezistă cel mai greu.) De obicei va părea
că ei au foarte mult timp disponibil: te miri de unde au atīta timp. Cīnd
l-ai recunoscut pe unul dintre ei, pe următorul īl vei recunoaşte
mult mai uşor. Părerea mea (dar de unde aş putea şti?) este
că ei se recunosc unul pe altul imediat şi fără greş,
trecīnd peste orice barieră de culoare, sex, clasă socială,
vīrstă sau chiar crez. īn sensul acesta, a deveni sfīnt poate fi comparat
cu a deveni membru al unei societăţi secrete. Exprimīndu-ne īn
termeni foarte modeşti, trebuie să fie foarte amuzant.
Nu trebuie să vă imaginaţi īnsă că oamenii noi sīnt,
īn sensul obişnuit, toţi la fel. Multe dintre lucrurile pe care vi
le-am spus īn această ultimă carte v-ar putea determina să
credeţi acest lucru. A deveni om nou īnseamnă să pierzi ceea ce
noi numim eul tău. Trebuie să ieşim din noi īnşine
şi să intrăm īn Cristos. Voinţa Lui va deveni voinţa
noastră şi trebuie să gīndim gīndurile Lui, să avem
gīndirea lui Cristos, cum spune Biblia. Dacă Cristos este unul şi
dacă El trebuie să fie īn noi toţi, oare nu ar trebui să
fim exact la fel? S-ar părea să fie aşa, dar īn realitate nu
este aşa.
Este dificil să găsim aici o ilustraţie potrivită deoarece,
desigur, nu există două lucruri īn natură care să fie
legate īntre ele prin aceeaşi relaţie ca şi Creatorul şi
creaturile Sale. Voi īncerca totuşi să vă dau două
ilustraţii imperfecte, care să vă ajute să vă
formaţi o idee despre adevăr, īnchipuiţi-vă o mulţime
de oameni care au trăit īntotdeauna īn īntuneric. Ajungeţi īntre ei
şi īncercaţi să le descrieţi cum este lumina. Aţi
putea să le spuneţi că dacă vor ieşi la lumină,
acea lumină va cădea asupra lor şi ei o vor reflecta şi vor
deveni astfel vizibili. Nu este oare posibil ca ei să-şi imagineze
că, īntrucīt ei vor primi aceeaşi lumină şi toţi vor
reacţiona faţă de ea īn acelaşi fel (adică o vor
reflecta), toţi vor arăta la fel? Cu toate acestea, noi ştim
că lumina va scoate la iveală diferenţele dintre noi. Şi
iarăşi, să presupunem că un om nu ar şti nimic despre
sare. īi dai puţină sare şi el simte un gust aparte, foarte
puternic. După aceea īi spui că oamenii din ţara aceea folosesc
sare īn toate mīncărurile lor. Ar fi posibil ca el să
răspundă: In cazul acesta, cred că toate mīncărurile
voastre au exact acelaşi gust, pentru că gustul acelei substanţe
pe care mi-ai dat-o s-o gust este atīt de puternic īncīt va anihila gustul
oricărui alt ingredient. Dar noi ştim că efectul sării
este tocmai opus departe de a anihila gustul oului, al cărnii şi al
verzei, sarea scoate la iveală gustul lor. Ele nu īşi dezvăluie
adevăratul gust decīt după ce ai adăugat sarea. (V-am avertizat
că aceasta nu este o ilustraţie foarte bună, deoarece poţi
anihila gustul celorlalte ingrediente dacă pui prea multă sare, īn
timp ce nu poţi anihila gustul personalităţii umane dacă
pui prea mult Cristos. V-am spus că este doar o īncercare de a ilustra
adevărul.)
Cam aşa ceva se petrece cīnd Cristos este īn noi. Cu cīt dăm la o
parte mai mult ceea ce numim eul nostru şi Īi permitem lui Cristos
să preia controlul, cu atīt devenim mai mult cu adevărat noi
īnşine. Cristos este atīt de mare, īncīt milioane şi milioane de
Cristoşi mici, care se deosebesc unii de alţii, nu sīnt destui ca
sā-L prezinte pe El deplin. El i-a făcut pe toţi. El a inventat
aşa cum un autor inventează personajele dintr-un roman ceea ce
sīntem destinaţi să fim tu şi eu, oameni noi diferiţi. īn
sensul acesta, adevăratul nostru eu ne aşteaptă īn El. Nu are
rost să īncerc să fiu eu īnsumi fără El. Cu cīt mă
īmpotrivesc Eui mai mult şi cu cīt īncerc mai mult să trăiesc pe
cont propriu, cu atīt voi fi mai dominat de ereditatea mea, de educaţia
mea, de mediul īn care trăiesc şi de dorinţele mele naturale. De
fapt, ceea ce numesc cu atīta mīndrie Eul meu devine doar un loc de īntīlnire
pentru şiruri de evenimente pe care eu nu le-am pornit şi nici nu le
pot opri. Ceea ce numesc dorinţele mele sīnt de fapt doar dorinţele
stīrnite īn mine de organismul meu fizic, pompate īn mine de gīndurile altor
oameni sau chiar sugerate de demoni. O omletă, nişte alcool şi
un somn bun vor fi adevăratele origini ale deciziei cu care mă laud
că am luat-o eu īnsumi, cu discernămīnt, de a mă culca cu
tīnăra care stă pe cealaltă banchetă īn vagonul de tren.
Propaganda va fi adevărata origine a idealurilor mele politice personale.
In starea mea naturală, eu nu sīnt o persoană atīt de completă
cum īmi place să cred: cea mai mare parte din ceea ce numesc eul meu
poate fi explicată foarte uşor. Cīnd vin la Cristos, cīnd mă
dăruiesc Personalităţii Eui, abia atunci īncep să am cu
adevărat o personalitate proprie.
La īnceput am spus că au existat Personalităţi īn Dumnezeu. Acum
vreau să merg mai departe. Nicăieri altundeva, īn afară de
Dumnezeu, nu există adevărate personalităţi. Pīnă cīnd
nu te vei dărui pe tine īnsuţi Lui, tu nu vei avea un eu real.
Identitatea personalităţii este de aşteptat să fie
īntīlnită mai mult īntre cei mai naturali oameni, nu īntre aceia care
s-au predat lui Cristos. Ce asemănare monotonă este īntre toţi
tiranii şi cuceritorii; ce diferenţă glorioasă este īntre
toţi sfinţii.
Trebuie să fie o predare reală a eului. Trebuie să-1 lepezi
orbeşte, dacă pot spune aşa. Cristos īţi va da cu
adevărat o personalitate reală, dar nu trebuie să mergi la El
doar de dragul acestui lucru. Cītă vreme ceea ce te interesează este
personalitatea ta, tu nu te apropii deloc de El. Primul pas este să
īncerci să uiţi cu totul de eul tău. Eul tău real şi
nou (care este al lui Cristos şi al tău, care este al tău tocmai
pentru că este al Lui) nu va apare cītă vreme tu īl cauţi. Va
apare atunci cīnd īl vei căuta pe Cristos. Ţi se pare ciudat? Tu
ştii cā acelaşi principiu este valabil īn multe probleme cotidiene.
Chiar şi īn viaţa socială, tu nu vei face o impresie bună
asupra oamenilor decīt atunci cīnd vei īnceta să te gīndeşti la
impresia pe care o faci asupra lor. Īn literatură şi īn artă,
nici un autor care caută cu orice preţ originalitatea nu va fi
original, īn timp ce dacă nu īncerci decīt să povesteşti
adevărul (fără să-ţi pese cītuşi de puţin de
cīte ori a fost povestit īn trecut), īn 90% din cazuri vei deveni original
fără să-ţi fi dat seama. Principiul se aplică īn toate
aspectele vieţii. Dăruieşte-te pe tine īnsuţi şi
atunci vei găsi adevăratul tău eu. Pierde-ţi viaţa
şi o vei salva. Supune-te la moarte moartea ambiţiilor şi a
dorinţelor tale favorite īn fiecare zi şi, īn final, moartea
īntregului tău trup: supune-te cu fiecare fibră din fiinţa ta,
şi atunci vei găsi viaţa veşnică. Nu reţine nimic
pentru tine. Nimic din ce păstrezi nu va rămīne cu adevărat al
tău. Nimic din tine care nu a murit nu va fi īnviat din morţi.
Priveşte la tine īnsuţi şi vei descoperi īn viitor numai
ură, singurătate, disperare, mīnie, ruină şi descompunere.
Priveşte īnsă la Cristos şi īl vei găsi pe El, iar
īmpreună cu El vei primi toate celelalte lucruri.
10. Oameni buni sau oameni noi
Domnul Isus vrea să īmplinească ce
a spus. Cei care se īncredinţează īn mīinile Lui vor deveni
desăvārşiţi, aşa cum El este desăvīrşit
desăvīrşit īn dragoste, īn īnţelepciune, īn bucurie, īn
frumuseţe şi īn nemurire. Schimbarea nu va fi terminată īn
viaţa aceasta, pentru că moartea este o parte importantă a
tratamentului. Cīt de departe merge schimbarea īnainte de moarte īntr-unui sau
altul dintre creştini este incert.
Cred că este momentul potrivit să luăm īn discuţie o
īntrebare care a fost pusă deseori: Dacă creştinismul este
adevărat, de ce nu sīnt toţi creştinii īn mod vizibil mai buni
decīt toţi necreştinii? Īndărătul acestei īntrebări
este ceva care este īn parte rezonabil şi īn parte complet nerezonabil.
Partea rezonabilă este aceasta: Dacă convertirea la creştinism
nu īmbunătăţeşte acţiunile exterioare ale omului
dacă el continuă să fie la fel de snob, de dispreţuitor, de
invidios sau la fel de ambiţios ca şi īnainte atunci eu cred
că convertirea lui a fost īn mare măsură imaginară;
dacă după convertirea iniţială cineva vrea să
vadă dacă a făcut vreun progres, acesta este testul pe care
trebuie să-1 aplice. Sentimente mai nobile, gīnduri noi, un interes mai
mare pentru religie nu īnseamnă nimic decīt dacă comportarea
noastră este mai bună; tot aşa, īn timpul unei boli, faptul
că te simţi mai bine nu este de mare folos dacă termometrul
continuă să arate că temperatura ta creşte. īn sensul
acesta, lumea din afară are dreptate să judece creştinismul prin
rezultatele lui. Cristos nea spus să judecăm după rezultate.
Pomul se cunoaşte după roade sau, cum spunem noi, dovada că
prăjitura este bună stă īn faptul că o mănīnci. Cīnd
noi, creştinii, ne purtăm īn mod nepotrivit sau nu ne comportăm
bine, noi facem creştinismul neverosimil pentru lumea din afară. O
lozincă din timpul războiului ne avertiza că Vorbirea
neatentă duce la pierderea de vieţi. Este la fel de adevărat
că trăirea neatentă duce la vorbe. Vieţile noastre
trăite neglijent fac lumea să vorbească, şi noi īi dăm
prilej să vorbească īntr-un fel care aruncă īndoieli asupra
adevărului creştinismului īnsuşi.
Mai este īncă un mod īn care este nelogic pentru lumea din afară
să ceară să vadă rezultate. S-ar putea ca ei să
ceară nu numai ca viaţa fiecărui om să se
īmbunătăţească atunci cīnd devine creştin; s-ar putea
ca ei să ceară ca, īnainte de a crede īn creştinism, să
vadă īntreaga lume īmpărţită clar īn două tabere
creştini şi necreştini şi ca toţi oamenii din prima
tabără să fie, īn orice moment, īn mod vizibil mai buni decīt
toţi oamenii din tabăra a doua. Cererea aceasta este
nerezonabilă pentru mai multe motive.
(1) Īn primul rīnd, situaţia din lumea reală este mult mai
complicată. Lumea nu constă din creştini 100% şi
necreştini 100%. Sīnt oameni (şi īncă mulţi) care
īncetează treptat să mai fie creştini, dar cu toate acestea
īşi atribuie acest nume: unii dintre ei sīnt clerici. Sīnt alţi
oameni care devin treptat creştini, fără ca ei să se
considere deja creştini. Sīnt oameni care nu acceptă toată
īnvăţătura creştină despre Cristos, dar care sīnt atīt
de puternic atraşi de El īncīt ei sīnt ai Lui īntr-un sens mult mai
profund decīt pot ei īnţelege. Sīnt oameni de alte religii care sīnt
călăuziţi de influenţa secretă a lui Dumnezeu ca
să se concentreze asupra acelor părţi din religia lor care sīnt
īn armonie cu creştinismul şi care astfel aparţin lui Cristos
fără să o ştie. De exemplu, un budist de bună-credinţă
poate fi călăuzit să se concentreze tot mai mult asupra
īnvăţăturii budiste despre milă şi să lase pe
plan secundar (deşi el poate continua să spună că crede)
īnvăţătura budistă despre alte lucruri. S-ar putea ca
mulţi păgīni buni care au trăit cu mult īnainte de naşterea
lui Cristos să fi fost īn această situaţie. Desigur, īntotdeauna
au existat mulţi oameni care sīnt confuzi īn gīndire şi au o
mulţime de crezuri amestecate de-a valma. In consecinţă, nu are
rost să īncerci să emiţi judecăţi īn masă despre
creştini sau necreştini. Poţi să compari īn masă dinii
şi pisicile sau bărbaţii şi femeile, deoarece īn cazul lor
se ştie fiecare din ce categorie face parte. De asemenea, un animal nu se
transformă (treptat sau brusc) din dine īn pisică. Dar cīnd
comparăm creştinii, īn general, cu necreştinii, īn general, de
obicei noi nu ne gīndim la oameni reali pe care-i cunoaştem, ci numai la
două idei vagi pe care ni le formăm din romane sau din ziare.
Dacă vrei să compari pe un creştin rău cu un ateu bun,
trebuie să te gīndeşti la două persoane reale pe care le-ai cunoscut.
Dacă nu venim la un caz concret, nu facem decīt să ne irosim timpul.
(2) Să presupunem că am luat un caz concret şi că acum nu
vorbim despre un creştin imaginar şi despre un necreştin
imaginar, ci despre doi oameni reali din cartierul nostru. Chiar şi īn
cazul acesta trebuie să fim atenţi să punem īntrebarea
corectă. Dacă creştinismul este adevărat, atunci ar trebui
să fie adevărate şi următoarele: (a) Orice creştin ar
trebui să fie mai bun decīt dacă aceeaşi persoană nu ar fi
creştină, (b) Orice om care devine creştin va fi mai bun decīt a
fost īnainte. Aplicīnd acelaşi raţionament, dacă reclama pentru
pasta de dinţi Super cristal este adevărată, ar trebui: (a) Ca
oricine care o foloseşte să aibă dinţi mai buni decīt
dacă nu ar folosi-o. (b) Calitatea dinţilor oricărei persoane
care o foloseşte să se īmbunătăţească. Dar
să spui că eu, care folosesc pastă de dinţi Super cristal
(şi care am moştenit dinţi răi de la amīndoi
părinţii mei) nu am dinţi la fel de buni ca un tīnăr negru
sănătos care nu a folosit niciodată pastă de dinţi,
afirmaţia īn sine nu dovedeşte că reclamele sīnt
neadevărate.
S-ar putea ca domnişoara Petrescu, care este credincioasă, să
aibă o limbă mai ascuţită decīt necredinciosul Radu
Ionescu. Dar lucrul acesta, īn sine, nu ne spune dacă creştinismul
este eficient sau nu. Problema este: Cum ar fi fost limba domnişoarei
Petrescu dacă ea nu ar fi credincioasă şi cum ar fi limba lui
Radu Ionescu dacă el ar deveni credincios. Domnişoara Petrescu
şi Radu Ionescu, ca rezultat al unor cauze naturale şi al
educaţiei, au anumite temperamente: creştinismul afirmă că
va pune amīndouă temperamentele sub o nouă conducere, dacă
persoanele respective īi vor permite să o facă. īntrebarea pe care poţi
să o pui este dacă acea nouă conducere, dacă i se permite
să preia controlul, īmbunătăţeşte starea. Oricine
ştie că ceea ce este coordonat īn cazul lui Radu Ionescu este un
material mai bun decīt ceea ce este coordonat īn cazul domnişoarei
Petrescu. Nu aceasta este ideea. Pentru a evalua conducerea unei fabrici nu
trebuie să iei īn considerare doar produsul fabricii. Dacă ţinem
seamă de condiţiile din Fabrica A, ar fi de mirare dacă ar
produce ceva; pe de altă parte, ţinīnd seamă de dotarea de
primă clasă a Fabricii B, deşi producţia ei este
ridicată, s-ar putea să fie mult mai scăzută decīt ar
trebui să fie. Nu īncape īndoială că directorul Fabricii A va
pune maşini noi cīt mai curīnd posibil, dar este nevoie de timp. īntre
timp, producţia scăzută nu dovedeşte că el a
eşuat.
(3) Şi acum, să mergem puţin mai adīnc. Directorul va instala
maşini noi: mai īnainte ca Cristos să termine lucrarea cu
domnişoara Petrescu, ea va fi īntr-adevăr foarte bună. Dar
dacă am rămīne la nivelul acesta, s-ar părea că singurul
scop al lui Cristos a fost să o rirdice pe domnişoara Petrescu la
acelaşi nivel la care s-a aflat Radu tot timpul. Noi am vorbit, de fapt,
ca şi cum Radu ar fi fost īntr-o stare bună; ca şi cum
creştinismul ar fi ceva de care au nevoie oamenii răi, dar de care
cei buni se pot lipsi; şi ca şi cum singurul lucru pe care ni-1 cere
Dumnezeu este să fim oameni buni. Dar aceasta ar fi o greşeală
fatală. Adevărul este că īnaintea lui Dumnezeu, Radu Ionescu are
la fel de multă nevoie de mīntuire ca şi domnişoara Petrescu.
īntr-un sens (pe care-1 voi explica peste o clipă), faptul de a fi om de
treabă abia dacă intră īn discuţie.
Nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să privească temperamentul
liniştit şi firea prietenoasă a lui Radu exact aşa cum le
privim noi. Ele rezultă din cauze naturale pe care le creează Dumnezeu
īnsuşi. Fiind doar trăsături de ordin temperamental, ele vor
dispare cu totul dacă se modifică digestia lui Radu. īn realitate,
bunătatea este un dar pe care Dumnezeu i 1-a dat lui Radu şi nu un
dar al lui Radu pentru Dumnezeu. Dumnezeu a permis unor cauze naturale,
acţionīnd īntr-o lume pervertită de secole de păcat, să
producă īn domnişoara Petrescu gīndirea īngustă şi nervii
īntinşi la maximum care explică īn mare parte răutatea ei.
Dumnezeu a intenţionat, la timpul potrivit, să corecteze acea parte a
ei. Dar, pentru Dumnezeu, nu aceasta este partea esenţială a
procesului. Ea nu prezintă nici o dificultate. Nu acesta este lucrul
care-L īngrijorează. Lucrul pe care-1 urmăreşte, pe care-1
aşteaptă şi la care lucrează este ceva ce nu este uşor
nici chiar pentru Dumnezeu, deoarece, prin īnsăşi natura cazului, El
nu-1 poate produce printr-un simplu act al puterii Sale. El aşteaptă
să-1 vadă petrecīndu-se atīt īn domnişoara Petrescu cīt şi
īn Radu Ionescu. Este ceva ce ei Īi vor da de bunăvoie Lui sau ceva ce vor
refuza să-I dea. Oare se vor īndrepta ei spre El şi vor īmplini
astfel singurul scop pentru care au fost creaţi? Voinţa lor
trepidează īnăuntrul lor, ca şi acul unei busole. Dar acesta
este un ac care poate alege. El poate indica spre nordul adevărat; dar nu
este obligat să o facă. Oare se va roti acul, se va stabiliza şi
va arăta spre Dumnezeu?
El īl poate ajuta să o facă. Dar nu īl poate forţa. El nu poate,
dacă putem spune aşa, să-Şi īntindă mīna şi
să-1 pună īn poziţia corectă, pentru că atunci nu ar
mai fi voinţă liberă. Va indica el nordul? Aceasta este
īntrebarea de care depinde totul. Oare īşi vor preda domnişoara
Petrescu şi Radu Ionescu naturile lor lui Dumnezeu? Dacă naturile pe
care le predau sau le reţin sīnt, īn momentul de faţă, agreabile
sau dezagreabile, este de importanţă secundară. Dumnezeu se
poate īngriji de această parte a problemei.
Să nu mă īnţelegeţi greşit. Este cert că Dumnezeu
priveşte o fire dezagreabilă ca pe un lucru rău şi
deplorabil. Şi, desigur, El priveşte o fire agreabilă ca pe un
lucru bun bun ca pīinea, ca lumina sau ca apa. Dar acestea sīnt lucruri bune
pe care El le dăruieşte, iar noi le primim. El a creat nervii
sănătoşi ai lui Radu şi digestia lui bună, şi
Dumnezeu are disponibile multe asemenea calităţi. Din cīte ştim
noi, pe Dumnezeu nu-L costă nimic: să creeze lucruri bune: dar ca
să convertească voinţele răzvrătite, īl costă
răstignirea, pentru că sīnt voinţe care pot refuza cererea Lui
īn oamenii buni la fel ca şi īn cei răi. īn afară de aceasta,
pentru că bunătatea lui Radu era doar o parte a naturii sale, ea se
va destrăma la sfīrşil. Natura īnsăşi se va destrăma.
Cauzele naturale se īmbină īn Radu pentru a forma un profil psihologic
plăcut, la fel cum ele se īmbină īntr-un apus de soare pentru a forma
o īmbinare plăcută de culori. Peste puţină vreme (pentru
că natura lucrează īn felul acesta), ele se vor despărţi,
şi īmbinarea pe care au creat-o īn ambele cazuri va dispare. Radu a avut
ocazia să transforme (sau mai degrabă, să-I permită lui
Dumnezeu să transforme) profilul acela trecător īn frumuseţea
unui spirit etern: şi el nu a folosit ocazia.
Avem un paradox aici. Cītă vreme Radu nu se īntoarce spre Dumnezeu, el
crede că bunătatea este a lui, şi cītă vreme crede
aşa, ea nu este a lui. Abia cīnd Radu īşi dă seama că
bunătatea aceasta nu este a lui, ci este un dar de la Dumnezeu, şi
cīnd I-o oferă din nou lui Dumnezeu, abia atunci īncepe aceasta să
fie cu adevărat a lui. De acum īncolo, Radu īncepe să fie
părtaş la propria lui creaţie. Singurele lucruri pe care le
putem păstra sīnt lucrurile pe care I le dăruim lui Dumnezeu de
bunăvoie. Ceea ce īncercăm să păstrăm pentru noi este
doar ceea ce vom pierde cu siguranţă.
De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă īntīlnim īntre
credincioşi oameni care īncă sīnt dezagreabili. Dacă te
gīndeşti bine, există un motiv pentru care ne putem aştepta ca
oamenii dezagreabili să se īntoarcă la Cristos īn număr mai mare
decīt ceilalţi. Aceasta a fost obiecţia oamenilor cu privire la
Cristos īn timpul vieţii Lui pămīnteşti: El părea să
atragă asemenea oameni mizerabili. Aceasta continuă să fie
obiecţia oamenilor şi va continua să fie īntotdeauna. Nu
īnţelegeţi de ce? Cristos a spus: Ferice de cei săraci şi
Creu este pentru cei bogaţi să intre īn īmpărăţie,
şi nu īncape īndoială că El s-a referit īn primul rīnd la cei
bogaţi sau săraci din punct de vedere economic. Dar oare nu se
aplică cuvintele Lui şi la un alt fel de bogăţie sau de
sărăcie? Unul dintre pericolele de a avea o mulţime de bani este
că te poţi mulţumi cu genul de fericire pe care ţi1 pot da
banii şi nu īţi dai seama că ai nevoie de Dumnezeu. Dacă
totul īn viaţă pare să se realizeze prin semnarea de cecuri,
s-ar putea să uiţi că īn fiecare clipă depinzi cu totul de
Dumnezeu.
Este foarte adevărat că īnzestrările naturale sīnt īnsoţite
de un pericol asemănător. Dacă ai nervi sănătoşi,
dacă ai sănătate, popularitate şi dacă ai o
educaţie bună, probabil că vei fi mulţumit cu caracterul
tău aşa cum este. La ce-mi mai trebuie Dumnezeu? s-ar putea să
spui. Ţie īţi vine uşor să ai o anumită conduită
bună. Tu nu eşti unul dintre acei oameni care sīnt obsedaţi de
sex, care sīnt alcoolici, nervoşi sau nestăpīniţi. Toată
lumea spune că eşti un om de treabă şi (īntre noi fie
vorba) tu eşti de acord cu ei. Este foarte posibil ca tu să crezi
că toată această bunătate este rodul eforturilor tale:
şi se poate să nu simţi nevoia pentru o bunătate
superioară. Deseori, oamenii care au această bunătate
naturală nu pot fi aduşi deloc la punctul să recunoască
nevoia lor de Cristos pīnă cīnd, īntr-o zi, bunătatea naturală
īi lasă baltă şi automulţumirea lor este spulberată.
Cu alte cuvinte, este greu pentru cei care sīnt bogaţi īn sensul acesta
să intre īn īmpărăţie.
Lucrurile sīnt complet diferite pentru oamenii dezagreabili oameni
mărunţi, modeşti, timizi, depravaţi, fără
vlagă, singuratici, pătimaşi, senzuali sau dezechilibraţi.
Dacă ei fac vreo īncercare să fie buni, ei descoperă īndată
că au nevoie de ajutor. Ei au nevoie de Cristos pentru că altfel nu
pot face nimic. Ei trebuie să-şi ia crucea şi să-L urmeze
altfel ajung disperaţi. Ei sīnt (īntr-un sens foarte real şi teribil)
săracii: pe ei i-a fericit El. Ei sīnt păcătoşii cu
care umblă El şi bineīnţeles că fariseii continuă
să spună, la fel cum au spus atunci: Dacă ar fi ceva de capul
creştinismului, oamenii aceia nu ar fi creştini.
Pentru fiecare dintre noi este aici un avertisment sau o īncurajare. Dacă
eşti o persoană agreabilă dacă virtutea este un lucru
normal pentru tine fii atent! Se aşteaptă mult de la cei
cărora li s-a dat mult. Dacă tu crezi că sīnt meritele tale cele
care īn realitate sīnt daruri pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin firea ta,
şi dacă te mulţumeşti să fii doar om de treabă,
tu continui să fii un rebel: şi toate acele daruri vor face doar ca
să fie mai īngrozitoare căderea ta, vor face corupţia ta mai
complicată şi exemplul tău rău mai dezastruos. Diavolul a
fost cīndva un arhanghel; īnzestrările lui naturale au fost atīt de
superioare īn comparaţie cu ale tale, cum sīnt ale tale īn comparaţie
cu ale unui cimpanzeu.
Dar dacă tu eşti o făptură sărmană
otrăvită de o educaţie proastă īntr-o casă plină
de gelozii vulgare şi de certuri fără sens stăpīnit,
fără voia ta, de vreo perversiune sexuală dezgustătoare
chinuit zi de zi de un complex de inferioritate care te face să te
răsteşti la cei mai buni prieteni ai tăi nu dispera. El
ştie totul. Tu eşti unul dintre săracii pe care i-a binecuvīntat
El. El ştie cīt de hīrbuită este maşina pe care īncerci să
o conduci. Perseverează. Fă tot ce poţi. Īntr-o zi (poate īntr-o
altă lume, dar poate mai curīnd), el o va arunca la fier vechi şi
īţi va da o maşină nouă. Şi atunci s-ar putea să
ne uimeşti pe toţi şi pe tine īnsuţi: pentru că tu
ai īnvăţat să conduci īntr-o şcoală severă. (Unii
dintre cei de pe urmă vor fi cei dintīi şi unii dintre cei dintīi vor
fi cei de pe urmă.)
Bunătatea o personalitate sănătoasă, completă
este un lucru excelent. Prin toate mijloacele medicale, educaţionale,
economice şi politice care ne stau īn putere, noi ar trebui să
īncercăm să producem o lume īn care cīt mai mulţi oameni cu
putinţă să crească buni; la fel cum trebuie să
īncercăm să producem o lume īn care toţi să aibă
mīncare din belşug. Dar nici măcar atunci cīnd am reuşit
să-i facem pe toţi buni, noi nu trebuie să presupunem că
sufletele lor nu au nevoie de mīntuire. O lume de oameni buni,
mulţumiţi īn bunătatea lor, care nu mai doresc altceva, care se
īndepărtează de Dumnezeu, ar fi o lume care are nevoie la fel de disperată
de mīntuire ca şi o lume nefericită şi poate că este o
lume mai greu de mīntuit.
Simpla īmbunătăţire nu este mīntuire, deşi mīntuirea
īmbunătăţeşte īntotdeauna viaţa oamenilor, chiar
şi aici şi acum, iar īn final o va īmbunătăţi īntr-o
măsură pe care īncă nu ne-o putem imagina. Dumnezeu a devenit om
ca să transforme creaturile Sale īn fii: nu doar ca să producă
oameni vechi mai buni, ci ca să producă un nou fel de oameni. Nu este
ca şi cum l-ai īnvăţa pe un cal să sară tot mai bine,
ci ca şi cum l-ai transforma īntr-o făptură īnaripată.
Desigur, cīnd va avea aripi, va sări peste garduri care nu ar fi putut fi
sărite şi astfel īl va īnvinge pe calul natural tocmai acolo unde
acesta excela. Dar se poate să fie o perioadă cīnd aripile abia īncep
să crească, cīnd el nu poate zbura: şi īn stadiul acela
umflăturile de pe umerii lui nimeni n-ar putea spune doar privindu-le
că vor deveni aripi s-ar putea să-i dea chiar o
īnfăţişare penibilă.
Dar poate că am petrecut deja prea mult timp cu această
problemă. Dacă ceea ce vrei este un argument īmpotriva
creştinismului (şi eu īmi aduc bine aminte cu cītă ardoare am
căutat un asemenea argument cīnd am īnceput să mă tem că
creştinismul este adevărat), poţi să găseşti cu
uşurinţă vreun creştin stupid şi
nesatisfăcător şi să spui: Iată omul nou cu care
te-ai lăudat atīta! Dă-mi-1 mie pe cel vechi! Dar dacă ai
īnceput să īţi dai seama că creştinismul este probabil
adevărat, vei şti īn inima ta că de fapt īncerci să
eviţi problema. Ce poţi tu cunoaşte de fapt cu privire la
sufletele celorlalţi oameni cu privire la ispitirile, la
oportunităţile şi la luptele lor? Este un singur suflet din
toată creaţia pe care-1 cunoşti: şi este singurul a
cărui soartă este pusă īn mīinile tale. Dacă există un
Dumnezeu, tu eşti, īntr-un sens, singur cu El. Nu-L poţi amīna cu
speculaţii despre vecinul tău de vizavi sau cu amintiri din ce ai
citit īn cărţi. La ce va folosi toată vorbăria şi
toate presupunerile (oare ţi le vei mai aminti?), cīnd ceaţa
anestezică pe care o numim natură sau lumea reală se va
mistui, şi Prezenţa līngă care te-ai aflat īntotdeauna va deveni
palpabilă, imediată şi inevitabilă?
Cartea a IV-a: Dincolo de
personalitate sau primii paşi īn doctrina Trinităţii
9. Socotirea costului
Am īntīlnit mulţi oameni care au fost
deranjaţi de ceea ce am spus īn ultimul capitol cu privire la cuvintele
Domnului nostru: Fiţi desăvīrşiţi. Unii oameni par
să creadă că aceste cuvinte īnseamnă: Dacă nu
sīnteţi perfecţi, nu vă voi ajuta; şi īntrucīt noi nu
putem fi perfecţi, urmează că, dacă acest lucru a intenţionat
El să-1 spună, poziţia noastră este
deznădăjduită. Dar eu nu cred că a intenţionat să
spună aceasta. Eu cred că El a vrut să spună: Singurul
ajutor pe care vi-1 voi da este ajutorul să deveniţi perfecţi.
S-ar putea ca voi să vreţi ceva mai puţin decīt aceasta, dar Eu
nu vă voi da nimic mai puţin.
Permiteţi-mi să explic. Cīnd eram copil, aveam deseori dureri de
dinţi şi ştiam că dacă mă duc la mama, ea īmi
dă ceva să-mi ia durerea īn noaptea aceea şi să mă
lase să dorm. Dar eu nu mă duceam la mama decīt atunci cīnd durerea
era foarte mare. Motivul pentru care nu mă duceam era că ştiam
că mama īmi va da aspirină, dar mai ştiam īncă ceva:
ştiam că a doua zi dimineaţa avea să mă ducă la
dentist. Nu puteam obţine de la ea ce vroiam decīt dacă obţineam
ceva mai mult, ceva ce nu doream. Eu voiam scăpare imediată de
durere: dar nu o puteam obţine fără ca dinţii mei să
fie trataţi īn mod corespunzător. Eu ştiam cum sīnt
dentiştii; ştiam că ei īncep să lucreze la toţi
ceilalţi dinţi care īncă nu īncepuseră să mă
doară. Ei nu voiau să lase să doarmă dinii care
dormitează; dacă le dai un deget, ei īţi iau toată mīna.
Ei bine, Domnul nostru este ca şi dentiştii, dacă-mi
permiteţi să spun aşa. Dacă-i dai un deget, El īţi va
lua toată mīna. Zeci de oameni merg la El ca să fie vindecaţi de
un anumit păcat de care le este ruşine (păcate cum sīnt
masturbaţia sau laşitatea fizică) sau care le ruinează
viaţa de fiecare zi (cum sīnt lipsa de control sau beţia). Ei bine,
El īi va vindeca: dar nu se va opri acolo. Se poate ca ei să fi cerut doar
atīt: dar odată ce L-ai chemat, El īţi va da tratamentul complet.
Acesta este motivul pentru care El i-a avertizat pe oameni să
socotească costul īnainte de a deveni creştini. S-o ştii
hotărīt, spune El, că dacă īmi dai voie, Eu te voi face
perfect. īn momentul īn care te laşi īn mīinile Mele, intri īn procesul
acesta. Nimic mai puţin şi nimic altceva. Tu ai voinţă
liberă şi dacă vrei Mă poţi da la o parte. Dar
dacă nu Mă respingi, să ştii că Eu voi duce pīnă
la capăt lucrarea aceasta. Oricīt ai avea de suferit īn viaţa ta
pămīntească, orice purificare de neconceput ar trebui să suferi
după moarte, oricīt M-ar costa pe Mine, Eu nu Mă voi odihni şi
nu te voi lăsa nici pe tine să te odihneşti pīnă cīnd nu
vei fi literalmente perfect pīnă cīnd Tatăl Meu nu va putea spune
fără rezerve că īşi găseşte plăcerea īn
tine, aşa cum a spus că īşi găseşte plăcerea īn
Mine. Lucrul acesta īl pot face şi īl voi face. Dar nu Mă voi
mulţumi cu nimic mai puţin decīt aceasta!
Şi totuşi şi acesta este un aspect la fel de important acest
Ajutor care, privind īn perspectivă, nu se va mulţumi cu nimic mai
prejos de perfecţiunea absolută, va fi delectat cu primele eforturi
slabe şi şovăielnice pe care le vei face mīine pentru a face
lucrul cel mai simplu. Un mare scriitor creştin (George MacDonald) a spus
că orice tată este īncīntat de primele īncercări de a umbla ale
copilului său, dar īn cazul unui fiu matur, un tată nu este
satisfăcut decīt cu un umblet bărbătesc, hotărīt şi
liber. Īn acelaşi fel, a spus El, este uşor să faci pe placul
lui Dumnezeu, dar este greu să-L satisfaci.
Consecinţa practică este următoarea: Pe de-o parte, cerinţa
de perfecţiune din partea lui Dumnezeu nu trebuie să te descurajeze
īn īncercările tale actuale de a face binele şi nu trebuie să te
descurajeze nici chiar īn eşecurile tale prezente. De fiecare dată
cīnd cazi, El te va ridica iarăşi. El ştie perfect de bine
că eforturile tale nu te vor duce nicicīnd aproape de perfecţiune. Pe
de altă parte, trebuie să-ţi dai seama de la bun īnceput că
ţinta spre care īncepe El să te direcţioneze este
perfecţiunea absolută şi nici o forţă din univers, cu
excepţia ta, nu-L poate īmpiedica să te ducă la acea
ţintă. Acesta este procesul īn care eşti angajat şi este
foarte important să-ţi dai seama de lucrul acesta. Dacă nu ne
dăm seama, este foarte probabil că vom īncepe să ne tragem
īnapoi şi să ne īmpotrivim Lui după un anumit punct. Eu cred
că mulţi dintre noi, cīnd Cristos ne-a dat puterea să īnfrīngem
unul sau două păcate care erau un chin evident, sīntem īnclinaţi
să simţim (deşi nu o spunem cu glas tare) că acum sīntem
suficient de buni. El a făcut tot ce l-am cerut să facă şi
l-am fi īndatoraţi dacă acum ne-ar lăsa īn pace. Noi
obişnuim să spunem: Nu m-am aşteptat niciodată să fiu
un sfint; am vrut doar să fiu un om de rīnd cumsecade. Şi cīnd
spunem aceasta, noi ne īnchipuim că sīntem umili.
Dar aceasta este o greşeală fatală. Bineīnţeles că noi
nu am vrut niciodată şi nici nu am cerut să fim schimbaţi
īn făpturile īn care urmează să ne transforme El. Dar problema
nu este ce am intenţionat noi să fim, ci ce ne-a destinat El să
fim atunci cīnd ne-a creat. El este inventatorul, noi sīntem doar
maşinăria. El este pictorul, noi sīntem doar tabloul. Cum am putea
noi şti cum vrea El să fim? Vedeţi, El ne-a făcut deja
să fim ceva foarte diferit de ce am fost. Cu multă vreme īnainte, mai
īnainte ca să ne fi născut, cīnd eram īnăuntrul trupurilor
mamelor noastre, am trecut prin diferite stadii. Am fost cīndva ca nişte
vegetale şi apoi ca nişte peşti; abia īntr-un stadiu ulterior am
devenit asemănători cu copiii umani. Şi dacă am fi fost
conştienţi īn acele stadii primare, īndrăznesc să spun
că noi am fi fost mulţumiţi să rămīnem ca nişte
vegetale sau ca nişte peşti dacă nu am fi vrut să fim
transformaţi īn copii umani. Dar tot timpul El a cunoscut planul Lui
pentru noi şi era decis să-1 ducă la īndeplinire. Ceva de felul
acesta se petrece acum, dar la un nivel mai īnalt. Se poate ca noi să ne
mulţumim să rămīnem oameni obişnuiţi: dar El este
hotărīt să ducă la īndeplinire un plan cu totul diferit. A ne
trage īnapoi de la īmplinirea acelui plan nu este umilinţă: este lene
şi laşitate. A ne supune nu este īnfumurare sau megalomanie; este
ascultare.
Iată un alt mod de a prezenta cele două laturi ale adevărului.
Pe de-o parte, nu trebuie să ne imaginăm nicidecum că ne putem
baza numai pe eforturile noastre pentru a trăi măcar īn
următoarele douăzeci şi patru de ore ca oameni decenţi.
Dacă El nu ne susţine, nici unul dintre noi nu este ferit de vreun
păcat murdar. Pe de altă parte, nici un grad posibil de
sfinţenie sau de eroism care a fost atins vreodată de vreunul dintre
cei mai mari sfinţi nu este dincolo de ce a hotărīt El să
producă īn final īn fiecare dintre noi. Lucrarea nu va fi īncheiată
īn viaţa aceasta: dar El vrea să ne ducă la un stadiu cīt mai
avansat īnainte de moarte.
Acesta este motivul pentru care nu trebuie să fim surprinşi dacă
avem greutăţi. Cīnd un om se īntoarce la Cristos şi pare că
īi merge destul de bine (īn sensul că unele obiceiuri rele sīnt corectate
acum), el are deseori sentimentul că ar fi normal ca lucrurile să
meargă acum fără probleme. Cīnd vin necazuri boli, probleme
financiare, noi ispite el este dezamăgit. El are sentimentul că
aceste lucruri poate că ar fi fost necesare să-1 trezească
şi să-1 facă să se pocăiască īn zilele lui rele
de demult; dar de ce acum? Deoarece Dumnezeu īl īmboldeşte acum spre un
nivel mai īnalt: īl pune īn situaţii īn care va trebui să fie mult
mai curajos sau mai răbdător sau mai iubitor decīt a visat
vreodată că poate fi. Nouă ni se pare că nu este necesar:
dar lucrurile se petrec aşa pentru că noi īncă nu avem nici cea
mai vagă idee despre lucrul extraordinar pe care vrea El să-1 facă
din noi.
Văd că trebuie să mai īmprumut īncă o parabolă de la
George MacDonald. Imaginează-ţi că eşti o casă vie.
Dumnezeu vine să reconstruiască acea casă. La īnceput poate
că nu īnţelegi ce face. Īndreaptă jgheaburile, repară acoperişul
ca să nu mai picure şi aşa mai departe: ştiai că acele
lucrări trebuiau făcute şi de aceea nu eşti surprins. Dar
īn prezent El īncepe să lucreze īn casă īntr-un mod care doare
īngrozitor şi care nu are nici un sens. Oare ce are de gīnd să
facă? Explicaţia este că El construieşte o casă cu
totul diferită de cea la care te gīndeai tu el construieşte o
nouă aripă de clădire aici, pune parchet dincolo,
īnalţă nişte turnuri, lărgeşte curţile. Tu ai
crezut că el va face din tine o colibă obişnuită: dar El
construieşte un palat. El īnsuşi intenţionează să
vină şi să locuiască acolo.
Porunca Fiţi desăvīrsiţi nu este o lozincă idealistă
şi nici nu este o poruncă de a face imposibilul. El ne va transforma
īn creaturi care pot asculta acea poruncă. El a spus (īn Biblie) că
noi sīntem dumnezei şi că El va face să se īmplinească
cuvintele Sale. Dacă īi dăm voie noi putem să-L şi
īmpiedicăm, dacă vrem El īi va face pe cei mai slabi şi mai
murdari dintre noi dumnezei, strălucitori, fiinţe nemuritoare,
vibrīnd de o energie şi bucurie, de o īnţelepciune şi dragoste
pe care nu ni le putem imagina acum, o oglindă fără pată,
strălucitoare, care reflectă īn mod perfect spre Dumnezeu (deşi,
bineīnţeles, la o scară mai mică) puterea, desfătarea
şi bunătatea Lui nemărginită. Procesul va fi īndelungat
şi, īn anumite părţi, foarte dureros: dar acesta este scopul
pentru care sīntem cuprinşi īn el. Nimic mai puţin. El vrea să
īmplinească ce a spus.
8. Este creştinismul greu sau
uşor?
Īn capitolul precedent, am luat īn
discuţie ideea creştină a punerii īn postura de Cristos,
adică să-ţi īnchipui la īnceput că eşti fiu al lui
Dumnezeu, pentru ca īn final să devii un fiu adevărat. Un lucru pe
care vreau să-1 clarific este că acesta nu este unul dintre multele
lucruri pe care trebuie să le facă un creştin şi nu este un
fel de exerciţiu special pentru cei mai buni din clasă. Acesta este
tot creştinismul. Creştinismul nu oferă nimic altceva. Aş
vrea să arăt prin ce se deosebeşte el de ideile obişnuite
de moralitate sau de a fi bun.
Ideea obişnuită pe care o avem noi toţi īnainte de a deveni
creştini este următoarea: Noi luăm ca punct de pornire eul
nostru obişnuit, cu diferitele lui dorinţe şi interese.
După aceea recunoaştem că altceva numiţi-o moralitate
sau conduită decentă sau binele societăţii are
nişte pretenţii de la acest eu: pretenţii care se
interferează cu propriile lui dorinţe. Ceea ce numim noi a fi bun
echivalează cu cedarea īn faţa acelor pretenţii. Unele dintre
lucrurile pe care vrea să le facă eul nostru obişnuit se dovedesc
a fi ceea ce noi numim rău: ei bine, trebuie să renunţăm
la ele. Alte lucruri, pe care eul nu a vrut să le facă, s-au dovedit
a fi ceea ce numim bine: iar pe acestea trebuie să le facem. Dar noi
sperăm tot timpul că atunci cīnd vor fi īmplinite toate
cerinţele, sărmanul eu natural va mai avea şansa şi
prilejul să-şi trăiască propria viaţă şi
să facă ce īi place. De fapt, noi sīntem ca şi un om cinstit
care īşi plăteşte impozitele. El le plăteşte cinstit,
dar speră că-i va mai rămīne suficient īncīt să
trăiască şi el. Eucrurile stau aşa pentru că noi
continuăm să luăm ca punct de plecare eul nostru natural.
Cītă vreme gīndim īn felul acesta, este probabil să obţinem unul
dintre următoarele două rezultate: Fie că vom renunţa
să mai fim buni, fie că vom deveni foarte nefericiţi. Şi
aceasta pentru că, fără īndoială, dacă vei īncerca
īntr-adevăr să satisfaci toate pretenţiile adresate eului
natural, nu-ţi va mai rămīne cu ce să trăieşti. Cu cīt
asculţi mai mult de conştiinţa ta, cu atīt ea va pretinde mai
mult de la tine. Şi eul tău natural, care īn felul acesta este
īnfometat, stīnjenit şi īngrijorat la fiecare pas, va deveni tot mai
furios. Īn final, fie că vei īnceta să mai īncerci să fii bun,
fie că vei deveni unul dintre acei oameni care, aşa cum spun ei, trăiesc
pentru alţii, dar sīnt īntotdeauna nemulţumiţi şi
cīrtitori īntrebīndu-se īntotdeauna de ce ceilalţi nu iau seama la ce
fac ei, şi astfel se fac singuri martiri. Şi odată ce devii un
astfel de om, vei fi o pacoste mult mai mare pentru oricine care trebuie
să trăiască cu tine, decīt ai fi fost dacă ai fi rămas
un egoist neprefăcut.
Calea creştină este diferită: mai grea şi mai
uşoară. Cristos spune: Dă-mi Totul. Nu vreau o anumită
parte din timpul tău, din banii tăi sau din lucrul tău: Eu te
vreau pe Tine. Eu nu am venit ca să chinui eul tău natural, ci am
venit să-1 omor. Jumătăţile de măsură nu sīnt de
nici un folos. Nu vreau să tai o ramură de aici şi una de colo;
Eu vreau să tai tot pomul. Nu vreau să sap un canal īn dinte,
să-1 īmbrac sau să-1 plombez, ci vreau să-1 scot afară. Predă-mi
eul natural īn īntregime, toate dorinţele pe care le consideri nevinovate
şi pe cele pe care le consideri rele tot ce ai. Iţi voi da īn
schimb un eu nou. De fapt, Mă voi da pe Mine īnsumi ţie: voinţa
Mea va deveni voinţa ta.
Este şi mai greu şi mai uşor decīt ce īncercăm noi
toţi să facem. Sper că aţi observat că uneori Cristos
īnsuşi descrie calea creştină ca fiind foarte grea, alteori ca
fiind foarte uşoară. El spune: Ia-ţi crucea cu alte cuvinte,
este ca şi cum ar urma să fi bătut de moarte īntr-un lagăr
de concentrare. īn clipa următoare El spune: Jugul Meu este bun şi
sarcina Mea este uşoară. El ia īn serios ambele afirmaţii
şi putem vedea de ce amīndouă sīnt adevărate.
Profesorii spun că cel mai leneş elev din clasă va trebui
să muncească cel mai din greu la sfīrşit. Ei fac afirmaţia
aceasta cu toată seriozitatea. Dacă le dai la doi elevi să
rezolve, să zicem, o teoremă din geometrie, cel care este
pregătit să facă efortul va īncerca să o
īnţeleagă. Elevul leneş va īncerca să o īnveţe pe
dinafară deoarece, pentru moment, cere mai puţin efort. Dar peste
şase luni, cīnd ei se pregătesc pentru un examen, elevul leneş
se chinuie ore īn şir cu lucruri pe care celălalt elev le
īnţelege şi cu care se delectează īn cīteva minute. Lenea cere
mai mult efort īn perspectivă. Putem privi şi din alt unghi la
această problemă. īn luptă, la ascensiunea pe munte, este
deseori cīte un lucru care cere un efort considerabil; dar, privit īn
perspectivă, este cel mai bun lucru care poate fi făcut. Dacă īl
dai peste cap, peste cīteva ceasuri te vei trezi īntr-un pericol mult mai mare.
Soluţia laşă este de asemenea soluţia cea mai
periculoasă.
Lucrurile stau la fel aici. Lucrul teribil, lucrul aproape imposibil este
să-ţi predai eul lui Cristos să-I predai toate dorinţele
şi toate precauţiile tale. Dar este mult mai uşor decīt toate
lucrurile pe care īncercăm să le facem īn schimb. Ceea ce
īncercăm noi să facem este să rămīnem noi īnşine,
să menţinem fericirea personală ca scop suprem īn
viaţă şi īn acelaşi timp să fim buni. Noi
īncercăm să permitem minţii şi inimii să meargă
pe calea lor concentrate asupra banilor, plăcerilor sau ambiţiilor
şi sperīnd, īn ciuda acestui fapt, să ne comportăm cinstit,
curat şi umil. Tocmai acesta este lucrul despre care ne-a avertizat
Cristos că nu-1 putem face. Aşa cum a spus El, mărăcinele
nu poate face smochine. Dacă eu sīnt un cīmp care nu conţine nimic
altceva decīt sămīnţă de iarbă, eu nu pot produce grīu.
Orice aş face, eu nu produc decīt iarbă şi nu grīu. Dacă
vreau să produc grīu, schimbarea trebuie să meargă mai adīnc
decīt suprafaţa. Trebuie să fiu arat şi semănat din nou.
Acesta este motivul pentru care problema reală a vieţii creştine
apare acolo unde oamenii nu se aşteaptă. Ea apare īn clipa cīnd ne
trezim īn fiecare dimineaţă. Toate dorinţele tale şi toate
nădejdile tale pentru ziua aceea aleargă ca nişte animale
sălbatice. Primul lucru care trebuie făcut īn fiecare
dimineaţă este să le faci să se retragă; ascultīnd de
cealaltă voce, acceptīnd celălalt punct de vedere, să-i
permiţi vieţii mai mari, mai puternice şi mai liniştite
să te invadeze. Şi aşa trebuie să continui toată ziua,
dīndu-te īnapoi de la tot zbuciumul şi frămīntarea, ieşind la lumină.
La īnceput, nu putem face lucrul acesta decīt pentru cīteva clipe. Dar de la
acele clipe noua viaţă se va răspīndi pretutindeni īn sistemul
nostru: deoarece acum noi īi permitem să lucreze īn partea care trebuie
din noi. Este diferenţa dintre vopsea, care este aplicată doar la
suprafaţă, şi un colorant care pătrunde īn toată masa.
El nu a vorbit niciodată īn termeni vagi, idealişti. Cīnd El a spus:
Fiţi desăvīrşiţi, El a avut īn gīnd tocmai aceasta. El a
vrut să spună că noi trebuie să facem tratamentul complet.
E greu; dar genul de compromis după care tīnjim noi toţi este mai
greu de atins de fapt, este imposibil. Este greu ca un ou să se
transforme īn pasăre; ar fi mult mai greu să īnveţe să
zboare dacă ar rămīne tot ou. īn prezent noi sīntem ca ouăle. Nu
putem continua la nesfīrşit să fim doar ouă obişnuite. Trebuie
să scoatem pui sau să ne stricăm.
Īmi permiteţi să revin la ce am spus mai īnainte? Acesta este miezul
creştinismului. Nu mai este nimic altceva. Este uşor să ne
īncīlcim gīndurile īn privinţa aceasta. Este uşor să credem
că Biserica are o mulţime de obiective diferite educaţie,
construcţie, misiune, ţinerea de servicii, la fel cum este uşor
să crezi că statul are o mulţime de obiective diferite
militare, politice, economice. Dar, īntr-un sens, lucrurile sīnt mult mai
simple. Statul există doar pentru a promova şi pentru a ocroti īn
viaţa aceasta fericirea obişnuită a oamenilor. Soţul
şi soţia discutīnd la gura sobei, nişte prieteni care joacă
biliard, un om care citeşte o carte īn camera sa sau sapă īn
grădină iată pentru ce există statul. Şi dacă
statul nu ajută la prelungirea şi ocrotirea unor asemenea momente,
toate legile, toate parlamentele, toate armatele, toate tribunalele, toate
politicile economice etc, nu sīnt decīt o pierdere de vreme. La fel, Biserica
nu există pentru nimic altceva decīt pentru a atrage oameni la Cristos,
pentru a-i face Cristoşi mici. Dacă ea nu face aceasta, toate
catedralele, toţi clericii, toate misiunile, toate predicile şi chiar
Biblia īnsăşi, sīnt o pierdere de vreme.
Acesta este scopul pentru care Dumnezeu a devenit Om. Probabil că īntregul
univers a fost creat pentru scopul acesta. īn Biblie se spune că īntregul
univers a fost creat pentru Cristos şi că totul trebuie să se
unească īn El. Eu nu cred că vreunul dintre noi poate īnţelege
cum se va īntīmpla lucrul acesta cu īntregul univers. Noi nu ştim ce
trăieşte (dacă īntr-adevăr trăieşte ceva) īn
părţile universului care sīnt la milioane de kilometri de
pămīnt. Nici măcar pe pămīnt noi nu ştim cum se aplică
această afirmaţie la alte creaturi īn afară de oameni. La urma
urmei, ne aşteptăm la aceasta. Nouă ni s-a arătat numai
planul care ne priveşte pe noi īnşine.
Uneori īmi place să-mi imaginez că pot vedea cum se aplică
planul acela la celelalte lucruri. Īmi īnchipui că pot vedea cum animalele
superioare se apropie, īntr-un sens, de Om atunci cīnd el le iubeşte
şi le face mult mai aproape umane decīt ar fi altfel. Pot vedea un sens īn
care lucrurile neīnsufleţite şi plantele se apropie de Om atunci cīnd
el le studiază, cīnd le foloseşte şi le apreciază. Şi
dacă ar exista creaturi inteligente īn alte lumi, ele ar putea face
acelaşi lucru cu lumile lor. S-ar putea că atunci cīnd creaturile
inteligente intră īn Cristos, ele aduc īn felul acesta toate celelalte
lucruri īmpreună cu ele. Dar toate acestea nu sīnt decīt presupuneri.
Ceea ce ni s-a spus este modul īn care noi, oamenii, putem fi asimilaţi īn
Cristos cum putem deveni o parte din darul acela minunat pe care tīnărul
Prinţ al universului vrea să -1 ofere Tatălui Său darul
care este El īnsuşi şi deci noi īn El. Este singurul lucru pentru
care am fost creaţi. īn Biblie sīnt indicii ciudate şi
īnălţătoare că atunci cīnd noi vom fi asimilaţi īn
Cristos, o mulţime de lucruri din natură vor īncepe să
devină aşa cum au fost rīnduite. Coşmarul se va sfīrşi: va
fi dimineaţă.
7. Hai să ne īnchipuim
Permiteţi-mi să īncep din nou prin
a readuce īn minţile voastre două imagini sau două povestiri.
Una este povestea pe care aţi citit-o cu toţii şi care este
intitulată Frumoasa şi fiara. Vă aduceţi aminte că
tīnăra frumoasă a trebuit să se mărite, pentru un motiv
oarecare, cu un monstru. Şi apoi, spre uşurarea ei, monstrul s-a
transformat īntr-un om şi totul s-a sfīrşit cu bine. Cealaltă
poveste este despre cineva care a trebuit să poarte o mască: o
mască care īl făcea să arate mai frumos decīt era īn realitate.
A trebuit să poarte masca ani de zile. Cīnd şi-a dat jos masca, el a
descoperit că faţa lui s-a modelat ca să se potrivească īn
mască. Acum el era cu adevărat frumos la faţă. Ceea ce a
īnceput ca o deghizare a ajuns să devină realitate. Cred că
amīndouă aceste povestiri mă pot ajuta (prin puterea
imaginaţiei, desigur) să ilustrez ce vreau să spun īn acest
capitol. Iīnă acum eu am īncercat să descriu realităţi
ce este Dumnezeu şi ce a făcut El. Acum vreau să vorbesc despre
aspecte practice: Ce facem noi īn continuare? Ce importanţă are
această teologie? Ce schimbare poate ea să producă? Ea poate
să producă o schimbare chiar acum. Dacă aţi fost suficient
de interesaţi ca să citiţi pīnă aici, probabil că
sīnteţi suficient de interesaţi ca să īncercaţi să
vă rostiţi rugăciunile; şi orice altceva aţi spune,
probabil că veţi rosti şi rugăciunea Tatăl nostru.
Primele cuvinte sīnt Tatăl, nostru. īnţelegi acum ce īnseamnă
aceste cuvinte? Ele afirmă foarte răspicat că tu te pui īn
postura de fiu al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, tu le pui īn postura de
Cristos. Sau, cu alte cuvinte, te prefaci că eşti Cristos, deoarece,
desigur, īn momentul īn care īţi dai seama ce īnseamnă cuvintele
acestea, devii conştient că tu nu eşti un fiu al lui Dumnezeu.
Tu nu eşti ca şi Fiul lui Dumnezeu, a cărui voinţă
şi ale cărui interese sīnt una cu ale Tatălui: tu eşti un
pachet de temeri egocentrice, de nădejdi egoiste, de lăcomie, de
invidie şi de autoīnşelare, sortit īn totalitate morţii. De aceea,
īntr-un fel, această deghizare īn Cristos este o farsă
dezgustătoare. Dar lucrul ciudat este că tocmai El ne-a poruncit
să facem lucrul acesta.
De ce? Ce rost are să īţi īnchipui că eşti ceea ce nu
eşti? Ei bine, chiar şi la nivel uman sīnt două feluri de
īnchipuire. Este un fel rău, cīnd īnchipuirea ţine locul lucrului
real; de pildă, cīnd un om pretinde că te va ajuta, īn loc să te
ajute īn realitate. Dar există şi un fel bun de īnchipuire, cīnd
aceasta duce la lucrul real. Cīnd nu te simţi deosebit de prietenos, dar
ştii că ar trebui să fii prietenos, cel mai bun lucru pe care-1
poţi face, foarte adeseori, este să adopţi nişte maniere
prietenoase şi să te porţi ca şi cum ai fi o persoană
mai prietenoasă decīt eşti īn realitate. După cīteva minute,
aşa cum am observat cu toţii, vei deveni īn realitate mai prietenos
decīt ai fost. Foarte adesea, singurul mod īn care poţi dobīndi o calitate
īn realitate este să īncepi să te porţi ca şi cum ai avea-o
deja. Acesta este motivul pentru care jocurile copiilor sīnt atīt de
importante. Ei īşi īnchipuie īntotdeauna că sīnt adulţi se
joacă de-a soldaţii, se joacă de-a vānzătorii. Dar īn tot
timpul ei īşi īntăresc muşchii şi īşi ascut judecata,
aşa īncīt faptul că īşi īnchipuie că sīnt adulţi īi
ajută să se maturizeze.
Acum, īn momentul cīnd īţi dai seama: Iată că eu īmi īnchipui
că sīnt Cristos, este extrem de probabil că vei descoperi pe loc un
mod īn care pretenţia aceasta poate fi făcută să fie mai
puţin o īnchipuire şi mai mult o realitate. Vei descoperi cīteva
lucruri care se petrec: īn mintea ta şi care ştii că nu ar fi
acolo dacă tu ai fi cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu. Ei bine,
opreşte-le. Sau poate că īţi dai seama că, īn loc
să-ţi rosteşti rugăciunile, ar trebui să fii īn birou,
scriind o scrisoare, sau īn bucătărie, ajutīnd-o pe soţie la
spălatul vaselor. Ei bine, du-te şi fă lucrul acela.
Īnţelegi ce se īntīmplă? Cristos īnsuşi, Fiul lui Dumnezeu, care
este om (la fel ca şi tine) şi Dumnezeu (ca şi Tatăl
Său), este de fapt alături de tine şi īncepe deja īn momentul
acesta să transforme īnchipuirea ta īn realitate. Acesta nu este doar un
mod fantezist de a spune că conştiinţa īţi dictează ce
să Iaci. Dacă īţi īntrebi conştiinţa ce să faci, vei
obţine un răspuns; dacă īţi aduci aminte că tu
īţi īnchipui că eşti Cristos, vei obţine un răspuns
diferit. Există o mulţime de lucruri pe care conştiinţa ta
s-ar putea să nu le considere de-a dreptul rele (mai ales lucruri care se
petrec īn mintea ta), dar pe care vei vedea imediat că nu poţi
continua să le faci dacă īncerci cu seriozitate să fii ca
şi Cristos. Tu nu te mai gīndeşti doar la ce este bine şi
rău; tu īncerci să te molipseşti de infecţia bună de
la o Persoană. Lucrul acesta seamănă mai mult cu pictarea unui
portret decīt cu respectarea unui set de reguli. Lucrul ciudat este că īn
timp ce īntr-un sens este mult mai greu decīt respectarea unui set de reguli,
īntr-un alt sens este mult mai uşor.
Adevăratul Fiu al Iui Dumnezeu este alături de tine. El īncepe
să te transforme īn ceva asemănător cu El īnsuşi. El
īncepe, dacă putem spune aşa, să injecteze viaţa şi
felul lui de gīndire, Zoe a Lui, īn tine; īncepe să transforme soldatul de
plumb īntr-un om viu. Partea aceea din tine căreia nu-i place
transformarea este partea care īncă este de plumb.
Unii dintre voi ar putea crede că această experienţă este
foarte diferită de a voastră. Aţi putea spune: Eu nu am avut
niciodată sentimentul că aş fi ajutat de un Cristos
nevăzut, dar am fost ajutat adesea de alţi oameni. Lucrul acesta ar
fi ca şi povestea cu femeia din primul război mondial care a spus
că dacă va 11 criză de pīine ea nu ar fi afectată deoarece
ei mănīncă acasă numai pīine prăjită. Dar dacă nu
este pīine-nu va fi nici pīine prăjită. Dacă nu ar exista ajutor
din partea lui Cristos, nu ar exista nici ajutor din partea altor oameni. El
acţionează asupra noastră pe tot felul de căi: nu numai
prin ceea ce noi considerăm viaţa noastră religioasă. El
lucrează prin natură, prin trupurile noastre, prin cărţi,
uneori prin experienţe care par (īn momentul acela) aw/zcreştine.
Cīnd un tīnăr care a mers la biserică din obişnuinţă
īşi dă seama că el nu crede īn creştinism şi
īncetează să mai meargă la biserică presupunīnd că
el face lucrul acesta pentru că este sincer şi nu doar ca să-i
necăjească pe părinţi probabil că Duhul lui Cristos
este mai aproape de el decīt oricīnd īnainte. Dar mai presus de toate, Cristos
lucrează īn noi prin alţi oameni.
Oamenii sīnt oglinzi sau purtători ai lui Cristos la alţi oameni.
Uneori sīnl purtători inconştienţi. Această infecţie
bună poate fi purtată de aceia care nu o au ei īnşişi.
Oameni care nu au fost creştini ei īnşişi m-au ajutat pe mine
să devin creştin. De obicei īnsă cei care Īl cunosc sīnt cei care
īl duc pe El altora. Acesta este motivul pentru care Biserica, totalitatea
credincioşilor care şi-L arată unii altora pe Cristos, este atīt
de importantă. Aţi putea spune că atunci cīnd doi creştini
Īl urmează īmpreună pe Cristos nu este de două ori mai mult creştinism
decīt cīnd ei sīnt separaţi, ci de şaisprezece ori mai mult.
Dar să nu uităm un lucru. Ea īnceput este firesc pentru un copil
tiou-născut să bea laptele mamei sale fără să-şi
cunoască mama. Este la fel de firesc să-1 vedem pe omul care ne
ajută, fără să-L vedem pe Cristos care este īn spatele lui.
Dar noi nu trebuie să rămīnem copii. Noi trebuie să ajungem
să-L recunoaştem pe adevăratul Dătător. Este o nebunie
să nu o facem, deoarece dacă nu-L recunoaştem, noi ne vom baza
pe oameni, şi lucrul acesta ne va ruina. Cei mai buni dintre ei vor face
greşeli; toţi vor muri. Noi trebuie să fim recunoscători
faţă de toţi oamenii care ne-au ajutat, trebuie să-i
cinstim şi să-i iubim. Dar niciodată, niciodată nu trebuie
să ne bazăm īntreaga credinţă pe un om: nici chiar
dacă este cel mai bun şi cel mai īnţelept om din toată
lumea. Sīnt o mulţime de lucruri frumoase pe care le poţi face din
nisip; dar nu īncerca să construieşti o casă pe el.
Īncepem să īnţelegem acum despre ce vorbeşte mereu Noul
Testament. El vorbeşte despre faptul că toţi creştinii sīnt
născuţi din nou; el vorbeşte despre īmbrăcarea cu
Cristos; despre faptul că Cristos ia chip īn noi; despre faptul că
trebuie să ajungem să avem felul de gīndire al lui Cristos.
Scoateţi-vă din cap ideea că acestea sīnt doar moduri
extravagante de a spune că toţi creştinii trebuie să
citească ce a spus Cristos şi să īncerce să pună īn
practică aşa cum cineva citeşte ce a spus Platon sau Marx
şi īncearcă să pună īn practică. Expresiile acestea
īnseamnă că o Persoană reală, Cristos, este aici şi
acum, chiar īn camera īn care īţi rosteşti rugăciunile, şi
această Persoană acţionează asupra ta. Nu este vorba de un
om bun care a murit īn urmă cu două mii de ani. Este un Om viu, om ca
şi tine şi īn acelaşi timp Dumnezeu, aşa cum a fost El cīnd
a creat lumea, Unul care vine şi intervine īn viaţa ta, omorīnd eul
vechi şi īnlocuindu-1 cu un eu ca şi al Său. La īnceput, numai
pentru cīteva clipe. Apoi pentru perioade mai lungi; īn fine, dacă totul
decurge bine, te transformă permanent īn ceva diferit, īntr-un Cristos mic,
o fiinţă care, īn felul ei, are acelaşi fel de viaţă
ca şi Dumnezeu, care este părtaşă la puterea, la bucuria,
la cunoaşterea şi la eternitatea Lui. Curīnd după aceasta, mai
facem alte două descoperiri.
(1) Īncepem să observăm, īn afară de acţiunile noastre
păcătoase, păcătoşenia noastră; īncepem să
ne alarmăm nu numai cu privire la ceea ce facem, ci şi cu privire la
ceea ce sīntem. Lucrul acesta poate să pară dificil şi de aceea
voi īncerca să-1 clarific folosind cazul meu. Cīnd ajung la
rugăciunea de seară şi īncerc să-mi amintesc păcatele
făcute īn ziua aceea, īn nouă cazuri din zece cel mai evident
păcat este un păcat īmpotriva dragostei: m-am īmbufnat, m-am
răstit, mi-am băut joc de cineva, m-am purtat dispreţuitor cu
cineva, am asaltat pe cineva. Scuza care īmi vine imediat īn gīnd este că
provocarea aceea a fost atīt de neaşteptată, īncīt am fost luat pe
nepregătite şi nu am avut timp să mă reculeg. Se poate ca
aceasta să fie circumstanţa mea atenuantă cu privire la acele
fapte: este evident că ar fi mai rău dacă ele ar fi fost
deliberate şi premeditate. Pe de altă parte, ceea ce face un om cīnd
este luat pe nepregătite este cea mai bună dovadă cu privire la
felul de om care este el īn realitate. Ceea ce iese din om īnainte ca să
aibă timp să-şi pună masca este adevărul. Dacă
īntr-o pivniţă sīnt şobolani, este mai probabil să-i vezi
dacă intri pe neaşteptate. Dar surprinderea nu creează
şobolani: ea īi īmpiedică doar să se ascundă. In acelaşi
fel, faptul că o provocare este neaşteptată nu mă face pe
mine să fiu un om impulsiv: ea īmi arată doar cīt de impulsiv sīnt.
Şobolanii sīnt īntotdeauna īn pivniţă, dar dacă intri īn
pivniţă făcīnd gălăgie, ei se vor ascunde mai īnainte
ca să aprinzi lumina.
Se pare că şobolanii resentimentelor şi ai spiritului de răzbunare
sīnt tot timpul īn pivniţa sufletului meu. Pivniţa aceea nu este sub
controlul voinţei mele conştiente. Eu pot să-mi controlez īntr-o
oarecare măsură faptele, dar nu am control direct asupra
temperamentului meu. Şi dacă (aşa cum am spus anterior) ceea ce
sīntem contează mai mult decīt ceea ce facem dacă,
īntr-adevăr, ceea ce facem este īn principal o dovadă despre ceea ce
sīntem atunci urmează că schimbarea de care am cea mai mare nevoie
este o schimbare pe care nu o pot produce eforturile mele voluntare directe.
Principiul acesta se aplică şi acţiunilor mele. Cīte dintre ele
au fost făcute din motive corecte? Cīte au fost făcute din teamă
de opinia publică sau din dorinţa de a mă expune? Cīte dintre
ele au fost făcute dintr-un fel de īncăpăţīnare sau
dintr-un sentiment de superioritate care, īn circumstanţe diferite, ar ii
putut să ducă la fel de bine la o acţiune foarte rea? Prin efort
moral direct eu nu pot să-mi dau mie īnsumi motive noi. După primii
paşi īn viaţa creştină, noi ne dăm seama că
singurul lucru care trebuie făcut cu sufletele noastre poate fi făcut
numai de Dumnezeu. Ajungem astfel la ceva ce a fost foarte neclar īn limbajul
meu de pīnă acum. (2) Eu am vorbit ca şi cum noi am fi cei care facem
totul. īn realitate, desigur, Dumnezeu este cel care face totul. Noi, īn cel
mai bun caz, acceptăm ca Dumnezeu să lucreze īn noi. īntr-un sens, am
putea spune că Dumnezeu este Cel care simulează. Dumnezeul tri-1′ersonal,
am putea spune, vede īnaintea Sa un animal uman egocentric, lacom, nemulţumit
şi răzvrătit. Dar El spune: Hai să ne īnchipuim că
aceasta nu este o creatură oarecare, ci Fiul nostru. Este ca şi
Crislos, īn măsura īn care El este Om, deoarece El a devenit Om. Să
ne īnchipuim că seamănă cu El īn Spirit. Să-1 tratăm
ca şi cum ar fi ceea ce nu este īn realitate. Să ne īnchipuim pentru
a transforma īnchipuirea īn realitate. Dumnezeu te priveşte ca şi
cum ai fi un mic Cristos: Cristos este alături de tine ca să te
transforme īntr-un Cristos. īndrăznesc să spun că ideea aceasta
a unei īnchipuiri divine pare ciudată la īnceput. Dar este oare chiar
aşa de ciudată? Oare nu este acesta modul īn care īntotdeauna un
lucru superior īl īnalţă pe cel inferior? O mamă īl
īnvaţă pe copilul ei să vorbească prin faptul că īi
vorbeşte ca şi cum el ar īnţelege, cu mult timp īnainte ca el
să īnţeleagă de fapt ceva. Noi īi tratăm pe cīnii
noştri ca şi cum ar fi aproape umani: acesta este motivul pentru
care īn final ei devin aproape umani.
6. Două observaţii
Pentru a evita īnţelegerea
greşită a celor spuse, adaug aici cīteva observaţii cu privire
la două aspecte din capitolul anterior.
(1) Un critic perspicace mi-a scris īntrebīndu-mă: Dacă Dumnezeu a
vrut fii şi nu soldaţi de jucărie, de ce nu a născut
mulţi fii de la bun īnceput, īn loc să facă mai īntīi
soldaţi de jucărie pe care apoi să-i aducă la
viaţă printr-un proces atīt de dificil şi de dureros? O parte a
răspunsului la această īntrebare este destul de simplă;
cealaltă parte probabil că depăşeşte cunoaşterea
umană. Partea simplă este aceasta: Procesul de transformare din
creatură īn fiu nu ar fi fost atīt de dificil şi de dureros dacă
rasa umană nu s-ar fi īndepărtat de Dumnezeu īn urmă cu multe
veacuri. Oamenii au putut să se īndepărteze de Dumnezeu deoarece El
le-a dat voinţă liberă: El le-a dat voinţă liberă
pentru că o lume de simpli roboţi nu ar fi putut niciodată
să iubească şi nu ar fi putut cunoaşte niciodată
fericirea infinită. Partea dificilă este următoarea: Toţi
creştinii sīnt de acord că există numai un singur Fiu al lui
Dumnezeu, īn sensul originar deplin al cuvīntului. Dacă insistăm
să punem īntrebarea: Ar fi putut exista mai mulţi?, ne trezim īn
nişte ape foarte adīnci. Cuvintele Ar fi putut exista, au oare vreun
sens cīnd īi sīnt aplicate lui Dumnezeu? Despre un anumit lucru mărginit
poţi spune că ar fi putut fi altceva decīt este, deoarece ar fi
fost diferit dacă altceva ar fi fost diferit, şi acel altceva ar fi
fost diferit dacă un al treilea lucru ar fi fost diferit, şi aşa
mai departe. (Literele de pe această pagină ar fi fost roşii
dacă tipograful ar fi folosit cerneală roşie, şi el ar fi
folosit cerneală roşie dacă i s-ar fi cerut s-o facă,
şi aşa mai departe.) Dar cīnd vorbim despre Dumnezeu adică
despre Realitatea fundamentală, ireductibilă de care depind toate
celelalte realităţi este absurd să ne īntrebăm dacă
ar fi putut fi altfel. Dumnezeu este ceea ce este şi discuţia se
īncheie aici.
Dar īn afară de problema aceasta, eu găsesc o altă dificultate
īn īnsăşi ideea ca Tatăl să fi născut mulţi fii
din veşnicie. Pentru ca să fie mulţi, ei ar fi trebuit să
fie oarecum diferiţi unul de altul. Două monede de un leu au
aceeaşi formă. De ce sīnt totuşi două? Pentru că
ocupă locuri diferite īn spaţiu şi conţin atomi
diferiţi. Cu alte cuvinte, pentru a le concepe ca două lucruri
diferite, a trebuit să aducem īn discuţie spaţiul şi
materia; de fapt, a trebuit să aducem īn discuţie natura sau
universul creat. Eu pot īnţelege deosebirea dintre Tatăl şi
Fiul, fără să aduc īn discuţie spaţiul şi
materia, deoarece unul este Cel ce naşte, iar celălalt este
născut. Raportul dintre Tatăl şi Fiul nu este acelaşi cu
raportul dintre Fiul şi Tatăl. Dar dacă ar exista mai mulţi
fii, raportul dintre ei şi raportul lor cu Tatăl ar trebui să
fie acelaşi. Prin ce s-ar deosebi unul de altul? Desigur, această
dificultate nu este observată de la bun īnceput. Noi putem crede că
putem formula ideea mai multor fii. Dar cīnd mă gīndesc mai atent,
descopăr că ideea pare plauzibilă numai pentru că eu mi-am
imaginat īn mod vag aceşti fii ca fiinţe umane care stau
laolaltă īnlr-un gen oarecare de spaţiu. Cu alte cuvinte, deşi
eu am pretins că mă gīndesc la ceva ce a existat īnainte de a fi fost
creat universul, eu am strecurat pe uşa din dos universul şi am pus
ceva īnăuntrul lui. Cīnd īncetez să fac lucrul acesta şi
continui să mă gīndesc la Fatal ca născīnd mulţi fii
īnainte de a fi lumea, descopăr că de fapt nu mă gīndesc la
nimic. Ideea se mistuie īn vorbe goale. (Oare a fost creată Natura
spaţiul şi timpul şi materia tocmai pentru ca să fie
posibilă multiplicitatea? Oare nu există nici un alt mod de a
obţine mai multe spirite eterne decīt dacă sīnt făcute mai īntīi
multe creaturi naturale, īntr-un univers, care apoi să fie spiritualizate?
Desigur, toate acestea sīnt presupuneri.)
(2) Ideea că īntreaga rasă umană este, īntr-un sens, un singur
lucru un organism uriaş, ca un pom nu trebuie confundată cu ideea
că diferenţele individuale nu au importanţă sau că
oamenii reali, Ion, Măria şi Petru, sīnt oarecum mai puţin
importanţi decīt personajele colective cum sīnt clasele sociale, rasele
şi aşa mai departe. Cele două idei sīnt de fapt īn
opoziţie. Lucrurile care sīnt părţi ale unui organism unitar pot
fi foarte diferite unele de altele: lucrurile care nu fac parte din
acelaşi organism pot fi foarte asemănătoare. Şase monede de
un leu sīnt lucruri individuale bine separate şi foarte
asemănătoare; nasul meu şi plămīnii mei sīnt lucruri foarte
diferite, dar au viaţă deoarece fac parte din trupul meu şi
īmpărtăşesc aceeaşi viaţă comună. Creştinismul
consideră că oamenii nu sīnt doar membri ai unui grup sau articole de
pe o listă, ci sīnt organe ale unui trup ei sīnt diferiţi unul de
altul, dar fiecare contribuie cu ceva ce nu ar putea fi adus de nimeni altul. Cīnd
descoperi că doreşti să-i transformi pe copiii tăi, pe
elevii tăi sau pe aproapele tău īn oameni exact ca şi tine,
adu-ţi aminte că probabil Dumnezeu nu a intenţionat ca să
fie aşa. Tu si ei sīnteti orcane diferite, sīnteti destinaţi să
faceţi lucruri diferite.
Pe de altă parte, cīnd eşti ispitit să nu-ţi pese de
necazurile altcuiva pentru că nu te privesc, adu-ţi aminte că
deşi el este diferit de tine, el face parte din acelaşi organism.
Dacă uiţi că el aparţine aceluiaşi organism cu tine,
vei deveni un individualist. Dacă uiţi că el este un organ
diferit de tine, dacă vrei să suprimi diferenţele şi
să-i faci pe toţi oamenii asemănători, vei deveni un
totalitarist. Creştinul nu trebuie să fie nici totalitarist şi
nici individualist.
Simt o dorinţă puternică să vă spun şi cred
că şi voi simţiţi o dorinţă puternică
să-mi spuneţi care dintre aceste două erori este mai rea.
Aşa ne atacă diavolul. El trimite īntotdeauna erorile īn perechi
perechi de lucruri opuse. Şi el ne īndeamnă īntotdeauna să
petrecem mult timp gīndindu-ne care dintre ele este mai rea.
īnţelegeţi de ce, nu-i aşa? El se bazează pe faptul că
īţi displace una dintre erori şi astfel te atrage treptat īn cea
opusă ei. Să nu ne lăsăm īnşelaţi. Trebuie
să ne ţinem privirile aţintite asupra ţintei şi
să mergem drept printre cele două erori. Pe noi nu ne preocupă
nici una dintre ele.
5. Īncăpăţīnaţii soldaţi de plumb
Fiul lui Dumnezeu a devenit om ca să le
dea oamenilor capacitatea să devină fii ai lui Dumnezeu. Noi nu
ştim sau cel puţin eu nu ştiu ce s-ar fi īntīmplat dacă
rasa umană nu s-ar ii răzvrătit īmpotriva lui Dumnezeu şi
nu s-ar fi alăturat duşmanului. Poate că orice om ar fi fost īn
Cristos, ar fi fost părtaş vieţii Fiului lui Dumnezeu, din
momentul naşterii. Poate că Bios sau viaţa naturală ar fi
fost absorbită de īndată īn Zoe, viaţa necreată, şi
acesta ar fi fost cursul normal. Dar toate acestea sīnt doar presupuneri. Noi
sīntem preocupaţi de modul īn care se desfăşoară lucrurile
acum.
Starea actuală a lucrurilor este următoarea: Cele două feluri de
viaţă nu numai că sīnt diferite (ele au fost dintotdeauna
astfel), ci sīnt şi opuse. Viaţa naturală din fiecare dintre noi
este ceva egocentric, ea vrea să fie răsfăţată şi
admirată, să profite de alte vieţi, să exploateze īntregul
univers. Şi lucrul pe care-1 vrea īn mod deosebit este să fie
lăsată singură: să fie ţinută la
distanţă de orice este mai bun, mai puternic sau superior, de orice
care ar putea-o face să se simtă mică. īi este teamă de
lumina şi aerul lumii spirituale, la fel cum oamenilor care au fost
crescuţi īn mizerie le este teamă să facă baie. Pe undeva
are dreptate. Ştie că dacă o pătrunde lumina
spirituală, atunci tot egocentrismul şi toată
īncăpăţīnarea trebuie să fie ucise, şi ea este gata
să lupte cu īnverşunare ca să evite acest lucru.
V-aţi gīndit vreodată, cīnd aţi fost copii, cīt de amuzant ar fi
dacă jucăriile voastre ar căpăta viaţă? Fi bine,
să presupunem că aţi fi putut cu adevărat să le
aduceţi la viaţă. Imaginaţi-vă că aţi
transforma un soldat de plumb īntr-un omuleţ adevărat. Ar īnsemna
să transformaţi plumbul īn carne. Şi să presupunem că
soldatului de plumb nu i-ar place schimbarea. Pe el nu īl interesează
carnea; singurul lucru pe care-1 observă el este că plumbul este
alterat. El crede că īl ucizi. El va face tot ce poate ca să
īmpiedice lucrul acesta. Dacă ar sta īn puterea lui, el nu s-ar lăsa
transformat īn om.
Nu ştiu ce aţi fi făcut cu acel soldat de plumb. Dar iată
ce a făcut Dumnezeu: A doua Persoană din Dumnezeu, Fiul, a devenit El
īnsuşi om, S-a născut īn lume ca om adevărat un om real de o
anumită īnălţime, cu păr de o anumită culoare, vorbind
o anumită limbă, avīnd o anumită greutate. Fiinţa
Eternă, care cunoaşte totul şi care a creat īntregul univers, nu
numai că a devenit om, ci (īnainte de aceasta) a fost un prunc, şi
īnainte de aceasta a fost un fetus īn pīntecele unei femei. Dacă
vreţi să vă daţi seama ce īnseamnă aceasta,
gīndiţi-vă cum v-ar place să deveniţi melci sau crabi.
Rezultatul acestui fapt a fost că a existat un om care a fost cu
adevărat ceea ce au fost destinaţi să fie toţi oamenii: un
om īn care viaţa creată, derivată de la Mama sa, a acceptat
să fie transformată complet şi perfect īn viaţă
născută. Creatura umană naturală din El a fost
absorbită complet īn Fiul divin. Astfel, īntr-un caz, omenirea a ajuns la
ţintă, dacă putem spune aşa: a intrat īn viaţa lui
Cristos. Şi deoarece īntreaga dificultate pentru noi constă īn faptul
că viaţa naturală trebuie, īntr-un sens, să fie
omorītă, El a ales o viaţă omenească īn care era
implicată la fiecare pas omorīrea dorinţelor Sale umane
sărăcie, neīnţelegerea Lui de către propria familie,
trădarea Sa de către unul dintre prietenii intimi, batjocorirea
şi bătaia īn mīinile poliţiei şi execuţia prin
tortură. Şi după aceea, după ce a fost omorīt īn felul acesta
omorīt īn fiecare zi, īntr-un sens creatura umană din El a revenit la
viaţă, deoarece a fost unită cu Fiul divin. Omul din Cristos a
īnviat: nu numai Dumnezeul. Tocmai acesta a fost scopul. Pentru prima oară
noi am văzut un om real. Un soldat de plumb plumb adevărat, ca
şi noi toţi ceilalţi a devenit pe deplin viu, īn toată
splendoarea.
Ajungem acum, desigur, la un punct īn care ilustraţia mea cu soldatul de
plumb nu mai poate fi aplicată. īn cazul adevăraţilor
soldaţi de plumb sau al statuilor, dacă unul dintre ei ar
căpăta viaţă, lucrul acesta nu ar avea nici o
importanţă pentru ceilalţi, deoarece ei sīnt separaţi. Dar
fiinţele umane nu sīnt aşa. Ele par separate datorită faptului că
le vedem mergīnd separat una de alta. Dar trebuie să ţinem seama
că noi sīntem construiţi īn aşa fel īncīt putem vedea numai
momentul prezent. Dacă am putea vedea trecutul, cursul lucrurilor ar
arăta diferit. A fost o vreme cīnd orice om a făcut parte din mama sa
şi (īncă īnainte de aceasta) din tatăl său; şi a fost
o vreme cīnd ei au făcut parte din bunicii lui. Dacă aţi putea
vedea omenirea dispersată īn felul acesta īn timp, aşa cum o vede
Dumnezeu, nu ar arăta ca o mulţime de lucruri separate īntre ele. Ar
arăta ca un singur lucru care creşte ca un pom foarte complicat.
Fiecare individ ar apare legat de toţi ceilalţi. Dar nu numai atīt.
Indivizii nu sīnt realmente separaţi de Dumnezeu, după cum nu sīnt
separaţi unul de altul. Orice bărbat, orice femeie şi orice
copil din īntreaga lume simte şi respiră īn momentul acesta numai
pentru că Dumnezeu īl ţine īn mişcare, dacă putem spune
aşa.
Īn consecinţă, cīnd Cristos devine om, nu este ca şi cum tu
te-ai putea transforma īntr-un anumit soldat de plumb. Este ca şi cum ceva
care a afectat īntotdeauna īntreaga masă umană īncepe, la un moment
dat, să afecteze īntreaga masă umană īntr-un mod nou. Din
momentul acela, efectul se răspīndeşte īn īntreaga omenire. Ii
afectează pe oamenii care au trăit īnainte de Cristos, cīt şi pe
cei care au trăit după El. īi afectează pe oamenii care nu au
auzit niciodată de El. Este ca şi cum ai pune īntr-un pahar de
apă un strop de ceva care dă o culoare sau un gust nou īntregului
conţinut. Desigur, nici una dintre aceste ilustraţii nu este
perfectă. Dacă priveşti lucrurile īn perspectivă, Dumnezeu
este El īnsuşi, şi ceea ce face nu poate fi comparat cu nimic
altceva. Cu greu te-ai putea aştepta să fie altfel.
Prin urmare, care este schimbarea pe care a produs-o El pentru īntreaga
masă umană? Iată care este: transformarea noastră īn fii ai
lui Dumnezeu, transformarea dintr-un lucru creat īn unul născut, trecerea
de la viaţa biologică temporară la viaţa spirituală
atemporală a fost realizată pentru noi. Omenirea a fost
mīntuită deja īn principiu. Noi, indivizii, trebuie să ne
īnsuşim această mīntuire. Dar lucrarea cu adevărat dificilă
partea pe care nu am fi putut-o face noi īnşine a fost
făcută pentru noi. Noi nu am fi putut să ne
īnălţăm la viaţa spirituală prin propriile noastre
eforturi; viaţa spirituală a coborīt deja īn rasa umană.
Dacă ne vom deschide fiinţele pentru Omul īn care viaţa
spirituală a fost prezentă īn mod plenar şi care, īn ciuda
faptului că este Dumnezeu, este şi om adevărat, El va face īn
noi lucrul acela, īn locul nostru. Aduceţi-vă aminte ce am spus
despre infecţia bună. Cineva din rasa noastră are această
viaţă nouă: dacă ne apropiem de El, ne vom contamina
şi noi de la El.
Desigur, lucrul acesta poate fi exprimat īn multe feluri. Ai putea spune
că Cristos a murit pentru păcatele noastre. Ai putea spune că Tatăl
ne-a iertat deoarece Cristos a făcut pentru noi ceea ce ar fi trebuit
să facem noi. Ai putea spune că am fost spălaţi īn sīngele
Mielului. Ai putea spune că Cristos a īnvins moartea. Toate aceste
afirmaţii sīnt adevărate. Dacă una dintre ele nu te atrage,
las-o la o parte şi foloseşte formula care te atrage. Dar orice ai
face, nu īncepe să te cerţi cu alţi oameni pentru că ei
folosesc o formulă diferită de a ta.
4. Infecţia bună
Īncep acest capitol cerīndu-vā să
vă formaţi īn minte o imagine clară. Imaginaţi-vă
două cărţi care stau pe masă, una peste cealaltă. Este
evident că cartea de jos o ţine pe cealaltă sus o
susţine. Datorită cărţii de jos, cartea de sus se află
la, să zicem, cinci centimetri deasupra suprafeţei mesei, īn loc
să fie īn contact cu masa. Să numim cartea de jos A, iar cea de sus
B. Poziţia lui A determină poziţia lui B. Este clar? Să ne
imaginăm acum şi lucrul acesta nu se poate īntīmpla īn realitate,
desigur, dar va fi util pentru ilustraţie că amīndouă
cărţile au fost īn poziţia aceea din veşnicie. Īn cazul
acesta, poziţia lui B ar fi rezultat īntotdeauna din poziţia lui A.
Dar īn acelaşi timp, poziţia lui A nu ar fi putut exista īnainte de
poziţia lui B. Cu alte cuvinte, rezultatul nu vine după cauză.
De obicei, desigur, rezultatul vine după cauză: īntīi mănīnci
castraveţi şi după aceea ai indigestie. Dar lucrurile nu stau
aşa cu toate cauzele şi cu toate rezultatele. Veţi vedea peste o
clipă de ce cred eu că lucrul acesta este important.
Am spus īn urmă cu cīteva pagini că Dumnezeu este o Fiinţă
care conţine trei Persoane, şi cu toate acestea rămīne o
singură Fiinţă, la fel cum un cub conţine şase
pătrate, şi cu toate acestea rămīne un singur corp geometric.
Dar de īndată ce īncep să īncerc să explic cum sīnt legate
aceste trei Persoane, eu trebuie să folosesc cuvinte care sună de
parcă una dintre ele ar fi existat īnaintea celorlalte. Prima
Persoană este numită Tatăl şi cea de-a doua Fiul. Noi
spunem că Prima o naşte sau o produce pe a doua; vorbim despre
naştere şi nu facere, deoarece ceea ce produce Tatăl este de
aceeaşi natură cu El. īn sensul acesta, Tată este singurul
cuvīnt care trebuie folosit. Dar, din nefericire, lucrul acesta sugerează
că El ar fi existat primul la fel cum un tată uman există
īnainte de fiul său. Dar lucrurile nu stau aşa. Nu există
īnainte şi după īn această privinţă. Şi tocmai
acesta este motivul pentru care am petrecut timp īncercīnd să arăt
clar cum un lucru poate fi sursa sau cauza sau originea altui lucru,
fără ca să fi existat īnainte de acesta. Fiul există
deoarece Tatăl există: dar nu a existat un timp īnainte ca Fatal
să-L producă pe Fiul.
Poate că cel mai bun mod de a ne gīndi la aceasta este următorul: Eu
v-am cerut să vă imaginaţi cele două cărţi
şi probabil că cei mai mulţi vi le-aţi imaginat.
Adică, v-aţi imaginat ceva şi ca rezultat aţi obţinut
o imagine mintală. Este evident că actul de imaginare a fost cauza,
iar imaginea mintală a fost rezultatul. Dar aceasta nu īnseamnă
că īntīi aţi făcut actul de imaginare şi după aceea
aţi obţinut imaginea. īn momentul īn care aţi făcut-o
imaginea era deja acolo. Voinţa voastră v-a păstrat imaginea īn
gīnd tot timpul. Şi totuşi, actul voinţei şi imaginea au
īnceput şi s-au sfirşit īn exact acelaşi moment. Dacă ar fi
existat o Fiinţă care a existat dintotdeauna şi care şi-a
imaginat dintotdeauna un lucru, actul acela ar fi produs īntotdeauna o imagine
mintală; dar imaginea aceea ar fi la fel de eternă ca şi actul
īn sine.
Tot aşa trebuie să ne gīndim şi la Fiul, care provine din
Tatăl, ca şi lumina de la o lampă, ca şi căldura de la
foc, ca şi gīndurile de la minte. El este exprimarea de Sine a
Tatălui ceea ce are de spus Tatăl. Şi nu a existat
niciodată un timp cīnd El să nu o spună. Dar aţi observat
ce s-a īntīmplat? Toate aceste imagini cu lumina şi căldura fac
să sune de parcă Tatăl şi Fiul ar fi două lucruri
şi nu două Persoane, aşa īncīt, la urma urmei, imaginea Noului
Testament despre Tatăl şi Fiul se dovedeşte a fi mult mai exactă
decīt orice altceva cu care am īncerca să o īnlocuim. Lucrul acesta se
īntīmpla īntotdeauna cīnd te īndepărtezi de cuvintele Bibliei. Poţi
să te īndepărtezi de ele pentru o clipă, pentru a clarifica o
anumită idee, dar īntotdeauna trebuie să te īntorci la ea.
Bineīnţeles că Dumnezeu ştie cum să Se descrie pe Sine mult
mai bine decīt ştim noi să-L descriem. El ştie că
relaţia dintre Fată şi Fiu este mult mai asemănătoare
cu relaţia dintre Prima şi a Doua Persoană decīt orice alt lucru
la care ne-am putea gīndi. Cel mai important lucru de ştiut este că
īntre ei este o relaţie de dragoste. Tatăl īşi găseşte
plăcere īn Fiul; Fiul priveşte cu respect spre Tatăl Său.
Īnainte de a trece mai departe, observaţi importanţa practică a
acestui fapt. īntīlneşti tot felul de oameni repetīnd afirmaţia
creştină că Dumnezeu este dragoste. Dar se pare că ei nu
observă că aceste cuvinte, Dumnezeu este dragoste, nu au sens decīt
dacă Dumnezeu conţine cel puţin două Persoane. Dragostea
este ceva ce o persoană are pentru alta. Dacă Dumnezeu ar fi o
singură persoană, atunci īnainte de a fi creat lumea El nu a fost
dragoste. Desigur, lucrul la care se referă oamenii cīnd spun că
Dumnezeu este dragoste este ceva cu totul diferit: de fapt, ei spun că
dragostea este Dumnezeu. Ei realmente cred că sentimentele noastre de dragoste,
oricare ar fi ele si oricum ar lua naştere, si oricare ar fi rezultatele
pe care le produc, trebuie să fie tratate cu mare respect. Poate că
trebuie, dar afirmaţia aceasta este cu totul diferită de ceea ce
īnţeleg creştinii prin cuvintele: Dumnezeu este dragoste. Ei cred
că activitatea vie şi dinamică a dragostei a avut loc īn
Dumnezeu din veşnicie şi a creat toate celelalte lucruri.
Probabil că aceasta este cea mai importantă diferenţă
dintre creştinism şi toate celelalte religii: īn creştinism,
Dumnezeu nu este un lucru static nici măcar o persoană statică
ci este dinamic, pulsează de activitate, este viaţă, este
aproape un fel de dramă. Aproape că este, dacă nu veţi
considera lipsit de respect ce spun, un fel de dans. Unirea dintre Tatăl
şi Fiul este un lucru atīt de concret, īncīt īnsăşi această
unire este o Persoană, īmi dau seama că lucrul acesta este aproape de
neconceput, dar gīndiţi-vă la el īn felul următor.
Ştiţi că īntre fiinţele umane, cīnd se adună
laolaltă īn familie sau la club sau īn altă parte, oamenii vorbesc
despre spiritul acelei familii, al acelui club sau al acelei
organizaţii. Ei vorbesc despre spirit, deoarece membrii individuali,
cīnd sīnt laolaltă, īşi formează un mod particular de a vorbi
şi de a se comporta, pe care nu le-ar fi avut dacă ar fi rămas
separaţi. (Bineīnţeles că această comportare colectivă
poate să fie mai bună sau mai rea decīt comportarea
individuală.) Este ca şi cum ar fi luat fiinţă un fel de
personalitate comună. Desigur, nu este o persoană reală: este
doar ceva ce se aseamănă cu o persoană. Dar tocmai aceasta este
una dintre diferenţele dintre Dumnezeu şi noi. Ceea ce rezultă
din viaţa unită a Tatălui şi Fiului este o Persoană
reală, este de fapt a Treia dintre cele trei Persoane care sīnt Dumnezeu.
A treia Persoană este numită, īn limbaj tehnic, Duhul Sfīnt sau
spiritul lui Dumnezeu. Nu vă īngrijoraţi şi nu fiţi
surprinşi dacă descoperiţi că īn mintea voastră El
este mai vag sau mai nedefinit decīt celelalte două Persoane. Cred că
există un motiv pentru care trebuie să fie aşa. īn viaţa
creştină, de obicei noi nu privim la El: El acţionează
īntotdeauna prin noi. Dacă te gīndeşti la Tatăl ca la cineva
care se află acolo, īn faţa ta, şi la Fiul ca la cineva care
este alături de tine, ajutīndu-te să te rogi, īncercīnd să te
transforme īntr-un alt fiu al Tatălui, atunci trebuie să te
gīndeşti la a treia Persoană ca la ceva dinăuntrul tău sau
dinapoia ta. Poate că unii oameni vor găsi că este mai uşor
să īnceapă cu a treia Persoană şi să facă drumul
invers. Dumnezeu este dragoste, şi dragostea aceea lucrează prin
oameni mai ales prin īntreaga comunitate de creştini. Dar acest spirit
al dragostei este, din veşnicie, o dragoste permanentă īntre
Tatăl şi Fiul.
Şi acum, ce importanţă are faptul acesta? Are o
importanţă mai mare decīt orice īn lume. īntregul dans sau īntreaga
dramă sau īntregul tipar al acestei vieţi tri-Personale trebuie
să se desfăşoare īn fiecare dintre noi: sau (forma
reciprocă a afirmaţiei) fiecare dintre noi trebuie să intre īn
acel tipar, să-şi ia locul īn acel dans. Nu există nici o
altă cale spre fericirea pentru care am fost creaţi. Lucrurile bune
cīt şi cele rele, după cum ştiţi, se molipsesc printr-un
fel de infecţie. Dacă vreţi să vă īncălziţi,
trebuie să staţi aproape de foc; dacă vreţi să vă
udaţi, trebuie să intraţi īn apă. Dacă vreţi
bucurie, putere, pace, viaţă veşnică, trebuie să
vă apropiaţi sau să intraţi chiar īn lucrul care le are.
Ele nu sīnt un premiu pe care Dumnezeu ar putea, dacă ar vrea, să-1
dea oricui. Ele sīnt un izvor de energie şi de frumuseţe, care
izbucneşte chiar din centrul realităţii. Dacă eşti
aproape de el, stropii lui te vor uda; dacă nu eşti aproape, vei
rămīne uscat. Odată ce un om este unit cu Dumnezeu, cum s-ar putea
să nu trăiască pentru totdeauna? Odată ce un om este
separat de Dumnezeu, cum s-ar putea să nu se ofilească şi
să nu moară?
Dar cum să te uneşti cu Dumnezeu? Cum este posibil ca noi să fim
īnglobaţi īn această viaţă tri-Personală?
Vă aduceţi aminte că īn capitolul 2 am vorbit despre
naştere şi facere. Noi nu sīntem născuţi de Dumnezeu; noi
sīntem doar făcuţi de El: īn starea noastră naturală, noi
nu sīntem fii ai lui Dumnezeu, ci (am putea spune) sīntem doar statui. Noi nu
avem Zoe sau viaţa spirituală: avem doar Bios sau viaţa
biologică care se epuizează şi care moare. Oferta pe care o face
creştinismul este următoarea: Dacă noi īl lăsăm pe
Dumnezeu să facă ceea ce vrea, noi putem ajunge părtaşi ai
vieţii lui Cristos. īn felul acesta, vom fi părtaşi ai
vieţii care a fost născută, nu făcută, care a existat
dintotdeauna şi care va exista īntotdeauna. Cristos este Fiul lui
Dumnezeu. Dacă sīntem părtaşi la această viaţă,
vom fi şi fii ai lui Dumnezeu. īl vom iubi pe Tatăl la fel ca şi
Fiul, cu o dragoste pe care Duhul Sfīnt o produce īn noi. El a venit īn lumea
aceasta şi a devenit om, pentru ca să răspīndească la
alţi oameni viaţa pe care o are El prin ceea ce eu numesc o
infecţie bună. Orice creştin trebuie să devină un
mic Cristos. Acesta este singurul scop pentru a deveni creştini.
3. Timp şi dincolo de timp
Este foarte greşit să spui că
atunci cīnd citeşti o carte nu este permis să sari peste vreun
pasaj. Toţi oamenii cu spirit de discernămīnt sar peste un pasaj
atunci cīnd ajung la un capitol pe care nu-1 văd folositor pentru ei. Īn
capitolul acesta voi vorbi despre ceva care s-ar putea să le fie de folos
unor cititori, dar care s-ar putea să le pară altora o
complicaţie inutilă. Dacă faceţi parte din a doua categorie
de cititori, sfatul meu este să nici nu vă bateţi capul cu acest
capitol şi să treceţi direct la următorul.
Īn capitolul anterior a trebuit să ating subiectul rugăciunii,
şi cītă vreme lucrul acesta este īncă proaspăt īn
minţile voastre şi īn mintea mea, aş vrea să mă refer
la o dificultate pe care o au unii cu privire la īntreaga idee de
rugăciune. Cineva a exprimat o īn felul următor: Eu pot crede īn
Dumnezeu, dar ce nu pot accepta este ideea că El ascultă cīteva sute
de milioane de oameni care I se adresează toţi īn acelaşi
moment. Am descoperit că foarte mulţi oameni au sentimentul acesta.
Acum, primul lucru pe care trebuie să-1 observăm este că ceea ce
creează dificultatea este expresia īn acelaşi moment. Cei mai
mulţi dintre noi īşi pot imagina că Dumnezeu ascultă oricīt
de multe cereri, numai dacă ar veni una cīte una şi dacă El ar
avea la dispoziţie un timp nesfīrşit. īn spatele acestei
dificultăţi stă de fapt ideea că Dumnezeu ar trebui să
īncadreze prea multe lucruri īntr-un singur moment din timp.
Ei bine, lucrul acesta se īntīmplă cu noi cu toţi. Viaţa
noastră ne vine clipă după clipă. O clipă dispare mai
īnainte ca să vină următoarea, şi īn fiecare clipă se
poate realiza foarte puţin. Aceasta este natura Timpului. Şi
bineīnţeles că tu şi eu avem tendinţa să
considerăm că este de la sine īnţeles că această
succesiune a Timpului acest aranjament de trecut, prezent şi viitor nu
este doar modul īn care se desfăşoară viaţa noastră,
ci modul īn care există īn realitate toate lucrurile. Noi avem
tendinţa să presupunem că īntregul univers şi Dumnezeu
īnsuşi se deplasează īntotdeauna de la trecut la viitor, la fel ca
şi noi. Dar mulţi oameni īnvăţaţi nu sīnt de acord cu
ideea aceasta. Teologii au fost cei dintīi care au lansat ideea că unele
lucruri nu sīnt īn Timp; mai tīrziu ideea a fost preluată de filozofi, iar
acum oamenii de ştiinţă fac acelaşi lucru.
Este aproape cert că Dumnezeu nu este īn Timp. Viaţa Lui nu
constă din momente care se scurg unul după altul. Dacă un milion
de oameni I se roagă Lui la ora 10:30 astă-seară, nu este nevoie
ca El să-i asculte pe toţi īn fracţiunea aceea de timp pe care
noi o numim zece treizeci. Zece treizeci şi orice alt moment de la
īnceputul lumii este īntotdeauna Prezent pentru El. Dacă vrei, El are la
dispoziţie toată veşnicia ca să asculte la rugăciunea
īnălţată īntr-o frīntură de secundă de un pilot cīnd
avionul lui se prăbuşeşte cuprins de flăcări.
Ştiu că lucrul acesta este dificil de īnţeles. Permiteţi-mi
să īncerc să vă dau un alt exemplu, asemănător cu
acesta. Să presupunem că eu scriu un roman. Eu scriu: Măria a
pus jos lucrul la care tricota; īn clipa următoare s-a auzit o bătaie
la uşă! Pentru Măria, care trebuie să trăiască
īn timpul imaginar din povestirea mea, nu există nici un interval de timp
īntre punerea lucrului jos şi auzirea bătăii īn uşă.
Dar eu, care sīnt creatorul Măriei, nu trăiesc nicidecum īn timpul
acela imaginar. Īntre scrierea primei şi celei de-a doua
jumătăţi a propoziţiei eu s-ar putea să stau jos trei
ore şi să mă gīndesc fără īncetare la Măria.
Aş putea să mă gīndesc la Măria ca şi cum ea ar fi
singurul personaj din carte şi aş putea să mă gīndesc
oricīt de mult, iar ceasurile pe care le-am petrecut astfel nu ar apare deloc
īn timpul Măriei (timpul din povestire).
Aceasta nu este o ilustraţie perfectă, dar s-ar putea să ne dea
o idee despre ce cred eu că este adevărul. Dumnezeu nu este atras īn
curentul Timpului din acest univers, după cum nici autorul nu este atras
īn timpul imaginar din romanul său. Dumnezeu are o atenţie
infinită rezervată pentru fiecare dintre noi. El nu trebuie să
se ocupe de noi īn masă. Eşti la fel de singur cu El ca şi cum
ai fi singura persoană pe care a creat-o El. Cīnd Cristos a murit, El a
murit pentru tine individual, ca şi cum tu ai fi fost singurul om din
īntreaga lume.
Ilustraţia mea este deficitară īn următoarea privinţă:
Īn această ilustraţie, autorul iese dintr-un cadru temporal (cel al
romanului) numai cīnd intră īntr-un alt cadru temporal (cel real). Dar eu
cred că Dumnezeu nu trăieşte īntr-un cadru temporal. Viaţa
Lui nu se scurge o clipă după alta, ca şi a noastră:
lucrurile nu stau aşa El este īncă īn 1920 şi este deja īn
1990. Viaţa Lui este El īnsuşi.
Dacă vă imaginaţi Timpul ca o linie dreaptă de-a lungul
căreia trebuie să mergem, atunci trebuie să vi-L īnchipuiţi
pe Dumnezeu ca īntreaga pagină pe care este trasă linia. Noi trebuie
să trecem de la un punct la altul: noi trebuie să părăsim
punctul A īnainte de a ajunge la B, şi nu putem ajunge la C decīt
după ce am părăsit B. Dumnezeu, de sus sau din afară sau
dimprejur, conţine īntreaga linie şi vede totul.
Merită să īncercaţi să īnţelegeţi ideea, deoarece
ea īndepărtează unele dificultăţi aparente ale
creştinismului. īnainte de a deveni creştin, una dintre
obiecţiile mele a fost următoarea: Creştinii spun că
Dumnezeul etern, care este pretutindeni şi care menţine īntregul
univers īn mişcare, a devenit cīndva om. Ei bine, mi-am spus eu, cum a
continuat universul să funcţioneze cīnd Dumnezeu a fost copil mic sau
cīnd a dormit? Cum a putut El să fie Dumnezeu care cunoaşte totul
şi īn acelaşi timp om care īi īntreabă pe ucenicii Săi:
Cine M-a atins? Observaţi că dificultatea stă īn cuvintele
care exprimă timpul: Cīnd era copil, sau īn acelaşi timp. Cu alte
cuvinte, eu am presupus că viaţa lui Cristos ca Dumnezeu se
desfăşura īn timp şi că viaţa Eui ca omul Isus din Palestina
a fost o scurtă perioadă din acel timp la fel cum perioada de
serviciu militar a fost o perioadă mai scurtă scoasă din
viaţa mea totală.
Şi acesta este modul īn care probabil că gīndim cei mai mulţi
dintre noi īn privinţa aceasta. Noi ni-L imaginăm pe Dumnezeu trecīnd
printr-o perioadă cīnd viaţa Lui umană era īncă de domeniul
viitorului, urmīnd apoi o perioadă cīnd a fost trăită īn prezent
şi trecīnd mai departe la o perioadă cīnd a putut privi īn urmă
spre ea ca spre ceva de domeniul trecutului. Probabil că aceste idei nu
corespund cu nimic din realitate. Nu poţi īncadra viaţa
pămīntească a lui Cristos din Palestina īn nici o relaţie
temporală cu viaţa Lui ca Dumnezeu dincolo de spaţiu şi
timp. După părerea mea, este un adevăr atemporal cu privire la
Dumnezeu că natura umană şi experienţa umană de
slăbiciune, de somn şi de ignoranţă sīnt incluse oarecum īn
īntreaga Lui viaţă divină. Din punctul nostru de vedere,
această viaţă umană a lui Cristos s-a desfăşurat
īntr-o anumită perioadă din istoria lumii noastre (de la anul 1 d.Cr.
pīnă la răstignire). De aceea, noi ne-o imaginăm ca pe o
perioadă din īnsăşi istoria existenţei lui Dumnezeu. Dar
Dumnezeu nu are istorie. El este prea complet şi cu desăvīrşire
real ca să poată avea o istorie. A avea istorie īnseamnă,
desigur, pierderea unei părţi a realităţii tale (deoarece
s-a scurs deja īn trecut) şi īnseamnă lipsa unei părţi
(deoarece īncă este īn viitor): īnseamnă, de fapt, să nu ai
nimic īn afară de un prezent neīnsemnat, care s-a dus mai īnainte ca
să poţi vorbi despre el. Chiar şi noi sperăm ca īntr-o zi
să nu ne mai īmpărţim existenţa īn felul acesta.
Apare o altă dificultate dacă noi credem că Dumnezeu există
īn timp. Oricine care crede īn Dumnezeu crede că El ştie ce vom face
tu şi eu mīine. Dar dacă El ştie că eu voi face cutare
şi cutare lucru, cum se poate să fiu liber să fac altceva? Ei
bine, dificultatea apare din concepţia noastră că Dumnezeu
progresează la fel ca şi noi de-a lungul liniei timpului: singura
diferenţă fiind că El poate vedea īn viitor, īn timp ce noi nu
putem vedea īn viitor. Ei bine, dacă acesta ar fi adevărul, dacă
Dumnezeu ar vedea dinainte faptele noastre, ar fi foarte greu să
īnţelegem cum am putea fi liberi să nu le facem. Dar să presupunem
că Dumnezeu este īn afara şi deasupra liniei Timpului. Īn cazul
acesta, ceea ce noi numim mīine este vizibil pentru El la fel ca şi ceea
ce numim astăzi. Toate zilele sīnt Acum pentru El. El nu īşi
aminteşte că ai făcut anumite lucruri ieri; El te vede că
le faci, deoarece deşi tu ai pierdut ziua de ieri, El nu a pierdut-o. El
nu prevede lucrurile pe care le vei face mīine; El te vede făcīndu-le,
deoarece, deşi mīine īncă nu a ajuns la tine, mīine este la El.
Tu nu presupui că acţiunile tale din clipa aceasta ar fi mai
puţin libere deoarece Dumnezeu ştie ce faci. Ei bine, El
cunoaşte acţiunile tale de mīine īn exact acelaşi mod deoarece
El este deja īn mīine şi te poate vedea. īntr-un sens, El nu
cunoaşte acţiunile tale decīt după ce le-ai făcut; dar
momentul cīnd le vei face este deja acum pentru El.
Ideea aceasta m-a ajutat mult pe mine. Dacă nu vă ajută,
daţi-i pace. Este o idee creştină īn sensul că mulţi
creştini mari şi īnţelepţi au acceptat-o şi că nu
există īn ea nimic contrar creştinismului. Dar nu este īn Biblie sau
īn vreunul dintre credeuri. Poţi fi un creştin foarte bun
fără să o accepţi sau poţi nici măcar să nu
te gīndeşti deloc la această problemă.
2. Dumnezeul īn trei persoane
Capitolul anterior s-a ocupat de
diferenţa dintre naştere şi facere. Un om dă naştere
unui copil, dar nu poate face decīt o statuie. Dumnezeu īl naşte pe
Cristos, dar El īi face pe oameni. Spunīnd aceasta, eu am ilustrat numai o idee
cu privire la Dumnezeu, şi anume că ceea ce naşte Dumnezeu
Tatăl este Dumnezeu, ceva de aceeaşi natură cu El īnsuşi.
Īn sensul acesta, este ca şi un tată uman care naşte un fiu. Dar
lucrurile nu stau tocmai aşa. De aceea va trebui să īncerc să
explic ceva mai mult.
Mulţi oameni spun astăzi: Eu cred īntr-un Dumnezeu, dar nu īntr-un
Dumnezeu personal. Ei au sentimentul că acel ceva misterios care este
īndărătul tuturor lucrurilor trebuie să fie mai mult decīt o
persoană. Creştinii sīnt de acord cu aceasta. Dar creştinii sīnt
singurii care oferă o idee despre cum este acea fiinţă care este
dincolo de personalitate. Toţi ceilalţi oameni, deşi ei spun
că Dumnezeu este dincolo de personalitate, cred de fapt că El este
ceva impersonal: cu alte cuvinte, ceva mai puţin decīt personal. Dacă
cauţi ceva suprapersonal, ceva mai mult decīt o persoană, atunci nu
ai de ales īntre creştinism şi celelalte concepţii, deoarece
numai creştinismul oferă o asemenea idee.
Unii oameni cred că după viaţa aceasta, sau poate după
cīteva vieţi, sufletele umane vor fi absorbite īn Dumnezeu. Dar cīnd
īncearcă să explice ce īnţeleg prin aceasta, ei par să
creadă că absorbirea fiinţei noastre īn Dumnezeu este la fel ca
şi absorbirea unui lucru material īn altul. Ei spun că este ca
şi un strop de apă care se pierde īn mare. Desigur, aceasta marchează
sfīrşitul stropului de apă. Dacă acest lucru se īntīmplă cu
noi, atunci a fi absorbit īnseamnă a īnceta să exişti. Numai
creştinii au o concepţie despre felul īn care sufletele umane pot
să fie asimilate īn viaţa lui Dumnezeu şi totuşi să rămīnă
ele īnsele de fapt, să fie cu mult mai mult decīt īnainte ele īnsele.
V-am atras atenţia că teologia este practică. īntregul scop
pentru care existăm noi este să fim asimilaţi īn viaţa lui
Dumnezeu. Ideile greşite cu privire la viaţa aceea vor face mai
dificil lucrul acesta. Şi acum, pentru cīteva minute, trebuie să
vă cer să mă urmăriţi cu mare atenţie.
Ştiţi că īn spaţiu vă puteţi mişca īn trei
direcţii la stīnga sau la dreapta, īnainte sau īnapoi, īn sus sau īn
jos. Orice direcţie este una din aceste trei sau un compromis īntre ele.
Ele sīnt numite cele trei dimensiuni ale spaţiului. Observaţi
următorul lucru. Dacă folosiţi o singură dimensiune,
puteţi trage numai o linie dreaptă. Dacă folosiţi două
dimensiuni, puteţi desena o figură: să zicem, un pătrat.
Pătratul este alcătuit din patru linii drepte. Să mergem un pas
mai departe. Dacă aveţi trei dimensiuni, puteţi construi ceea ce
numim un corp solid: să zicem, un cub ceva ca şi un zar sau ca
şi o bucată de zahăr. Cubul este alcătuit din şase
pătrate.
Īnţelegeţi care este ideea? O lume cu o singură dimensiune ar fi
o linie dreaptă. Īntr-o lume cu două dimensiuni continui să ai
linii drepte, dar multe linii drepte alcătuiesc o figură plană.
īntr-o lume cu trei dimensiuni, continui să ai figuri plane, dar multe asemenea
figuri alcătuiesc un corp solid. Cu alte cuvinte, cu cīt avansezi spre
nivele mai reale şi mai complicate, nu renunţi la lucrurile pe care
le-ai găsit la nivelele mai simple: continui să le ai, dar ele sīnt
combinate īn moduri noi īn moduri pe care nu ţi le-ai fi putut imagina
dacă ai fi cunoscut numai nivelele mai simple.
Modul īn care creştinismul īl descrie pe Dumnezeu implică
acelaşi principiu. Nivelul uman este un nivel simplu şi relativ
fără conţinut. La nivelul uman, fiecare persoană este o
fiinţă şi oricare două persoane sīnt două fiinţe
separate īntocmai cum īntr-o lume cu două dimensiuni (să zicem, o
foaie de hīrtie) un pătrat este o figură şi oricare două
pătrate sīnt două figuri separate. īn planul divin continui să găseşti
personalităţi, dar aici le īntīlneşti combinate īn moduri noi,
pe care noi, cei care nu trăim la nivelul acela, nu ni le putem imagina.
īn dimensiunea lui Dumnezeu, dacă putem spune astfel, īntīlneşti o
fiinţă care este trei Persoane şi totuşi rămīne o
singură Fiinţă, la fel cum un cub este şase pătrate şi
totuşi rămīne un singur cub. Desigur, noi nu ne putem imagina plenar
o Fiinţă de felul acela: la fel cum, dacă noi am fi creaţi
īn aşa fel īncīt să percepem numai două dimensiuni ale
spaţiului, nu ne-am putea imagina īn mod adecvat un cub. Dar ne putem forma
o idee vagă cu privire la această Fiinţă. Cīnd facem
aceasta, pentru prima oară īn vieţile noastre, atunci obţinem o
idee pozitivă, oricīt de vagă ar fi ea, despre ceva suprapersonal
ceva mai mult decīt o persoană. Este ceva ce nu ne-am fi putut īnchipui
niciodată şi totuşi, ceva ce atunci cīnd ne-a fost descris
aproape că avem sentimentul că ar fi trebuit să ne putem
imagina, deoarece se potriveşte atīt de bine cu toate lucrurile pe care le
cunoaştem deja.
Aţi putea īntreba: Dacă nu ne putem imagina o Fiinţă
tri-Personală, ce rost are să vorbim despre ea? Ei bine, n-are rost
să vorbim despre ea. Important este īnsă să fim asimilaţi
īn acea viaţă tri-Personală, şi lucrul acesta poate īncepe
oricīnd chiar acum, dacă vreţi.
Ce vreau să spun prin aceasta? Un creştin de rīnd īngenunchează
şi rosteşte o rugăciune. El īncearcă să intre īn
contact cu Dumnezeu. Dar dacă el este creştin, el ştie că
ceea ce-l determină să se roage este de asemenea Dumnezeu: am putea
spune că Dumnezeu vorbeşte īnăuntrul lui. Dar el ştie de
asemenea că orice cunoaştere reală a lui Dumnezeu vine prin
Cristos, Omul care a fost Dumnezeu Cristos este alături de el,
ajutīndu-1 să se roage, rugīndu-Se pentru el. īnţelegeţi ce se
īntīmplă? Omul se roagă lui Dumnezeu Dumnezeu este ţinta pe
care īncearcă să o atingă. Dumnezeu este de asemenea
īnăuntrul omului şi īl impulsionează este puterea care īl
motivează. Dumnezeu este de asemenea calea sau podul peste care este
īmpins să treacă pentru a-şi atinge ţinta. Īn felul acesta,
īntreaga viaţă īntreită a Fiinţei tri-Personale se
desfăşoară īn dormitorul acela obişnuit unde un om de rīnd
īşi rosteşte rugăciunile. Omul este atras īntr-un gen superior
de viaţă ceea ce eu numesc Zoe sau viaţă spirituală:
el este atras īn Dumnezeu, este atras de Dumnezeu, īn timp ce rămīne
totuşi el īnsuşi.
Aşa a īnceput teologia. Oamenii ştiau deja despre Dumnezeu īntr-un
mod vag. A venit apoi un om care a pretins că este Dumnezeu; nu a fost
genul de om pe care-1 poţi socoti nebun. El i-a făcut pe oameni
să creadă īn El. Ei L-au īntīlnit din nou după ce au văzut
cum a fost omorīt. Şi apoi, după ce au format o mică societate
sau comunitate, ei L-au descoperit pe Dumnezeu şi īnăuntrul lor:
călăuzindu-i, făcīndu-i īn stare să facă lucruri pe
care nu le puteau face īnainte. Şi cīnd au analizat toate acestea, ei au
văzut că au ajuns la definiţia creştină a Dumnezeului
tri-personal.
Definiţia aceasta nu este ceva ce am născocit noi; teologia este,
īntr-un sens, cunoaştere experimentală. Religiile simple sīnt cele
care sīnt născocite. Cīnd eu spun că este o cunoaştere
experimentală īntr-un sens, vreau să spun prin aceasta că īn
anumite privinţe este ca şi celelalte ştiinţe
experimentale, dar nu īn toate privinţele. Dacă eşti un geolog
care studiază roci, trebuie să te duci la roci şi să
găseşti rocile. Iniţiativa este īn totalitate de partea ta.
Rocile nu pot să te ajute şi nici să te īmpiedice. Să
presupunem īnsă că eşti un zoolog şi că vrei să
fotografiezi animale sălbatice īn cadrul lor natural. Lucrul acesta este
diferit de studiul rocilor. Animalele sălbatice nu vor veni la tine: dar
ele pot fugi de tine. Dacă nu stai foarte liniştit, ele vor fugi.
īncepe să existe o fărīmă de iniţiativă de partea lor.
Să trecem la un nivel mai īnalt. Să presupunem că vrei să
cunoşti pe un om. Dacă el este hotărīt să nu te lase, nu-1
vei putea cunoaşte. Trebuie să-i cīştigi īncrederea. īn cazul
acesta, iniţiativa este īmpărţită īn mod egal este nevoie
de doi oameni ca să realizeze o prietenie.
Cīnd este vorba de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iniţiativa este de
partea Lui. Dacă El nu Se revelează pe Sine, nimic din ce poţi
face tu nu-ţi va permite să-L cunoşti. Şi, de fapt, El Se
revelează unor oameni īn mai mare măsură decīt altora nu
pentru că ar avea favoriţi, ci pentru că Īi este imposibil
să Se reveleze unui om ale cărui minte şi caracter sīnt īntr-o
stare nepotrivită. La fel cum lumina soarelui, deşi nu are
favoriţi, nu poate fi reflectată de o oglindă prăfuită
la fel de bine ca şi de o oglindă curată.
Am putea formula ideea aceasta īn alt fel, spunīnd că īn timp ce īn
celelalte ştiinţe instrumentele pe care le foloseşti sīnt
exterioare omului (instrumente cum sīnt microscoapele sau telescoapele),
instrumentul prin care īl vezi pe Dumnezeu este īntreaga ta fiinţă.
Dacă eul omului nu este păstrat curat şi strălucitor, īl
vei vedea pe Dumnezeu neclar la fel cum ai vedea Luna dacă ai privi
printr-un telescop murdar. Acesta este motivul pentru care popoarele
sălbatice au religii sălbatice: ele s-au uitat la Dumnezeu prin
lentile murdare.
Dumnezeu Se poate revela pe Sine aşa cum este īn realitate numai unor
oameni reali. Aceasta nu īnseamnă doar oameni care sīnt buni īn mod
individual, ci oameni care sīnt uniţi īntr-un trup, iubindu-se unii pe
alţii, ajutīndu-se unii pe alţii, arătīndu-L pe Dumnezeu unii
altora. Aşa a intenţionat Dumnezeu să fie omenirea; ca şi
cīntăreţii dintr-o orchestră, ca şi organele dintr-un trup.
Īn consecinţă, singurul instrument cu adevărat adecvat pentru a
īnvăţa despre Dumnezeu este īntreaga comunitate creştină,
aşteptīndu-L unită. Comunitatea creştină este, ca să
zicem aşa, echipamentul tehnic pentru această ştiinţă
echipamentul de laborator. Acesta este motivul pentru care toţi aceşti
oameni, care la fiecare cīţiva ani vin cu un patent de religie simplificată
ca să īnlocuiască tradiţia creştină, nu fac decīt
să-şi irosească timpul. La fel ca şi un om care, deşi
nu are nici un instrument īn afară de un binoclu vechi, īncearcă
să-i contrazică pe toţi astronomii. Poate că el este
deştept s-ar putea să fie mai deştept decīt unii astronomi
adevăraţi, dar el nu īşi acordă nici o şansă.
Peste doi ani toată lumea va fi uitat complet de el, dar adevărata
ştiinţă continuă să progreseze.
Dacă creştinismul ar fi ceva născocit de noi, este cert că
l-am putea face mai uşor. Dar nu este. īn ceea ce priveşte
simplitatea, noi nu putem concura cu oamenii care inventează religii. Cum
am putea să concurăm cu ei? Noi avem de-a face cu un Fapt real.
Bineīnţeles că oricine poate născoci o religie simplă,
dacă nu are fapte reale de care trebuie să ţină seama.
1. Facere şi naştere
Toată lumea mi-a atras atenţia
să nu vă spun ce urmează să vă spun īn această
ultimă carte. Toţi īmi spun că cititorul de rīnd nu vrea
teologie; dă-i doar religie simplă şi practică. Am respins
sfatul lor. Eu nu cred că cititorii de rīnd sīnt atīt de naivi. Teologie
īnseamnă ştiinţa despre Dumnezeu, şi eu cred că
orice om care vrea să se gīndească la Dumnezeu cītuşi de
puţin ar vrea să aibă idei cīt mai clare şi cīt mai exacte
despre El. Nu sīnteţi copii: de ce să fiţi trataţi ca
nişte copii?
Dintr-un punct de vedere, īnţeleg de ce unii oameni simt repulsie
faţă de teologie. īmi amintesc de o īmprejurare cīnd am ţinut o
prelegere la R.A.F. (Royal Air Force Forţele Aeriene Regale, īn Anglia;
n.tr.), şi un ofiţer bătrīn şi īndărătnic s-a
ridicat şi a spus: Eu nu am ce face cu tot ce ne-aţi spus. Dar eu
sīnt un om religios. Eu ştiu că există un Dumnezeu. Eu L-am
simţit: cīnd eram singur īn deşert, noaptea; misterul acela
extraordinar. Şi tocmai acesta este motivul pentru care eu nu cred toate
dogmele şi formulele frumos aranjate despre El. Pentru oricine care a
cunoscut realitatea, toate acestea par atīt de mărunte, de pedante şi
de nereale!
Īntr-un sens, am fost de acord cu omul acela. Eu cred că probabil el a
avut o experienţă reală cu Dumnezeu īn deşert. Cīnd a
trecut de la experienţa aceea la crezul creştin, eu cred că el
realmente a trecut de la ceva real la ceva mai puţin real. īn acelaşi
sens, dacă un om a privit o dată Atlanticul de pe ţărm, şi
după aceea se duce şi priveşte o hartă a Atlanticului, el
trece de la ceva real la ceva mai puţin real: el trece de la valuri reale
la o bucată de hīrtie colorată. Dar tocmai aici este ideea
importantă. Noi recunoaştem că harta nu este decīt o hīrtie colorată,
dar sīnt două lucruri care trebuie avute īn gīnd cu privire la ea. Īn
primul rīnd, ea este bazată pe ceea ce au observat sute şi mii de
oameni care au navigat pe Atlanticul real. Īn sensul acesta, ea este
sprijinită de nenumărate experienţe la fel de reale ca şi
cea pe care ai putea s-o trăieşti tu pe ţărm; dar spre
deosebire de aceasta, īn timp ce experienţa ta ar fi un crīmpei izolat,
harta potriveşte laolaltă toate experienţele individuale
diferite. īn al doilea rīnd, dacă vrei să mergi undeva, harta este
absolut necesară. Cītă vreme te mulţumeşti cu plimbări
pe plajă, ceea ce zăreşti tu este mult mai plăcut decīt
să priveşti la o hartă. Dar dacă vrei să mergi īn
America, harta īţi va fi de mult mai mare folos decīt plimbările pe
plajă.
Teologia este ca şi harta. A īnvăţa doar doctrinele
creştine şi a medita doar la ele, fără a merge mai departe,
este mai puţin real şi atrăgător decīt ceea ce a trăit
ofiţerul īn deşert. Doctrinele nu sīnt Dumnezeu: ele sīnt numai un
fel de hartă. Dar harta este bazată pe experienţa a sute de
oameni, care au avut realmente legături cu Dumnezeu experienţe īn
comparaţie cu care orice emoţii şi sentimente pioase pe care
le-am putea avea noi sīnt foarte elementare şi foarte confuze. Īn al
doilea rīnd, dacă vrei să mergi mai departe, trebuie să
foloseşti harta. Vedeţi, ceea ce s-a īntīmplat cu ofiţerul din
deşert se poate să fi fost real şi īnălţător, dar
nu a rezultat nimic din experienţa aceea. Ea nu duce nicăieri. Nu te
determină la nici o acţiune. De fapt, acesta este motivul pentru care
o religie vagă să-L simţi pe Dumnezeu īn natură, şi
aşa mai departe este atīt de atrăgătoare. Este numai
emoţii, fără nici o acţiune din partea ta; este ca şi
cum ai privi valurile de pe ţărm. Dar studiind Atlanticul īn felul
acesta nu vei ajunge niciodată īn America şi nici nu vei obţine
viaţa veşnică prin simplul fapt că ai simţit
prezenţa lui Dumnezeu īn flori sau īn muzică. De asemenea, nu vei
ajunge nicăieri nici dacă doar priveşti la hartă
fără să ieşi pe mare. Dar pe mare nu vei fi īn
siguranţă fără hartă.
Cu alte cuvinte, teologia este practică: mai ales acum. Mai demult, cīnd
era mai puţină educaţie şi mai puţine discuţii,
poate că era posibil să treci prin viaţă cu cīteva idei
simple despre Dumnezeu. Dar lucrurile nu mai stau aşa. Toată lumea
citeşte, toată lumea aude discuţii. īn consecinţă,
dacă nu iei seama la teologie, aceasta nu va īnsemna că tu nu vei
avea idei despre Dumnezeu. īnseamnă că vei avea o mulţime de
idei greşite idei false, īncīlcite sau īnvechite. Multe dintre ideile
despre Dumnezeu care sīnt avansate astăzi ca noutăţi sīnt doar
idei pe care teologii le-au īncercat īn urmă cu multe secole şi pe
care le-au respins. A crede īn religia populară a Angliei moderne
īnseamnă regres este ca şi cum ai crede că pămīntul este
plat.
Ideea la modă astăzi despre creştinism este aceasta: că
Isus Cristos a fost un mare īnvăţător moral şi că
dacă am urma sfaturile Lui am putea instaura o ordine socială mai
bună şi am putea evita un alt război. Ei bine, dacă nu
vă supăraţi, lucrul acesta este adevărat. Dar el nu
īţi spune nici pe departe īntregul adevăr despre creştinism
şi nu are nici o importanţă practică.
Este adevărat că dacă am urma sfatul lui Cristos am trăi
curīnd īntr-o lume mai fericită. Dar nu trebuie să mergi nici
măcar pīnă la Cristos. Dacă noi am fi făcut ce ne-au spus
Platon, Aristotel sau Confucius, am trăi acum īntr-o lume mult mai
bună. Şi atunci? Noi nu am urmat niciodată sfaturile marilor
īnvăţători. De ce să īncepem acum? Doar pentru că El
este cel mai mare īnvăţător moral? Dar lucrul acesta face
şi mai puţin probabil ca noi să urmăm
īnvăţăturile Lui. Dacă nu putem īnvăţa
lecţiile elementare, este oare probabil că le vom īnvăţa pe
cele mai avansate? Dacă creştinismul nu este decīt o doză īn
plus de sfaturi bune, atunci creştinismul nu are nici o
importanţă. N-am dus lipsă de sfaturi bune īn ultimele patru mii
de ani. Cīteva sfaturi īn plus nu au nici o importanţă.
Dar de īndată ce priveşti la orice scrieri cu adevărat
creştine, descoperi că ele vorbesc despre ceva cu totul diferit de
această religie populară. Ele īţi spun că Cristos este Fiul
lui Dumnezeu (orice ar īnsemna aceasta). Ele īţi spun că aceia care
īşi pun īncrederea īn El pot deveni şi ei Fii ai lui Dumnezeu (orice
ar īnsemna aceasta). Ele spun că moartea Lui ne-a mīntuit de păcatele
noastre (orice ar īnsemna aceasta).
Nu are nici un rost să te plīngi că aceste afirmaţii sīnt prea
dificile. Creştinismul pretinde că ne vorbeşte despre o
altă lume, despre ceva de dincolo de lumea pe care o putem pipăi,
auzi şi vedea. Poţi crede că afirmaţia aceasta este
falsă; dar dacă este adevărată, este cert că va fi
dificil să īnţelegem ceea ce ne spune cel puţin la fel de
dificil ca şi fizica modernă şi pentru acelaşi motiv.
Ideea din creştinism care constituie şocul cel mai mare este
afirmaţia că prin ataşarea noastră la Cristos noi devenim
Fii ai lui Dumnezeu. Cineva ar putea īntreba: Oare nu sīntem noi deja Fii ai
lui Dumnezeu? Faptul că Dumnezeu este Fatal nostru este una dintre ideile
creştine principale. Ei bine, īntr-un anumit sens, nu īncape
īndoială că noi sīntem deja fii ai lui Dumnezeu. Vreau să spun
prin aceasta că Dumnezeu ne-a adus īn fiinţă, ne iubeşte
şi Se īngrijeşte de noi, şi īn sensul acesta El este ca un
tată. Dar cīnd Biblia vorbeşte despre faptul că noi devenim
Fii ai lui Dumnezeu, este evident că trebuie să aibă īn vedere
ceva diferit. Lucrul acesta ne aduce la īnsuşi miezul teologiei.
Unul dintre credeuri spune că Cristos este Fiul lui Dumnezeu,
născut, nu făcut; şi adaugă: născut din Tatăl
Său mai īnainte de toate lumile. Vă rog să notaţi cīt se
poate de clar că afirmaţia aceasta nu are nimic de-a face cu faptul
că Cristos S-a născut pe pămīnt ca om şi că a fost fiul
unei fecioare. Nu ne gīndim acum la naşterea din fecioară. Ne gīndim
la ceva ce s-a īntīmplat īnainte ca natura să fi fost creată, īnainte
să fi īnceput timpul, īnainte de toate lumile Cristos a fost
născut, nu făcut. Ce īnseamnă aceasta?
Care este diferenţa? A naşte īnseamnă a deveni părinte.
Cīnd naşti, produci ceva de acelaşi fel cu tine īnsuţi. Un om
dă naştere la copii de om, un castor dă naştere la pui de
castor, iar o pasăre dă naştere la ouă din care vor
ieşi pui de pasăre. Dar cīnd faci ceva, ceea ce faci este diferit de
tine īnsuţi. O pasăre face un cuib, castorul face un dig, omul face
un aparat de radio sau el poate să facă ceva care să se
asemene mai mult cu sine decīt un aparat de radio: să zicem, o statuie.
Dacă este un sculptor suficient de priceput, el poate face o statuie care
să se asemene foarte mult cu un om adevărat. Dar, desigur, nu este un
om adevărat, ci doar se aseamănă cu omul. Nu poate respira, nu
poate gīndi. Nu este vie.
Am spus acestea pentru a lămuri primul lucru. Ceea ce naşte Dumnezeu
este Dumnezeu, la fel cum ceea ce naşte omul este om. Ceea ce creează
Dumnezeu nu este Dumnezeu, după cum ceea ce face omul nu este om. Acesta
este motivul pentru care oamenii nu sīnt Fii ai lui Dumnezeu īn sensul īn care
este Cristos. Ei pot fi ca şi Dumnezeu īn anumite privinţe, dar ei nu
sīnt de aceeaşi natură cu El. Ei sīnt mai mult ca nişte statui
sau ca nişte portrete ale lui Dumnezeu.
O statuie are īnfăţişarea unui om, dar nu este vie. Īn
acelaşi sens, omul are (īntr-un sens pe care-1 voi explica)
īnfăţişarea lui Dumnezeu, sau este asemănător cu El,
dar el nu are felul de viaţă pe care o are Dumnezeu. Să
luăm mai īntīi prima idee: asemănarea omului cu Dumnezeu. Tot ce a
făcut Dumnezeu este asemănător cu El. Spaţiul se
aseamănă cu El prin imensitatea lui: nu īn sensul că
mărimea spaţiului este de aceeaşi natură cu mărimea
lui Dumnezeu, ci īn sensul că este un fel de simbol al mărimii lui
Dumnezeu, o traducere a ei īn termeni nespirituali. Materia se
aseamănă cu Dumnezeu prin faptul că are energie: iarăşi,
energia fizică este de o natură diferită de puterea lui
Dumnezeu. Lumea vegetală este asemănătoare cu Dumnezeu deoarece
are viaţă şi El este un Dumnezeu viu. Dar viaţa, īn
sensul acesta biologic, nu este acelaşi lucru cu viaţa care este īn
Dumnezeu: este numai un simbol sau o umbră a ei. Cīnd ajungem la animale,
găsim alte feluri de asemănare pe līngă viaţa
biologică. Activitatea intensă şi fertilitatea insectelor, de
exemplu, este o primă asemănare vagă cu activitatea
neīncetată şi cu creativitatea lui Dumnezeu. La mamiferele superioare
īntīlnim īnceputurile unei afecţiuni instinctive. Aceasta nu este
identică cu dragostea care există īn Dumnezeu, dar se
aseamănă cu ea īn sensul īn care un peisaj desenat pe o foaie de
hīrtie se aseamănă cu peisajul real. Cānd ajungem la om, pe treapta
cea mai īnaltă a creaţiei, īntīlnim cea mai completă
asemănare cu Dumnezeu pe care o cunoaştem. (S-ar putea să existe
īn alte lumi creaturi care se aseamănă mai mult cu Dumnezeu decīt
omul, dar nu le cunoaştem.) Omul nu numai că are viaţă, ci
el iubeşte şi gīndeşte: viaţa biologică a atins īn el
cel mai īnalt nivel cunoscut.
Dar ceea ce nu are omul, īn starea lui naturală, este viaţa
spirituală genul superior şi diferit de viaţă care
există īn Dumnezeu. Noi folosim acelaşi cuvīnt, viaţă,
pentru amīndouă, dar dacă crezi că din această cauză
amīndouă trebuie să fie de aceeaşi natură, este ca şi
cum ai crede că mărimea spaţiului este de aceeaşi
natură cu mărimea lui Dumnezeu, īn realitate, diferenţa dintre
viaţa biologică şi viaţa spirituală este atīt de
importantă, īncīt eu le voi dā două nume diferite. Viaţa
biologică, pe care o primim prin natură şi care (la fel ca toate
celelalte lucruri din natură) are o tendinţă permanentă de
a se altera şi de a se descompune, aşa īncīt poate fi
menţinută numai prin subvenţii permanente din partea naturii,
sub formă de aer, apă, hrană etc, este Bios. Viaţa
spirituală, care este īn Dumnezeu din veşnicie şi care a creat
tot universul natural, este Zoe (īn limba greacă, acest cuvīnt īnseamnă
literal viaţă). Desigur, Bios are o anumită asemănare
palidă sau simbolică cu Zoe: dar este numai o asemănare ca
şi īntre o fotografie şi un loc real sau īntre o statuie şi un
om. Un om care s-a schimbat de la a avea Bios la a avea Zoe īnseamnă
că trece printr-o schimbare la fel de mare ca şi statuia care a fost
schimbată din piatră cioplită īn om real.
Tocmai aceasta este esenţa creştinismului. Lumea aceasta este
atelierul unui mare sculptor. Noi sīntem statuile şi se zvoneşte prin
atelier că īntr-o zi unele dintre noi vor căpăta
viaţă.
12. Credinţa
Aş vrea să īncep prin a spune ceva
la care să ia aminte fiecare. Iată ce: Dacă acest capitol nu
īnseamnă nimic pentru tine, dacă ţi se pare că
īncearcă să răspundă la īntrebări pe care nu ţi
le-ai pus niciodată, nici nu-l citi. Nu te deranja. Īn creştinism
există anumite lucruri care pot fi īnţelese din afară, īnainte
de a deveni creştin. Dar sīnt multe lucruri care nu pot fi īnţelese
decīt după ce ai parcurs o distanţă oarecare pe calea
creştină. Aceste lucruri sīnt pur practice, deşi nu par să
fie. Ele sīnt īndrumări cu privire la abordarea anumitor
īncrucişări de drumuri şi obstacole īn călătorie,
şi ele nu par să aibă sens decīt atunci cīnd omul a ajuns īn
acele situaţii. Ori de cīte ori găseşti īn scrierile
creştine afirmaţii cărora nu le vezi sensul, nu-ţi face
probleme. Lasă-le īn pace. Va veni o zi, poate peste cīţiva ani, cīnd
vei īnţelege dintr-o dată sensul afirmaţiei. Dacă l-am
putea īnţelege acum, probabil că ne-ar face doar rău.
Desigur, toate aceste lucruri pledează īmpotriva mea. Lucrul pe care voi
īncerca să-1 explic īn acest capitol poate să mă
depăşească. S-ar putea să cred că am ajuns undeva,
cīnd de fapt eu īncă nu am ajuns. Singurul lucru pe care pot să-1 fac
este să le cer creştinilor īnvăţaţi să mă
urmărească cu atenţie şi să-mi spună dacă
greşesc; pe ceilalţi īi sfătuiesc să ia cu rezerve ceea ce
le spun ca pe ceva ce le este oferit, pentru că s-ar putea să le
fie de ajutor, nu pentru că sīnt sigur că am dreptate.
Īncerc să vorbesc despre credinţă īn al doilea sens al cuvīntului,
sensul mai īnalt. Am spus īn capitolul precedent că problema
credinţei īn acest sens se pune după ce un om a īncercat cīt a putut
mai bine să aplice īn viaţă virtuţile creştine şi
a văzut că eşuează, după ce a descoperit că
şi ceea ce l-ar putea da īnapoi lui Dumnezeu Īi aparţinea deja lui
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el īşi descoperă falimentul.
Iarăşi, ceea ce-L interesează pe Dumnezeu nu sīnt doar
acţiunile noastre. Ceea ce-L interesează pe El este ca noi să
fim creaturi de o anumită calitate să fim aşa cum ne-a vrut El
creaturi aflate īntr-un anumit raport cu El. Nu adaug: şi aflate
īntr-un anumit raport unul cu altul, deoarece lucrul acesta este inclus:
dacă eşti īntr-o relaţie bună cu El, īn mod inevitabil vei fi
īntr-o relaţie bună şi cu semenii tăi, la fel cum dacă
toate spiţele unei roţi sīnt potrivite bine īn butuc şi īn
obadă este cert că vor fi īn poziţie corectă una
faţă de cealaltă. Cītă vreme omul se gīndeşte la Dumnezeu
ca la un examinator care i-a dat să scrie o anumită lucrare scrisă
sau se gīndeşte la El ca la partea opusă īntr-un contract oarecare
cītă vreme se gīndeşte la pretenţii şi revendicări
īntre sine şi Dumnezeu īncă nu este īn relaţie bună cu
El. El īnţelege greşit ce este el şi ce este Dumnezeu. Şi
nu poate intra īntr-o relaţie corectă cu Dumnezeu pīnă cīnd nu a
descoperit realitatea propriului său faliment.
Cīnd spun a descoperit, eu mă refer realmente la o descoperire, nu doar
să repeţi un lucru ca un papagal. Bineīnţeles că orice
copil, dacă i se dă un anumit gen de educaţie religioasă,
va īnvăţa curīnd să spună că noi nu putem să-I
oferim lui Dumnezeu ceva care să nu fie deja al Lui şi că noi
descoperim că nu reuşim nici măcar să-I oferim un lucru
fără să reţinem ceva şi pentru noi. Cīnd vorbesc
despre o descoperire reală, mă refer la faptul de a descoperi
realmente, din experienţă proprie, că lucrul acesta este
adevărat.
Īn sensul acesta, noi nu putem descoperi eşecul nostru de a īmplini legea
lui Dumnezeu, decīt dacă īncercăm din răsputeri (şi chiar
şi atunci falimentăm). Dacă nu īncercăm cu adevărat,
orice am spune, vom avea totdeauna īn minte ideea că dacă am īncerca
mai tare am putea reuşi să fim cu desăvīrşire buni. Astfel,
īntr-un anumit sens, calea de īntoarcere la Dumnezeu este calea efortului
moral, calea īncercării din răsputeri. Dar īntr-un alt sens, tocmai
lipsa de īncercare este cea care ne aduce acasă. Toate īncercările
duc la un moment vital cīnd te īntorci spre Dumnezeu şi-I spui: Tu
trebuie să faci aceasta. Eu nu pot. Vă implor, nu īncepeţi
să vă īntrebaţi singuri: Am ajuns oare la momentul acela? Nu
vă opriţi ca să īncepeţi să vă cercetaţi
gīndurile să vedeţi dacă vine momentul acela. Faptul acesta īl
pune pe om pe un drum greşit. Cīnd īn viaţa noastră se petrec
lucrurile cele mai importante, īn momentul acela adeseori noi nu ştim ce
se petrece.
Un om nu-şi spune de obicei: Grozav. Cresc! Numai cīnd se uită īn
urmă, īşi dă seama că s-a īntīmplat ceva şi
recunoaşte că faptul acela este ceea ce oamenii numesc
creştere. Poţi vedea faptul acesta chiar şi īn lucruri simple.
Este foarte probabil că un om care īncepe să se concentreze să
vadă dacă va adormi, va rămīne treaz. In acelaşi fel,
lucrul despre care vorbesc acum poate să nu se petreacă la toată
lumea īntr-o sclipire de moment ca şi īn cazul Sf. Pavel sau al lui
Bunyan: se poate să fie atīt de treptat īncīt nimeni să nu poată
indica o anumită oră sau un anumit an. Ceea ce are
importanţă este natura schimbării īn sine, nu ce simţim noi
īn timp ce schimbarea are loc. Este schimbarea de la a fi īncrezători īn
propriile noastre eforturi la o stare īn care sīntem disperaţi după
ce am īncercat să facem ceva noi īnşine şi lăsăm totul
īn seama lui Dumnezeu.
Īmi dau seama că aceste cuvinte, Să lăsăm īn seama lui
Dumnezeu, pot fi īnţelese greşit, dar pentru moment ele trebuie
să rămīnă aşa. Sensul īn care un creştin lasă
ceva īn seama lui Dumnezeu este că el īşi pune toată īncrederea
īn Cristos: se īncrede īn faptul că Isus Cristos va īmpărtăşi
cu el īntr-un fel oarecare ascultarea umană perfectă pe care a
īmplinit-o de la naştere pīnă la răstignire: că Cristos īl
va face pe om tot mai asemănător cu Sine şi, īntr-un sens, va
scoate un bine din deficienţele luir īn limbaj creştin, El ne va face
părtaşi calităţii sale de Fiu, ne va face
asemănători cu Sine, Fii ai lui Dumnezeu. īn Cartea a IV-a voi
īncerca să analizez īn mai mare detaliu īnţelesul acestor cuvinte.
Dacă vreţi, puteţi spune că Isus Cristos ne oferă ceva
pentru nimic: El ne oferă chiar totul pentru nimic, īntr-un sens, īntreaga
viaţă creştină constă din acceptarea acestei oferte
remarcabile. Dar dificultatea constă īn atingerea punctului īn care
să recunoaştem că nu am făcut şi nu putem să
facem nimic. Ceea ce ne-ar fi plăcut nouă ar fi fost ca Dumnezeu
să ia īn considerare părţile noastre bune şi să le
ignore pe cele rele. Iarăşi, putem spune că nici o ispită
nu este biruită pīnă cīnd nu īncetăm să īncercăm
să o biruim pīnă cīnd nu aruncăm prosopul. Dar nu poţi
īnceta să īncerci, īn modul potrivit şi pentru motivul potrivit,
decīt după ce ai īncercat din răsputeri. īntr-un alt sens, dacă
lăsăm totul īn seama lui Cristos, aceasta nu īnseamnă că
noi īncetăm să īncercăm. A ne īncrede īn El īnseamnă,
desigur, să īncercăm să facem tot ce spune El. Nu ar avea nici
un sens să spui că te īncrezi īntr-o persoană, dacă nu
ţii seama de sfatul ei. Astfel, dacă te-ai predat pe tine īnsuţi
cu adevărat lui Dumnezeu, din aceasta trebuie să rezulte că
īncerci să-L asculţi. Dar īncerci īntr-un mod nou, mai puţin
īngrijorat, fără să faci aceste lucruri ca să fii mīntuit,
ci tocmai pentru că El a īnceput deja să te mīntuiască. Nu cu
speranţa că vei ajunge īn cer, ca o răsplată pentru
acţiunile tale, ci dorind īn mod inevitabil să acţionezi īntr-un
anumit mod, pentru că un crīmpei de cer este deja īn tine.
Creştinii au dezbătut de multe ori dacă ceea ce-1 duce pe
creştin acasă sīnt faptele bune sau credinţa īn Cristos. Eu nu
am dreptul să dezbat asemenea probleme dificile, dar mie mi se pare
că este ca şi cum ai īntreba care lamă a foarfecei este cea mai
necesară. Un efort moral serios este singurul lucru care te va aduce la
punctul de a fi gata să arunci prosopul. Credinţa īn Cristos este
singurul lucru care te salvează din disperare cīnd ajungi la punctul
acela: şi din această credinţă īn El trebuie să se nască
īn mod inevitabil fapte bune.
Sīnt două parodii ale adevărului, de care diferite grupuri de
creştini, īn trecut, i-au acuzat pe alţi creştini că le-ar
crede: poate că aceste parodii ne fac să īnţelegem adevărul
mai clar. Un grup era acuzat că ar spune: Faptele bune sīnt singurul
lucru care contează. Cea mai bună faptă bună este
caritatea. Cel mai nobil fel de caritate este dăruirea de bani. Cel mai
bun lucru este să dai bani pentru Biserică. De aceea, dă-ne nouă
100.000 de lei şi noi vom purta de grijă. Răspunsul la
această absurditate, desigur, este că faptele bune făcute pentru
un asemenea motiv, făcute cu ideea că cerul poate fi cumpărat,
nu ar fi nicidecum fapte bune, ci doar speculaţii comerciale. Celălalt
grup era acuzat că ar spune: Credinţa este singurul lucru care
contează. īn consecinţă, dacă ai credinţă, nu
contează ce faci. Păcătuieşte, tinere, distrează-te,
şi Cristos va avea grijă ca păcatul să nu aibă nici un
efect īn final. Răspunsul la această absurditate este că,
dacă ceea ce numeşti credinţa ta īn Cristos nu īnseamnă
să iei aminte la ce spune El, atunci nu este nicidecum credinţă
nu este nici credinţă, nici īncredere īn El, ci doar o acceptare
intelectuală a unei teorii despre El.
Biblia pare să rezolve problema cīnd pune cele două lucruri
laolaltă īntr-o singură propoziţie surprinzătoare. Prima
jumătate este: Duceţi pīnă la capăt mīntuirea
voastră, cu frică şi cutremur afirmaţie care pare
să arate că totul depinde de noi şi de faptele noastre bune; dar
a doua jumătate continuă: Căci Dumnezeu este Acela care
lucrează īn voi afirmaţie care pare să arate că Dumnezeu
face totul, iar noi nu facem nimic. Mă tem că acesta este genul de
lucruri cu care sīntem confruntaţi īn creştinism. Sīnt nedumerit, dar
nu sīnt surprins. Vedeţi, noi īncercăm acum să īnţelegem
şi să separăm īn compartimente complet izolate ceea ce face
Dumnezeu şi ceea ce face omul cīnd Dumnezeu şi omul lucrează
īmpreună. Desigur, īncepem să credem că este ca şi atunci
cīnd doi oameni lucrează īmpreună, aşa īncīt poţi spune:
El a făcut lucrul acesta şi eu l-am făcut pe celălalt.
Dar un asemenea mod de gīndire este deficitar. Dumnezeu nu este aşa. El
este īnăuntrul tău şi īn afara ta: chiar dacă am putea īnţelege
ce a făcut fiecare, nu cred că am putea exprima lucrul acela īn
limbaj omenesc. In īncercarea de a exprima lucrul acesta, diferite biserici
spun lucruri diferite. Dar vei descoperi că acele biserici care
insistă cu cea mai mare tărie asupra importanţei faptelor bune
īţi spun că ai nevoie de credinţă; iar cele care
insistă cu cea mai mare tărie asupra credinţei īţi spun
să faci fapte bune. Nu voi intra mai adīnc īn acest subiect.
Sīnt convins că toţi creştinii vor fi de acord cu mine cīnd spun
că deşi creştinismul, la prima vedere, s-ar părea că
se ocupă numai de moralitate, numai de īndatoriri şi reguli, de
vinovăţie şi virtute, el te conduce mai departe, te scoate din
toate aceste lucruri şi te duce la ceva dincolo de ele. Zărim un
crīmpei dintr-o ţară īn care nimeni nu vorbeşte despre acele
lucruri, decīt poate īn glumă. Toţi sīnt plini de ceea ce noi numim
bunătate, aşa cum o oglindă este plină de lumină. Dar
ei nu o numesc bunătate. Ei nu īi dau nici un nume. Ei nici nu se gīndesc
la ea. Ei sīnt prea ocupaţi uitīndu-se la sursa de la care vine. Dar aceasta
este aproape de stadiul cīnd drumul trece peste hotarul lumii noastre. Ochii
nimănui nu pot vedea prea departe dincolo de punctul acela, dar ochii
multor oameni pot vedea mai departe decīt ai mei.
11. Credinţa
Trebuie să vorbesc īn capitolul acesta
despre ceea ce creştinii numesc credinţă. Īn general vorbind,
cuvīntul credinţă poate să fie folosit de creştini īn
două sensuri sau la două nivele diferite şi de aceea le voi
aborda pe rīnd. In primul sens īnseamnă pur şi simplu crez a
accepta sau a considera adevărate doctrinele creştinismului. Lucrul
acesta este destul de simplu. Dar ceea ce īi nedumereşte pe oameni sau,
cel puţin, ceea ce m-a nedumerit pe mine este faptul că
creştinii privesc credinţa īn sensul acesta ca pe o virtute. M-am
īntrebat cum este posibil să fie o virtute ce este moral sau imoral īn a
crede sau a nu crede un set de afirmaţii? Este evident, īmi spuneam eu,
că orice om īntreg la minte acceptă sau respinge o afirmaţie nu
pentru că vrea sau nu, ci pentru că dovezile i se par veritabile sau
nu. Dacă el ar greşi cu privire la corectitudinea dovezilor, aceasta
nu ar īnsemna că el este un om rău, ci doar că nu este prea
deştept. Iar dacă el ar crede că dovezile sīnt inadecvate
şi cu toate acestea şi-ar impune să creadă ceva, īn ciuda
dovezilor, lucrul acesta ar fi pur şi simplu stupid.
Ei bine, eu continui să am această părere. Dar iată ce nu
am īnţeles atunci şi ce mulţi alţi oameni īncă nu
pot īnţelege. Eu am presupus că dacă mintea omenească
acceptă la un moment dat un lucru ca fiind adevărat, va continua īn
mod automat să-1 socotească adevărat, pīnă cīnd apare vreun
motiv serios pentru reconsiderare. De fapt, eu am presupus că mintea
omenească este guvernată īn īntregime de raţiune. Dar lucrurile
nu stau aşa. De exemplu, raţiunea mea este convinsă cu
desăvīrşire de dovezi veritabile că anestezicele nu mă
asfixiază şi că nişte chirurgi bine pregătiţi nu
īncep operaţia decīt după ce pacientul este inconştient. Dar
aceasta nu schimbă faptul că atunci cīnd ei mă pun pe masă
şi īmi pun pe faţă masca lor oribilă, o panică
copilărească se declanşează īnăuntrul meu. īncep
să mă gīndesc că mă voi asfixia şi mi-e teamă
că ei vor īncepe să mă taie īnainte de a fi anesteziat complet.
Cu alte cuvinte, īmi pierd credinţa īn anestezice. Nu raţiunea este
cea care īmi fură credinţa: dimpotrivă, credinţa mea este
bazată pe raţiune. Imaginaţia şi emoţiile sīnt cele
care īmi fură credinţa. Bătălia este dată īntre
credinţă şi raţiune, de o parte, şi emoţii
şi imaginaţie, de cealaltă parte.
Dacă vă gīndiţi bine, veţi găsi zeci de situaţii
ca aceasta. Un bărbat ştie, pe baza unor dovezi foarte solide,
că o fată frumoasă pe care o cunoaşte este o
mincinoasă, că nu poate păstra un secret şi că nu ar
trebui să aibă īncredere īn ea; dar cīnd este singur cu ea, mintea
lui pierde credinţa īn fărīma aceea de informaţie şi īncepe
să se gīndească: Poate că va fi altfel de data asta, şi
iarăşi se face de rīs şi īi spune ceva ce nu ar fi trebuit
să-i spună. Simţurile şi emoţiile lui au nimicit
credinţa īn ceea ce ştia de fapt că este adevărat. Sau
luaţi, dacă vreţi, cazul unui băiat care īnvaţă
să īnoate. Raţiunea lui ştie perfect de bine că un corp
omenesc nesprijinit nu se scufundă neapărat īn apă: el a
văzut zeci de oameni care plutesc şi care īnoată. Dar īntreaga
problemă este dacă el va putea continua să creadă lucrul
acesta atunci cīnd instructorul lui īşi va retrage mīinile şi īl va
lăsa fără sprijin īn apă sau dacă va īnceta să
creadă, dacă va fi cuprins de frică şi se va scufunda.
Exact acelaşi lucru se petrece cu creştinismul. Eu nu īi cer
nimănui să accepte creştinismul, dacă raţiunea lui īi
spune că cea mai mare parte a dovezilor sīnt īmpotriva lui. Nu acesta este
punctul īn care intră īn joc credinţa. Dar să presupunem că
raţiunea lui a decis deja că majoritatea dovezilor sīnt īn favoarea
creştinismului. Vă pot spune prin ce va trece omul acela īn
următoarele cīteva săptămīni. Va veni un moment cīnd va primi o
veste rea, cīnd va fi īn necaz sau cīnd va fi īn mijlocul mai multor oameni
care nu cred şi, dintr-o dată, emoţiile lui se vor ridica
şi vor porni un fel de război fulger īmpotriva credinţei lui.
Sau va veni un moment īn care va dori o femeie, cīnd va vrea să spună
o minciună, cīnd se va simţi foarte mulţumit de sine, cīnd va
avea un prilej să cīştige mai mulţi bani īntr-uri mod care nu
este tocmai cinstit: va veni un moment īn care lui i-ar fi foarte convenabil
dacă creştinismul nu ar fi adevărat. Şi iarăşi
dorinţele şi emoţiile lui vor fi acelea care vor declanşa
războiul fulger. Nu mă refer la momente īn care apar noi dovezi
veritabile īmpotriva creştinismului. Acestea trebuie să fie examinate
şi este o problemă cu totul diferită. Acum vorbesc despre
momentele cīnd o simplă emoţie se ridică īmpotriva credinţei.
Īn sensul īn care am folosit aici cuvīntul, credinţa este arta de a
rămīne līngă lucrurile pe care raţiunea le-a acceptat cīndva, de
a fi statornic īn ciuda emoţiilor schimbătoare, pentru că
emoţiile se vor schimba, indiferent care motive le acceptă
raţiunea. Ştiu lucrul acesta din experienţă. Acum cīnd sīnt
creştin, am uneori stări sufleteşti cīnd tot creştinismul
pare foarte improbabil: dar cīnd am fost ateu am avut stări
sufleteşti īn care creştinismul părea extraordinar de probabil.
Răzvrătirea emoţiilor īmpotriva eului tău real vor veni īn
orice caz. Acesta este motivul pentru care credinţa este o asemenea
virtute necesară: dacă nu īnveţi să īţi controlezi
stările sufleteşti cīnd ies din linie, nu vei putea fi un
creştin veritabil şi nici măcar un ateu veritabil, ci doar o
făptură care fluctuează, ale cărei crezuri depind īn
realitate de starea vremii sau de starea digestiei sale. Īn
consecinţă, trebuie să facem exerciţii de antrenament īn
dezvoltarea deprinderii noastre de a crede.
Primul pas este recunoaşterea faptului că stările tale sufleteşti
se schimbă. Următorul este să te asiguri că, dacă ai
acceptat cīndva creştinismul, doctrinele lui principale trebuie să
fie aduse īn fiecare zi, pentru un timp oarecare, īnaintea gīndirii tale
conştiente. Acesta este motivul pentru care sīnt atīt de importante pentru
viaţa creştină rugăciunile zilnice, citirea zilnică a
Bibliei şi mersul la biserică. Noi trebuie să ne aducem
permanent aminte ce credem. Nici această credinţă şi nici
alta nu vor rămīne īn mod automat vii īn minte. Ele trebuie să fie
hrănite. De fapt, dacă ai examina o sută de oameni care
şi-au pierdut credinţa īn creştinism, mă īntreb cīţi
dintre aceştia au renunţat la creştinism din motive
raţionale, deoarece au fost convinşi raţional de neadevărul
acestuia? Oare nu au alunecat īncet cei mai mulţi dintre ei?
Trebuie acum să mă īntorc la al doilea sens al credinţei, la
sensul mai īnalt: şi acesta este cel mai dificil lucru pe care l-am
abordat vreodată. Aş vrea să-1 abordez īntorcīndu-mă īnapoi
la subiectul umilinţei. Vă aduceţi aminte că am spus
că primul pas către umilinţă este să-ţi dai seama
că eşti mīndru. Vreau să adaug acum că următorul pas
este să īncerci cu seriozitate să pui īn practică virtuţile
creştine. O săptămīnă nu este de ajuns. Lucrurile merg
adesea ca pe aţă īn prima săptămīnă. īncearcă
şase săptămīni. īn intervalul acela s-ar putea să fi
căzut īnapoi la punctul de unde ai pornit sau chiar mai jos, dar vei fi
descoperit cīteva adevăruri importante cu privire la tine īnsuţi.
Nici un om nu ştie cīt este de rău decīt atunci cīnd a īncercat din
răsputeri să fie bun.
O idee ridicolă circulată īn prezent este că oamenii buni nu
ştiu ce īnseamnă să fii ispitit. Aceasta este o minciună
evidentă. Numai aceia care īncearcă să se īmpotrivească
ispitei ştiu cīt de puternică este aceasta. La urma urmei, afli care
este puterea armatei germane dacă lupţi īmpotriva ei, nu dacă te
predai şi capitulezi. Afli care este tăria vīntului dacă īncerci
să mergi īmpotriva lui, nu dacă te aşezi jos. Un om care
cedează īn faţa unei ispite după cinci minute nu ştie cīt
de intensă ar fi fost aceasta peste o oră. Acesta este motivul pentru
care, īntr-un sens, oamenii răi ştiu foarte puţine despre
răutate. Ei au trăit la adăpost prin faptul că au cedat
īntotdeauna. Noi nu vom descoperi niciodată tăria impulsului rău
dinăuntrul nostru decīt atunci cīnd vom īncerca să luptăm
īmpotriva lui: Cristos, pentru că El a fost singurul om care nu a cedat
niciodată īn faţa ispitei, este de asemenea singurul om care
cunoaşte pe deplin ce īnseamnă să fii ispitit singurul care
cunoaşte realitatea completă. Foarte bine. Principalul lucru pe
care-1 īnvăţăm dintr-o īncercare serioasă de a pune īn
aplicare virtuţile creştine este că falimentăm. Dacă a
crezut cineva că Dumnezeu ne pune la un fel de examen, şi că noi
am putea primi note bune dacă le-am merita, ideea aceea trebuie
spulberată. Dacă a crezut cineva că poţi face un fel de
tīrg că noi am putea să respectăm partea noastră de
contract şi să-L facem astfel dator pe Dumnezeu să o respecte pe
a Lui, aşa cum este drept ideea aceasta trebuie spulberată.
Cred că orice om care are o credinţă īn Dumnezeu, are īn minte
ideea examenului sau a tīrgului, pīnă cīnd devine creştin. Primul
rezultat al creştinismului real este că spulberă ideea aceasta.
Cīnd văd că este spulberată, unii oameni cred că aceasta
īnseamnă că creştinismul este falimentar şi īl
abandonează. Se pare că ei īşi īnchipuie că Dumnezeu este
foarte naiv! De fapt, desigur, El ştie totul despre aceasta. Unul dintre
lucrurile pe care creştinismul are menirea să le facă este
să spulbere ideea aceasta. Dumnezeu a aşteptat momentul īn care vei
descoperi că este imposibil să ajungi să meriţi o notă
de trecere la examen sau să poţi să-L faci pe El să-ţi
datoreze ceva.
După aceea urmează o altă descoperire. Orice īnzestrare pe care
o ai, puterea ta de a gīndi sau de a-ţi mişca mīinile şi
picioarele, īţi este dată de Dumnezeu. Dacă ţi-ai dedica
fiecare moment din viaţă īn exclusivitate pentru a-L sluji pe El, nu
ai putea să-1 dai nimic care, īntr-un sens, să nu fi fost deja al
Lui. Am să-ţi spun cum stau lucrurile cīnd noi vorbim despre a face
ceva pentru Dumnezeu sau despre a-I dărui ceva lui Dumnezeu. Este ca
şi cum un copil mic s-ar duce la tatăl lui şi i-ar spune:
Tăticule, dă-mi douăzeci de lei ca să-ţi cumpăr
un cadou de ziua ta. Desigur, tatăl īi dă banii şi este
plăcut impresionat de cadoul copilului. Totul este foarte bine şi
foarte frumos, dar numai un idiot ar crede că tatăl este īndatorat cu
douăzeci de lei īn această tranzacţie. După ce omul a
făcut aceste două descoperiri, Dumnezeu poate lucra cu adevărat
īn el. Abia atunci īncepe adevărata viaţă. Omul este treaz de
acum. Acum putem trece să vorbim despre credinţă īn al doilea
sens.
10. Speranţa
Speranţa este una dintre virtuţile teologice. Aceasta īnseamnă
că o continuă aşteptare a lumii viitoare nu este (aşa cum
cred unii oameni moderni) o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre
lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Nu īnseamnă
că trebuie să acceptăm lumea actuală aşa cum este.
Dacă citiţi istoria, veţi descoperi că creştinii care
au făcut cel mai mult pentru lumea actuală sīnt tocmai aceia care
s-au gīndit cel mai mult la lumea viitoare. Apostolii īnşişi, care au
pornit pe jos ca să convertească Imperiul Roman, marii
bărbaţi care au făurit Evul Mediu, evanghelicii englezi care au
abolit comerţul cu sclavi, toţi aceştia şi-au lăsat
urmele pe Pămīnt tocmai pentru că minţile lor au fost preocupate
de Cer. Numai de cīnd creştinii au īncetat īn mare măsură
să se mai gīndească la lumea viitoare, numai de atunci īncoace au
devenit atīt de ineficienţi īn lumea aceasta. Ţintiţi spre Cer
şi pămīntul vă va fi dat pe deasupra: ţintiţi spre
pămīnt şi nu veţi primi nici pămīntul şi nici cerul.
Pare să fie o regulă ciudată, dar ceva de felul acesta poate fi
observat şi īn alte lucruri. Sănătatea este o mare
binecuvīntare, dar īn momentul cīnd īţi faci din sănătate unul
dintre obiectivele tale principale, īncepi să devii capricios şi
īţi īnchipui că ceva nu este īn ordine cu tine. Vei dobīndi
sănătate numai dacă vei fi interesat mai mult de alte lucruri
mīncare, jocuri, muncă, relaxare, aer liber. La fel, noi nu vom salva
civilizaţia cītă vreme civilizaţia este principalul nostru
obiectiv. Trebuie să īnvăţăm să vrem altceva mai mult.
Cei mai mulţi dintre noi găsesc că este foarte dificil să
dorească Cerul cu excepţia sensului īn care Cerul īnseamnă
reīntīlnirea prietenilor care au murit. Un motiv pentru care lucrul acesta este
dificil este că noi nu am fost educaţi īn privinţa aceasta:
toată educaţia pe care o primim tinde să ne fixeze minţile
asupra acestei lumi. Un alt motiv este că atunci cīnd un adevărat dor
după Cer este prezent īn noi, noi nu īl recunoaştem. Majoritatea
oamenilor, dacă ar fi īnvăţat cu adevărat să-şi
cerceteze inimile, ar şti că ei vor, şi īncă cu tărie,
ceva ce nu poate fi posedat īn lumea aceasta. Sīnt īn lumea aceasta tot felul
de lucruri care oferă să-ţi dea lucrul acela, dar ele nu pot
niciodată să-şi ţină promisiunea pīnă la
capăt. Dorinţele care se nasc īn noi cīnd ne īndrăgostim pentru
prima oară sau cīnd ne gīndim pentru prima dată la o ţară
străină sau cīnd abordăm pentru prima oară un subiect care
ne interesează, sīnt dorinţe pe care nici căsătoria, nici
călătoriile şi nici īnvăţătura nu le pot
satisface cu adevărat. Nu vorbesc acum despre ceea ce am numi īn mod
obişnuit căsătorii nereuşite, călătorii
nereuşite sau cariere ştiinţifice ratate. Vorbesc despre cele
mai bune realizări posibile. Este ceva ce am īntrezărit īn acel prim
moment de dor, ceva ce se pierde īn realitate. Cred că toţi
īnţelegeţi ce vreau să spun. Soţia poate fi o soţie
bună, hotelurile şi priveliştile pot să fie excelente,
chimia poate să fie un domeniu foarte interesant: dar ceva ne-a scăpat.
Există două modalităţi greşite şi una
corectă de a aborda acest fapt.
(1) Calea nebunului. El
dă vina pe lucruri. El īşi petrece toată viaţa gīndindu-se
că dacă şi-ar fi luat altă soţie sau dacă ar fi
mers īntr-o călătorie mai scumpă sau orice altceva, atunci ar fi
capturat acel misterios ceva după care tīnjim cu toţii. Cei mai
mulţi dintre oamenii bogaţi plictisiţi şi
nemulţumiţi din lume fac parte din această categorie. Ei
īşi petrec vieţile mergīnd de la o femeie la alta (prin
divorţuri), de pe un continent pe altul, de la un hobby la altul, crezīnd īntotdeauna
că acesta din urmă este īn sfīrşit lucrul pe care l-au dorit,
dar sīnt dezamăgiţi īntotdeauna.
(2) Calea omului rezonabil ajuns la dezamăgire. El
īşi spune curīnd că totul a fost o iluzie. Bineīnţeles că
simţi aşa cīnd eşti tīnăr, spune el, dar cīnd ajungi la
vīrsta mea, īncetezi să mai cauţi capătul curcubeului. De
aceea, el se resemnează şi īnvaţă să nu aştepte
prea mult şi reprimă acea parte a fiinţei sale care obişnuia,
cum ar spune el, să ceară luna de pe cer. Desigur, acesta este un
drum mai bun decīt primul şi īl face pe om mult mai fericit şi mai
puţin supărător pentru societate. El tinde să-1 facă
pe om mărginit şi plin de sine (el este capabil să le fie
superior celor pe care-i numeşte adolescenţi), dar, īn ansamblu, el
se descurcă destul de bine. Ar fi cea mai bună poziţie pe care
am putea-o lua dacă omul nu ar trăi veşnic. Dar să
presupunem că fericirea infinită există cu adevărat,
că ne aşteaptă. Să presupunem că poţi ajunge cu
adevărat la capătul curcubeului. Īn cazul acesta, ar fi păcat
să afli prea tīrziu (la o clipă după moarte) că presupusa
noastră judecată sănătoasă a īnăbuşit īn
noi capacitatea de a ne bucura de acea adevărată fericire.
(3) Calea creştină. Creştinul spune:
Creaturile nu se nasc cu dorinţe decīt dacă există
posibilitatea de satisfacere a acelor dorinţe. Un copil simte foame: ei
bine, există un lucru numit mīncare. O răţuşcă vrea
să īnoate: ei bine, există un lucru numit apă. Oamenii simt o
dorinţă sexuală: ei bine, există un lucru numit sex. Dacă
descopăr īn mine o dorinţă pe care nu o poate satisface nici o
experienţă din lumea aceasta, cea mai probabilă explicaţie
este că eu am fost creat pentru o altă lume. Dacă nici una
dintre plăcerile mele pămīnteşti nu o poate satisface, aceasta
nu dovedeşte că universul este o fraudă. Probabil că
plăcerile pămīnteşti nu au fost menite să o satisfacă,
ci doar să o stīrnească, să sugereze lucrul real. Dacă este
aşa, eu trebuie să am grijă, pe de-o parte, să nu
dispreţuiesc niciodată sau să fiu nerecunoscător pentru
aceste binecuvīntări pămīnteşti şi, pe de altă parte,
să nu le confund niciodată cu realitatea a cărei copie sau ecou
sau miraj sīnt ele. Trebuie să păstrez vie īn mine dorinţa
după ţara mea adevărată, pe care nu o voi găsi decīt
după moarte; nu trebuie niciodată să o las să fie
acoperită de zăpadă sau dată deoparte; trebuie să-mi
fac din ea principalul obiectiv al vieţii, să mă silesc spre
ţara aceea şi să-i ajut pe alţii să facă
acelaşi lucru.
Nu are rost să vă īngrijoraţi din pricina glumeţilor care
īncearcă să ridiculizeze speranţa creştină cu privire
la Cer, spunīnd că ei nu vor să-şi petreacă
veşnicia cīntīnd la harpă. Răspunsul care trebuie să le
fie dat unor asemenea oameni este că dacă ei nu pot īnţelege
cărţile scrise pentru adulţi, ar trebui nici să nu
vorbească despre ele. Toate figurile de stil biblice (harpe, coroane, aur
etc.) sīnt, desigur, o īncercare simbolică de a exprima inexprimabilul.
Instrumentele muzicale sīnt menţionate deoarece pentru mulţi oameni
(nu pentru toţi) muzica este singurul lucru cunoscut īn viaţa
prezentă care sugerează cu cea mai mare vigoare extazul şi
infinitul. Coroanele sīnt menţionate pentru a sugera faptul că cei
care sīnt uniţi cu Dumnezeu īn veşnicie vor fi părtaşi la
splendoarea, la puterea şi la bucuria Lui. Aurul este menţionat
pentru că sugerează eternitatea Cerului (aurul nu rugineşte)
şi valoarea lui enormă. Oamenii care iau aceste simboluri īn sens
literal ar putea la fel de bine să creadă că atunci cīnd Cristos
ne-a spus să fim ca porumbeii, a vrut să spună că noi
trebuie să depunem ouă.
9. Dragostea
Am spus īntr-un capitol anterior că sīnt
patru virtuţi cardinale şi trei virtuţi teologice. Cele trei
virtuţi teologice sīnt credinţa, nădejdea şi dragostea. Ne
vom ocupa de credinţă īn ultimele două capitole. Īn capitolul 7
ne-am ocupat īn parte de dragoste, dar acolo ne-am concentrat asupra acelei
părţi a dragostei care este numită iertare. Aş vrea acum
să spun mai multe lucruri.
Mai īntīi, cu privire la īnţelesul cuvīntului. Cuvīntul folosit original
de teologi a fost caritate, care acum a ajuns să īnsemne doar ceea ce
numim binefacere adică, a le dărui săracilor. La īnceput,
cuvīntul a avut un sens mult mai larg. (Puteţi īnţelege cum a ajuns să
aibă sensul modern. Dacă un om are caritate, dărnicia
faţă de săraci este unul dintre cele mai vizibile lucruri pe
care le face, şi oamenii au ajuns să vorbească de parcă
acesta ar fi singurul īnţeles al carităţii. La fel s-a īntīmplat
şi cu cuvīntul rimă care este cel mai evident lucru īn
legătură cu poezia; īn final, oamenii au ajuns să
īnţeleagă prin poezie doar rimă şi nimic mai mult.)
Caritate īnseamnă Dragoste, īn sensul creştin. Dar dragostea, īn
sensul creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci
a voinţei; este acea stare a voinţei pe care o avem īn mod natural cu
privire la noi īnşine şi pe care trebuie să
īnvăţăm să o avem şi faţă de ceilalţi.
Īn capitolul despre iertare am arătat că dragostea noastră
pentru noi īnşine nu īnseamnă că ne place de noi īnşine.
Īnseamnă doar că ne dorim binele. Īn acelaşi sens, dragostea
creştină (sau caritatea) pentru aproapele nostru este un lucru
complet diferit de afecţiune. Nouă ne place sau avem
afecţiune pentru unii oameni, iar pentru alţii nu avem
afecţiune. Este important să īnţelegem că această
afecţiune naturală nu este nici păcat şi nici virtute,
după cum faptul că īţi place sau nu o mīncare nu este un
păcat sau o virtute. Este doar un fapt. Desigur, ceea ce facem cu
această atitudine poate fi un lucru păcătos sau virtuos.
Afecţiunea naturală pentru anumiţi oameni face să ne fie
mai uşor să fim caritabili faţă de ei. Prin urmare, este
datoria noastră normală să īncurajăm afecţiunile
noastre să ne placă de oameni pe cīt posibil (la fel cum este de
datoria noastră să ne īncurajăm să ne placă
exerciţiul fizic sau mīncarea sănătoasă) nu pentru
că această atitudine īn sine este virtutea dragostei, ci pentru
că o ajută. Pe de altă parte, este de asemenea necesar să
fim foarte atenţi ca nu cumva afecţiunea noastră faţă
de o persoană să ne facă necaritabili sau chiar nedrepţi
faţă de alţii. Sīnt cazuri cīnd faptul că ne place de o
anumită persoană este īn conflict cu dragostea noastră faţă
de acea persoană. De exemplu, o mamă care-şi iubeşte la
nebunie copilul poate fi tentată de afecţiunea ei naturală
să-1 răsfeţe; adică, să-şi satisfacă
propriile impulsuri afective primejduind adevărata fericire de mai tīrziu
a copilului.
Dar cu toate că această simpatie naturală ar trebui să fie
īncurajată īn mod normal, ar fi foarte greşit să credem că
pentru a deveni caritabili trebuie să īncercăm să producem
sentimente de afecţiune. Unii oameni au un temperament rece; acesta
poate fi un dezavantaj pentru ei, dar nu este un păcat, după cum nu
este păcat să ai indigestie; faptul acesta nu le taie posibilitatea
de a īnvăţa dragostea şi nici nu-i scuteşte de a o aplica.
Regula este extrem de simplă pentru toţi. Nu vă irosiţi
timpul īntrebīndu-vă dacă-1 iubiţi pe aproapele vostru;
acţionaţi ca şi cum l-aţi iubi. De īndată ce facem
aceasta, noi descoperim unul dintre marile secrete. Cīnd te comporţi ca
şi cum ai iubi pe cineva, vei ajunge să-1 iubeşti
īntr-adevăr. Dacă răneşti pe cineva de care nu-ţi
place, vei descoperi că-ţi displace şi mai mult. Dacă īi
faci un bine, vei descoperi că-1 displaci mai puţin. Există,
este adevărat, o excepţie. Dacă īi faci un bine, nu pentru a
face pe placul lui Dumnezeu şi pentru a asculta de legea dragostei, ci ca
să-i arăţi cīt de iertător eşti tu şi ca
să-i creezi obligaţii faţă de tine, pentru ca apoi să
stai şi să aştepţi să vezi recunoştinţa
lui, probabil că vei fi dezamăgit. (Oamenii nu sīnt proşti: ei
depistează foarte repede ceva ce este făcut pentru a impresiona sau
pentru a-ţi da aere de superioritate.) Dar ori de cīte ori facem un bine
cuiva doar pentru că este om ca şi noi, făcut de Dumnezeu (ca
şi noi), dorindu-i binele aşa cum dorim binele nostru,
īnvăţăm să-1 iubim ceva mai mult sau, cel puţin, ne va
displace mai puţin.
Īn consecinţă, deşi dragostea creştină pare să
fie un lucru foarte rece pentru oamenii ale căror capete sīnt pline de
sentimentalism, şi deşi ea este distinctă de afecţiune,
totuşi ea duce la afecţiune. Diferenţa īntre un creştin
şi un om lumesc este că omul lumesc are numai afecţiuni sau
simpatii, iar creştinul are numai caritate (dragoste). Omul lumesc
īi tratează frumos pe anumiţi oameni pentru că īi place de ei;
creştinul, īncercīnd să trateze pe oricine frumos, descoperă
că īi simpatizează pe oameni tot mai mult inclusiv pe oamenii pe
care nu-şi putea imagina la īnceput că i-ar putea simpatiza.
Aceeaşi lege spirituală acţionează īn mod īngrozitor īn
direcţie opusă. Nemţii, poate, i-au maltratat la īnceput pe
evrei pentru că i-au urīt; după aceea i-au urīt şi mai mult
pentru că īi maltrataseră. Cu cīt eşti mai crud, cu atīt vei urī
mai mult; şi cu cīt urăşti mai mult, cu atīt vei deveni mai crud
intri īntr-un cerc vicios care nu se sfīrşeşte niciodată.
Binele şi răul cresc cu dobīndă. Acesta este motivul pentru care
deciziile mărunte pe care noi le luăm īn fiecare zi au o
importanţă infinită. Cel mai mic bine pe care-1 poţi face
astăzi īnseamnă capturarea unui punct strategic din care, peste
cīteva luni, s-ar putea să īnaintezi spre victorii pe care nu le-ai visat
nicicīnd. Complacerea aparent obişnuită īn pofte sau mīnie poate
īnsemna pierderea unei culmi sau a unei căi ferate sau a unui cap de pod
de unde duşmanul poate lansa atacuri care altfel ar fi imposibile.
Unii scriitori folosesc cuvīntul caritate nu numai pentru a descrie dragostea
creştină dintre oameni, ci şi dragostea lui Dumnezeu pentru
oameni şi dragostea oamenilor pentru Dumnezeu. īn ceea ce priveşte al
doilea aspect dintre acestea două, oamenii īşi fac deseori probleme.
Li se spune că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu. Ei nu pot
descoperi un asemenea sentiment īnăuntrul lor. Ce ar trebui să
facă? Răspunsul este acelaşi ca şi mai īnainte.
Purtaţi-vă ca şi cum L-aţi iubi pe Dumnezeu. Nu
īncercaţi să fabricaţi sentimente. Puneţi-vă
īntrebarea: Dacă aş fi sigur că-L iubesc pe Dumnezeu, ce
aş face? Cīnd aţi găsit răspunsul, faceţi tocmai
lucrul acela.
Īn general, dragostea lui Dumnezeu pentru noi este un subiect mult mai clar
decīt dragostea noastră pentru El. Nimeni nu poate avea īntotdeauna
sentimente pioase: şi chiar dacă ar putea, sentimentele nu sīnt
lucrul cel mai important pe care-1 vrea Dumnezeu. Dragostea creştină,
fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de oameni, este o chestiune
de voinţă. Dacă īncercăm să facem voia Lui, noi īmplinim
porunca: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău. El ne va da
sentimente de dragoste dacă găseşte cu cale. Noi nu le putem
crea şi nu trebuie să pretindem că sīnt un drept al nostru.
Lucrul cel mai important care trebuie ţinut minte este că, deşi
sentimentele noastre fluctuează, dragostea Lui pentru noi nu fluctuează.
Ea nu este micşorată de păcatele noastre sau de indiferenţa
noastră; tocmai de aceea este neabătută īn hotărīrea ei de
a ne vindeca de acele păcate, oricīt ne-ar costa pe noi şi oricīt
L-ar costa pe El.
8. Păcatul cel
mare
Am ajuns astăzi la acea parte a moralei
creştine care se deosebeşte radical de celelalte concepţii
morale. Există un viciu de care nu este scutit nici un om din lume; un
viciu pe care oricine īl dispreţuieşte cīnd īl vede la altcineva; un
viciu de care, cu excepţia creştinilor, foarte puţini oameni
şi-au īnchipuit că ar fi vinovaţi ei īnşişi. I-am
auzit pe unii recunoscīnd că sīnt nervoşi, că nu pot să
nu-şi īntoarcă capul după femei, că nu se pot opri de la băutură
sau chiar că sīnt laşi. Dar nu cred că am auzit vreodată pe
cineva care nu este creştin acuzīndu-se că ar avea viciul despre care
voi vorbi īn continuare. Īn acelaşi timp, foarte rareori am īntīlnit pe
cineva care să nu fie creştin şi să dea o dovadă cīt
de mică de īndurare faţă de alţii care au viciul acesta. Nu
este nici un neajuns care să-1 facă pe un om mai neagreat, nici un
neajuns de care să fim mai puţin conştienţi īn ce ne
priveşte. Cu cīt īl avem mai mult noi īnşine, cu atīt mai mult ne
displace la alţii.
Viciul despre care vorbesc este Mīndria sau īngīmfarea, iar virtutea opusă
lui, īn morala creştină, este numită Umilinţă. Vă
aduceţi aminte că atunci cīnd am vorbit despre moralitatea
sexuală v-am atras atenţia că nu acela era punctul central al
moralei creştine. Ei bine, acum am ajuns la punctul central. Potrivit
īnvăţătorilor creştini, viciul esenţial, răul
suprem, este Mīndria. Lipsa de castitate, mīnia, lăcomia, beţia
şi toate celelalte de felul lor, sīnt doar bagatele īn comparaţie cu
mīndria; prin Mīndrie diavolul a devenit diavol; Mīndria duce la toate celelalte
vicii: este o stare a gīndirii opusă īn totalitate lui Dumnezeu.
Vi se pare că exagerez? Dacă da, mai gīndiţi-vă o
dată. Am arătat puţin mai īnainte că cu cīt are cineva mai
multă mīndrie, cu atīt mai mult o va condamna la alţii. De fapt,
dacă vrei să afli cīt eşti de mīndru, cel mai simplu mod de a o
face este să-ţi pui īntrebarea: Cīt de mult īmi displace cīnd
alţii īmi dau peste nas, cīnd refuză să mă bage īn
seamă, cīnd se amestecă īn treburile mele, cīnd mă
tutelează sau cīnd fac pe grozavii? Ideea este că mīndria
fiecărui om este īn competiţie cu mīndria celorlalţi. Tocmai
pentru că eu vreau să fiu īn centrul atenţiei grupului sīnt atīt
de deranjat cīnd altcineva este īn centrul atenţiei. Doi oameni de
aceeaşi meserie nu sīnt niciodată de acord. Lucrul care trebuie
să ţi-1 lămureşti este că Mīndria este
esenţialmente competitivă este competitivă prin
īnsăşi natura ei īn timp ce toate celelalte vicii am putea spune
că sīnt competitive numai accidental. Mīndria nu află plăcere īn
a avea ceva, ci numai īn a avea mai mult decīt vecinul. Noi spunem că
oamenii sīnt mīndri că sīnt bogaţi sau deştepţi sau
arătoşi, dar nu este aşa. Ei sīnt mīndri pentru că sīnt mai
bogaţi sau mai deştepţi sau mai arătoşi decīt
alţii. Dacă toţi ceilalţi ar deveni la fel de bogaţi,
la fel de deştepţi sau la fel de arătoşi, nu ar exista nici
un motiv de mīndrie. Comparaţia este cea care te face mīndru:
plăcerea de a fi mai presus decīt ceilalţi. Odată ce a
dispărut elementul competitiv, mīndria s-a dus. Acesta este motivul pentru
care eu spun că Mīndria este prin esenţa ei competitivă īntr-un
mod diferit de celelalte vicii. Impulsul sexual īi poate aduce īn
competiţie pe doi bărbaţi dacă amīndoi doresc aceeaşi
femeie. Dar acesta este doar un accident; s-ar putea la fel de bine ca ei
să dorească două femei diferite. Dar un om mīndru va căuta
să-ţi ia femeia iubită, nu pentru că o doreşte, ci
doar pentru a dovedi că este un bărbat mai grozav decīt tine.
Lăcomia īi poate face pe oameni să intre īn competiţie,
dacă nu există bunuri suficiente pentru toţi: dar omul mīndru,
chiar dacă are mai mult decīt īşi poate dori, va īncerca să
obţină şi mai mult, doar pentru a-şi dovedi puterea.
Aproape toate relele din lume pe care oamenii le atribuie lăcomiei sau
egoismului sīnt īn mult mai mare măsură rezultatul Mīndriei.
Să luăm ca exemplu banii. Lăcomia īl determină pe un om
să dorească bani, ca să aibă o casă mai bună, ca
să-şi petreacă mai bine vacanţele, ca să aibă
lucruri mai bune de mīncat şi de băut. Dar numai pīnă la un
punct. Ce īl face pe un om care cīştigă 100,000 de dolari pe an
să dorească să cīştige 200.000 de dolari pe an? Nu este
lăcomia după mai multe plăceri. 100.000 de dolari īi pot da
toate plăcerile de care se poate bucura un om. Ceea ce īl determină
să vrea mai mulţi bani este Mīndria dorinţa de a fi mai bogat
decīt alt om bogat şi (īntr-o măsură şi mai mare)
dorinţa de putere. Desigur, puterea este lucrul care produce
desfătare Mīndriei: nu există nici un alt lucru care să-1
facă pe un om să se simtă superior celorlalţi ca şi
puterea de a-i manipula pe ceilalţi ca pe nişte soldaţi de
plumb. Ce o determină pe o fată frumoasă să semene
nefericire prin colectarea de admiratori pretutindeni unde merge? Nu este
instinctul ei sexual: genul acela de fată este foarte adesea frigidă
sexual. Este Mīndria. Ce īl determină pe liderul politic al unei
naţiuni să pretindă tot mai mult şi mai mult? Mīndria.
Mīndria este competitivă prin īnsăşi natura ei: acesta este
motivul pentru care ea nu se opreşte niciodată. Dacă eu sīnt un
om mīndru, atunci cītă vreme există īn īntreaga lume un om mai
puternic, mai bogat sau mai deştept decīt mine, el este rivalul şi
duşmanul meu.
Creştinii au dreptate: Mīndria a fost cauza principală a
nenorocirilor din orice naţiune şi din orice familie de la īnceputul
lumii. Alte vicii pot uneori să-i aducă pe oameni laolaltă:
poţi găsi prietenie şi glume īntre beţivi şi
stricaţi. Dar Mīndria īnseamnă īntotdeauna duşmănie ea
este duşmănie, şi nu numai duşmănie īntre oameni, ci
duşmănie faţă de Dumnezeu.
Īn Dumnezeu găseşti ceva ce īţi este infinit superior īn toate
privinţele. Dacă nu-L cunoşti pe Dumnezeu īn felul acesta
şi dacă, prin urmare, nu ştii că eşti neīnsemnat īn
comparaţie cu El tu nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu. Cītă vreme
eşti mīndru, nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu. Omul mīndru
priveşte īntotdeauna de sus la lucruri şi la oameni şi,
bineīnţeles, cītă vreme priveşti īn jos, nu poţi vedea ceva
ce este deasupra ta.
Aceasta dă naştere la o īntrebare īnspăimīntătoare. De ce
oameni care sīnt īn mod evident roşi de Mīndrie pot spune că ei cred
īn Dumnezeu şi par să fie foarte religioşi? Mă tem că
aceasta īnseamnă că ei se īnchină unui Dumnezeu imaginar. Ei
admit teoretic că nu sīnt nimic īn prezenţa acestui Dumnezeu
fantomatic, dar de fapt īşi īnchipuie tot timpul că El īi aprobă
şi īi consideră mult mai buni decīt oamenii de rīnd: adică, ei
vin cu un gram de umilinţă imaginară īnaintea Lui şi
pleacă cu un kilogram de Mīndrie faţă de semenii lor. Cred
că Cristos S-a gīndit la asemenea oameni cīnd a spus că unii vor
predica despre El şi vor scoate demoni īn Numele Lui, doar pentru ca la
sfīrşit să li se spună că El nu i-a cunoscut
niciodată. Oricare dintre noi poate cădea īn această
capcană mortală la un moment dat. Din fericire, avem un test ca
să ne verificăm singuri. Ori de cīte ori descoperim că
viaţa noastră religioasă ne face să simţim că
sīntem buni şi mai ales că sīntem mai buni decīt altcineva cred
că putem fi siguri că īn noi lucrează cineva, numai că nu
este Dumnezeu, ci diavolul. Adevăratul test pentru a afla dacă
eşti īn prezenţa lui Dumnezeu este fie că tu uiţi cu
desăvīrşire de tine īnsuţi, fie că te vezi mic şi
murdar. Cel mai bine este să uiţi cu desăvīrşire de tine
īnsuţi.
Este un fapt īngrozitor că cel mai rău dintre toate viciile se poate
strecura pīnă īn centrul vieţii noastre religioase. Dar puteţi
īnţelege care este motivul. Celelalte vicii, mai puţin rele, vin de
la diavolul, care acţionează asupra noastră prin natura
noastră animală. Dar acest viciu nu vine nicidecum prin natura
noastră animală. El vine direct din Iad. Este un viciu pur spiritual:
īn consecinţă, este mult mai subtil şi mai mortal. Pentru
acelaşi motiv, Mīndria poate fi folosită adesea pentru a diminua
viciile mai simple. De fapt, īnvăţătorii fac deseori apel la
Mīndria unui băiat sau, cum o numesc ei, la respectul de sine, pentru a-1
face să se poarte decent; mulţi oameni au īnvăţat
să-şi īnfrīngă laşitatea sau pofta sau furia prin faptul
că au īnvăţat să considere că aceste lucruri sīnt mai
prejos de demnitatea lor adică şi-au folosit Mīndria. Diavolul
rīde. El este perfect satisfăcut să vadă că devii mai
curat, mai curajos, mai stăpīn pe tine, cu condiţia ca, tot timpul,
el să instaureze īn tine Dictatura Mīndriei este ca şi cum el ar fi
mulţumit să vadă că te-ai vindecat de degeraturi, dacă
poate să-ţi dea īn schimb un cancer. Mīndria este un cancer
spiritual: ea distruge īnsăşi posibilitatea de a iubi, de a fi
mulţumit, ea distruge chiar şi judecata sănătoasă.
Īnainte de a părăsi acest subiect, trebuie să vă atrag
atenţia cu privire la cīteva posibile interpretări greşite:
(1) Plăcerea de a fi lăudat nu este Mīndrie. Copilul care este
felicitat pentru că şi-a făcut bine lecţiile, femeia a
cărei frumuseţe este lăudată de iubitul ei, sufletul
mīntuit căruia Cristos īi spune: Bine, rob bun, sīnt mulţumiţi
şi ar trebui să fie mulţumiţi. Plăcerea aceasta nu
provine din ceea ce eşti tu, ci din faptul că ai făcut pe placul
cuiva pe care ai vrut să-l mulţumeşti (pe bună dreptate).
Problema īncepe cīnd treci de la gīndul: L-am satisfăcut; toate sīnt
bune, la gīndul: Ce om deosebit trebuie să fiu eu pentru că am
făcut lucrul acesta. Cu cīt īţi găseşti mai multă
desfătare īn tine īnsuţi, cu cīt găseşti mai
puţină plăcere īn laudă, cu atīt devii mai rău. Cīnd
găseşti plăcere numai īn tine īnsuţi şi cīnd
nu-ţi pasă deloc de lauda altora, ai ajuns cīt se poate de jos.
Acesta este motivul pentru care vanitatea, deşi este un soi de Mīndrie
care se arată cel mai mult la suprafaţă, este īn realitate cea
mai puţin rea şi cea mai scuzabilă formă de mīndrie.
Persoana vanitoasă doreşte prea multe laude, aplauze şi
admiraţie, şi īntotdeauna tīnjeşte după ele. Este o
greşeală, dar una copilărească şi (īntr-un fel ciudat)
o greşeală umilă. Ea arată că īncă nu eşti
complet mulţumit cu propria ta admiraţie. Īi preţuieşti
suficient de mult pe ceilalţi oameni ca să vrei ca ei să te bage
īn seamă. De fapt, tu eşti īncă om.
Adevărata Mīndrie diabolică, īntunecată, vine atunci cīnd te
uiţi de sus īn jos la ceilalţi īn aşa măsură īncīt nu-ţi
pasă ce cred ei despre tine. Desigur, deseori este bine şi este de
datoria noastră să nu luăm seama la ce gīndesc oamenii despre
noi, dacă facem lucrul acesta pentru un motiv bun, şi anume, pentru
că ne interesează incomparabil mai mult ce crede Dumnezeu despre noi.
Dar omul mīndru are un motiv cu totul diferit pentru a nu-i păsa. El
spune: De ce să-mi pese de aplauzele prostimii, ca şi cum
părerea lor ar īnsemna ceva pentru mine? Şi chiar dacă
părerile lor ar avea vreo valoare, oare sīnt eu genul de om care să
roşească de plăcere cīnd i se face un compliment, ca o
fetişcană la primul ei dans? Nicidecum. Eu sīnt o personalitate
adultă, complet formată. Tot ce am făcut a avut drept scop
să satisfacă propriile mele idealuri sau conştiinţa mea
artistică sau tradiţiile familiei mele sau, īntr-un cuvīnt, am
făcut toate aceste lucruri pentru că eu sīnt grozav. Dacă īi
place gloatei, n-are decīt. Ei nu au nici o valoare pentru mine. īn felul
acesta, putem deosebi Mīndria atotcuprinzătoare de vanitate; aşa cum
am spus anterior, diavolului īi place să ne vindece de o
greşeală mică, dacă ne poate da una mai mare. Noi trebuie
să īncercăm să nu fim vanitoşi, dar să nu cerem
niciodată ajutorul Mīndriei ca să ne vindece de vanitate; mai bine īn
tigaie decīt direct pe foc.
(2) Noi obişnuim să spunem
că un om este mīndru de fiul său, de tatăl său, de
şcoala sa, de regimentul său, şi ne putem īntreba dacă
mīndria īnţeleasă īn sensul acesta este un păcat. Cred că
depinde de ce anume īnţelegem prin a fi mīndru de ceva. Foarte adesea,
īn asemenea afirmaţii, expresia a fi mīndru īnseamnă a avea o
admiraţie din inimă pentru cineva sau ceva. Bineīnţeles că
o asemenea admiraţie este foarte departe de a fi păcat. Dar ea poate
să īnsemne că persoana īn cauză īşi dă aere pe
socoteala tatălui său distins sau pentru că aparţine unui
regiment faimos. Lucrul acesta, desigur, este păcat; dar chiar şi īn
cazul acesta, este mai bine decīt să fii mīndru de tine īnsuţi.
Dacă iubeşti şi admiri altceva decīt pe tine īnsuţi,
īnseamnă că faci un pas de īndepărtare de ruina spirituală
completă, deşi nu vom fi sănătoşi cītă vreme
iubim sau admirăm ceva mai mult decīt īl iubim sau īl admirăm pe
Dumnezeu.
(3) Nu trebuie să credem că Mīndria este ceva ce Dumnezeu
ne interzice pentru că El este ofensat de ea, sau că Umilinţa
este ceva ce El ne cere ca o recunoaştere a demnităţii Lui ca
şi cum Dumnezeu īnsuşi ar fi mīndru. El nu este īngrijorat deloc cu
privire la demnitatea Sa. Ideea este că El vrea ca tu să-L
cunoşti: vrea să ţi Se dăruiască ţie. Iar tu
şi El sīnteţi două lucruri de aşa natură īncīt
dacă tu intri īn contact cu El, īn realitate, tu te vei umili vei
găsi desfătare īn umilinţă, vei simţi o uşurare
infinită pentru că ai scăpat o dată pentru totdeauna de
nonsensul acela ridicol despre propria ta demnitate, care te-a făcut
să fii neliniştit şi nefericit toată viaţa. El
īncearcă să te facă umil tocmai pentru ca să facă
posibil acest moment: īncearcă să dea jos costumul de bal-mascat
ridicol şi urīt cu care ne-am acoperit şi cu care ne fudulim ca
nişte mici idioţi ce sīntem. Aş vrea ca eu īnsumi să fi
ajuns puţin mai departe cu umilinţa: dacă aş fi ajuns,
probabil că aş fi putut să vă spun mai multe despre
uşurarea şi mīngīierea dezbrăcării de costumul de
bal-mascat despre dezbrăcarea de eul fals, cu toate laudele lui: Ia
uită-te la mine şi: Nu-i aşa că sīnt un băiat bun?,
cu toate grandomaniile lui. Să te apropii de această dezbrăcare,
chiar şi pentru o clipă, este ca şi cum ai da apă rece unui
om īn deşert.
(4) Să nu vă
īnchipuiţi că dacă veţi īntīlni un om cu adevărat umil
va arăta aşa cum cred oamenii din zilele noastre că este un om
umil: nu va fi un om linguşitor şi mieros, care īţi spune
īntruna că el nu este nimic. Probabil că tot ce vei constata este
că e un om vesel, inteligent, care manifestă un interes real pentru
ceea ce i-ai spus tu. Dacă nu-ţi place de el, este pentru că te
simţi puţin invidios faţă de un om care pare să se
bucure de viaţă cu atīta uşurinţă. El nu se va gīndi
la umilinţă: el nu se va gīndi deloc la sine.
Dacă cineva ar vrea să dobīndească umilinţă, cred
că pot să-i spun care este primul pas. Primul pas este
să-ţi dai seama că eşti mīndru. Este adevărat că
este un pas destul de mare, dar nu poţi face absolut nimic altceva īnainte
de a face pasul acesta. Dacă tu crezi că nu eşti īnfumurat,
īnseamnă că eşti, de fapt, foarte īnfumurat.
7. Iertarea
Am spus īntr-un capitol anterior că cea
mai nepopulară dintre virtuţile creştine este castitatea. Nu
sīnt sigur dacă am dreptate. Cred că aceea despre care voi vorbi
astăzi este şi mai nepopulară. Este vorba despre regula
creştină: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
īnsuţi. Īn morala creştină, termenul aproapele tău īl
include şi pe duşmanul tău, şi astfel ajungem la
această datorie teribilă de a-i ierta pe duşmanii noştri.
Oricine va spune că iertarea este un lucru splendid, pīnă cīnd
trebuie să ierte ceva, aşa cum s-a īntīmplat īn timpul
războiului. Şi atunci, menţionarea acestui subiect este
īntīmpinată cu huiduieli pline de mīnie. Acest lucru se petrece nu pentru
că oamenii ar considera că aceasta este o virtute prea īnaltă
şi prea dificilă, ci pentru că o consideră detestabilă
şi de dispreţuit. Mă īmbolnăvesc cīnd aud vorbe de genul
acesta, spun ei. Probabil că jumătate dintre voi sīnteţi gata
să mă īntrebaţi: Oare cum te-ai simţi dacă ai fi
polonez sau evreu şi ţi s-ar spune să ierţi Gestapoul?
Şi eu īmi pun aceeaşi īntrebare. Mi-o pun cu toată seriozitatea.
Cīnd creştinismul īmi spune că nu trebuie să-mi
tăgăduiesc religia nici măcar pentru a mă salva de la
moartea prin tortură, mă īntreb ce ar trebui să fac cīnd ajung
la acel punct. Īn această carte nu īncerc să vă spun ce aş
putea face pot face prea puţin vă spun ce este creştinismul.
Nu l-am inventat eu. Şi īn mijlocul īnvăţăturilor
creştine, o găsesc pe aceasta: Şi ne iartă nouă
păcatele noastre precum iertăm şi noi celor ce
păcătuiesc īmpotriva noastră. Nu este nici cea mai vagă
indicaţie că ni s-ar oferi iertarea īn alţi termeni. Se
arată cīt se poate de limpede că dacă nu iertăm, nu vom fi
iertaţi. Nu există nici o altă cale. Ce trebuie să facem?
Este limpede că va fi suficient de greu, dar eu cred că sīnt
două lucruri care ne pot uşura efortul. Cīnd īncepi studiul
matematicii, nu īncepi cu calculul integral; īncepi cu adunarea simplă. La
fel, dacă noi vrem cu adevărat (şi totul depinde de a vrea cu
adevărat) să īnvăţăm să iertăm, poate
că ar fi mai bine să īncepem cu ceva mai uşor decīt Gestapoul.
Am putea īncepe iertīndu-ne soţul sau soţia, părinţii,
copiii sau pe superiorul imediat, pentru ceva ce au făcut sau au spus īn
săptămīna trecută. Probabil că aceasta ne va ocupa
gīndurile pe moment. Īn al doilea rīnd, am putea īncerca să īnţelegem
exact ce īnseamnă a ne iubi aproapele ca pe noi īnşine. Trebuie
să-l iubesc aşa cum mă iubesc pe mine īnsumi. Ei bine, cum
mă iubesc pe mine īnsumi?
Dacă mă gīndesc bine la lucrul acesta, īmi dau seama că nu
aş putea spune că am un sentiment de afecţiune faţă de
mine īnsumi, iar uneori nu-mi place nici măcar propria mea societate. S-ar
părea, deci, că: Iubeşte-1 pe aproapele tău nu
īnseamnă a simţi afecţiune pentru el sau a-1 găsi
atrăgător. Ar fi trebuit să-mi dau seama mai curīnd de lucrul
acesta, deoarece este cert că nu simţi afecţiune pentru cineva
cīnd īncerci să faci lucrul acesta. Mă apreciez pe mine īnsumi,
mă consider un om de treabă? Ei bine, mă tem că uneori o
fac (şi acelea sīnt, fără īndoială, momentele mele cele mai
proaste), dar nu acesta este motivul pentru care mă iubesc pe mine īnsumi.
De fapt, lucrurile stau tocmai pe dos: iubirea de sine mă face să
mă consider om de treabă, dar faptul că mă consider un om
de treabă nu este motivul pentru care mă iubesc pe mine īnsumi.
Aşadar, nici a-mi iubi duşmanii nu pare să īnsemne că
trebuie să cred despre ei că sīnt mai buni decīt īn realitate.
Aceasta este o uşurare enormă. Mulţi oameni īşi īnchipuie
că a-ţi ierta duşmanii īnseamnă să consideri că
de fapt ei nu sīnt chiar aşa de răi, cīnd realitatea este că ei
sīnt răi. Să mergem un pas mai departe. Īn momentele mele de
luciditate maximă, nu numai că eu nu mă consider un om de
treabă, ci ştiu că sīnt foarte dezagreabil. Mă uit cu
groază şi dispreţ la unele lucruri pe care le-am făcut.
Prin urmare, se pare că mi se permite să dispreţuiesc şi
să urăsc unele lucruri pe care le fac duşmanii mei. Dacă
mă gīndesc mai bine, īmi aduc aminte că īnvăţătorii
mei creştini mi-au spus de mult că eu trebuie să urăsc
acţiunile unui om rău, dar să nu-1 urăsc pe omul acela:
sau, cum ar spune ei, urăşte păcatul, dar nu pe
păcătos.
Multă vreme am crezut că aceasta este o distincţie absurdă,
că ei despică firul de păr īn patru: cum aş putea să
urăsc ce face un om şi să nu-1 urăsc pe omul acela? Dar
peste mai mulţi ani mi-am dat seama că există un om pe care l-am
tratat tocmai īn felul acesta toată viaţa adică eu īnsumi.
Oricīt de mult mi-ar displace laşitatea, viclenia sau lăcomia mea,
tot am continuat să mă iubesc pe mine īnsumi. Nu am avut
niciodată nici măcar cea mai mică problemă īn privinţa
aceasta. De fapt, īnsuşi motivul pentru care am urīt lucrurile rele a fost
că l-am iubit pe om. Tocmai pentru că m-am iubit pe mine īnsumi, mi-a
părut rău să descopăr ce fel de om a fost cel care a
făcut acele lucruri. Īn consecinţă, creştinismul nu ne cere
să reducem nici măcar cu un strop ura pe care o simţim
faţă de cruzime şi viclenie. Noi trebuie să urīm aceste
lucruri. Nu trebuie să retragem nici măcar un singur cuvīnt pe care
l-am spus despre ele. Dar creştinismul ne cere să le urīm īn acelaşi
fel īn care urīm lucrurile din noi īnşine: cu părere de rău
că omul acela a ajuns să facă asemenea lucruri şi cu
speranţa că, dacă este posibil, cumva, cīndva, undeva, el va fi
vindecat şi va redeveni om.
Adevăratul test este următorul. Să presupunem că cineva
citeşte īn ziar o īntīmplare despre nişte atrocităţi
josnice. Să mai presupunem că după aceea mai apare ceva care
sugerează că s-ar putea ca īntīmplarea aceea să nu fie īntru
totul adevărată, sau că lucrurile nu au fost aşa de grave
cum au fost descrise. Care este prima reacţie? Slavă Domnului, pentru
că oamenii aceia nu sīnt chiar aşa de răi!, sau este un
sentiment de dezamăgire şi chiar o hotărīre de a te
agăţa de prima relatare pentru simpla plăcere de a crede că
duşmanii tăi sīnt cīt se poate de răi? Dacă reacţia ta
este a doua, mă tem că este primul pas īntr-un proces care, dacă
īşi urmează cursul pīnă la capăt, ne va transforma īn
diavoli. Vedeţi voi, noi īncepem să dorim ca ceea ce este negru
să fie puţin mai negru. Dacă dăm curs acestei dorinţe,
mai tīrziu vom vrea să vedem cenuşiul drept negru şi apoi vom
vrea să vedem chiar şi albul negru. īn cele din urmă, vom
insista să vedem totul rău pe Dumnezeu, pe prietenii noştri
şi pe noi īnşine şi nu ne vom mai putea opri din a vedea
astfel lucrurile: vom deveni īnchişi pe veşnicie īntr-un univers de
ură desăvīrşită.
Să mergem un pas mai departe. A-mi iubi duşmanul īnseamnă oare
că nu trebuie să-l pedepsesc? Nu, deoarece dacă mă iubesc
pe mine īnsumi, nu īnseamnă că nu trebuie să mă supun pe
mine īnsumi pedepsei chiar şi pedepsei cu moartea. Dacă cineva a
comis un omor, corect din punct de vedere creştin ar fi să se predea
poliţiei şi să fie executat. De aceea, după părerea
mea, este drept ca un judecător creştin să condamne la moarte pe
un criminal şi este drept ca un soldat creştin să-l omoare īn
luptă pe duşman. Am crezut īntotdeauna lucrul acesta, de cīnd am
devenit creştin, cu mult īnainte de război, şi continui să
cred lucrul acesta şi acum, īn timp de pace. Nu are rost să
cităm porunca: Să nu ucizi. īn limba greacă sīnt două
cuvinte: cuvīntul obişnuit, a omorī şi cuvīntul a ucide. Cīnd Cristos
a citat porunca aceasta, El a folosit cuvīntul a ucide īn toate cele trei
relatări din Matei, Marcu şi Luca. Mi s-a spus că şi īn
limba greacă există aceeaşi distincţie. Nu orice omor este
crimă, după cum nu orice act de unire sexuală este adulter. Cīnd
soldaţii au venit la Ioan Botezătorul ca să-l īntrebe ce să
facă, el nu le-a sugerat nici măcar pe departe să iasă din
armată nici Cristos n-a făcut aşa ceva cīnd 1-a īntīlnit
pe un sergent major roman un centurion. Ideea de cavaler un
creştin sub arme ca să apere o cauză bună este una dintre
ideile creştine de seamă. Războiul este un lucru īngrozitor,
şi eu pot să-l respect pe un pacifist sincer, deşi cred că
poziţia lui este cu totul greşită. Ce nu pot īnţelege este
acest gen de semipacifism din zilele noastre, care le dă oamenilor
impresia că deşi trebuie să lupţi, ar trebui să o faci
cu gravitate, ca şi cum ţi-ar fi ruşine de ceea ce faci.
Sentimentul acesta īi privează pe mulţi tineri creştini
minunaţi care slujesc sub arme de ceva la care au dreptul, ceva ce este un
īnsoţitor firesc al curajului un sentiment de bucurie şi de
entuziasm.
M-am gīndit deseori ce s-ar fi īntīmplat dacă, atunci cīnd am luptat īn
primul război mondial, eu şi un tīnăr german ne-am fi omorīt
unul pe celălalt simultan şi ne-am fi īntīlnit imediat după
moarte. Nu-mi pot imagina că vreunul dintre noi ar fi simţit vreun
resentiment sau chiar jenă. Cred că am fi rīs amīndoi de toată
īntīmplarea.
Poate că cineva va spune: Ei bine, dacă ţi se permite să
condamni acţiunile duşmanului, să-1 pedepseşti şi
să-1 omori, ce diferenţă este īntre moralitatea
creştină şi concepţia lumii? Diferenţa este
enormă. Nu uitaţi că noi, creştinii, credem că omul
trăieşte veşnic. De aceea, ceea ce contează cu
adevărat sīnt acele mici urme sau modificări ale părţii
centrale a sufletului, pe care o transformăm, īn cursul trăirii,
īntr-o fiinţă cerească sau demonică. Putem omorī dacă
este necesar, dar nu trebuie să urīm şi să găsim
plăcere īn a ură. Putem pedepsi dacă este necesar, dar nu
trebuie să ne găsim plăcere īn aceasta. Cu alte cuvinte, ceva
īnăuntrul nostru, resentimentul, sentimentul acela de răzbunare,
trebuie pur şi simplu omorīt. Nu vreau să spun că cineva poate
decide īn momentul acesta că nu va mai simţi niciodată aceste
sentimente. Lucrurile nu se petrec aşa. Ce vreau să spun este că
de fiecare dată cīnd acest sentiment īşi ridică capul, zi
după zi, an după an, pe tot parcursul vieţii, trebuie să-1
lovim īn cap. Este o muncă dificilă, dar īncercarea nu este
imposibilă. Chiar şi atunci cīnd omorīm sau cīnd pedepsim, trebuie
să īncercăm să avem faţă de duşman acelaşi
sentiment pe care-1 avem faţă de noi īnşine să dorim
să nu fie chiar aşa de rău, să sperăm că īn lumea
aceasta sau īn cealaltă el va fi vindecat: de fapt, trebuie să-i
dorim binele. Aceasta se īnţelege īn Biblie prin a-1 iubi: a-i dori binele
nu a avea un sentiment de afecţiune faţă de el şi nici a
spune despre el că este bun atunci cīnd nu este bun.
Recunosc că aceasta īnseamnă să-i iubim pe unii oameni care nu
au īn ei nimic demn de iubit. Dar există oare ceva demn de iubit īn noi
īnşine? Noi iubim ceea ce este īn noi pur şi simplu pentru că ne
reprezintă pe noi īnşine. Dumnezeu vrea să-i iubim pe toţi
oamenii īn acelaşi fel şi pentru acelaşi motiv: dar El ne-a dat
deja un exemplu īn noi īnşine, ca să ne arate cum operează
această dragoste. Trebuie să trecem şi să aplicăm
aceeaşi regulă la toţi oamenii. Poate că ne va fi mai
uşor dacă ne vom aminti că acesta este felul īn care ne
iubeşte El. Nu pentru nişte calităţi frumoase sau
atrăgătoare pe care credem că le avem, ci tocmai pentru că
sīntem oameni. De fapt, īn noi nu este nimic altceva vrednic de iubit: sīntem
nişte creaturi care găsesc īn ură o asemenea plăcere īncīt
să renunţe la ea este ca şi cum ar trebui să renunţe
la bere sau la tutun
6. Căsătoria
creştină
Capitolul precedent a fost īn principal
negativ. Am discutat ce nu este īn regulă cu impulsul sexual din om, dar
am spus foarte puţine despre funcţia lui bună cu alte cuvinte,
despre căsătoria creştină. Sīnt două motive pentru
care mie nu-mi place īn mod deosebit să mă ocup de
căsătorie. Primul este că doctrinele creştine cu privire la
acest subiect sīnt extrem de nepopulare. Al doilea este că eu īnsumi nu am
fost căsătorit niciodată şi de aceea nu pot vorbi īn
cunoştinţă directă de cauză. Dar īn ciuda acestui
fapt, nu cred că aş putea lăsa la o parte acest subiect cīnd
discut despre morala creştină.
Ideea creştină despre
căsătorie este bazată pe cuvintele lui Cristos că
bărbatul şi femeia trebuie să fie socotiţi ca un singur
organism acesta este echivalentul modern pentru un singur trup.
Creştinii cred că atunci cīnd Cristos a spus acest lucru, El nu a
exprimat un sentiment, ci a enunţat un fapt la fel cum cineva
enunţă doar un fapt real cīnd spune că lacătul şi
cheia sīnt un singur mecanism, sau că arcuşul şi vioara sīnt un
singur instrument. Inventatorul maşinăriei umane ne spune că
cele două jumătăţi, bărbatul şi femeia, au fost
destinate să fie combinate īmpreună īn perechi, nu numai la nivel
sexual, ci să fie combinate total. Monstruozitatea actului sexual īn afara
căsătoriei constă īn faptul că aceia care īl fac
īncearcă să izoleze un tip de unire (cea sexuală) de toate
celelalte uniri care trebuiau să o īnsoţească pentru a face
unirea desăvīrşită. Concepţia creştină nu
afirmă că este ceva rău īn plăcerea sexuală, după
cum nu este nimic rău īn plăcerea de a mīnca. Ce vrea
creştinismul să spună este că nu trebuie să izolezi
plăcerea aceea şi să īncerci să o obţii singură,
după cum nu trebuie să obţii plăcerea de a gusta mīncarea
fără a o īnghiţi şi digera, ci doar mestecīnd mīncarea
şi scuipīnd-o afară.
Drept consecinţă, creştinismul
afirmă că legătura căsătoriei este pentru toată
viaţa. īn privinţa aceasta, există desigur diferenţe īntre
diferite culte: unii nu admit deloc divorţul; alţii īl admit cu
reţinere īn cazuri foarte speciale. Este o mare tragedie că
creştinii nu pot fi toţi de acord īn probleme ca aceasta; dar pentru
laicul de rīnd, lucrul care trebuie observat este că toate bisericile sīnt
de acord una cu alta īn privinţa căsătoriei, īn mult mai mare
măsură decīt oricare dintre ele este de acord cu lumea din
afară. Vreau să spun că toate bisericile consideră
divorţul ca şi o tăiere a unui trup viu, ca pe un fel de
operaţie chirurgicală. Unele biserici cred că operaţia este
atīt de violentă īncīt nu poate fi făcută deloc; altele o admit
ca pe un remediu disperat īn cazuri extreme. Toate bisericile sīnt de acord
că divorţul seamănă mai mult cu tăierea ambelor
picioare decīt cu desfiinţarea unei asocieri de afaceri sau chiar cu
dezertarea din armată. Nici una dintre biserici nu este de acord cu
concepţia modernă că divorţul este doar o simplă
reorganizare a partenerilor, care poate fi făcută oricīnd partenerii
simt că nu se mai iubesc unul pe altul sau cīnd unul dintre ei se
īndrăgosteşte de altcineva.
Īnainte de a examina această
concepţie modernă īn raportul ei cu castitatea, trebuie să nu
uităm să o discutăm īn raport cu o altă virtute, şi
anume justiţia. Justiţia, aşa cum am spus anterior, include
respectarea promisiunilor. Orice persoană care a fost cununată īn
biserică a făcut o promisiune publică solemnă că va
sta alături de partenerul său pīnă la moarte. Īndatorirea de a
respecta această promisiune nu are o legătură specială cu
moralitatea sexuală: ea este īn aceeaşi poziţie cu orice
altă promisiune. Dacă, aşa cum ne spun mereu oamenii moderni,
impulsul sexual nu este decīt un alt impuls oarecare, atunci ar trebui să
fie tratat la fel ca şi toate celelalte impulsuri ale noastre; şi
după cum satisfacerea lor este controlată de promisiunile noastre,
tot aşa trebuie să fie şi satisfacerea impulsului sexual.
Dacă īnsă, aşa cum cred eu, impulsul sexual nu este nicidecum ca
şi toate celelalte impulsuri, ci este un impuls aprins īn mod
bolnăvicios, trebuie să fim deosebit de atenţi să nu-i
permitem să ne ducă la necinste.
Cineva ar putea răspunde la această
obiecţie că el a considerat promisiunea făcută īn
biserică drept o simplă formalitate şi că nu a
intenţionat niciodată să o respecte. Dacă aşa stau
lucrurile, pe cine a īncercat persoana aceea să īnşele? Pe Dumnezeu?
N-a fost deloc un lucru īnţelept. Pe sine? Nici lucrul acesta n-a fost
prea īnţelept. Pe mire sau pe mireasă sau pe socri? Aceasta este
īnşelătorie. Cel mai adesea, cred eu, cei doi (sau unul dintre ei)
speră să īnşele publicul. Ei vor să aibă respectul
care este legat de faptul de a fi căsătorit, dar fără
să intenţioneze să plătească preţul: adică,
ei sīnt impostori, ei īnşeală. Dacă ei continuă să fie
mulţumiţi cu īnşelăciunea lor, nu am ce să le spun:
cine ar putea impune datoria īnaltă şi dificilă a
castităţii unor oameni care nu au nici măcar dorinţa de a
fi oneşti? Dacă şi-au venit acum īn fire şi vor să fie
oneşti, promisiunea lor, făcută deja, īi constrīnge. Faptul
acesta, veţi vedea, se īncadrează la capitolul justiţiei, nu la
cel al castităţii. Dacă oamenii nu cred īn căsătorie
pe viaţă, probabil că este mai bine să trăiască
īmpreună necăsătoriţi, decīt să-şi facă unul
altuia jurăminte pe care nu intenţionează să le respecte.
Este adevărat că dacă trăiesc īmpreună fără
să fie căsătoriţi ei vor fi vinovaţi (īnaintea
creştinilor) de imoralitate sexuală. Dar o greşeală nu
poate fi reparată cu o altă greşeală: lipsa de castitate nu
este ameliorată dacă se adaugă sperjurul.
Ideea că singurul motiv pentru a
rămīne căsătoriţi este că cei doi sīnt
īndrăgostiţi unul de altul nu lasă loc pentru a considera
căsătoria un contract sau o promisiune. Dacă singurul lucru important
este dragostea, atunci promisiunea nu poate adăuga nimic; şi
dacă nu adaugă nimic, nu ar trebui făcută. Lucrul curios
este că īndrăgostiţii īnşişi, cītă vreme
rămīn cu adevărat īndrăgostiţi, ştiu mai bine lucrul
acesta decīt cei care vorbesc despre dragoste. Aşa cum a subliniat
Chesterton, cei care sīnt īndrăgostiţi au o īnclinaţie
naturală de a se lega prin promisiuni. Cīntecele de dragoste din
toată lumea sīnt pline de jurăminte de statornicie eternă. Legea
creştină nu impune asupra sentimentului de dragoste ceva ce este
străin de natura acelui sentiment: ea le cere īndrăgostiţilor
să ia īn serios ceva ce sentimentul īnsuşi īi impulsionează
să facă.
Şi, bineīnţeles, promisiunea
făcută cīnd sīnt īndrăgostit şi tocmai pentru că sīnt
īndrăgostit, promisiunea de a fi credincios persoanei iubite cīt timp
trăiesc, mă angajează să-i fiu credincios chiar şi
dacă īncetez să mai fiu īndrăgostit. Promisiunea trebuie să
fie făcută cu privire la lucruri pe care le pot face, cu privire la
acţiuni: nimeni nu poate promite că va continua să simtă
īntr-un anumit fel. Am putea la fel de bine să promitem că nu vom
avea niciodată dureri de cap sau că nu ne vom simţi
niciodată flămīnzi. Dar, poate īntreba cineva, ce rost mai are
să-i ţii laolaltă pe doi oameni dacă ei nu se mai iubesc?
Există cīteva motive sociale sănătoase: ca să asigure un
cămin pentru copiii lor, să o protejeze pe femeie (care probabil
că şi-a sacrificat sau şi-a ruinat propria carieră prin
faptul că s-a căsătorit) ca să nu fie abandonată ori
de cīte ori bărbatul se plictiseşte de ea. Dar mai este īncă un
motiv de care eu sīnt foarte sigur, deşi găsesc că este greu de
explicat.
Este greu de explicat, deoarece atīt de
mulţi oameni nu pot fi făcuţi să īnţeleagă
că īn timp ce B este mai bun decīt C, A poate să fie chiar mai bun
decīt B. Lor le place să gīndească numai īn termeni de bine şi
rău, nu de bine, mai bine şi cel mai bine, sau rău, mai rău
şi cel mai rău. Ei vor să ştie dacă tu crezi că
patriotismul este un lucru bun: dacă le răspunzi că, desigur,
patriotismul este mult mai bun decīt egoismul individual, dar că este
inferior dragostei universale şi că ar trebui īntotdeauna să
cedeze īn faţa dragostei universale, atunci cīnd cele două sīnt īn
conflict, ei cred că tu īncerci să fii evaziv īn răspunsul
tău. Ei te īntreabă ce crezi despre duel. Dacă le răspunzi
că este mult mai bine să-1 ierţi pe un om decīt să duelezi
cu el, dar că un duel poate să fīe mai bun decīt o duşmănie
de o viaţă īntreagă, duşmănie care se dovedeşte
prin eforturi secrete de a-1 pune la pămīnt pe celălalt, ei se vor
plīnge că nu le dai un răspuns clar. Sper că nici unul dintre
cititori nu va face greşeala aceasta cu privire la ceea ce urmează
să spun īn continuare.
Ceea ce noi numim a fi īndrăgostit
este o stare īnălţătoare şi, īn multe privinţe,
bună pentru noi. Ne ajută să devenim generoşi şi
curajoşi, ne deschide ochii nu numai pentru frumuseţea persoanei
iubite, ci pentru tot ce este frumos, şi subordonează (mai ales la
īnceput) sexualitatea noastră pur animalică; īn sensul acesta,
dragostea este marea biruitoare a poftei. Nici un om īn toate minţile nu
va tăgădui că a fi īndrăgostit este o stare mult mai
bună decīt senzualitatea de rīnd sau decīt egocentrismul rece. Dar,
aşa cum am spus anterior: Cel mai periculos lucru pe care-1 putem face
este să luăm unul dintre impulsurile naturii noastre şi să
facem din el lucrul pe care să-1 urmărim cu orice preţ. A fi
īndrăgostit este un lucru bun, dar nu este cel mai bun lucru. Există
multe lucruri mai prejos de el, dar există multe lucruri mai presus de el.
Nu poţi să faci din el o bază pentru toată viaţa. Este
un sentiment nobil, dar este, cu toate acestea, doar un sentiment. Nu ne putem
aştepta ca vreun sentiment să aibă veşnic intensitate
maximă şi nici măcar nu ne putem aştepta să dureze.
Cunoaşterea poate dura, principiile pot dura, obiceiurile pot dura; dar
sentimentele fluctuează. Şi, de fapt, orice ar spune oamenii, starea
de īndrăgostire de obicei nu durează mult.
Dacă expresia cu care se īncheie
poveştile, Şi au trăit īmpreună fericiţi toată
viaţa, este luată īn sensul: īn următorii cincizeci de ani ei
au simţit aceeaşi dragoste ca şi īn ziua cīnd s-au
căsătorit, atunci afirmaţia spune ceva ce probabil nu a fost
adevărat niciodată şi ceva ce nici nu poate fi adevărat.
Cine ar putea suporta să trăiască īn starea aceea de exaltare
măcar cinci ani? Ce s-ar īntīmpla cu slujba ta, cu pofta ta de mīncare, cu
somnul tău, cu prieteniile tale? Desigur, cīnd īncetezi să fii
īndrăgostit, nu īnseamnă că īncetezi să iubeşti.
Dragostea, īn acest al doilea sens spre deosebire de a fi īndrăgostit
nu este doar un sentiment. Este o unitate profundă, menţinută
prin voinţă şi īntărită īn mod deliberat prin obicei;
īntărită (īn familiile creştine) prin graţia pe care
amīndoi partenerii o cer şi o primesc de la Dumnezeu. Ei pot avea
această dragoste unul pentru altul chiar şi atunci cīnd nu le place
unul de celălalt, la fel cum te iubeşti pe tine īnsuţi chiar
şi atunci cīnd nu īţi place de tine. Ei pot păstra această
dragoste chiar şi atunci cīnd, dacă şi-ar permite, le-ar fi mai
uşor să se īndrăgostească de altcineva. Faptul că au
fost īndrăgostiţi i-a determinat mai īntīi să-şi
promită fidelitate: această dragoste mai potolită le permite
să-şi respecte promisiunea. Maşinăria familiei
funcţionează tocmai cu această dragoste: īndrăgostirea a
fost explozia care a pornit motorul.
Dacă nu sīnteţi de acord cu mine,
probabil că veţi spune: El nu ştie nimic despre această
problemă; el nu este căsătorit. Se prea poate să
aveţi dreptate. Dar īnainte de a spune acest lucru, aveţi grijă
să mă judecaţi prin prisma a ceea ce cunoaşteţi din
experienţa proprie şi din observarea vieţii prietenilor
voştri, nu pe baza ideilor pe care le-aţi căpătat din
romane şi din filme. Lucrul acesta nu este aşa de simplu cum cred
unii. Experienţa noastră este colorată de romane, piese de
teatru şi filme, şi este nevoie de răbdare şi de pricepere
ca să separi lucrurile pe care le-ai īnvăţat cu adevărat
din experienţa vieţii.
Oamenii īşi fac impresia, din
cărţi, că dacă te-ai căsătorit cu persoana
potrivită, te poţi aştepta să fii īndrăgostit pentru
totdeauna. īn consecinţă, cīnd descoperă că nu sīnt
īndrăgostiţi, ei cred că aceasta dovedeşte că au
făcut o greşeală şi că au dreptul să facă o
schimbare fără să-şi dea seama că, după ce au
făcut schimbarea, strălucirea noii dragoste va dispare la fel cum sa
stins cea veche. Īn acest compartiment al vieţii, ca şi īn celelalte,
exaltarea vine la īnceput şi nu durează. Emoţia pe care o simte
un băiat cīnd 1-a captivat pentru prima oară ideea zborului nu va
continua neschimbată cīnd intră īn Aviaţia Militară şi
īncepe cu adevărat să īnveţe să zboare. Emoţia pe care
o simţi cīnd vezi pentru prima oară un loc minunat se stinge atunci
cīnd te muţi şi locuieşti īn locul acela. Oare īnseamnă
aceasta că ar fi fost mai bine să nu īnveţi să zbori sau
să nu locuieşti īntr-un loc minunat? Nicidecum. Īn amīndouă
cazurile, dacă ne realizăm dorinţele, stingerea primei
emoţii va fi compensată de un interes mai potolit şi de mai
lungă durată. Ba mai mult (şi īmi este greu să găsesc
cuvinte care să arate cīt de important cred eu că este lucrul
acesta), numai oamenii care sīnt gata să accepte pierderea exaltării
de īnceput şi să se preocupe de aspectul mai sobru, sīnt oamenii care
vor găsi probabil o nouă exaltare īntr-o direcţie cu totul
diferită. Tīnărul care a īnvăţat să zboare şi a
devenit un pilot bun va descoperi dinlt-o dată muzica; omul care sa
stabilit să locuiască īntr-un loc minunat va descoperi
grădinăritul.
Eu cred că aceasta este o mică parte
din ce a vrut să spună Cristos cīnd a afirmat că un lucru nu
poate trăi cu adevărat decīt dacă moare mai īntīi. Nu este deloc
bine să īncerci să păstrezi o exaltate: este cel mai rău
lucru pe care-1 poţi face. Lasă exaltarea să treacă las-o
să moară prin perioada aceea de moarte poţi trece la un
interes mai liniştit şi la fericirea care urmează atunci vei
descoperi că trăieşti īntr-o lume care īţi oferă īn
permanenţă noi emoţii. Dar dacă īncerci să-ţi
faci din exaltări un obicei şi dacă īncerci să le
prelungeşti īn mod artificial, acestea vor slăbi şi se vor
īmpuţina, iar tu vei fi pentru tot restul vieţii un om
īmbătrīnit, plictisit şi deziluzionat. Deoarece atīt de puţini
oameni īnţeleg lucrul acesta, īntīlneşti bărbaţi şi
femei de vīrstă mijlocie trăncănind despre tinereţea lor
pierdută, la o vīrstă cīnd pretutindeni īn jurul lor ar trebui
să vadă noi orizonturi şi noi uşi deschise. Este mult mai
amuzant să īnveţi să īnoţi decīt să īncerci la
nesfārşit (şi fără rost) să capturezi din nou
sentimentul pe care l-ai avut cīnd, copil fiind, te-ai bălăcit pentru
prima oară īn apă.
O altă idee pe care ne-o formăm din
romane şi piese de teatru este că īndrăgostirea este un lucru
irezistibil; ceva ce se petrece numai o singură dată, ca pojarul.
Şi pentru că ei cred aceasta, unii oameni căsătoriţi
aruncă prosopul şi abandonează lupta cīnd descoperă că
sīnt atraşi către o nouă cunoştinţă. Eu sīnt
īnclinat să cred că aceste pasiuni irezistibile sīnt mult mai rare īn
viaţa reală decīt īn romane, mai ales la adulţi. Cīnd īntīlnim o
persoană frumoasă, inteligentă şi simpatică,
bineīnţeles că ar trebui, īntr-un sens, să admirăm şi
să iubim aceste calităţi. Dar oare nu depinde īn foarte mare măsură
de noi dacă această dragoste se transformă sau nu īn ceea ce noi
numim īndrăgostire? Nu īncape īndoială că dacă
minţile noastre sīnt pline de romane, de piese de teatru şi de
cīntece sentimentale, iar trupurile noastre sīnt pline de alcool, vom
transforma orice dragoste pe care o simţim īn īndrăgostire: la fel
cum, dacă ai un şanţ līngă cărare, toată apa de
ploaie se va aduna īn şanţ, sau dacă porţi ochelari
albaştri, toate lucrurile īţi vor apare albastre. Dar vina ar fi a
noastră.
Īnainte de a părăsi problema
divorţului, aş vrea să fac distincţie īntre două
lucruri care sīnt confundate deseori. Concepţia creştină despre
căsătorie este un lucru; celălalt lucru este o problemă cu
totul diferită īn ce măsură creştinii, dacă sīnt
alegători sau membri ai Parlamentului, ar trebui să īncerce să
impună concepţiile lor despre căsătorie restului
comunităţii, prin īnglobarea lor īn legi privitoare la divorţ?
Se pare că mulţi oameni consideră că dacă tu
īnsuţi eşti creştin, ar trebui să īncerci să faci ca
divorţul să fie dificil pentru toată lumea. Eu nu cred că
ei au dreptate. Eu unul ştiu că aş fi foarte supărat
dacă mahomedanii ar īncerca să ne īmpiedice pe noi ceilalţi
să bem vin. Părerea mea personală este că bisericile ar
trebui să recunoască deschis că majoritatea oamenilor nu sīnt
creştini şi că, īn consecinţă, nu ne putem
aştepta ca ei să trăiască vieţi de creştini. Ar
trebui să existe două feluri distincte de căsătorie: unul
guvernat de stat, cu legi impuse tuturor cetăţenilor, iar
celălalt guvernat de Biserică, cu legi impuse de Biserică
tuturor membrilor ei. Distincţia ar trebui să fie atīt de netă,
īncīt orice om să poată vedea care oameni sīnt
căsătoriţi īn sens creştin şi care nu sīnt.
Este suficient cīt am spus cu privire la
doctrina creştină despre permanenţa căsătoriei. Mai
rămīne de discutat un lucru care este şi mai neagreat. Femeile
creştine promit să asculte de soţii lor. īn căsnicia
creştină se spune că bărbatul este capul. Se ridică
două īntrebări evidente aici. (1) La urma urmei, de ce este nevoie de
cap de ce să nu fie egalitate? (2) De ce să fie bărbatul
capul?
1) Necesitatea unui cap decurge din ideea
că familia este permanentă. Desigur, cītă vreme bărbatul
şi femeia sīnt de acord, nu se pune problema cine este capul, şi
noi putem spera că aceasta va fi starea normală a lucrurilor īntr-o
familie creştină. Dar ce trebuie să faci cīnd apare un dezacord
serios? Parlamentările s-au terminat, desigur; dar eu presupun că ei
au discutat şi că nu au reuşit să ajungă la un acord.
Ce trebuie să facă atunci? Ei nu pot decide cu majoritate de voturi,
pentru că īntr-un consiliu cu numai doi membri nu poate exista majoritate.
Este clar că nu poate să se īntīmple decīt unul din două
lucruri: fie să se separe şi fiecare să meargă pe drumul
lui, fie unul dintre ei să aibă votul decisiv. Dacă familia este
permanentă, īn ultimă instanţă unul dintre soţi
trebuie să aibă puterea să decidă īn problemele referitoare
la familie. Nu poate exista o asociere permanentă fără o
constituţie.
2) Dacă trebuie să fie un cap, de
ce să fie bărbatul? Ei bine, īn primul rīnd, există vreo
dorinţă foarte serioasă ca să fie femeia? După cum am
spus, eu īnsumi nu sīnt căsătorit, dar din cīte ştiu, chiar
şi o femeie care vrea să fie capul familiei ei nu admiră de
obicei aceeaşi stare de lucruri cīnd o vede la vecini. Este mult mai probabil
că ea va spune: Sărmanul domn X! Nu pot īnţelege de ce īi
permite femeii aceleia īngrozitoare să se poarte cu el ca un zbir. Nu
cred că ea se simte foarte flatată cīnd cineva īi aduce aminte de
faptul că ea este capul familiei ei. Trebuie să fie ceva nefiresc
īn situaţiile īn care femeile īi conduc pe bărbaţi, deoarece
femeile īnsele sīnt pe jumătate ruşinate de lucrul acesta şi īi
dispreţuiesc pe bărbaţii pe care īi conduc.
Dar mai este īncă un motiv; şi īn
privinţa aceasta pot vorbi mai bine ca burlac, deoarece este un motiv pe
care-1 vezi mai bine din afară decīt dinăuntru. Relaţiile
familiei cu lumea din afară ceea ce am putea numi politica ei
externă trebuie să depindă īn ultimă instanţă de
bărbat, deoarece el ar trebui să fie īntotdeauna, şi de obicei
este, mult mai drept cu cei din afară. O femeie luptă īn primul rīnd
pentru copiii ei şi pentru soţul ei īmpotriva restului lumii. Este
aproape firesc să existe un conflict īntre interesele lumii şi
interesele ei. Femeia este păzitorul special al intereselor familiei.
Funcţia bărbatului este să aibă grijă ca această
preferinţă naturală a femeii să nu capete curs. El are
ultimul cuvīnt, pentru ca să-i protejeze pe ceilalţi oameni de patriotismul
familial intens al soţiei sale. Dacă aveţi īndoieli īn
privinţa aceasta, permiteţi-mi să vă pun o īntrebare
simplă. Dacă cīinele vostru 1-a muşcat pe copilul vecinilor, sau
dacă copilul vostru 1-a bătut pe cīinele vecinilor, cu cine aţi
prefera să aveţi de-a face: cu stăpīnul sau cu stăpīna
casei? Dacă sīnteţi o femeie căsătorită,
permiteţi-mi să vă īntreb ceva. Oricīt de mult v-aţi admira
soţul, oare nu veţi spune că principala lui slăbiciune este
că nu apără aşa de viguros cum aţi vrea drepturile lui
şi ale familiei īn faţa vecinilor? Că este un īmpăciuitor?
5. Moralitatea
sexuală
Trebuie să luăm acum īn considerare
felul īn care moralitatea creştină priveşte sexul, sau ceea ce
creştinii numesc virtutea castităţii. Regula creştină
cu privire la castitate nu trebuie confundată cu regula socială a
modestiei (īntr-un sens al cuvīntului), adică regula socială cu
privire la buna-cuviinţă sau decenţă. Regula socială
cu privire la buna-cuviinţă stabileşte cīt din corpul omenesc
poate fi expus privirilor, ce subiecte pot fi discutate şi īn ce termeni,
potrivit cu obiceiurile dintr-un anumit cerc social. Astfel, īn timp ce regula
cu privire la castitate este aceeaşi pentru toţi creştinii din
toate vremurile, regula cu privire la decenţă se schimbă. O
tīnără dintr-o insulă din Pacific:, care abia dacă are ceva
haine pe ea, şi o doamnă din perioada victoriană,
īnfăşurată complet de hainele sale, pot fi amīndouă la fel
de modeste, la fel de cuviincios īmbrăcate sau la fel de decente,
potrivit cu standardele din societăţile lor: şi amīndouă,
din cīte ne putem da seama din īmbrăcămintea lor, pot să fie la
fel de caste (sau la fel de lipsite de castitate). Unele cuvinte folosite de
femeile caste din vremea lui Shakespeare ar fi fost folosite īn secolul al
IXX-lea numai de o femeie complet decăzută.
Cānd oamenii īncalcă regula de decenţă aplicată īn vremea
lor īn locul unde se află, dacă o fac pentru a stīrni pofte īn ei sau
īn alţii, aduc o ofensă castităţii. Dar dacă ei
īncalcă regula din pricina ignoranţei sau a neglijenţei, ei se
fac vinovaţi numai de faptul că sīnt nemanieraţi. Cīnd, aşa
cum se īntīmplă deseori, ei īncalcă regula īn mod conştient, cu
scopul de ai şoca pe alţii sau de a-i pune īntr-o situaţie
penibilă, ei nu sīnt neapărat lipsiţi de castitate, dar sīnt
lipsiţi de dragoste, deoarece este rău să-ţi
găseşti plăcerea īn a-i face pe alţii să se simtă
stīnjeniţi.
Eu nu cred că un standard de decenţă foarte strict sau foarte
complicat este o dovadă de castitate sau că ajută īn vreun fel
decenţei, şi de aceea eu privesc: ca pe un lucru bun slăbirea
şi simplificarea regulii, care au avut loc īn vremea mea. Īn prezent
īnsă există inconvenientul că oameni de diferite vīrste şi
de diferite tipuri nu acceptă toţi acelaşi standard şi abia
dacă ştim unde ne situăm. Cītă vreme mai durează
această confuzie, eu cred că oamenii mai bătrīni sau de
modă veche ar trebui să fie atenţi să nu presupună
că toţi tinerii sau toţi oamenii emancipaţi sīnt
corupţi atunci cīnd nu se potrivesc cu standardul vechi; la rīndul lor, tinerii
nu ar trebui să-i considere pe bătrīni fandosiţi sau puritani
pentru că nu adoptă cu uşurinţă noile standarde. Cele
mai multe probleme vor fi rezolvate dacă există o dorinţă
sinceră de a-i aprecia pe ceilalţi şi de a-i face să se
simtă confortabil.
Castitatea este cea mai nepopulară dintre virtuţile creştine. Nu
există excepţii de la ea; vechea regulă creştină este:
Fie căsătorie, cu credincioşie completă faţă de
partener, fie abstinenţă totală. Lucrul acesta este atīt de dificil
şi atīt de contrar instinctelor noastre, īncīt se pare că sau
creştinismul greşeşte sau instinctul nostru sexual, aşa cum
este acum, s-a abătut de la normal. Trebuie să decidem care dintre
cele două greşeşte. Bineīnţeles că eu, fiind
creştin, cred că instinctul sexual s-a abătut de la normal.
Dar eu am şi alte motive să cred acest lucru. Scopul biologic al
sexului sīnt copiii, la fel cum scopul biologic al mīncatului este refacerea
trupului. Dacă noi mīncăm ori de cīte ori sīntem īnclinaţi
să o facem şi dacă mīncăm cīt vrem, este adevărat
că cei mai mulţi dintre noi vor mīnca prea mult, dar nu enorm de
mult. Un om poate să mănīnce cīt doi, dar nu poate să
mănīnce cīt zece. Pofta de mīncare trece puţin dincolo de scopul ei
biologic, dar nu īn proporţii enorme. Dar dacă un bărbat
tīnăr şi-ar satisface pofta sexuală ori de cīte ori simte
īnclinaţia şi dacă fiecare act ar produce un copil, īn decurs de
zece ani ar putea popula cu uşurinţă un sat mai mic. Pofta
aceasta depăşeşte funcţia sa īntr-o proporţie ridicol
de mare şi absurdă.
Să explicăm lucrurile īn alt fel. Este uşor să aduni o
mulţime mare pentru un spectacol de striptease adică să
vadă cum o femeie se dezbracă pe scenă. Să presupunem acum
că ai merge īntr-o ţară īn care ai putea umple o sală de
spectacol prin simplul fapt că aduci pe scenă o farfurie
acoperită şi apoi ridici treptat capacul, aşa īncīt fiecare
să poată vedea, tocmai īnainte de stingerea luminilor, că pe
farfurie a fost un picior de miel sau o felie de şuncă; oare nu ai
crede că īn ţara aceea ceva nu este īn regulă cu pofta lor de
mīncare? Dar cineva care a fost crescut īntr-o lume diferită oare nu ar
socoti la fel de ciudată starea instinctului nostru sexual?
Un critic a spus că dacă el ar găsi o ţară īn care
asemenea spectacole de stript-ease culinar ar fi populare, el ar trage
concluzia că oamenii din ţara aceea suferă de foame. El vrea
să spună, desigur, că asemenea lucruri, cum este spectacolul de
strip-tease, au rezultat nu din corupţie sexuală, ci din īnfometare
sexuală. Eu sīnt de acord cu el că dacă, īntr-o ţară
ciudată, am descoperi că spectacolele cu picioare de miei ar fi
populare, una dintre explicaţiile posibile care mi-ar trece prin gīnd ar
fi foametea. Dar pasul următor īn verificarea ipotezei ar fi să aflu
cītă mīncare este consumată īn realitate īn ţara aceea.
Dacă dovezile arată că se consumă o cantitate mare de
mīncare, bineīnţeles că va trebui să abandonez ipoteza cu
īnfometarea şi va trebui să īncerc să mă gīndesc la
altceva.
Īn acelaşi fel, īnainte de a accepta ideea că īnfometarea
sexuală este cauza spectacolelor de strip-tease, ar trebui să
căutăm dovezi dacă īn epoca noastră există mai
multă abstinenţă sexuală decīt īn epocile cīnd spectacolele
de strip-tease nu erau cunoscute. Bineīnţeles că nu există
asemenea dovezi. Mijloacele anticoncepţionale au făcut ca
satisfacerea poftei sexuale să fie mult mai puţin costisitoare īn
căsnicie şi mult mai lipsită de riscuri īn afara ei decīt
oricīnd, iar opinia publică este mai puţin ostilă faţă
de unirile ilicite şi chiar faţă de perversiune decīt a fost din
vremurile păgīne. Nici ipoteza īnfometării nu este singura pe care
ne-o putem imagina. Oricine ştie că pofta sexuală, la fel ca
şi celelalte pofte ale noastre, creşte dacă este
satisfăcută. Poate că oamenii flămīnzi se gīndesc mult la mīncare,
dar la fel fac şi cei care se īmbuibă cu mīncare; şi lacomilor
şi flămīnzilor le place să le fie stimulată pofta de
mīncare.
Al treilea punct. Vei găsi foarte puţini oameni care vor să
mănīnce lucruri care nu sīnt de fapt mīncare sau care să facă
altceva cu mīncarea decīt să o mănīnce. Cu alte cuvinte, pervertirea
poftei de mīncare este rară. Dar perversiunile instinctului sexual sīnt
numeroase, greu de vindecat şi īnfricoşătoare. Īmi pare rău
că trebuie să intru īn toate aceste detalii, dar īn ultimii
douăzeci de ani am fost alimentaţi zi de zi cu minciuni sfruntate cu
privire la sex. Ni s-a spus, pīnă cīnd ne-am săturat să mai
auzim, că dorinţa sexuală este īn aceeaşi categorie cu
toate celelalte dorinţe naturale ale noastre şi că dacă am
abandona vechea idee victoriană despre īnăbuşirea ei, toate
lucrurile ar merge de minune īn grădină. Nu este adevărat. īn
momentul īn care analizezi faptele şi laşi la o parte propaganda,
īţi dai seama că nu este aşa.
Ei īţi spun că sexul a ajuns o problemă deoarece a fost
īnăbuşit. Dar īn ultimii douăzeci de ani nu a fost
īnăbuşit. Se discută despre el toată ziua. Cu toate
acestea, sexul continuă să fie o problemă. Dacă
īnăbuşirea ar fi fost cauza problemei, descătuşarea ar fi
trebuit să repare situaţia. Eu cred că oamenii au
īnăbuşit iniţial instinctul sexual tocmai pentru că a ajuns
īntr-o asemenea stare de haos. Oamenii moderni spun mereu: Sexul nu este ceva
de care să te ruşinezi. Prin aceasta ei ne spun unul din două
lucruri. Poate că ei vor să spună: Nu este nimic ruşinos
īn faptul că rasa umană se reproduce īntr-un anumit mod, nici īn
faptul că aceasta īi dă plăcere. Dacă ei se referă la
aceasta, au dreptate. Şi creştinii spun acelaşi lucru. Necazul
nu este cu lucrul īn sine şi nici cu plăcerea. Vechii īnvăţători
creştini au spus că dacă omul nu ar fi căzut īn păcat,
plăcerea sexuală, īn loc să fie mai mică decīt acum, ar fi
fost de fapt mult mai mare. Cunosc nişte creştini īnguşti īn
vederi care vorbeau de parcă creştinismul ar susţine că
sexul sau trupul sau plăcerea ar fi rele īn ele īnsele. Dar ei
greşesc. Creştinismul este aproape singura dintre religiile majore
care aprobă īn totalitate trupul, care crede că materia este
bună, că Dumnezeu īnsuşi a luat o dată trup omenesc,
că īn ceruri ni se va da un gen de trup şi că acesta va
constitui o parte esenţială a fericirii, frumuseţii şi
energiei noastre. Creştinismul a glorificat căsătoria mai mult
decīt oricare altă religie; cele mai frumoase poezii de dragoste din lume
au fost scrise aproape toate de creştini. Dacă cineva spune că
sexul este rău īn sine, creştinismul īl contrazice imediat. Dar,
desigur, cīnd oamenii spun: Sexul nu este ceva de care să te
ruşinezi, ei vor de fapt să spună că starea īn care a
ajuns īn prezent instinctul sexual nu este un lucru de care să ne fie ruşine.
Dacă au īn gīnd lucrul acesta, eu cred că ei greşesc. Cred
că este cīt se poate de ruşinos. Nu ai de ce să te ruşinezi
dacă īţi place mīncarea: ar trebui să te ruşinezi dacă
jumătate dintre oamenii din lume şi-ar face din mīncare principalul
interes al vieţilor lor şi dacă şi-ar petrece timpul
privind la fotografii cu mīncare şi scurgīndu-li-se ochii după
mīncare. Eu nu spun că tu şi eu sīntem răspunzători īn mod
individual pentru starea actuală. Strămoşii noştri ne-au
transmis organisme care sīnt deformate īn această privinţă, iar
noi sīntem īnconjuraţi tot mai mult de o propagandă īn favoarea
lipsei de castitate. Sīnt oameni care vor să menţină instinctul
nostru sexual aprins, pentru ca ei să facă bani pe seama
noastră, deoarece, desigur, un om obsedat de un lucru este un om care
opune foarte puţină rezistenţă. Dumnezeu cunoaşte
situaţia noastră; El nu ne va judeca de parcă nu am fi avut de
īnfruntat nici o dificultate. Ceea ce contează este sinceritatea
noastră şi perseverenţa voinţei noastre de a le
depăşi.
Īnainte de a fi vindecaţi noi trebuie să vrem să fim
vindecaţi. Cei care vor cu adevărat să primească ajutor īl
vor primi; dar pentru mulţi oameni moderni este greu chiar şi să
dorească acest lucru. Este uşor să ne facem iluzia că vrem
ceva cīnd īn realitate noi nu vrem lucrul acela. Un creştin faimos din
vremuri trecute ne-a spus că īn tinereţe se ruga fără
īncetare pentru castitate; dar peste mai mulţi ani, el şi-a dat seama
că īn timp ce buzele lui spuneau: Doamne, te rog fă-mă curat,
inima lui adăuga īn taină: Dar, te rog, nu chiar acum. Lucrul
acesta se poate īntīmpla şi cu rugăciunile pentru alte virtuţi;
dar există trei motive pentru care este deosebit de dificil pentru noi
să dorim castitate completă, necum să o realizăm.
Īn primul rīnd, firea noastră decăzută, diavolul care ne
ispiteşte şi toată propaganda modernă īn favoarea
satisfacerii poftelor, se combină pentru a ne face să simţim
că dorinţele cărora īncercăm să ne īmpotrivim sīnt
atīt de naturale, de sănătoase şi de rezonabile īncīt este
aproape pervers şi anormal să ne īmpotrivim lor. Poze după poze,
filme după filme, romane după romane, toate asociază ideea
indulgenţei sexuale cu ideile de sănătate, normalitate,
tinereţe, francheţe şi bună dispoziţie. Ei bine,
această asociere este o minciună. La fel ca toate minciunile de
efect, ea este bazată pe un adevăr adevărul, recunoscut
anterior, că sexul īn sine (separat de excesele şi obsesiile care
s-au dezvoltat īn jurul lui) este normal şi sănătos şi
tot ce vreţi. Minciuna constă īn sugestia că orice act sexual la
care eşti tentat la un moment dat este sănătos şi normal.
Aceasta, sau oricare altă concepţie este foarte diferită de cea
creştină şi trebuie să fie absurdă. Cedarea la toate
dorinţele noastre duce īn mod evident la impotenţă, la
boală, la gelozie, la minciuni, la tăinuiri şi la tot ce este
opus sănătăţii şi bunei dispoziţii şi
sincerităţii. Pentru orice fericire, chiar şi īn lumea aceasta,
este nevoie de o doză considerabilă de īnfrīnare; de aceea,
afirmaţia că orice dorinţă puternică este
sănătoasă şi rezonabilă, este o afirmaţie
fără valoare. Orice om īntreg la minte şi civilizat trebuie
să aibă un set de principii pe baza cărora decide să
respingă unele dorinţe şi să accepte altele. Un om poate
face aceasta pe baza unor principii creştine, altul pe baza unor principii
igienice şi altul pe baza unor principii sociologice. Adevăratul
conflict nu este īntre creştinism şi natură, ci īntre
principiul creştin şi alte principii care acţionează īn
natură, deoarece natura (īn sensul de dorinţă naturală)
va trebui să fie ţinută īn frīu, dacă vrei să
nu-ţi ruinezi īntreaga viaţă. Recunoaştem că
principiile creştine sīnt mai stricte decīt celelalte; dar noi credem
că vei primi ajutor ca să respecţi aceste principii, ajutor pe
care nu-l vei primi ca să le respecţi pe celelalte.
Īn al doilea rīnd, mulţi oameni nu au curajul să īncerce cu
seriozitate castitatea creştină, deoarece ei cred (īnainte de a
īncerca) că lucrul acesta este imposibil. Dar cīnd un lucru trebuie
īncercat, nu trebuie să te gīndeşti dacă este posibil sau nu.
Cīnd eşti confruntat cu o īntrebare facultativă la un examen, te
gīndeşti dată poţi să răspunzi sau nu; cīnd ai o
īntrebare obligatorie, trebuie să faci tot ce poţi ca să răspunzi.
Poţi să primeşti ceva puncte şi pentru un răspuns imperfect,
dar cu siguranţă nu vei primi nici un punct dacă nici măcar
nu īncerci să răspunzi la īntrebare. Nu numai la examene, ci şi
la război, la ascensiunile montane, la īnvăţarea patinajului, a
īnotului sau a mersului cu bicicleta, la īncheierea nasturelui de la gīt cīnd
degetele īţi sīnt īngheţate, oamenii fac adesea ceea ce părea
imposibil īnainte de a face lucrul respectiv. Este surprinzător ce
poţi face atunci cīnd trebuie să faci un anumit lucru.
Putem fi convinşi, desigur, că o castitate perfectă la fel ca
şi dragostea perfectă nu va fi atinsă doar prin eforturi
omeneşti. Trebuie să ceri ajutor de la Dumnezeu. Chiar şi cīnd
īi ceri ajutorul, multă vreme ţi se poate părea că nu
primeşti nici un ajutor sau că primeşti prea puţin ajutor.
Nu are importanţă. După fiecare eşec, cere-ţi iertare,
ridică-te şi īncearcă din nou. Foarte adesea lucrul cu care ne
ajută mai īntīi Dumnezeu nu este virtutea īnsăşi, ci tocmai
această putere de a īncerca din nou. Oricīt de importantă ar fi
castitatea (sau curajul sau cinstea sau oricare altă virtute),
acest proces formează īn
noi calităţi ale sufletului
care sīnt şi mai importante. Ne
vindecă de iluziile cu privire la noi īnşine şi ne
īnvaţă să depindem de Dumnezeu. Īnvăţăm, pe de-o
parte, că nu ne putem īncrede īn noi īnşine nici măcar īn
momentele noastre cele mai bune, şi, pe de altă parte, că nu
trebuie să disperăm nici īn momentele cele mai rele, deoarece
eşecurile noastre sīnt iertate. Singurul lucru fatal este să te dai
bătut, mulţumindu-te cu mai puţin decīt perfecţiunea.
Īn al treilea rīnd, oamenii īnţeleg deseori greşit afirmaţiile
psihologiei despre reprimare. Psihologia afirmă că reprimarea
sexului este periculoasă. Dar cuvīntul reprimare este un termen tehnic:
el nu īnseamnă suprimare, īn sensul de refuz sau īmpotrivire
faţă de el. O dorinţă sau o idee reprimată este de
obicei o dorinţă sau idee care s-a infiltrat īn subconştient (de
obicei la o vīrstă foarte fragedă) şi care acum vine īn gīndirea
conştientă numai īntr-o formă deghizată şi de
nerecunoscut. Sexualitatea reprimată nu īi apare pacientului deloc ca o
formă de sexualitate. Cīnd un adolescent sau un adult se opune unei
dorinţe conştiente, el nu are de-a face cu o reprimare şi nici
nu este īn cel mai mic pericol să creeze o reprimare. Dimpotrivă, cei
care īncearcă cu seriozitate să realizeze castitatea sīnt mai
conştienţi şi ajung curīnd să cunoască mai mult decīt
oricine altcineva despre sexualitatea lor. Ei ajung să-şi
cunoască dorinţele la fel de bine cum 1-a cunoscut Wellington pe
Napoleon, sau Sherlock Holmes pe Moriarty; la fel de bine cum un şorecar
cunoaşte şobolanii sau cum un instalator cunoaşte totul despre
conducte defecte care curg. Virtutea chiar şi īncercarea de a ajunge la
virtute aduce lumină; indulgenţa aduce ceaţă.
Īn fine, deşi a trebuit să vorbesc destul de mult despre sex, vreau
să arăt cīt se poate de limpede că nu acesta este centrul
moralităţii creştine. Dacă cineva crede că
creştinismul consideră lipsa de castitate drept viciul suprem, se
īnşeală. Păcatele cărnii sīnt rele, dar ele sīnt cele mai
puţin grave dintre toate păcatele. Cele mai rele plăceri sīnt
pur spirituale: plăcerea de a-i acuza pe alţii, comportarea
autoritară răutăcioasă şi calomnierea; plăcerile
puterii şi urii. Există două lucruri īnăuntrul meu, īn
competiţie cu eul uman la care trebuie să īncerc să ajung. Ele
sīnt Eul Animal şi Eul Diabolic. Eul Diabolic este cel mai rău dintre
cele două. Acesta este motivul pentru care un om mīndru, rece, care se
consideră pe sine drept şi care merge regulat la biserică poate
să fie mult mai aproape de iad decīt o prostituată. Desigur, cel mai
bine este să nu faci parte din nici una din aceste două categorii!
4. Moralitate
şi psihanaliză
Am spus că nu vom obţine
niciodată o societate creştină decīt dacă cei mai
mulţi dintre noi devin creştini. Desigur, aceasta nu īnseamnă
că putem amīna să acţionăm pentru schimbarea
societăţii pīnă la o dată imaginară din viitorul
īndepărtat. īnseamnă că trebuie să ne apucăm de
amīndouă lucrurile deodată (1) să vedem cum putem aplica īn
detaliu la o societate modernă principiul: Fă celorlalţi ce
vrei să-ţi facă ei ţie, şi (2) să devenim
oamenii care sīnt gata să aplice principiul din moment ce ştiu cum
să o facă. Vreau să īncep acum prin a discuta care este ideea
creştină despre omul bun care sīnt specificaţiile
creştine pentru maşinăria umană.
Īnainte de a intra īn detalii, mai sīnt īncă două idei generale pe
care aş vrea să le subliniez. Mai īntīi de toate, īntrucīt
moralitatea creştină pretinde că este o tehnică pentru
punerea īn ordine a maşinăriei umane, cred că mi-ar place
să ştiu ce relaţie este īntre ea şi o altă
tehnică care se pare că ridică aceeaşi pretenţie
şi anume, psihanaliza.
Trebuie să faceţi distincţie foarte clară īntre două
lucruri: īntre teoriile medicale propriu-zise şi tehnicile
psihanalistului, pe de o parte, şi concepţia filozofică
generală despre lume pe care Freud şi alţii au adăugat-o la
psihanaliză, pe de altă parte. Al doilea lucru filozofia lui Freud
este īn contradicţie directă cu creştinismul şi īn
contradicţie directă cu filozofia celuilalt mare psiholog, Jung. Īn
afară de aceasta, cīnd Freud vorbeşte despre modul īn care pot
să fie vindecaţi nevroticii, el vorbeşte ca un specialist īn
materie, dar cīnd trece la filozofie īn general, el vorbeşte ca un amator.
De aceea, este īnţelept să-i respectăm părerea īntr-un caz,
dar nu şi īn celălalt şi tocmai aşa voi face. Sīnt gata
să fac aceasta deoarece am descoperit că atunci cīnd vorbeşte
despre un alt subiect, unul despre care eu cunosc cīte ceva (şi anume
lingvistica), el este foarte ignorant. Psihanaliza īn sine, separată de
adăugirile filozofice ale lui Freud şi ale celorlalţi, nu este
nicidecum īn contradicţie cu creştinismul. Tehnica ei se suprapune la
un moment dat cu moralitatea creştină şi nu ar fi rău
dacă orice persoană ar şti cīte ceva despre aceasta: dar ele nu
merg paralel tot timpul, deoarece cele două tehnici se ocupă de
lucruri diferite. Cīnd un om face o alegere morală, sīnt implicate două
lucruri. Unul este actul alegerii. Celălalt lucru este constituit
din diferitele sentimente, impulsuri şi aşa mai departe pe care i le
prezintă structura sa psihologică şi care sīnt materialul brut
al alegerii sale. Materialul acesta brut poate fi de două feluri. Poate fi
ceea ce numim un material normal: el poate consta din sentimente comune tuturor
oamenilor. Sau poate consta din sentimente nefireşti, datorate unor
lucruri care nu au mers bine īn subconştientul său. Astfel, teama de
lucruri care sīnt cu adevărat periculoase ar fi un exemplu din prima
categorie; o teamă iraţională de pisici sau de păianjeni ar
fi un exemplu din a doua categorie. Dorinţa unui bărbat după o
femeie ar face parte din prima categorie; dorinţa pervertită a unui
bărbat după un alt bărbat ar face parte din a doua categorie.
Ceea ce īncearcă să facă psihanaliza este să elimine
sentimentele anormale, adică, să-i dea omului materii prime mai bune
pentru alegerile sale; moralitatea se ocupă de actul alegerii
propriu-zise.
Să formulăm aceasta īn alt fel. Imaginativă trei
bărbaţi care merg la război. Unul dintre ei are frica
obişnuită de pericol pe care o are orice om, dar el şi-o supune
prin efort moral şi devine un om viteaz. Să presupunem că
ceilalţi doi au, ca rezultat al unor lucruri din subconştientul lor,
nişte temeri iraţionale, exagerate, temeri care nu pot fi controlate
prin nici un efort moral. Să presupunem acum că vine un psihanalist
şi īi vindecă pe amīndoi: adică, īi pune pe amīndoi īn
poziţia primului bărbat. Ei bine, abia după ce s-a isprăvit
problema psihanalitică, īncepe problema morală, īntrucīt acum sīnt
vindecaţi, aceşti doi bărbaţi pot lua atitudini diferite.
Unul dintre ei poate spune: Bine că am scăpat de toate aiurelile
acelea. Acum pot să fac īn sfīrşit ceea ce am vrut să fac
īntotdeauna să-mi īmplinesc datoria pentru cauza libertăţii.
Dar celălalt ar putea spune: Ei bine, īmi pare bine că acum sīnt
relativ calm īn focul luptei, dar aceasta nu modifică nicidecum faptul că
sīnt foarte hotărīt să am grijă de mine īnsumi şi să-1
las, ori de cīte ori pot, pe celălalt fīrtat să ia misiunea
periculoasă. Unul dintre lucrurile bune cu privire la faptul că
mă simt mai puţin īnspăimīntat este că acum pot să mă
īngrijesc mai bine de mine īnsumi şi pot să fiu mai dibaci cīnd este
vorba să ascund faptul acesta de ceilalţi. Diferenţa aceasta
este de ordin pur moral, şi psihanaliza nu poate face nimic cu privire la
ea. Oricīt de mult ai īmbunătăţi materialul brut al omului, mai
este ceva: alegerea liberă, reală pe care o face omul cu privire la
materialul care i s-a prezentat, alegerea de a pune avantajul său pe
primul plan sau pe ultimul plan. Această alegere liberă este singurul
lucru cu care se ocupă moralitatea.
Materialul psihologic rău nu este un păcat, ci o boală. Nu este
ceva de care trebuie să te pocăieşti; este ceva ce trebuie
vindecat, şi lucrul acesta este foarte important. Fiinţele umane se
judecă unele pe altele prin prisma acţiunilor lor exterioare.
Dumnezeu le judecă prin prisma alegerilor lor morale. Cīnd un nevrotic
care are o oroare patologică de pisici se forţează să
ridice o pisică, pentru un motiv bun, este posibil ca īn ochii lui
Dumnezeu el să arate mai mult curaj decīt a arătat un om
sănătos care a cīştigat ordinul Virtutea Militară. Cīnd un
om, care a fost pervertit din tinereţe şi a fost īnvăţat
că cruzimea este un lucru normal, face un gest mic de bunătate, sau
se reţine de la o cruzime pe care ar fi putut-o comite şi, de aceea,
poate riscă să fie batjocorit de tovarăşii săi, este
posibil ca el, īn ochii lui Dumnezeu, să fi făcut mai mult decīt
dacă eu sau tu ne-am fi dat chiar viaţa pentru un prieten.
Este bine să privim la lucrul acesta şi din altă
perspectivă. Este posibil ca unii dintre noi, care părem oameni
foarte de treabă, de fapt să fi folosit atīt de puţin din
caracteristicile ereditare bune şi din educaţia bună
primită, īncīt sīntem, īn realitate, mai răi decīt aceia pe care īi
socotim oameni īnrăiţi. Ştim noi cum ne-am fi comportat
dacă am li avut structura psihologică, educaţia rea şi puterea
politică pe care a. avut-o, să zicem, Himmler? Acesta este motivul
pentru care creştinilor li se spune să nu judece. Noi vedem numai
rezultatele alegerilor pe care le face un om pe baza materiei sale prime. Dar
Dumnezeu nu īl judecă pe baza materiei prime, ci pe baza a ceea ce a
făcut cu ea. Cea mai mare parte a structurii psihologice a omului este
datorită probabil trupului: cīnd trupul său moare, toată acea
structură se va desprinde de el, şi omul central adevărat, cel
ce a făcut alegerile, cel care a folosit bine sau rău materialul
acesta, va sta gol. Toate lucrurile frumoase pe care le-am considerat ale
noastre, dar care se datorau de fapt unei digestii bune, se vor desprinde de
unii dintre noi; toate lucrurile dezagreabile care erau datorate unor complexe
sau unei sănătăţi şubrede se vor desprinde de
alţii. Atunci, pentru prima oară., īl vom vedea pe fiecare aşa
cum a fost cu adevărat. Atunci vom avea surprize.
Aceasta mă duce la al doilea punct. Deseori oamenii cred că
moralitatea creştină este un fel de īnţelegere cu Dumnezeu, care
spune: Dacă respecţi o mulţime de reguli, te voi
răsplăti, iar dacă nu le respecţi, te voi pedepsi. Eu nu
cred că acesta este cel mai bun mod de a privi moralitatea. Eu aş
spune că de fiecare dată cīnd faci o alegere, tu transformi partea
centrală din tine, partea care alege, īn ceva puţin diferit de ceea
ce a fost īnainte. Luīnd viaţa ta īn īntregime, cu nenumăratele ei
alegeri, pe parcursul īntregii vieţi tu transformi īncet acest lucru central
fie īntr-o creatură cerească, fie īntr-una diabolică; fie īntr-o
creatură care este īn armonie cu Dumnezeu, cu celelalte creaturi şi
cu sine, fie īntr-una care este īntr-o stare de război şi ură cu
Dumnezeu, cu semenii şi cu sine. Să fii o creatură de un fel
īnseamnă rai: adică bucurie, pace, cunoaştere şi putere.
Să fii o creatură de celălalt fel īnseamnă nebunie, oroare,
idioţie, furie, neputinţă şi singurătate eternă.
Fiecare dintre noi īnaintează īn fiecare clipă spre o stare sau spre
cealaltă
Aceasta explică ceea ce m-a nedumerit totdeauna la scriitorii
creştini; ei par să fie atīt de stricţi la un moment dat şi
atīt de liberali īn altul. Ei vorbesc despre păcate comise īn gīnd ca
şi cum ar fi extrem de grave; şi după aceea vorbesc despre cele
mai īnfricoşătoare omoruri şi īnşelăciuni, ca şi
cum singurul lucru pe care trebuie să-1 faci este să te
pocăieşti şi totul va fi iertat. Dar am ajuns să
īnţeleg că ei au dreptate. Ei se gīndesc īntotdeauna la urma pe care
acţiunea aceea o lasă asupra eului central minuscul pe care nu-1 poate
vedea nimeni īn viaţa aceasta, dar pe care fiecare dintre noi va trebui
să-1 suporte sau să se bucure de el o veşnicie. Un om poate
fi īntr-o asemenea poziţie īncīt mīnia lui face să fie vărsat
sīngele a mii de oameni, iar altul poate fi īntr-o poziţie īn care, oricīt
de mīnios ar fi, nu se va alege decīt cu faptul că alţii vor rīde de
el. Dar urma mică lăsată pe suflet poate să fie
aceeaşi la amīndoi. Fiecare a făcut ceva cu sine, un lucru care, dacă
nu se pocăieşte, īl va face să-i fie mai greu să-şi
stăpīnească furia data viitoare cīnd este ispitit şi va face
furia şi mai īngrozitoare atunci cīnd va cădea pradă ei. Fiecare
dintre ei, dacă se īntoarce cu seriozitate la Dumnezeu, poate corecta
aberaţia aceea din omul central; fiecare dintre ei, privind īn
perspectivă, este un om condamnat dacă nu o face. Mărimea sau
micimea unui lucru, privit din afară, nu este ceea ce contează cu
adevărat.
Un ultim gīnd. Vă aduceţi aminte că am spus că
direcţia bună duce nu numai la pace, ci şi la cunoaştere.
Cīnd un om devine mai bun, el īnţelege mai bine şi mai clar răul
care īncă mai este īn el. Cīnd un om devine mai rău, el īnţelege
tot mai puţin propria sa răutate. Un om de o răutate
moderată ştie că nu este foarte bun; un om cu
desăvīrşire rău crede că este īntr-o stare bună. Toate
acestea sīnt de fapt lucruri foarte fireşti. īnţelegi somnul atunci
cīnd eşti treaz, nu cīnd dormi. īţi poţi vedea greşelile
aritmetice atunci cīnd gīndirea ta funcţionează bine; cīnd faci
greşelile, nu le poţi vedea. Poţi īnţelege natura
beţiei atunci cīnd eşti treaz, nu cīnd eşti beat. Oamenii buni
cunosc atīt binele cīt şi răul; oamenii răi nu cunosc nici
binele si nici răul.
3. Moralitatea
socială
Primul lucru care trebuie clarificat cu
privire la moralitatea creştină īn relaţiile dintre oameni este
că īn acest domeniu Cristos nu a venit să predice un gen nou de
moralitate. Regula de Aur a Vechiului Testament (Fă altora ce ai vrea
să-ţi facă ei ţie) este o rezumare a ceea ce toţi
oamenii au ştiut dintotdeauna că este drept. īnvăţătorii
morali cu adevărat mari nu introduc niciodată o moralitate nouă;
numai şarlatanii şi capricioşii fac acest lucru. Dr. Johnson a
spus: Oamenii au mai mare nevoie să li se aducă aminte ce ştiu,
decīt au nevoie să fie īnvăţaţi. Adevărata
slujbă a oricărui īnvăţător moral este să ne
reamintească, mereu, mereu, vechile principii simple pe care nu sīntem
deloc dornici să le aplicăm; este ca şi cum l-ai aduce mereu pe
un cal īnapoi la un gard peste care a refuzat să sară sau ca şi
cum l-ai aduce pe un copil īnapoi la fragmentul de lecţie pe care vrea
să-1 evite.
Al doilea lucru care trebuie clarificat este că creştinismul nu a
pretins şi nu pretinde că ar avea un program politic detaliat pentru
aplicarea principiului Fă altora ce ai vrea să-ţi facă ei
ţie la o anumită societate, īntr-un anumit moment. Lucrul acesta ar
fi imposibil. Principiul este destinat pentru toţi oamenii din toate
timpurile, īn timp ce un program anume, potrivit pentru un anumit loc sau timp,
nu s-ar potrivi īn alte condiţii. īn afară de aceasta,
creştinismul nu operează īn felul acesta. Cīnd īţi spune
să-i hrăneşti pe cei flămīnzi, nu īţi dă
lecţii de gătit. Cīnd īţi spune să citeşti
Scripturile, nu īţi dă lecţii de ebraică şi
greacă şi nici măcar de gramatică engleză.
Creştinismul nu a fost menit niciodată să īnlocuiască sau
să īnlăture artele şi ştiinţele umane obişnuite;
dimpotrivă, el este o călăuză care poate să le dea
tuturor direcţia bună şi este o sursă de energie care poate
să le dea tuturor viaţă nouă, dar numai dacă se pun la
dispoziţia lui.
Oamenii spun: Biserica ar trebui să ia conducerea. Afirmaţia
aceasta este adevărată, dacă ei īnţeleg conceptul de
biserică īn mod corect, dar este falsă dacă ei īnţeleg
conceptul de biserică īn mod greşit. Prin Biserică ei ar trebui
să īnţeleagă totalitatea celor care aplică
creştinismul. Cīnd ei spun că Biserica ar trebui să ia
conducerea, ei ar trebui să aibă īn gīnd faptul că unii
creştini care se īntīmplă să aibă īnzestrările
adecvate ar trebui să fie economişti şi oameni de stat,
şi că toţi economiştii şi oamenii de stat ar trebui
să fie creştini, şi că toate eforturile lor īn
politică şi economie ar trebui direcţionate īn sensul punerii īn
practică a principiului: Fă altora ce vrei să-ţi facă
ei ţie. Dacă s-ar īntīmplă aşa şi dacă noi
ceilalţi am fi gata să acceptăm lucrul acesta, atunci ar trebui
să găsim foarte repede rezolvarea creştină a problemelor
noastre sociale.
Dar, desigur, cīnd spun că Biserica ar trebui să preia conducerea,
cei mai mulţi oameni se referă la faptul că ei vor ca clericii
să elaboreze un program politic. Lucrul acesta este absurd. Clericii sīnt
persoanele acelea speciale din cadrul Bisericii care au fost pregătite īn
mod special şi care au fost puse deoparte ca să se īngrijească
de lucrurile care ne privesc pe noi ca şi creaturi care vom trăi
veşnic: iar noi le cerem să facă o slujbă cu totul
diferită, pentru care ei nu au fost pregătiţi. Misiunea aceasta
ne revine de fapt nouă, laicilor. Aplicarea principiilor creştine īn
organizaţiile profesionale sau īn şcoli trebuie să vină de
la creştinii care sīnt conducători ai organizaţiilor şi
directori de şcoli, la fel cum literatura creştină trebuie
să vină de la romancieri şi dramaturgi creştini nu de la
un grup de episcopi care se adună laolaltă şi īn timpul lor
liber īncearcă să scrie piese de teatru şi romane.
Īn acelaşi fel, Noul Testament, fără a intra īn detalii, ne
dă indicii clare cu privire la cum ar fi o societate deplin
creştină. Poate că ne dă chiar mai mult decīt putem primi.
Ne spune că nu trebuie să fie oameni inactivi sau paraziţi:
dacă cineva nu munceşte, ar trebui nici să nu mănīnce.
Fiecare trebuie să lucreze cu mīinile lui, ba mai mult, lucrul
fiecăruia ar trebui să producă ceva bun: nu va fi o
producţie de articole de lux stupide şi nici de reclame şi mai
stupide, care să ne convingă să le cumpărăm. Nu
trebuie să fie lăudăroşenie şi nimeni nu trebuie
să-şi dea aere. īn măsura aceasta o societate creştină
ar fi ceea ce numim noi acum de stīnga. Pe de altă parte, Noul Testament
insistă totdeauna asupra ascultării noastre reale (şi asupra
formelor exterioare de respect) de toţi magistraţii instalaţi pe
drept, asupra ascultării copiilor de părinţi şi (mă
tem că lucrul acesta nu se va bucura de popularitate) asupra
ascultării nevestelor de bărbaţi. Īn al treilea rīnd, trebuie
să fie o societate veselă: plină de cīntece şi de bucurie,
o societate care socoteşte că īngrijorarea şi anxietatea sīnt
rele. Curtoazia este una dintre virtuţile creştine; de asemenea, Noul
Testament nu īi agreează pe oamenii care se amestecă mereu īn
treburile altora.
Dacă ar exista īn prezent o asemenea societate şi dacă am
vizita-o, cred că ne-am īntoarce de acolo cu o impresie ciudată. Ar
trebui să avem sentimentul că viaţa ei economică este
foarte socialistă şi, īn sensul acela, avansată, dar că
viaţa de familie şi codul de maniere sīnt mai degrabă de
modă veche poate chiar ceremonioase şi aristocrate. Fiecăruia
dintre noi i-ar place anumite lucruri, dar mă tem că la foarte
puţini dintre noi le-ar place societatea aceea īn totalitatea ei. Tocmai
la aceasta ne-am aştepta dacă creştinismul ar fi planul complet
pentru maşinăria umană. Noi toţi ne-am īndepărtat de
planul acela complet īn diferite moduri, şi fiecare dintre noi vrea
să susţină că modificările pe care le-a adus el
planului originar sīnt de fapt adevăratul plan. Veţi descoperi lucrul
acesta mereu, mereu, cu privire la tot ce este cu adevărat creştin:
orice persoană este atrasă de anumite elemente ale lui şi ar
vrea să aleagă acele elemente şi să lase la o pare restul.
Acesta este motivul pentru care nu putem ajunge prea departe, şi acesta
este motivul pentru care oamenii care se luptă pentru lucruri cu totul
opuse pot spune că se luptă pentru creştinism.
Īncă un lucru. Există un sfat pe care ni-1 dau grecii păgīni din
antichitate, evreii din Vechiul Testament şi marii
īnvăţători creştini din Evul Mediu, sfat pe care sistemul
economic modern 1-a nesocotit complet. Toţi oamenii aceştia ne-au
spus să nu īmprumutăm bani cu dobīndă: dar īmprumutarea banilor
cu dobīndă ceea ce noi numim investiţie este la baza īntregului
nostru sistem. Poate că de aici nu rezultă īn mod absolut că noi
greşim. Unii oameni spun că atunci cīnd Moise şi Aristotel
şi creştinii au fost de acord cu interzicerea īmprumutării
banilor cu dobīndă (sau camătă cum o numeau ei), ei nu
şi-au putut imagina companiile pe acţiuni şi se gīndeau doar la
persoanele individuale care dădeau bani cu īmprumut şi că, prin
urmare, noi nu trebuie să luăm seama la ce au spus ei. Aceasta este o
problemă īn privinţa căreia eu nu pot decide. Eu nu sīnt
economist şi nu ştiu dacă sistemul de investiţii este
răspunzător pentru starea de lucruri īn care ne aflăm. Tocmai
acesta este motivul pentru care avem nevoie de un economist creştin. Eu am
simţit că nu aş fi fost cinstit dacă nu v-aş fi spus
că trei mari civilizaţii au fost de acord (sau cel puţin
aşa pare la prima vedete) īn ceea ce priveşte condamnarea unui lucru
pe care noi ne-am bazat īntreaga viaţă.
Īncă un lucru şi apoi voi īncheia. Īn pasajul īn care Noul Testament
spune că fiecare trebuie să lucreze, ne este dat şi un motiv:
Ca să aibă ce să dea celui lipsit. Caritatea dăruirea
pentru cei săraci este o componentă esenţială a
moralităţii creştine: īn īnfricoşătoai ea pildă
cu oile şi cu caprele, se pare că acesta este elementul de care
depinde totul. Linii oameni din zilele noastre spun că această
caritate ar trebui să fie nenecesară şi că īn loc să
dăruim săracilor, noi ar trebui să creăm o societate īn
care să nu mai fie săraci cărora să trebuiască să
le dăm. S-ar putea ca ei să aibă dreptate cīnd spun că ar
trebui să creăm o asemenea societate. Dar dacă cineva crede
că, drept consecinţă a acestui fapt, poate īnceta să
dăruiască, persoana aceea a rupt-o cu moralitatea creştină.
Eu nu cred că cineva poate stabili o regulă cu privire la cīt ar
trebui să dăruim. Mă tem că singura regulă
potrivită ar fi să dăruim mai mult decīt avem īn plus. Cu alte
cuvinte, dacă cheltuielile noastre pentru confort, articole de lux,
distracţii etc. sīnt la acelaşi nivel cu ale celor care au
acelaşi venit cu noi, probabil că creştinismul ar fi planul
complet pentru maşinăria umană. Noi toţi ne-am
īndepărtat de planul acela complet īn diferite moduri, şi fiecare
dintre noi vrea să susţină că modificările pe care
le-a adus el planului originar sīnt de fapt adevăratul plan. Veţi
descoperi lucrul acesta mereu, mereu, cu privire la tot ce este cu
adevărat creştin: orice persoană este atrasă de anumite
elemente ale lui şi ar vrea să aleagă acele elemente şi
să lase la o pare restul. Acesta este motivul pentru care nu putem ajunge
prea departe, şi acesta este motivul pentru care oamenii care se
luptă pentru lucruri cu totul opuse pot spune că se luptă pentru
creştinism. dăruim prea puţin. Dacă donaţiile nu ne
fac să strīngem deloc cureaua, mă tem că sīnt prea mici. Ar
trebui să fie lucruri pe care am vrea să le facem, dar nu le putem
face deoarece donaţiile noastre caritabile le exclud. Vorbesc acum despre
donaţii caritabile īn sensul obişnuit. Anumite cazuri speciale de
nevoi pe care le au rudele, prietenii, vecinii sau subalternii tăi, cazuri
pe care Dumnezeu te obligă să le observi, pot necesita mult mai mult:
īţi pot cere să mergi chiar pīnă la punerea īn pericol a
propriei tale poziţii. Pentru mulţi dintre noi marele obstacol īn
calea dăruirii caritabile nu este traiul luxos sau dorinţa după
mai mulţi bani, ci teama noastră teama de nesiguranţă.
Aceasta trebuie să fie recunoscută deseori ca o ispită. Uneori
mīndria noastră ne īmpiedică să fim darnici; sīntem
ispitiţi să cheltuim mai mult decīt ar trebui pe forme spectaculoase
de generozitate (bacşişuri, ospitalitate), şi mai puţin
decīt ar trebui pentru aceia care au cu adevărat nevoie de ajutorul
nostru.
Şi acum, īnainte de a īncheia, voi īncerca să ghicesc cum v-a afectat
secţiunea aceasta pe voi, cei care aţi citit-o. Probabil că sīnt
printre voi unii cu idei de stīnga care sīnt foarte supăraţi că
nu am mers suficient de departe īn direcţia aceasta, şi sīnt unii cu
ideologie opusă, care sīnt foarte supăraţi pentru că ei cred
că am mers mult prea departe. Dacă este aşa, faptul acesta ne
aduce la adevăratul obstacol īn elaborarea planului pentru o societate
creştină. Cei mai mulţi dintre noi nu abordează subiectul
ca să afle ce spune creştinismul: noi īl abordăm cu
speranţa să găsim sprijin din partea creştinismului pentru
ideile partidului nostru. Noi căutăm un aliat acolo unde ni se
oferă fie un Stăpīn, fie un Judecător. Şi eu sīnt la fel ca
şi ceilalţi. Īn secţiunea aceasta sīnt fragmente pe care am vrut
să le las deoparte. Şi tocmai acesta este motivul pentru care nu va
rezulta nimic din aceste prelegeri decīt dacă vom face un mare ocol. O
societate creştină nu se va instala decīt atunci cīnd cei mai
mulţi dintre noi o vom dori cu adevărat: şi noi nu o vom dori cu
adevărat pīnă cīnd nu vom deveni pe deplin creştini. Pot spune:
Fă altora ce vrei să-ţi facă ei ţie, pīnă
mă fac vīnăt la faţă, dar nu pot īmplini ce spun decīt
atunci cīnd īl iubesc pe aproapele meu ca pe mine īnsumi: şi nu pot
īnvăţa să-1 iubesc pe aproapele meu ca pe mine īnsumi decīt
după ce am īnvăţat să-E iubesc pe Dumnezeu; şi nu pot
īnvăţa să-L iubesc pe Dumnezeu decīt dacă īnvăţ
să ascult de El. Aşadar, cum v-am spus, sīntem īmpinşi spre ceva
mai profund sīntem īmpinşi să trecem de la problemele sociale la
problemele religioase. Căci calea cea mai ocolită este cea mai
scurtă cale spre casă.
2. Virtuţile
cardinale
Secţiunea precedentă a fost
concepută iniţial pentru a fi transmisă ca o scurtă
prezentare la radio.
Dacă ţi se permite să vorbeşti numai zece minute, aproape
totul trebuie să fie sacrificat de dragul concentrării. Unul dintre
motivele principale pentru care am īmpărţit moralitatea īn trei
părţi (cu imaginea pe care am dat-o despre navigarea vapoarelor īn
convoi) a fost că acesta părea să fie cel mai scurt mod de a
prezenta subiectul. Aici vreau să vă dau o idee despre un alt mod īn
care a fost īmpărţit subiectul de scriitori mai vechi, un mod care
era prea lung ca să-1 folosesc īn prezentarea mea, dar care este foarte bun.
Potrivit acestei scheme mai
lungi există şapte virtuţi. Patru dintre ele sīnt numite
virtuţi cardinale, iar celelalte trei sīnt numite virtuţi
teologice. Virtuţile cardinale sīnt cele pe care le recunosc toţi
oamenii civilizaţi; cele teologice sīnt acelea despre care, de
regulă, ştiu numai creştinii. Mă voi ocupa de
virtuţile teologice mai tīrziu: acum vreau să vorbesc despre cele
patru virtuţi cardinale. (Cuvīntul cardinal nu are nici o
legătură cu cardinalii din biserica romano-catolică. El
derivă de la un cuvīnt latin care īnseamnă īncheietura uşii.
Aceste virtuţi au fost numite cardinale deoarece ele sīnt, am putea
spune, pivotale.) Ele sīnt PRUDENŢA, CUMPĂTAREA, JUSTIŢIA
şi CURAJUL.
Prudenţa īnseamnă
simţul practic obişnuit, efortul de a gīndi ce faci şi care este
rezultatul probabil. Īn zilele noastre, oamenii abia dacă mai
consideră prudenţa ca una dintre virtuţi. De fapt, īntrucīt
Cristos a spus că noi putem intra īn lumea Sa numai dacă devenim ca
nişte copii, mulţi creştini cred că, de vreme ce eşti bun,
nu are importanţă dacă eşti neghiob. Dar aceasta este o
īnţelegere greşită. īn primul rīnd, majoritatea copiilor dau
dovadă de multă prudenţă cu privire la lucrurile care īi
interesează, şi se gīndesc la ele īn mod inteligent. īn al doilea
rīnd, aşa cum arată Sf. Pavel, Cristos nu a intenţionat
niciodată să spună că noi trebuie să rămīnem
copii īn ceea ce priveşte inteligenţa: dimpotrivă, El ne-a spus
nu numai să fim nevinovaţi ca porumbeii, ci şi
īnţelepţi ca şerpii. El vrea o inimă de copil, dar o
gīndire de adult. El vrea să fim simpli, sinceri, plini de afecţiune
şi īn stare să īnvăţăm, aşa cum sīnt copiii buni;
dar El vrea de asemenea ca fiecare strop de inteligenţă pe care-1
avem să fie alert la locul lui şi īn perfectă stare pentru
luptă.
Faptul că tu dai bani la
o organizaţie caritabilă nu īnseamnă că nu trebuie să
īncerci să afli dacă organizaţia aceea este cinstită sau
nu. Faptul că subiectul la care te gīndeşti este Dumnezeu īnsuşi
(atunci cīnd te rogi, de exemplu) nu īnseamnă că poţi fi
mulţumit cu aceleaşi idei copilăreşti pe care le-ai avut
cīnd erai de cinci ani. Desigur, este adevărat că Dumnezeu nu te va
iubi mai puţin, sau nu te va folosi mai puţin, dacă s-a
īntīmplat să te naşti cu o minte mai puţin strălucită.
El are loc pentru oameni cu foarte puţină inteligenţă, dar
El vrea ca fiecare să-şi folosească inteligenţa pe care o
are. Motoul adecvat nu este: Fii bun, dragul meu, şi lasă-1 pe cel
ce poate să fie isteţ, ci: Fii bun, dragul meu, şi nu uita
că aceasta īnseamnă şi să fii cīt se poate de isteţ.
Dumnezeu nu-1 īndrăgeşte pe leneşul intelectual mai mult decīt
pe ceilalţi leneşi. Dacă intenţionezi să devii
creştin, īţi atrag atenţia că te angajezi la ceva ce te va
solicita īn īntregime, gīndirea ta şi tot ce eşti. Dar, din fericire,
şi afirmaţia reciprocă este adevărată. Oricine care
īncearcă sincer să fie creştin va descoperi curīnd că
inteligenţa lui este mai acută; unul dintre motivele pentru care nu
este nevoie de o educaţie specială ca să fii creştin este
că īnsuşi creştinismul este o educaţie. Acesta este motivul
pentru care un credincios needucat cum a fost Bunyan a putut să scrie o
carte care a uimit īntreaga lume.
Cumpătarea, din
nefericire, este unul dintre acele cuvinte care şi-a schimbat sensul. Acum
īnseamnă de obicei abstinenţă de la băuturile alcoolice.
Dar īn zilele cīnd a doua virtute cardinală a fost numită
cumpătare, nu īnsemna nimic de felul acesta. Cumpătarea nu se
referea īn mod special la băutură, ci la toate plăcerile; ea nu
īnsemna abstinenţă, ci īnsemna să nu mergi mai departe decīt
este potrivit. Este o greşeală să gīndeşti că
creştinii ar trebui să fie abstinenţi; mahomedanismul este o
religie a abstinenţei, nu creştinismul. Desigur, poate să fie de
datoria unui anumit creştin, sau a oricărui creştin, la un
moment dat, să se abţină de la băuturi tari, fie pentru
că este genul de om care nu poate să bea fără să bea
prea mult, fie pentru că vrea să dea banii aceia săracilor, fie
pentru că este īmpreună cu oameni care sīnt īnclinaţi spre
beţie şi nu trebuie să-i īncurajeze prin faptul că bea el
īnsuşi. Dar ideea importantă este că el se abţine pentru un
motiv bun, de la ceva ce el nu condamnă şi de care īi place să-i
vadă pe alţi oameni bucurīndu-se. Una dintre trăsăturile
unui anumit tip de om rău este că el nu poate renunţa la un
lucru fără ca să vrea ca toţi ceilalţi să
renunţe la lucrul acela. Aceasta nu este calea creştină. Un
anumit creştin poate găsi potrivit să renunţe la tot felul
de lucruri pentru anumite motive speciale să renunţe la
căsătorie, la carne, la bere, la filme; dar īn momentul cīnd el
īncepe să spună că acele lucruri sīnt rele īn ele īnsele, sau
cīnd īncepe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le folosesc, el
este pe o cale greşită.
Foarte mult rău s-a
făcut īn lumea modernă prin restrīngerea cuvīntului cumpătare la
problema băuturii. Lucrul acesta īi ajută pe oameni să uite
că poţi fi la fel de necumpătat cu privire la multe alte
lucruri. Un bărbat care face din jocul de fotbal sau din maşină
centrul vieţii sale, sau o femeie care īşi dedică toate
gīndurile hainelor sau jocului de bridge sau cīinelui ei, sīnt la fel de
necumpătaţi ca şi cineva care se īmbată īn fiecare
seară. Desigur, necumpătarea lor nu se arată atīt de uşor
īn exterior: mania jocului de bridge sau de fotbal nu te face să cazi lat
īn mijlocul drumului. Dar Dumnezeu nu este īnşelat de aspectele
exterioare.
Justiţia īnseamnă
mult mai mult decīt ceea ce se petrece la tribunale. Este numele vechi dat
pentru tot ce ar trebui să numim corectitudine sau dreptate; ea
include cinstea, cedarea reciprocă, veracitatea, respectarea promisiunilor
şi toată această latură a vieţii. Curajul include
două forme curajul care confruntă pericolul şi curajul care
rezistă īn suferinţă. Poate că dīrzenie este un cnvīnt
mai potrivit. Puteţi observa, desigur, că nu puteţi practica
vreme īndelungată nici una dintre celelalte virtuţi fără
să fie angajată aceasta din urmă.
Mai este īncă un lucru
cu privire la virtuţile cardinale care ar trebui să fie observat.
Există o diferenţă īntre a face o anumită acţiune
dreaptă sau cumpătată şi a fi un om drept sau
cumpătat. Cineva care nu este un jucător bun de tenis poate să
lovească din cīnd īn cīnd cīte o minge bună. Cīnd vorbeşti
despre un jucător bun le referi la unul ai cărui ochi şi muşchi
şi nervi au fost antrenaţi īn aşa fel īncīt să
lovească nenumărate mingi bune, aşa īncīt acum să poţi
avea īncrederea că va lovi bine mingea. Ochii, muşchii şi nervii
lui au un anumit tonus şi o anumită calitate care este prezentă
şi cīnd el nu joacă tenis, la fel cum gīndirea unui matematician are
o anumită particularitate şi trăsătură care este
prezentă şi cīnd el nu face calcule matematice. Īn acelaşi fel,
un om care perseverează īn a face acţiuni drepte va dobīndi īn final
o anumită calitate a caracterului. Cīnd vorbim despre virtute, ne
referim la acea calitate şi nu la acţiunile particulare.
Această distincţie
este importantă pentru următorul motiv: Dacă ne-am gīndi numai
la acţiunile particulare, s-ar putea să īncurajăm trei idei
greşite.
(1) S-ar putea să credem
că, dacă faci un lucru bun, nu contează cum l-ai făcut
şi de ce l-ai făcut dacă l-ai făcut de bunăvoie sau
silit, posac sau cu bucurie, din teamă de opinia publică sau pentru
că l-ai considerat lucrul potrivit. Adevărul este că acţiunile
bune făcute pentru motive rele nu ajută la construirea
calităţii lăuntrice sau a trăsăturii de caracter
numită virtute, şi tocmai această calitate sau
trăsătură de caracter este cea care contează. (Dacă un
jucător slab de tenis loveşte mingea foarte puternic, nu pentru
că īşi dă seama că este nevoie de o minge puternică,
ci pentru că s-a enervat, lovitura aceea s-ar putea, din īntīmplare,
să-1 ajute să cīştige meciul acela; dar nu īl va ajuta să
devină un jucător care să fie bun īn mod constant.)
(2) Am putea
crede că Dumnezeu nu vrea decīt să ne supunem unui set de reguli; īn
realitate, El vrea oameni de o anumită calitate.
(3)
Am putea crede că virtuţile sīnt necesare numai pentru viaţa
actuală că īn lumea cealaltă am putea īnceta să fim
drepţi, pentru că nu va mai fi nici un lucru pentru care să ne
certăm, şi am putea īnceta să fim curajoşi, pentru că
nu va mai fi nici un pericol. Este adevărat că īn lumea viitoare
probabil nu vor fi ocazii pentru fapte juste sau curajoase, dar vom avea toate
ocaziile să fim felul acela de oameni care putem deveni numai ca rezultat
al facerii unor asemenea fapte aici. Ideea nu este că Dumnezeu īţi va
refuza intrarea īn lumea Sa veşnică dacă nu ai anumite
trăsături de caracter; ideea este că dacă oamenii nici
măcar nu au īnceput să formeze acele trăsături
īnăuntrul lor, atunci nici o stare sau situaţie exterioară nu va
putea constitui un rai pentru ei adică, nimic nu i-ar putea face
să aibă fericirea aceea adīncă, puternică şi de
neclintit, pe care o are īn gīnd Dumnezeu pentru noi.
1. Cele trei
laturi ale moralităţii
Se spune că un copil de şcoală
a fost īntrebat cum crede el că este Dumnezeu. El a spus că, din cīte
īşi putea da el seama, Dumnezeu este genul acela de persoană care
īşi roteşte totdeauna privirile īn jur ca să vadă dacă
cineva se bucură de ceva, pentru ca apoi să īncerce să pună
capăt acelei bucurii. Eu mă tem că tot de felul acesta este
şi ideea pe care cuvīntul Moralitate o evocă īn minţile multor
oameni: ceva ce se amestecă īn viaţa ta, ceva ce te opreşte
să te bucuri. īn realitate, regulile morale sīnt linii directoare pentru
conducerea maşinăriei umane. Orice regulă morală
există pentru a preveni o defecţiune, o tensiune sau o fricţiune
īn funcţionarea acelei maşini. Acesta este motivul pentru care se
pare la īnceput că aceste reguli se amestecă fără īncetare
īn īnclinaţiile noastre naturale. Cīnd īnveţi cum să
foloseşti o maşină, instructorul īţi spune mereu: Nu, nu
face aşa; el spune aceasta pentru că există o mulţime de
lucruri care par corecte şi care ţi se par a fi modul firesc de a
trata maşina, dar care nu dau rezultate.
Unii oameni preferă
să vorbească despre idealuri morale īn loc de reguli morale,
şi despre idealism moral īn loc de supunere morală. Este
adevărat, desigur, că perfecţiunea morală este un ideal,
īn sensul că nu-1 putem atinge. Īn sensul acesta orice gen de
perfecţiune este un ideal pentru noi oamenii; noi nu putem reuşi
să fim şoferi perfecţi sau jucători de tenis perfecţi
şi nu putem nici măcar să tragem linii perfect drepte. Dar
există un alt sens īn care este foarte inducător īn eroare să
spui că perfecţiunea morală este un ideal. Cīnd un om spune
că o anumită femeie sau casă sau vapor sau grădină
este idealul său, el nu vrea să spună (afară de cazul
că este nebun) că toţi ceilalţi oameni ar trebui să
aibă acelaşi ideal. Īn asemenea probleme nouă ni se permite
să avem gusturi diferite şi, prin urmare, idealuri diferite. Dar este
periculos să spui despre un om care īncearcă din greu să
respecte legile morale că este un om cu idealuri īnalte, deoarece
aceasta te-ar putea face să crezi că perfecţiunea morală
este doar un gust al lui şi că noi ceilalţi nu sīntem
chemaţi să avem acelaşi ideal. Aceasta ar fi o
greşeală dezastruoasă.
Comportarea perfectă poate
fi la fel de imposibil de atins ca şi schimbarea perfectă a vitezei
atunci cīnd conducem o maşină; dar este un ideal necesar pentru
toţi oamenii, prescris de īnsăşi natura maşinăriei
umane, la fel cum schimbarea perfectă a vitezei este un ideal pentru
toţi şoferii, prescris prin īnsăşi natura maşinilor.
Ar fi şi mai periculos ca o persoană să creadă despre sine
că are idealuri morale īnalte pentru că īncearcă să nu
spună deloc minciuni (īn loc de numai cīteva minciuni), pentru că
īncearcă să nu comită niciodată adulter (īn loc să-1
comită doar din cīnd īn cīnd) sau pentru că īncearcă să nu
fie violentă (īn loc să fie de o violenţă moderată).
S-ar putea ca o astfel de situaţie să te facă să devii o
persoană mărginită şi plină de sine şi să
crezi că eşti un om cu totul deosebit, care merită să fie
felicitat pentru idealismul său. In realitate, ai putea la fel de bine
să te aştepţi să fii felicitat pentru că ori de cīte
ori faci o adunare īncerci să o faci cīt se poate de corect. Să fie
clar: aritmetica perfectă este un ideal; bineīnţeles că vei
face unele greşeli la calcule. Dar nu este nimic deosebit īn a īncerca
să fii exact la fiecare etapă a adunării. Ar fi stupid să
nu īncerci aceasta, deoarece fiecare greşeală īţi va cauza
probleme ulterior. Īn acelaşi fel, orice eşec moral va cauza
necazuri, probabil altora şi, cu siguranţă, ţie. Vorbind
despre reguli şi despre supunere īn loc de idealuri şi idealism,
sīntem ajutaţi să ne aducem aminte de aceste realităţi.
Să mergem un pas mai
departe. Există două moduri īn care maşinăria umană
poate funcţiona greşit. Unul este atunci cīnd oamenii se
īndepărtează unii de alţii,, sau cīnd se ciocnesc unii de
alţii şi produc daune, prin īnşelăciune sau prin
violenţă. Celălalt este cīnd lucrurile merg rău īnăuntrul
individului cīnd diferitele părţi din el (capacităţile
şi dorinţele lui diferite şi aşa mai departe) fie că
se īndepărtează unele de altele, fie că se interferează
unele cu altele. Īţi poţi forma o idee clară dacă te
gīndeşti că noi sīntem ca şi o flotă de ambarcaţiuni
care navighează īn formaţie. Călătoria va fi un succes
numai dacă, īn primul rīnd, ambarcaţiunile nu se ciocnesc şi nu
intră una īn calea alteia; şi, īn al doilea rīnd, dacă flecare
ambarcaţiune este capabilă să navigheze pe mare şi are
motoarele īn stare de funcţionare. De fapt, nu poţi să ai nici
unul dintre aceste lucruri fără celălalt. Dacă
ambarcaţiunile se tot ciocnesc īntre ele, nu vor rămīne multă
vreme īn stare de navigaţie. Pe de altă parte, dacă armele lor
nu funcţionează, ele nu vor putea evita multă vreme ciocnirile.
Sau, dacă vreţi, gīndiţi-vă la oameni ca la o
orchestră care chīntă un cīntec. Pentru a obţine rezultate bune,
ai nevoie de două lucruri. Instrumentul fiecărui cīntăreţ
trebuie să fie acordat şi trebuie să cīnte numai la momentul
potrivit, aşa īncīt să se combine cu celelalte.
Dar mai este un lucru pe care
nu l-am luat īn considerare. Noi nu ne-am īntrebat unde īncearcă să
ajungă flota sau ce piesă muzicală īncearcă să cīnte
orchestra. Se poate ca toate instrumentele să fie acordate şi să
intre flecare la momentul potrivit, dar cu toate acestea spectacolul să nu
aibă succes, dacă orchestra a fost angajată ca să cīnte
muzică de dans, dar de fapt a cīntat numai marşuri funebre. Şi
oricīt de bine ar naviga flota, călătoria ar fi un eşec
dacă a intenţionat să ajungă la New York, dar de fapt a
ajuns la Calcuta.
Moralitatea deci pare să
se preocupe de trei lucruri. īn primul rīnd, de corectitudinea şi de
armonia dintre indivizi. Īn al doilea rīnd, de ceea ce am putea numi punerea īn
rīnduială sau armonizarea lucrurilor din lăuntrul fiecărui
individ. Īn al treilea rīnd, de scopul general al vieţii umane, luată
īn ansamblul ei: Pentru ce a fost creat omul? Pe ce traseu ar trebui să
fie flota? Ce melodie vrea dirijorul să cīnte orchestra?
Poate că aţi
observat că oamenii moderni se gīndesc aproape īntotdeauna la primul lucru
şi le uită pe celelalte două. Cīnd oamenii spun īn ziare că
noi luptăm pentru standarde morale creştine, ei īnţeleg de
obicei prin aceasta că noi ne luptăm pentru bunătate şi
corectitudine īn relaţiile dintre naţiuni, dintre clase sociale
şi dintre indivizi; cu alte cuvinte, ei se gīndesc numai la primul lucru.
Cīnd un om spune despre ceea ce vrea să facă: Nu poate fi
greşit, deoarece nu cauzează nimănui nici un rău, el se
gīndeşte numai la primul lucru. El se gīndeşte că nu are nici o
importanţă cum este interiorul unui vapor cītă vreme nu se
ciocneşte cu un altul. Este foarte firesc să īncepem cu primul lucru,
cu relaţiile sociale, atunci cīnd īncepem să ne gīndim la moralitate.
Aceasta pentru că rezultatele moralităţii inadecvate īn acea
sferă sīnt atīt de evidente şi ne apasă īn flecare zi:
război şi sărăcie şi jaf şi minciuni şi lucruri
dubioase. De asemenea, cītă vreme rămīi numai la primul lucru, există
foarte puţine deosebiri de păreri cu privire la moralitate. Aproape
toţi oamenii au fost īntotdeauna de acord (īn teorie) că
fiinţele umane ar trebui să fie cinstite şi bune şi de
folos unele altora. Dar deşi este firesc să īncepem cu toate acestea,
dacă gīndirea noastră despre moralitate se opreşte aici, am
putea foarte bine să nu ne gīndim deloc la moralitate. Dacă nu trecem
la lucrul al doilea la punerea īn rīnduială a lăuntrului
fiecărui om nu facem decīt să ne īnşelăm singuri.
Ce rost are să le spui
vapoarelor cum să ţină cīrma pentru ca să evite ciocnirile
dacă, de fapt, vapoarele nu sīnt decīt nişte hodoroage vechi care
nici măcar nu pot fi conduse? Ce rost are să formulăm, pe
hīrtie, reguli pentru conduita socială, cīnd noi ştim că, īn
realitate, lăcomia, laşitatea, violenţa şi trufia ne vor
īmpiedica să le respectăm? Nu vreau să spun nicidecum că
noi ar trebui să nu ne gīndim, şi īncă cu toată puterea, la
īmbunătăţiri ale sistemului nostru social şi economic. Ceea
ce vreau sa spun este că toate aceste gīnduri nu vor fi decīt o iluzie
dacă nu ne dăm seama că doar curajul şi altruismul
indivizilor vor face ca orice sistem să funcţioneze īn mod adecvat.
Este destul de uşor să elimini anumite forme particulare de jaf sau
de violenţă care au loc īn sistemul actual; dar cītă vreme
oamenii sīnt īnşelători şi violenţi, ei vor găsi un
nou mod de a juca acelaşi joc īn sistemul nou. Nu īi poţi face pe
oameni buni prin lege: şi fără oameni buni, nu poţi avea o
societate bună. Acesta este motivul pentru care trebuie să trecem
şi să ne gīndim la al doilea lucru: moralitatea interioară a
individului.
Dar eu nu cred că ne
putem opri nici aici. Ajungem acum la faptul că diferite credinţe
despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea, la prima
vedere, foarte firesc să ne oprim cīnd am ajuns aici şi să
aplicăm acele elemente ale moralităţii cu care toţi oamenii
cu judecată sīnt de acord. Dar oare ne putem opri aici?
Aduceţi-vă aminte că religia conţine o serie de
afirmaţii despre realităţi, afirmaţii care trebuie să
fie adevărate sau false. Dacă sīnt adevărate, din ele vor
decurge un set de concluzii cu privire la navigarea corectă a ffotei
umane; dacă sīnt false, vom ajunge la un set de concluzii cu totul
diferit. De exemplu, să revenim la omul care spune că ceea ce face el
nu este greşit din moment ce nu dăunează altei fiinţe
umane. El īnţelege clar că nu trebuie să avarieze celelalte
vapoare din convoi, dar crede sincer că ceea ce face cu vaporul lui este pur
şi simplu o problemă personală. Oare are vreo
importanţă dacă vaporul este proprietatea lui sau nu? Are vreo
importanţă dacă, să zicem aşa, eu sīnt proprietarul
minţii şi trupului meu, sau doar un chiriaş,
răspunzător faţă de adevăratul proprietar? Dacă
ni-a creat altcineva, pentru scopurile sale, atunci eu trebuie să am o
mulţime de īndatoriri pe care nu le-aş avea dacă mi-aş fi
singur stăpīn.
Creştinismul afirmă
că fiecare fiinţă umană va trăi veşnic, şi
afirmaţia aceasta trebuie să fie adevărată sau falsă.
Există o mulţime de lucruri pe care nu ar trebui să le iau īn
considerare dacă aş trăi numai şaptezeci de ani, dar pe
care trebuie să le iau īn considerare cu toată seriozitatea dacă
voi trăi veşnic. Poate că temperamentul meu violent sau invidia
mea se īnrăutăţesc treptat atīt de īncet īncīt deteriorarea
lor īn decurs de şaptezeci de ani abia dacă va fi observată. Dar
s-ar putea ca ele să devină un iad absolut īntr-un milion de ani: de
fapt, dacă creştinismul este adevărat, Iadul este tocmai
termenul tehnic corect pentru ceea ce vor fi ele. Nemurirea mai cauzează
īncă o diferenţă care, tangenţial, are legătură
cu diferenţa dintre totalitarism şi democraţie. Dacă
indivizii trăiesc numai şaptezeci de ani, atunci un stat sau o naţiune
sau o civilizaţie, care pot să dureze o mie de ani, sīnt mult mai
importante decīt individul. Dar dacă creştinismul are dreptate,
atunci individul este nu numai mai important, ci incomparabil mai important,
deoarece el este veşnic, iar viaţa statului sau a unei
civilizaţii este doar o clipă, cīnd este comparată cu viaţa
eternă a individului.
Aşadar, se pare că
dacă ne gīndim la moralitate, trebuie să ne gīndim la toate cele trei
aspecte: relaţiile īntre oameni; lucrurile din lăuntrul fiecărui
om; şi relaţiile dintre om şi Forţa care 1-a creat. Noi
toţi putem coopera īn privinţa primului aspect. Diferenţele de
păreri īncep cu al doilea aspect şi pot deveni grave īn privinţa
celui de-al treilea. Atunci cīnd ne ocupăm de al treilea aspect, ies la
iveală diferenţele principale dintre moralitatea creştină
şi cea necreştină. īn restul acestei cărţi, mă
voi situa pe poziţia creştină şi voi privi la īntregul
tablou pe baza presupunerii că creştinismul este adevărat.
Cartea a II-a: Ce cred
creştinii
5. Concluzie
practică
Cristos a suferit capitularea şi
umilirea perfectă: perfectă deoarece El a fost Dumnezeu; capitulare
şi umilire deoarece El a fost om. Credinţa creştină este
că īntr-un fel oarecare noi devenim părtaşi la umilinţa
şi suferinţa lui Cristos şi că vom fi de asemenea
părtaşi la victoria Sa finală asupra morţii şi vom primi
o viaţă nouă după ce vom fi murit şi vom fi devenit
creaturi perfecte şi cu desăvīrşire fericite. Aceasta
īnseamnă mult mai mult decīt īncercarea noastră de a urma
īnvăţătura Lui. Oamenii īntreabă deseori cīnd va avea loc
următorul stadiu al evoluţiei stadiul īn care se va trece la ceva
mai presus de om. Potrivit concepţiei creştine, acest lucru s-a
īntīmplat deja. Īn Cristos a apărut un fel nou de oameni, iar viaţa
nouă care a īnceput īn El trebuie să fie sădită īn
noi.
Cum se va īntīmpla aceasta?
Vă rog acum să vă amintiţi modul īn care am primit
viaţa veche, obişnuită. Am primit viaţa de la alţii,
de la tatăl şi mama noastră şi de la toţi
strămoşii noştri, fără consimţămīntul nostru
şi am primit-o printr-un proces foarte ciudat care implică plăcere,
durere şi pericol. Un proces la care nu ne-am fi aşteptat. Cei mai
mulţi dintre noi petrec mulţi ani din copilărie īncercīnd
să ghicească cum s-au născut; şi unii copii, cīnd li se
spune pentru prima dată, nu cred şi eu nu cred că am de ce
să-i īnvinovăţesc, pentru că procesul este foarte ciudat.
Dumnezeul care a aranjat acel proces este acelaşi Dumnezeu care
aranjează modul īn care să fie răspīndită viaţa
nouă, viaţa lui Cristos. Trebuie să ne aşteptăm
să fie de asemenea un proces ciudat. Dumnezeu nu ne-a cerut părerea
cīnd a inventat sexul; El nu ne-a cerut părerea nici cīnd a inventat acest
proces.
Sīnt trei lucruri care ne
īmpărtăşesc viaţa lui Cristos: botezul, credinţa
şi acea acţiune misterioasă căreia diferiţi
creştini i-au dat diferite nume Sfīnta īmpărtăşanie,
Misa, Cina Domnului. Acestea trei, cel puţin, sīnt metodele
obişnuite. Nu vreau să spun că nu pot exista cazuri speciale īn
care viaţa lui Cristos ne este īmpărtăşită fără
una sau mai multe dintre acestea. Nu am timp să mă ocup de cazurile
speciale şi nici nu cunosc suficient despre ele. Dacă īncerci īn
cīteva minute să-i explici unui om cum să ajungă la Edinburgh,
īi vei spune care sīnt trenurile pe care trebuie să le ia; este
adevărat că el poate ajunge acolo şi cu vaporul sau cu avionul,
dar pe acestea abia dacă le vei aduce īn discuţie. Eu nu spun care
dintre aceste trei lucruri este cel mai esenţial. Prietenul meu metodist
ar vrea să insist mai mult asupra credinţei şi
(proporţional) mai puţin asupra celorlalte două. Nu mă voi
angaja īntr-o asemenea discuţie. Oricine care declară că te
īnvaţă doctrina creştină īţi va spune de fapt să
le foloseşti pe toate trei, şi faptul acesta este suficient pentru
scopul nostru prezent.
Eu īnsumi nu īnţeleg de
ce aceste trei lucruri trebuie să fie canalele felului nou de
viaţă. Dar, dacă s-ar fi īntīmplat să nu ştiu, nu
aş fi văzut niciodată legătura dintre o anumită
plăcere fizică şi apariţia unei noi fiinţe
omeneşti īn lume. Noi trebuie să acceptăm realitatea aşa
cum este: nu are nici un rost să trăncănim despre cum ar fi
trebuit să fie sau cum ne-am fi aşteptat noi să fie. Deşi
nu pot īnţelege de ce trebuie să fie aşa, vă pot spune de
ce cred eu că este aşa. V-am explicat de ce trebuie să cred
că Isus a fost (şi este) Dumnezeu. Şi este clar că ni se
īnfăţişează ca un fapt istoric că El i-a
īnvăţat pe urmaşii Săi că viaţa nouă este
comunicată īn felul acesta. Cu alte cuvinte, eu cred pe baza
autorităţii Lui. Să nu vă speriaţi de cuvīntul
autoritate. A crede unele lucruri pe baza autorităţii altcuiva
īnseamnă doar a le crede deoarece ţi-au fost spuse de cineva pe
care-l consideri demn de īncredere.
Nouăzeci şi
nouă la sută dintre lucrurile pe care le crezi sīnt crezute pe baza
autorităţii cuiva. Eu cred că există un loc numit New York.
Nu am văzut eu īnsumi locul acela. Prin raţionamente abstracte nu
aş putea dovedi că trebuie să existe un asemenea loc. Eu cred
pentru că oameni de īncredere mi-au spus că există. Oamenii de
rīnd cred īn sistemul solar, īn atomi, īn evoluţie şi īn
circulaţia sīngelui ei cred toate acestea pe baza autorităţii
altcuiva: ei cred pentru că aşa spun oamenii de
ştiinţă. Nici unul dintre noi nu a văzut cucerirea
normandă sau īnfrīngerea Armadei. Nici unul dintre noi nu ar putea să
le dovedească prin logică pură, aşa cum dovedeşti un
lucru īn matematică. Noi le credem pur şi simplu pentru că
oameni care le-au văzut au lăsat scrieri care relatează despre
ele; de fapt, noi credem pe baza autorităţii lor. Un om care ar ezita
să accepte autoritatea īn alte lucruri aşa cum fac unii īn religie,
ar trebui să se mulţumească să nu cunoască nimic
toată viaţa lui.
Să nu credeţi
că eu vreau să stabilesc că botezul, credinţa şi
Sfīnta īmpărtăşanie sīnt lucruri care pot să
īnlocuiască īncercarea de a-L imita pe Cristos. Viaţa naturală o
primeşti de la părinţii tăi; aceasta nu īnseamnă
că vei continua să o ai dacă nu faci nimic pentru ea. O
poţi pierde prin neglijenţă sau o poţi pierde prin
sinucidere. Trebuie să hrăneşti trupul şi să-1
īngrijeşti: trebuie īnsă totdeauna să-ţi aminteşti
că tu nu creezi viaţa; tu doar păstrezi viaţa pe care ai
primit-o de la altcineva. Īn acelaşi fel, creştinul īşi poate
pierde viaţa din Cristos care a fost pusă īn el, şi el trebuie
să facă eforturi ca să o păstreze. Dar nici măcar cel
mai bun creştin care a trăit vreodată nu poate funcţiona
doar prin resursele sale el nu face decīt să hrănească şi
să protejeze o viaţă pe care nu ar fi putut-o dobīndi nicicīnd
prin eforturile sale. Faptul acesta are consecinţe practice. Cītă
vreme viaţa naturală este īn trupul tău, ea va face multe īn
vederea reparării acelui trup. Fă o tăietură īn trup
şi, pīnă la un anumit punct, trupul o va vindeca, īn timp ce un trup
mort nu poate vindeca o tăietură. Un trup viu nu este un trup care nu
este rănit niciodată, ci unul care, īntr-o măsură oarecare,
se repară singur. īn acelaşi sens, creştinul nu este un om care
nu greşeşte niciodată, ci este un om care se poate pocăi,
care se ridică din nou şi care o ia de la īnceput după fiecare
poticnire pentru că viaţa lui Cristos este īn el, reparīndu-1
totdeauna, dīndu-i putere să repete (īntr-o oarecare măsură)
moartea voluntară pe care a suportat-o Cristos īnsuşi.
Acesta este motivul pentru
care creştinul este īntr-o poziţie deosebită de ceilalţi
oameni care īncearcă să fie buni. Ei speră că prin faptul
că sīnt buni īi vor fi plăcuţi lui Dumnezeu, dacă
īntr-adevăr există un Dumnezeu; sau, dacă nu cred că
există, ei speră să merite cel puţin aprobarea oamenilor
buni. Dar creştinul crede că orice bine pe care-l face vine din
viaţa lui Cristos care este īn el. El nu crede că Dumnezeu ne
iubeşte pentru că sīntem buni, ci crede că Dumnezeu ne va face
buni pentru că ne iubeşte; tot aşa cum acoperişul unei sere
nu atrage soarele pentru că este strălucitor, ci devine
strălucitor pentru că soarele străluceşte deasupra lui.
Permiteţi-mi să
arăt limpede că atunci cīnd creştinii spun că viaţa
lui Cristos este īn ei, ei nu se referă doar la ceva mintal sau moral.
Cīnd ei vorbesc despre a fi īn Cristos sau despre faptul că Cristos este
īn ei, acesta nu este doar un mod de a spune că ei se gīndesc la Cristos
sau că Īl imită. Ei spun că Cristos acţionează cu
adevărat prin ei; că toată mulţimea de creştini
formează organismul fizic prin care acţionează Cristos că
noi sīntem degetele Lui, muşchii Lui, celulele trupului Lui. Poate că
faptul acesta explică unul sau două lucruri. El explică de ce
această viaţă nouă este răspīndită nu numai prin
acte pur mintale, cum este credinţa, ci prin acte fizice, cum sīnt botezul
şi Sfīnta īmpărtăşanie. Nu este o simplă
răspīndire a unei idei; seamănă mai mult cu evoluţia un
fapt biologic sau suprabiologic. Nu are nici un rost să īncercăm
să fim mai spirituali decīt Dumnezeu. Dumnezeu nu a intenţionat ca
omul să fie o creatură pur spirituală. Acesta este motivul pentru
care El foloseşte lucruri materiale, cum sīnt pīinea şi vinul, ca
să sădească viaţa nouă īn noi. S-ar putea să
credem că afirmaţia aceasta este rudimentară şi
nespirituală. Dumnezeu nu crede aşa: El a inventat mīncatul. Lui īi
place materia. El a inventat-o.
Iată un alt lucru care
mă nedumerea īn trecut. Nu este oare īnfricoşător de nedrept ca
această viaţă nouă să fie limitată la oameni care
au auzit de Cristos şi care au putut crede īn El? Adevărul este
că Dumnezeu nu ne-a spus ce aranjamente a făcut pentru ceilalţi
oameni. Ştim că nici un om nu va fi mīntuit decīt prin Cristos; nu
ştim dacă numai cei care īl cunosc pe El pot fi
mīntuiţi prin El. Īntre
timp, dacă eşti īngrijorat
īn privinţa oamenilor din afară, cel mai nerezonabil lucru
pe care-l poţi face este să rămīi tu īnsuţi afară.
Creştinii sīnt Trupul lui Cristos, organismul prin care lucrează El.
Fiecare adăugire la acest Trup Īi permite să lucreze mai mult.
Dacă vrei să-i ajuţi pe cei din afară, trebuie să
adaugi celula ta la Trupul lui Cristos, singurul care īi poate ajuta.
Tăierea degetelor unui om ar fi un mod ciudat de a-1 determina să
lucreze mai mult.
O altă obiecţie
posibilă este următoarea: De ce coboară Dumnezeu deghizat īntr-o
lume ocupată de inamic şi de ce īnfiinţează un fel de
societate secretă care să-1 submineze pe diavol? De ce nu
coboară El cu toată puterea, invadīnd această lume? Oare nu este
El destul de puternic? Ei bine, creştinii cred că El va coborī cu
toată puterea; nu ştim cīnd. Putem īnsă să ghicim de ce
īntīrzie: El vrea să ne dea o şansă să trecem de
bunăvoie de partea Lui. Nu cred că aş avea mare
consideraţie pentru un francez care ar fi aşteptat pīnă cīnd
trupele aliate au mărşăluit īn Germania, ca abia atunci să
anunţe că este de partea noastră. Dumnezeu va invada. Dar
mă īntreb dacă oamenii care Īi cer lui Dumnezeu să
intervină deschis şi direct īn lumea noastră īşi dau seama
ce va fi cīnd El o va face. Cīnd acest lucru se va īntīmpla, va fi
sfīrşitul lumii. Cīnd autorul păşeşte pe scenă, piesa
de teatru s-a terminat. Dumnezeu va invada, foarte bine; dar ce rost va avea
să spui că eşti de partea Lui atunci, cīnd vei vedea cum
īntregul univers natural se va topi ca un vis şi altceva ceva ce nu a
putut fi conceput de mintea ta se va instala tronīnd; ceva atīt de minunat
pentru unii dintre noi şi atīt de īngrozitor pentru alţii, īncīt nici
unul dintre noi nu va mai putea alege atunci? Dumnezeu nu va mai fi deghizat
atunci; va fi ceva atīt de copleşitor, īncīt va izbi pe orice creatură
fie cu o dragoste irezistibilă, fie cu o groază irezistibilă.
Atunci va fi prea tīrziu să alegi de partea cui să fii. Nu are nici
un rost să spui că ai ales să stai culcat atunci cīnd ţi-a
devenit imposibil să stai īn picioare. Atunci nu va fi timp de ales: va fi
timpul cīnd vom descoperi de partea cui sīntem cu adevărat, fie că
ne-am dat seama dinainte, fie că nu ne-am dat seama. Acum, astăzi, īn
clipa aceasta, avem ocazia să alegem partea bună. Dumnezeu stă
deoparte şi ne dă această şansă. Oferta nu va dura
pentru totdeauna. Trebuie să o primim sau să o refuzăm.
4. Pocăitul
perfect
Aşadar, sīntem confruntaţi cu o
alternativă īnfricoşătoare. Omul despre care vorbim fie că
a fost (şi este) ceea ce a spus, fie că a fost un nebun sau ceva
şi mai rău. Mie mi se pare că este evident că El nu a fost
nici nebun şi nici demon: īn consecinţă, oricīt de ciudat sau de
īnfricoşător ar părea, eu trebuie să accept ideea că
El a fost şi este Dumnezeu. Dumnezeu a coborīt cu chip uman īn această
lume ocupată de duşman.
Ei bine, ce scop a avut
această venire īn lume? Ce a venit El să facă? Desigur, a venit
ca să ne īnveţe; dar de īndată ce examinezi Noul Testament sau
orice altă scriere creştină, vei descoperi că acestea
vorbesc fără īncetare despre ceva diferit despre moartea Lui
şi despre īnvierea Lui. Este evident că toţi creştinii
consideră că aici se află punctul central al istorisirii. Ei
cred că principalul lucru pe care a venit să-1 facă pe
pămīnt a fost să sufere şi să fie omorīt.
Īnainte de a deveni
creştin, eu am avut impresia că primul lucru pe care trebuie
să-1 creadă creştinii este o anumită teorie cu privire la
rostul acestei morţi [a lui Cristos]. Potrivit acelei teorii, Dumnezeu a
vrut să-i pedepsească pe oameni pentru că L-au părăsit
şi s-au alăturat Marelui Rebel, dar Cristos S-a oferit să fie
pedepsit īn locul lor, şi astfel Dumnezeu ne-a lăsat pe noi īn pace.
Trebuie să recunosc că nici măcar această teorie nu mi se
pare aşa de imorală şi de absurdă cum mi se părea
cīndva; dar nu acesta este lucrul pe care vreau să-1 spun. Ceea ce am
ajuns să īnţeleg mai tīrziu este că nici această teorie
şi nici o alta nu constituie creştinism. Crezul creştin central
este că moartea lui Cristos ne-a pus oarecum īntr-o relaţie bună
cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou īnceput. Teoriile cu privire la modul īn
care a făcut aceasta sīnt cu totul altă problemă. Au fost emise
multe teorii cu privire la modul īn care se īntīmplă acest lucru;
adevărul asupra căruia toţi creştinii sīnt de acord este
că moartea lui Cristos este eficientă. Am să vă spun care
este părerea mea īn privinţa aceasta.
Toţi oamenii ştiu
că dacă eşti obosit şi ţi-e foame, mīncarea īţi
va face bine. Teoria modernă a nutriţiei tot ce se ştie cu
privire la vitamine şi proteine este un lucru diferit. Oamenii au mīncat
şi s-au simţit bine cu mult īnainte ca să fi ştiut despre
teoria vitaminelor; iar dacă teoria despre vitamine va fi abandonată
īntr-o bună zi, ei tot vor continua să mănīnce ca şi
īnainte. Teoriile despre moartea lui Cristos nu sīnt creştinism: ele sīnt
explicaţii ale felului īn care operează creştinismul. Nu
toţi creştinii vor fi de acord cu privire la importanţa acestor
teorii. Biserica din care fac eu parte Biserica Angliei nu sprijină
nici una dintre teorii ca fiind corectă. Biserica romano-catolică
merge un pas mai departe. Dar eu cred că toţi vor fi de acord că
lucrul īn sine este nespus mai important decīt orice explicaţii pe care
le-au dat teologii. Cred că ei vor recunoaşte, probabil, că nici
o explicaţie nu va fi adecvată pentru descrierea
realităţii. Dar aşa cum am spus īn prefaţa la această
carte, eu nu sīnt decīt un laic, şi acum noi īncepem să intrăm
īn ape adīnci. Nu pot doar să vă spun, īn măsura īn care lucrul
acesta are valoare, modul īn care īnţeleg eu această problemă.
După părerea mea,
teoriile īnsele nu sīnt lucrul care ţi se cere să-1 accepţi. Nu
īncape īndoială că mulţi dintre voi aţi citit
lucrările lui Jeans şi Eddington. Cīnd vor să explice structura
atomului, sau altceva de felul acesta, ei fac o descriere din care
să-ţi poţi forma o imagine mintală. După aceea, ei
īţi atrag atenţia că imaginea aceea nu este de fapt ceea ce cred
oamenii de ştiinţă. Ceea ce cred oamenii de
ştiinţă este o formulă matematică. Imaginile sīnt
menite doar să te ajute să īnţelegi formula. Ele nu sīnt
realmente adevărate aşa cum este formula; ele nu īţi
prezintă realitatea, ci doar ceva ce se aseamănă mai mult sau
mai puţin cu ea. Imaginile sīnt menite doar să ajute, şi
dacă nu te ajută, poţi să le abandonezi. Lucrul īn sine nu
poate fi zugrăvit; el poate fi exprimat doar īntr-o formulă
matematică. Noi ne aflăm īn aceeaşi situaţie aici. Noi
credem că moartea lui Cristos este punctul acela din istorie īn care ceva
absolut de neīnchipuit pătrunde din afară īn lumea noastră. Dacă
noi nu putem descrie nici măcar atomii din care este construită lumea
noastră, bineīnţeles că nu vom putea descrie nici lucrul acesta.
De fapt, dacă am descoperi că īl putem īnţelege pe deplin,
īnsuşi faptul acesta ar arăta că nu este ce se pretinde a fi
neconceputul, necreatul, lucrul de dincolo de natură, lucrul care vine īn
natură ca şi fulgerul. Aţi putea īntreba la ce ne foloseşte
dacă nu-1 īnţelegem. Se poate răspunde uşor la această
īntrebare. Un om poate să mănīnce fără să
īnţeleagă exact modul īn care corpul lui este hrănit de mīncare.
Un om poate să accepte ce a făcut Cristos chiar dacă nu
īnţelege cum operează lucrul acesta: de fapt, este cert că el nu
poate afla cum operează decīt după ce L-a acceptat.
Ni se spune că Cristos a
fost omorīt īn locul nostru, că moartea Lui a spălat păcatele
noastre şi că prin moartea Lui El a īnfrīnt īnsăşi moartea.
Aceasta este formula. Acesta este creştinismul. Acesta este lucrul care
trebuie crezut. Teoriile pe care le elaborăm noi cu privire la modul īn
care moartea lui Cristos a făcut toate aceste lucruri sīnt, după
părerea mea, secundare: simple planuri sau diagrame pe care le putem
abandona dacă nu ne ajută şi care, chiar dacă ne
ajută, nu trebuie să fie confundate cu lucrul real pe care-1 descriu.
Totuşi, unele dintre aceste teorii merită să fie analizate.
O teorie despre care au auzit
cei mai mulţi oameni este cea pe care am menţionat-o anterior
teoria cu privire la faptul că noi am fost iertaţi deoarece Cristos
S-a oferit de bunăvoie să fie pedepsit īn locul nostru. Īn aparenţă,
aceasta este o teorie foarte stupidă. Dacă Dumnezeu era pregătit
să ne ierte, de ce nu a făcut acest lucru fără nici o
altă intervenţie? Ce rost ar putea avea să pedepsească īn
locul nostru o persoană nevinovată? Nu are nici un sens, dacă ne
gīndim la pedeapsă īn contextul sistemului nostru juridic. Pe de altă
parte, dacă te gīndeşti la o datorie, are sens ca o persoană
īnstărită să plătească datoriile unei persoane care nu
are cu ce plăti. Dacă iei expresia a suferi pedeapsa nu īn sensul
de a fi pedepsit, ci īn sensul mai general de a suporta cheltuielile sau ,,a
plăti datoriile, atunci, desigur, este un lucru obişnuit ca, atunci
cīnd o persoană cade īntr-o groapă, efortul de a-1 scoate afară
să fie lăsat de obicei īn seama unui prieten bun.
Care este groapa īn care a
căzut omul? El a īncercat să trăiască independent, să
se comporte ca şi cum şi-ar fi singur stăpīn. Cu alte cuvinte,
omul căzut nu este doar o creatură imperfectă care are nevoie de
īmbunătăţiri: el este un rebel care trebuie să depună
armele. Depunerea armelor, capitularea, exprimarea regretului, īnţelegerea
faptului că ai fost pe un drum greşit şi faptul de a fi gata
să īncepi viaţa din nou de la īnceput aceasta este singura cale de
ieşire din groapă. Procesul acesta de capitulare această
deplasare cu toată viteza īnapoi este ceea ce creştinii numesc
pocăinţă. Pocăinţa nu este nicidecum un lucru amuzant.
Este ceva mult mai greu decīt să-ţi ceri iertare sau să te
umileşti. īnseamnă să te dezveţi de toată īnfumurarea
şi īncăpăţīnarea eului cu care noi oamenii am fost
īnvăţaţi de mii de ani. Īnseamnă să dai morţii o
parte din tine, să treci printr-un fel de moarte. De fapt, este nevoie ca
omul să fie bun pentru ca să se poată pocăi. Aici vine ciudăţenia.
Numai un om rău are nevoie să se pocăiască; numai un om bun
se poate pocăi īn mod desăvīrşit. Cu cīt eşti mai rău,
cu atīt ai mai mare nevoie să te pocăieşti şi cu atīt mai
puţin o poţi face. Singura persoană care ar fi putut-o face īn
mod perfect ar fi o persoană perfectă iar aceasta nu ar avea nevoie
de pocăinţă.
Nu uita că această pocăinţă, această supunere
voluntară la umilire şi la un fel de moarte, nu este ceva ce Dumnezeu
īţi cere să faci īnainte ca El să te reprimească, ceva de
care te-ar putea scuti dacă ar vrea: aceasta este doar o descriere a ce
īnseamnă să te īntorci la El. Dacă īi ceri lui Dumnezeu să
te aducă īnapoi fără pocăinţă, īi ceri de fapt
să te lase să te īntorci fără să mergi īnapoi la El.
Aşa ceva nu se poate īntīmpla. Foarte bine, deci, trebuie să trecem
prin pocăinţă. Dar aceeaşi răutate care ne face
să avem nevoie de pocăinţă, ne face să nu fim īn stare
să ne pocăim. O putem face dacă ne ajută Dumnezeu? Da, dar
la ce ne referim cīnd spunem că ne ajută Dumnezeu? Ne referim la
faptul că, īntr-un fel, Dumnezeu pune īn noi o fărīmă din Sine.
El ne dă puţin din puterea Lui de a gīndi, şi aşa ajungem
să gīndim; El pune īn noi puţin din dragostea Sa, şi aşa
ajungem să ne iubim unii pe alţii. Cīnd īl īnveţi pe un copil să
scrie, īi ţii mīna cīnd formează literele: adică, el
formează literele pentru că tu le formezi. Noi iubim şi gīndim
pentru că Dumnezeu iubeşte şi gīndeşte şi ne ţine
de mīnă cīnd facem aceasta. Dacă noi nu am fi căzut īn
păcat, nu ar fi nici o problemă. Dar, din nefericire, noi avem acum
nevoie ca Dumnezeu să ne ajute să facem ceva ce Dumnezeu, īn natura
Lui, nu face niciodată noi trebuie să capitulăm, să
suferim, să ne supunem, să murim. Nu există nimic īn natura lui
Dumnezeu care să aibă legătură cu acest proces. Aşa se
face că drumul pe care avem nevoie acum de călăuzirea lui
Dumnezeu mai mult decīt de orice este un drum pe care Dumnezeu, īn natura Sa,
nu a mers niciodată. Dumnezeu poate īmpărtăşi cu noi numai
ceea ce are: El nu are lucrul acesta, prin natura Sa.
Dar să presupunem
că Dumnezeu a devenit om să presupunem că natura noastră
umană care poate suferi şi muri a fost amalgamată cu natura lui
Dumnezeu īntr-o persoană atunci persoana aceea ne-ar putea ajuta. El
şi-ar putea supune voinţa, ar putea suferi şi ar putea muri,
deoarece El ar fi om; şi El ar putea face toate acestea īn mod
desăvārşit, pentru că El ar fi Dumnezeu. Tu şi eu putem
trece prin acest proces numai dacă Dumnezeu face lucrarea īn noi; dar
Dumnezeu o poate face numai dacă devine om. īncercările noastre de a
muri vor reuşi numai dacă noi, oamenii, ne facem părtaşi
morţii lui Dumnezeu, la fel cum gīndirea noastră poate reuşi
numai pentru că este un strop din oceanul inteligenţei Lui: Dar noi
nu ne putem face părtaşi morţii lui Dumnezeu decīt dacă
Dumnezeu moare; şi El nu poate muri decīt dacă este om. Acesta este
sensul īn care El plăteşte datoria noastră şi suferă
īn locul nostru ceea ce El īnsuşi nu ar fi trebuit să sufere.
I-am auzit pe unii spunīnd
că dacă Isus a fost Dumnezeu şi om īn acelaşi timp,
suferinţele şi moartea Lui īşi pierd orice valoare īn ochii lor,
deoarece trebuie să fi fost foarte uşor pentru El. Alţii, pe
bună dreptate, mustră lipsa de recunoştinţă şi de
amabilitate din această obiecţie; ceea ce mă uimeşte pe
mine este īnţelegerea greşită pe care ea o trădează.
īntr-un sens, desigur, cei care fac obiecţia au dreptate. Ei chiar
şi-au subevaluat argumentul. Supunerea perfectă, suferinţa
perfectă şi moartea perfectă nu numai că au fost mai
uşoare pentru Isus deoarece El este Dumnezeu, ci ele au fost posibile
numai pentru că El este Dumnezeu. Bineīnţeles că acesta este un
motiv foarte ciudat pentru a nu accepta obiecţia lor.
Īnvăţătorul poate forma literele conducīnd mīna copilului,
deoarece īnvăţătorul este adult şi ştie să scrie.
Lucrul acesta, desigur, face să fie mai uşor pentru
īnvăţător; şi tocmai pentru că este mai uşor
pentru el, īl poate ajuta pe copil. Dacă copilul ar refuza ajutorul
īnvăţătorului pentru că scrisul este uşor pentru
adulţi şi ar aştepta să īnveţe să scrie de la un
alt copil, care nu ar şti nici el să scrie (şi care nu ar avea
un avantaj nedrept faţă de el), nu ar progresa prea repede.
Dacă eu sīnt pe punctul de a mă īneca īntr-un rīu vijelios, un om
care stă cu un picior pe mal poate să īmi īntindă mīna şi
să-mi salveze viaţa. Oare ar trebui să-i strig (printre
gīfīieli): Nu, nu e drept! Tu ai un avantaj! Tu ţii un picior pe mal?
Avantajul acela pe care poţi să-1 numeşti nedrept, dacă
vrei este singurul motiv pentru care el mă poate ajuta. Cīnd ai nevoie
de ajutor, la ce te vei uita, dacă nu la ceea ce este mai tare decīt tine
īnsuţi?
Aceasta este concepţia
mea despre ceea ce creştinii numesc Ispăşire. Dar nu uitaţi
că aceasta este doar o altă descriere. Nu confundaţi descrierea
cu lucrul īn sine; şi dacă descrierea aceasta nu vă este de
folos, lăsaţi-o la o parte.
3. Alternativa
şocantă
Prin urmare, creştinii cred că o
forţă rea s-a instalat īn prezent pe sine ca şi Prinţ al
lumii acesteia. Desigur, lucrul acesta dă naştere la probleme. Este
această stare de lucruri conformă cu voia lui Dumnezeu sau nu?
Dacă este, atunci Dumnezeu este un Dumnezeu ciudat, vei spune; dacă
nu este, cum poate să se īntīmple ceva contrar voinţei unei
fiinţe cu putere absolută?
Orice persoană care are
autoritate ştie cum un lucru poate să fie conform cu voia sa īntr-un
sens şi să nu se conformeze ei īn alt sens. Poate fi foarte firesc ca
o mamă să le spună copiilor ei: Nu am să mai vin īn
fiecare seară să vă oblig să faceţi ordine īn camera
de studiu. Trebuie să īnvăţaţi să menţineţi
ordinea din proprie iniţiativă. După aceea, īntr-o seară
merge īn cameră şi găseşte ursuleţul, călimara de
cerneală şi cartea de franceză aruncate īn cămin. Starea
aceasta de lucruri este īmpotriva voinţei ei. Ea ar prefera ca toţi
copiii să fie ordonaţi. Pe de altă parte, tocmai voinţa ei
este cea care le-a dat copiilor libertatea să fie dezordonaţi.
Aceeaşi stare de lucruri ia naştere īn orice regiment,
organizaţie sau şcoală. Faci ca un lucru să fie voluntar,
şi după aceea vezi că jumătate dintre oameni nu-1 fac. Nu
este ceea ce ai vrut tu, dar voinţa ta l-a făcut posibil.
Probabil că la fel stau
lucrurile şi īn univers. Dumnezeu a creat lucruri care au avut
voinţă liberă. Aceasta īnseamnă creaturi care pot alege
binele sau răul. Unii oameni cred că ei īşi pot imagina o
creatură care să fie liberă, dar care să nu aibă
posibilitatea să facă răul; eu nu-mi pot imagina aşa ceva.
Dacă un lucru este liber să fie bun, atunci este liber şi
să fie rău. Voinţa liberă este cea care a făcut
posibil răul. Dacă este aşa, de ce le-a. dat Dumnezeu voinţă
liberă acestor creaturi? Deoarece voinţa liberă, deşi face
posibil răul, este de asemenea singurul lucru care face posibilă o
dragoste, o bunătate sau o bucurie pe care merită să le ai. O
lume de roboţi de creaturi care funcţionează ca nişte
maşini nu merită să fie creată. Fericirea pe care
Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile Sale superioare este fericirea de a fi
unite cu El şi unele cu altele de bunăvoie şi libere īntr-un
extaz al dragostei şi desfătării īn comparaţie cu care cea
mai fermecătoare iubire dintre un bărbat şi o femeie de pe
pămīnt este doar o vorbă goală. Pentru aceasta creaturile
trebuie să fie libere.
Desigur, Dumnezeu a
ştiut ce s-ar putea īntīmpla dacă ele şi-ar folosi īn mod
greşit libertatea: se pare că El a considerat că merită
să-Şi ia acest risc. Poate că noi ne simţim īnclinaţi
să nu fim de acord cu El. Dar există o dificultate īn a nu fi de
acord cu Dumnezeu. El este sursa din care vine toată puterea noastră
de gīndire: nu se poate ca tu să ai dreptate şi El să
greşească, după cum nu se poate ca un rīu să se īnalţe
mai sus decīt izvorul său. Cīnd ĪI contrazici pe Dumnezeu, tu contrazici
īnsăşi forţa care te face īn stare să contrazici: este ca
şi cum ţi-ai tăia singur creanga de sub picioare. Dacă
Dumnezeu consideră că această stare de război din univers
este un preţ care merită să fie plătit pentru voinţa
liberă că merită să creeze o lume vie īn care creaturile
pot face bine sau rău şi īn care se poate petrece ceva cu
adevărat important, īn loc să creeze o lume care se mişcă
numai atunci cīnd trage El sforile putem crede şi noi că este un
preţ care merită să fie plătit.
Cīnd vom īnţelege cum
stau lucrurile cu voinţa liberă, ne vom da seama cīt de absurd este
să punem īntrebarea pe care mi-a pus-o cineva odată: De ce a făcut
Dumnezeu o făptură dintr-un material atīt de prost īncīt s-a
stricat? Cu cīt este mai bun materialul din care este făcută o
făptură cu cīt este făptura mai inteligentă, mai
puternică şi mai liberă cu atīt va fi mai bună dacă
alege binele, şi tot cu atīt va fi mai rea dacă alege răul. O
vacă nu poate fi foarte bună sau foarte rea; un cīine poate fi mai
bun sau mai rău; un copil poate fi mai bun, dar şi mai rău; un
om obişnuit poate fi bun sau rău īntr-o măsură şi mai
mare; un geniu, şi mai mult; un spirit supraomenesc poate fi cel mai
bun sau cel mai rău dintre toţi.
Cīnd a ajuns Forţa
Īntunecată să fie rea? Nu īncape īndoială că aici avem o
īntrebare la care fiinţele umane nu pot da un răspuns sigur.
Totuşi, putem face o presupunere logică (şi
tradiţională), bazată pe experienţa noastră īn ceea ce
priveşte răul. Īn momentul īn care ai o personalitate, există
posibilitatea să te pui pe tine īnsuţi mai presus de orice să
doreşti să fii centrul să doreşti, de fapt, să fii
Dumnezeu. Acesta a fost păcatul lui Satan şi acest păcat i-a
īnvăţat el pe oameni să-1 comită. Unii cred că
păcatul care a dus la căderea omului a avut legătură cu
sexul, dar părerea aceasta este greşită.
(Istorisirea din cartea
Genesa sugerează dimpotrivă că o oarecare corupere a naturii
noastre sexuale a urmat după cădere şi a fost rezultatul ei,
nicidecum cauza ei.) Ideea pe care Satan a strecurat-o īn minţiie
strămoşilor noştri a fost că ei ar putea fi ca Dumnezeu
că ar putea exista īn mod independent, ca şi cum s-ar fi creat ei
īnşişi că ar putea fi stăpīni pe soarta lor că ar
putea inventa un gen de fericire pentru ei īnşişi īn afara lui
Dumnezeu şi despărţiţi de El. Din īncercarea aceea
fără sorţi de izbīndă a provenit tot ceea ce noi numim
istorie umană bani, sărăcie, ambiţie, război,
prostituţie, clase sociale, imperii, sclavie povestea lungă şi
īnfiorătoare a īncercării omului de a găsi altceva decīt pe
Dumnezeu care să-1 facă fericit.
Motivul pentru care
această īncercare nu poate reuşi este următorul: Dumnezeu ne-a
creat; El ne-a inventat aşa cum un om inventează o maşină.
Maşina este făcută să funcţioneze cu benzină,
şi nu va funcţiona īn mod adecvat cu nimic altceva. Dumnezeu a
proiectat maşinăria umană īn aşa fel īncīt să
funcţioneze cu Dumnezeu. El īnsuşi este combustibilul pe care
spiritele noastre au fost menite să-1 consume, sau hrana cu care spiritele
noastre au fost menite să se hrănească. Nu există nici un
alt combustibil. Tocmai de aceea nu are nici un sens să-I cerem lui
Dumnezeu să ne facă fericiţi pe calea noastră proprie,
fără să ne batem capul cu religia. Dumnezeu nu ne poate da
fericire şi pace fără să ni Se dea pe Sine, deoarece
aşa ceva nu se poate. Nu există fericire şi pace fără
El.
Acesta este secretul
istoriei. Se consumă energii fantastice sīnt clădite
civilizaţii sīnt concepute instituţii excelente; dar de fiecare
dată se strică ceva. O deficienţă fatală face
īntotdeauna ca oameni egoişti şi cruzi să ajungă la vīrf şi
totul alunecă iarăşi īn mizerie şi ruină. De fapt,
maşina se defectează. Pare să pornească bine şi merge
cīţiva metri, dar după aceea se defectează. Oamenii
īncearcă să o facă să funcţioneze cu un combustibil
nepotrivit. Iată ce ne-a făcut Satan nouă oamenilor.
Ce a făcut Dumnezeu? Mai
īntīi de toate El ne-a lăsat conştiinţa, sentimentul binelui
şi răului: īn tot cursul istoriei au fost oameni care au īncercat
(unii au īncercat din răsputeri) să asculte de ea. Nici unul dintre
ei nu a reuşit īn totul. Īn al doilea rīnd, El le-a trimis oamenilor ceea
ce eu numesc visuri bune: eu īnţeleg prin aceasta acele povestiri ciudate
risipite īn toate religiile păgīne cu privire la un Dumnezeu care moare
şi care īnvie din nou şi care, prin moartea sa, īntr-un fel oarecare
a dat o viaţă nouă oamenilor. Īn al treilea rīnd, El a ales un
anumit popor şi a petrecut cīteva sute de ani ca să
īntipărească īn gīndirea lor ce fel de Dumnezeu este El că
există un singur Dumnezeu şi că pe El īl interesează
conduita corectă a poporului. Poporul acesta a fost poporul evreu, şi
Vechiul Testament ne dă o relatare a procesului de modelare a lor.
Acum urmează
adevăratul şoc. Īn mijlocul acestor evrei apare dintr-o dată un
om care vorbeşte de parcă El ar fi Dumnezeu. El are pretenţia
că poate ierta păcatele. El spune că a existat dintotdeauna. El
spune că va veni să judece lumea la sfīrşitul vremii. Trebuie
să clarificăm cīteva lucruri. Īntre panteişti, cum sīnt
indienii, oricine poate spune că face parte din Dumnezeu sau că este
una cu Dumnezeu: nu ar fi nimic neobişnuit īn afirmaţia aceasta. Dar
omul acesta, īntrucīt era evreu, nu putea să vorbească despre un
asemenea Dumnezeu [panteist]. Dumnezeu, īn limbajul evreilor, īnsemna o
Fiinţă īn afara lumii pe care El a creat-o şi care este infinit
de deosebit de orice altceva. Cīnd ai īnţeles lucrul acesta, īţi dai
seama că ceea ce a spus omul acesta a fost pur şi simplu cel mai
şocant lucru care a fost rostit vreodată de buzele omeneşti.
O parte a acestei
afirmaţii tinde să se strecoare neobservată deoarece am auzit-o
atīt de des īncīt nu mai īnţelegem ce īnseamnă. Mă refer la
afirmaţia că El iartă păcatele: orice păcate.
Afară de cazul că vorbitorul este Dumnezeu, lucrul acesta este atīt
de fără noimă īncīt este hilar. Noi putem īnţelege modul īn
care un om iartă jignirile care i-au fost aduse lui. Mă calci pe
bătătură, şi eu te iert; īmi furi banii, şi eu te
iert. Dar ce am putea crede despre un om care, fără să fie el
īnsuşi jefuit sau călcat pe bătătură, spune că
te-a iertat pentru că i-ai călcat pe alţii pe
bătătură sau pentru că le-ai furat banii? Demenţă
prostească este cea mai blīndă descriere pe care am putea-o da unei
asemenea purtări. Totuşi, tocmai acesta este lucrul pe care 1-a
făcut Isus. El le-a spus oamenilor că păcatele lor sīnt iertate
şi nu S-a consultat, niciodată cu ceilalţi oameni pe care,
fără īndoială, păcatele lor i-au afectat. El nu a ezitat
să se poarte de parcă ar fi fost partea cea mai preocupată,
persoana care a fost ofensată īn toate ofensele. Lucrul acesta are sens
numai dacă El a fost cu adevărat Dumnezeul ale cărui legi au fost
călcāie şi a cărui dragoste a fost rănită īn orice
păcat. Īn gura oricărui vorbitor care nu este Dumnezeu, aceste
cuvinte ar fi implicat ceea ce eu socotesc doar o prostie şi o īngīmfare
neegalată de nici un alt personaj din istorie.
Totuşi (şi acest lucru
este ciudat şi semnificativ), nici măcar duşmanii Lui, cīnd
citesc Evangheliile, nu au impresia de prostie sau de īngīmfare. Cu atīt mai
puţin au asemenea impresii cititorii lipsiţi de
prejudecăţi. Cristos a spus că El este blīnd şi smerit,
şi noi īl credem, fără să observăm că, dacă
El nu ar fi decīt un simplu om, blīndeţea şi umilinţa ar fī
ultimele caracteristici pe care le-am putea atribui unora dintre
afirmaţiile Lui.
Īncerc aici să īmpiedic
pe oricine să spună lucrul acela cu totul absurd pe care oamenii īl
spun deseori despre El: Sīnt gata să accept că Isus a fost un mare
īnvăţător moral, dar nu accept afirmaţia Lui că este
Dumnezeu. Acesta este un lucru pe care nu ar trebui să-1 spunem. Un om
care nu a fost decīt om şi care a spus lucrurile pe care le-a spus Isus nu
ar fi un mare īnvăţător moral. Ar fī sau un nebun la
acelaşi nivel cu un om care spune despre sine că este un ou fiert
sau ar fī īnsuşi Diavolul iadului. Trebuie să alegi. Fie că
acest om a fost, şi este, Fiul lui Dumnezeu, fie că a fost un nebun
sau ceva şi mai rău. Īl poţi īnchide ca nebun, īl poţi
scuipa şi īl poţi omorī ca demon; sau poţi să cazi la
picioarele Lui şi să-L numeşti Domn şi Dumnezeu. Dar
să nu spunem cu un aer de superioritate absurditatea aceasta că El a
fost un mare īnvăţător uman. El nu ne-a lăsat deschisă
această posibilitate. Şi nici nu a intenţionat să ne-o
lase.
2. Invazia
Aşadar, ateismul este prea simplu.
Vă voi mai spune īncă o concepţie care este prea simplă.
Este concepţia pe care eu o numesc creştinism diluat,
concepţia care afirmă pur şi simplu că există un
Dumnezeu īn cer şi că totul este īn ordine lăsīnd afară
toate doctrinele dificile şi īnfricoşătoare despre păcat,
despre iad, despre diavol şi despre mīntuire. Amīndouă acestea
sīnt filozofii copilăreşti.
Nu foloseşte la nimic
să vrei o religie simplă. La urma urmei, lucrurile reale nu sīnt
simple. Ele par simple, dar nu sīnt. Masa la care stau pare simplă: dar
cere-i unui savant să-ţi spună din ce este făcută ea
de fapt să-ţi spună totul despre atomi şi despre modul īn
care undele luminoase sīnt reflectate de ei şi ajung la ochii mei, despre
ce se īntīmplă īn nervul optic şi īn creier şi, desigur, vei
descoperi că ceea ce numim noi a vedea o masă te duce īntr-o lume
de mistere şi de complicaţii, cărora cu greu le poţi da de
capăt. Cānd un copil rosteşte o rugăciune
copilărească, pare simplu. Şi dacă te mulţumeşti
să te opreşti aici, e bine. Dar dacă nu eşti mulţumit
şi de obicei lumea modernă nu este mulţumită dacă
vrei să continui şi să afli ce se īntīmplă cu adevărat
atunci trebuie să fii pregătit pentru ceva dificil. Dacă cerem
ceva mai mult decīt simplitate, este absurd să ne plīngem că
lucrul acela nu este simplu.
Foarte adesea īnsă
această procedură stupidă este adoptată de oameni care nu
sīnt stupizi, dar care, īn mod conştient sau inconştient, vor să
distrugă creştinismul. Asemenea oameni elaborează o versiune de
creştinism potrivită pentru un copil de şase ani şi fac din
ea obiectul atacului lor. Cīnd īncerci să le explici doctrina
creştină aşa cum este ea susţinută de un adult educat,
ei se plīng că le īncurci gīndurile, că totul este prea complicat
şi că dacă ar exista cu adevărat un Dumnezeu, este sigur
că El ar fi făcut religia simplă, deoarece simplitatea este
frumoasă etc. Trebuie să fii cu ochii īn patru cu asemenea oameni,
deoarece ei īşi schimbă poziţia īn fiecare clipă şi nu
fac decīt să-ţi irosească timpul. Observaţi, de asemenea,
ideea lor că Dumnezeu ar fi trebuit să facă religia
simplă: ca şi cum religia ar fi ceva inventat de Dumnezeu, şi
nu o expunere a anumitor realităţi nealterabile cu privire la natura
Lui.
Īn afară de faptul
că este complicată, potrivit cu experienţa mea, realitatea este
neobişnuit de ciudată. Nu este simplă, nu este evidentă, nu
este ceea ce te aştepţi. De exemplu, cīnd ai īnţeles că
pămīntul şi celelalte planete se īnvīrt īn jurul soarelui, te-ai
aştepta ca toate celelalte planete să fie făcute aşa īncīt
să se potrivească să zicem, toate la distanţe egale una
de alta, sau la distanţe care să crească succesiv, sau toate
planetele să fie de aceeaşi mărime, sau să fie mai mici sau
mai mari pe măsură ce te īndepărtezi de soare. Īn realitate
īnsă observi că nu este nici o regularitate şi nici o
logică (pe care să o putem percepe) cu privire la mărimile lor
sau la distanţele dintre ele; unele au un satelit natural, una are patru,
una are doi, unele nu au nici unul şi una are un inel.
Realitatea, de fapt, este de
obicei ceva ce nu ai fi putut născoci. Acesta este unul dintre motivele
pentru care eu cred īn creştinism. Este o religie pe care nu ai fi putut-o
născoci. Dacă el ne-ar fi oferit genul de univers la care ne-am
aşteptat dintotdeauna, ar trebui să am sentimentul că am
născocit-o noi. Īn realitate īnsă nu este genul de lucru pe care cineva
să-1 poată născoci. Are tocmai acea īntorsătură
ciudată pe care o au lucrurile reale. De aceea, să dăm la o
parte toate aceste filozofii copilăreşti aceste răspunsuri
suprasimplificate. Problema nu este simplă şi nici răspunsul nu
va fi simplu.
Care este problema? Un
univers care conţine multe lucruri care sīnt evident rele şi aparent
fără sens, dar care conţine şi creaturi cum sīntem noi,
creaturi care ştiu ce este rău şi ce nu are sens. Există numai
două concepţii care iau īn considerare toate faptele reale. Una este
concepţia creştină că aceasta este o lume bună care
s-a stricat, dar mai reţine īn memorie ce ar fi trebuit să fie.
Cealaltă concepţie este numită dualism. Dualismul este
credinţa că īndărătul oricărui lucru există
două forţe egale şi independente, una dintre ele bună
şi cealaltă rea, şi că universul acesta este cīmpul de
bătaie īn care ele duc această luptă nesfirşită.
Personal eu cred că, după creştinism, dualismul este cel mai
omenesc şi mai inteligent crez īn circulaţie. El are īnsă o
deficienţă.
Cele două forţe sau
spirite sau zei forţa bună şi cea rea se presupune că
sīnt independente. Amīndouă există din eternitate. Nici una dintre
ele nu a creat-o pe cealaltă, nici una dintre ele nu are un drept mai mare
decīt cealaltă să se numească pe sine Dumnezeu. Se presupune
că fiecare se consideră pe sine bună şi crede că
cealaltă forţă este rea. Uneia dintre ele īi place ura şi
cruzimea, celeilalte īi place dragostea şi mila, şi fiecare īşi
apără concepţia sa. La ce ne referim noi cīnd spunem că una
dintre ele este Forţa Bună şi cealaltă este Forţa Rea?
Fie că noi spunem doar că se īntīmplă să o preferăm pe
una dintre ele aşa cum preferi berea faţă de vin fie că
afirmăm că, indiferent ce cred cele două forţe despre ele
īnsele şi indiferent ce se īntīmplă să ne placă nouă
oamenilor la un moment dat, una dintre aceste Forţe greşeşte de
fapt cīnd se consideră pe sine bună. Acum, dacă noi spunem doar
că se īntīmplă să o preferăm pe prima, trebuie să
īncetăm să mai vorbim despre bine şi rău, pentru că
binele este ceea ce ar trebui să preferi, indiferent dacă īţi
convine sau nu la un moment dat. Dacă a fi bun ar īnsemna doar a fi de
partea care se īntīmplă să-ţi convină, fără vreun
motiv real, binele nu ar merita să fie numit bine. De aceea, trebuie
să spunem că una dintre cele două forţe este de fapt rea
şi că cealaltă este de fapt bună.
Dar īn momentul īn care spui
aceasta, tu pui īn univers un al treilea lucru īn afară de cele două
Forţe: o lege sau un standard sau o regulă cu privire la bine, la
care una dintre forţe se conformează, īn timp ce cealaltă nu se
conformează. Dar īntrucīt cele două forţe sīnt judecate prin
prisma acestui standard, acest standard, sau Fiinţa care 1-a creat, este
mai vechi decīt cele două şi le este superioară, şi
această Fiinţă va fi adevăratul Dumnezeu. De fapt, ceea ce
am spus cīnd ani afirmat că una dintre ele este bună, iar
cealaltă rea, īnseamnă că una dintre ele este īntr-o
relaţie corectă cu Dumnezeul real şi suprem, iar cealaltă
este īntr-o relaţie greşită cu El.
Aceeaşi idee poate fi
exprimată īntr-un mod diferit. Dacă dualismul este corect, atunci
Forţa rea trebuie să fie o fiinţă căreia īi place
răul de dragul răului. Dar īn realitate noi nu am īntīlnit pe nimeni
căruia să-i placă răul put şi simplu pentru că
este rău. Lucrul care se apropie cel mai mult de aceasta este cruzimea.
Dar īn viaţa de toate zilele oamenii sīnt cruzi pentru unul din două
motive fie pentru că sīnt sadici, adică, pentru că au o
pervertire sexuală care face din cruzime un prilej de plăcere
senzuală pentru ei, fie pentru că pot obţine ceva prin cruzime
bani, putere sau siguranţă. Dar plăcerea, banii, puterea şi
siguranţa sīnt toate lucruri bune īn ele īnsele. Răul constă īn
a le urmări prinţi-o metodă greşită, īntr-un mod greşit
sau prea mult. Bineīnţeles, nu vreau să spun că oamenii care fac
asemenea lucruri nu sīnt deznădăjduit de răi. Vreau să spun
că răutatea, cīnd o analizezi, se dovedeşte a fi urmărirea
unui bine pe o cale greşită. Poţi fi bun doar de dragul
bunătăţii; nu poţi fi rău doar de dragul
răutăţii. Poţi face un bine atunci cīnd nu te simţi
īnclinat să faci bine şi cīnd nu īţi face nici o plăcere,
dar faci binele pur şi simplu pentru că binele este drept să-l
faci; dar nimeni nu a făcut vreodată un fapt crud pur şi simplu
pentru că cruzimea este rea a făcut ceva crud numai pentru că
cruzimea i-a dat plăcere sau i-a adus un folos oarecare.
Cu alte cuvinte, răul nu
poate reuşi nici măcar să fie rău īn acelaşi fel īn
care binele este bun. Binele este, aşa-zicīnd, el īnsuşi; răul
este un bine pervertit. Şi mai īntīi trebuie să existe ceva bun,
īnainte ca să poată fi pervertit. Am spus că sadismul este o
pervertire sexuală; dar īnainte de a vorbi despre pervertire, trebuie să
ai ideea sexualităţii normale; şi īţi poţi da seama
care este pervertirea, deoarece poţi explica pervertirea pe baza a ce este
normal, dar nu poţi explica normalul pe baza pervertirii. Decurge de aici
că Forţa Rea, care se presupune că este pe picior de egalitate
cu Forţa Bună, şi care iubeşte răul la fel cum
Forţa Bună iubeşte binele, este doar o nălucă. Pentru
ca să fie rea, această forţă trebuie să fi avut
lucruri bune pe care să vrea să le urmărească īntr-un mod
greşit; trebuie să fi avut impulsuri bune la īnceput, impulsuri pe
care să le poată perverti. Dar dacă această forţă
este rea, ea nu-şi poate genera sieşi nici lucruri bune pe care
să le dorească şi nici impulsuri bune pe care să le
pervertească. Trebuie să primească amīndouă acestea de la
Forţa Bună. Dacă aşa stau lucrurile, Forţa Rea nu este
independentă. Ea face parte din lumea Forţei Bune: fie că a fost
creată de Forţa Bună, fie că amīndouă au fost create
de o forţă superioară lor.
Putem explica lucrul acesta
mai simplu. Pentru a fi rea, Forţa Rea trebuie să existe şi
să aibă inteligenţă şi voinţă. Dar
existenţa, inteligenţa şi voinţa sīnt bune īn sine. Prin
urmare, Forţa Rea trebuie să le obţină de la Forţa
Bună: chiar şi pentru a fi rea, ea trebuie să īmprumute sau
să fure ceva de la oponenta ei. Īncepeţi acum să
īnţelegeţi de ce creştinismul a spus īntotdeauna că
diavolul este un īnger căzut? Aceasta nu este doar o poveste pentru copii.
Este recunoaşterea reală a faptului că răul este un
parazit, nu un lucru originar. Energiile care īi permit răului să
existe sīnt energii care i-au fost date de Forţa Bună. Toate
lucrurile care īi permit unui om rău să fie īntr-adevăr rău
sīnt lucruri bune īn sine hotărīrea, dibăcia,
īnfăţişarea plăcută, existenţa īn sine. Acesta
este motivul pentru care dualismul, īntr-un sens strict, nu este o idee
valabilă.
Eu recunosc de bunăvoie
că adevăratul creştinism (spre deosebire de creştinismul
diluat) se apropie de dualism mai mult decīt cred oamenii. Unul dintre
lucrurile care m-au surprins cīnd am citit pentru prima dată cu atenţie
Noul Testament a fost că acesta vorbeşte atīt de mult despre
Forţa īntunecată din univers un spirit rău puternic, despre
care se crede că este Forţa care cauzează moartea, boala şi
păcatul. Diferenţa este că creştinismul crede că
această Forţă īntunecată a fost creată de Dumnezeu
şi că a fost bună atunci cīnd a fost creată, dar s-a
pervertit. Creştinismul este de acord cu dualismul īn privinţa
faptului că īn univers are loc un război, dar nu consideră
că acesta este un război īntre forţe independente.
Creştinismul consideră că acesta este un război civil, o
rebeliune, şi că noi trăim īntr-o parte a universului care este
ocupată de rebel.
Teritoriu ocupat de
duşman iată ce este lumea aceasta. Creştinismul este
istorisirea modului īn care a coborīt aici regele de drept am putea spune
că a coborīt deghizat şi acum El ne cheamă pe toţi
să luăm parte la o mare campanie de sabotaj. Cīnd te duci la
biserică, tu dai de fapt ascultare unor mesaje secrete de la prietenii
noştri: acesta este motivul pentru care duşmanul este atīt de dornic
să ne oprească să mergem. El ne opreşte folosindu-se de
prejudecăţile noastre, de lenea noastră şi de snobismul
nostru intelectual. Ştiu că cineva mă poate īntreba: Ai
intenţia, īn vremea aceasta, să-1 reintroduci pe vechiul nostru
prieten, diavolul cu copite şi cu coarne cu tot? Ei bine, nu ştiu
ce legătură are vremea aceasta cu problema. Şi nici copitele
şi coarnele. Dar īn celelalte privinţe răspunsul meu este: Da,
intenţionez să o fac. Eu nu am pretenţia că aş
cunoaşte ceva despre īnfăţişarea lui personală.
Dacă cineva vrea cu adevărat să-1 cunoască mai bine, eu
i-aş spune acelei persoane: Nu-ţi face probleme. Dacă vrei cu
adevărat să-1 cunoşti, īl vei cunoaşte. Dacă īţi
va face plăcere cīnd īl vei cunoaşte, aceasta este cu totul altă
problemă.
1. Concepţii
rivale despre Dumnezeu
Mi s-a cerut să vă spun ce cred creştinii şi am să
īncep prin a vă spune un lucru pe care creştinii nu trebuie să-1
creadă. Dacă eşti creştin, nu trebuie să crezi că
toate celelalte religii sīnt pur şi simplu greşite īn totalitate.
Dacă eşti ateu, trebuie să crezi că ideea centrală din
toate religiile lumii este pur şi simplu o imensă greşeală.
Dacă eşti creştin, ai libertatea să crezi că toate
aceste religii, chiar şi cele mai bizare, conţin cel puţin un
sīmbure de adevăr. Cīnd eu am fost ateu, a trebuit să īncerc să
mă conving pe mine īnsumi că majoritatea oamenilor au greşit
īntotdeauna cu privire la problema cea mai importantă pentru ei; cīnd am
devenit creştin, am putut adopta o concepţie mai liberală. Desigur,
a fi creştin īnseamnă să crezi că acolo unde creştinii
se deosebesc de celelalte religii, creştinismul are dreptate şi
ceilalţi greşesc. La fel ca şi īn aritmetică nu
există decīt un singur răspuns corect la o adunare, şi toate
celelalte răspunsuri sīnt greşite, dar unele dintre răspunsurile
greşite sīnt mai aproape de adevăr decīt altele.
Prima mare
īmpărţire a omenirii este īntr-o majoritate, cei care cred īntr-un
Dumnezeu oarecare sau īn zei, şi o minoritate, cei care nu cred. Īn
privinţa aceasta, creştinismul face parte din rīndurile
majorităţii situīndu-se pe aceeaşi linie cu grecii şi
romanii antici, cu sălbaticii moderni, cu stoicii, platonicii,
hinduşii, mahomedanii etc, şi se opune materialismului vest-european
modern.
Trec acum la următoarea
mare īmpărţire. Oamenii care cred īn Dumnezeu pot fi
īmpărţiţi potrivit cu felul de Dumnezeu īn care cred.
Există două idei diferite cu privire la acest subiect. Una dintre ele
este ideea că El este mai presus de bine şi rău. Noi, oamenii,
spunem că un lucru este bun şi altul este rău. Dar după
părerea unora, acesta este doar un punct de vedere uman. Oamenii
aceştia spun că pe măsură ce devii mai īnţelept,
eşti mai puţin īnclinat să spui că ceva este bun sau
rău şi vei īnţelege cu atīt mai limpede că orice lucru este
bun īntr-o privinţă şi rău īn alta şi că nimic nu
ar fi putut fi altfel. Īn consecinţă, oamenii aceştia cred
că mult īnainte de a ajunge la punctul de vedere divin, această distincţie
trebuie să dispară cu totul. Cancerul īl categorisim drept rău,
spun ei, deoarece īl ucide pe om; dar ai putea să spui şi că un
chirurg de succes este rău, deoarece el ucide cancerul, totul depinde de
punctul de vedere din care priveşti lucrurile.
Cealaltă idee,
opusă primeia, este că Dumnezeu este cu desăvīrşire bun
sau drept, un Dumnezeu care se situează pe o anumită poziţie,
care iubeşte dragostea şi urăşte ura, care vrea ca noi
să ne comportăm īntr-un anumit fei şi nu īn altul. Prima dintre
aceste concepţii care-L consideră pe Dumnezeu mai presus de bine
şi rău este numită panteism. A fost o idee susţinută
de marele filozof german Hegel şi, din cīte īnţeleg eu, a fost
susţinută şi de hinduşi. Cealaltă concepţie este
susţinută de evrei, mahomedani şi creştini.
Alături de această
diferenţă majoră īntre panteism şi ideea creştină
despre Dumnezeu, mai este de obicei īncă una. Panteiştii cred de
obicei că, īntr-un fel, Dumnezeu īnsufleţeşte universul la fel
cum tu īnsufleţeşti propriul tău trup, că universul aproape
că este Dumnezeu, aşa īncīt dacă nu ar exista universul, nu ar
exista nici Dumnezeu şi că tot ce există īn univers este o parte
din Dumnezeu. Ideea creştină este complet diferită.
Creştinii cred că Dumnezeu a inventat şi a creat universul, la
fel cum un om creează un tablou sau cum compune o melodie. Pictorul nu
este o pictură şi el nu moare atunci cīnd pictura lui este
distrusă. Aţi putea spune: El a pus o mare parte din sine īn acel
tablou, dar aceasta nu īnseamnă decīt că toată frumuseţea
şi atractivitatea tabloului s-a născut īn capul pictorului. Arta lui
nu este īn tablou īn acelaşi fel īn care este īn gīndirea sau īn mīinile
lui. Aş vrea să īnţelegeţi cum această
diferenţă īntre panteişti şi creştini este legată
de cealaltă. Dacă nu iei īn serios distincţia dintre bine
şi rău, atunci este uşor să spui că tot ce se
află īn lumea aceasta este o parte din Dumnezeu. Bineīnţeles
īnsă că dacă socoteşti că unele lucruri sīnt cu
adevărat rele şi că Dumnezeu este cu adevărat bun, nu
poţi face afirmaţii de felul celor de mai sus. Trebuie să crezi că
Dumnezeu este separat de lume şi că anumite lucruri pe care le vedem
īn lume sīnt contrare voinţei Lui.
Cīnd este confruntat cu
cancerul sau cu o mocirlă, panteistul poate spune: Dacă ai putea
vedea lucrul acesta din perspectiva divină, ţi-ai da seama că
şi lucrul acesta este Dumnezeu. Creştinul răspunde: Nu spune
asemenea absurdităţi. Creştinismul este o religie
luptătoare. Creştinismul crede că Dumnezeu a făcut lumea
că spaţiul şi timpul, căldura şi frigul, toate
culorile şi gusturile, toate animalele şi plantele, sīnt lucruri pe
care Dumnezeu le-a născocit īn gīndirea Sa, aşa cum un om
născoceşte o poveste. Dar creştinismul crede de asemenea că
o mulţime de lucruri s-au stricat īn lumea pe care a făcut-o Dumnezeu
şi crede că Dumnezeu insistă, şi insistă cu multă
energie, ca noi să īndreptăm acele lucruri.
Desigur, aceasta ridică
o īntrebare foarte dificilă. Dacă lumea a fost făcută de un
Dumnezeu bun, de ce s-a stricat lumea atīt de mult? Multă vreme eu am
refuzat să ascult răspunsurile creştinilor la această
īntrebare, deoarece am avut sentimentul că orice aţi spune şi
oricīt de ingenioase ar fi răspunsurile voastre, oare nu este mult mai
simplu şi mai uşor să spui că lumea nu a fost creată
de o forţă inteligentă? Oare nu sīnt toate argumentele voastre o
īncercare complicată de a evita răspunsul evident? Dar aceasta mi-a
pus o altă problemă dificilă.
Argumentul meu īmpotriva
existenţei lui Dumnezeu a fost că universul părea crud şi
nedrept. Dar de unde am eu ideea aceasta de drept şi nedrept? Un om nu
spune că o linie este strīmbă decīt dacă are o idee oarecare ce
īnseamnă o linie dreaptă. Cu ce am comparat eu universul atunci cīnd
am spus că este nedrept? Dacă toate lucrurile sīnt rele şi fără
sens, de la A la Z, de ce eu, care ar trebui să fac parte din ele,
descopăr că am o reacţie atīt de violentă īmpotriva lor?
Omul se simte ud atunci cīnd cade īn apă, pentru că omul nu este un
animal acvatic: peştele nu s-ar simţi ud. Desigur, aş fi putut
renunţa la ideea mea de dreptate spunīnd că nu era decīt o idee
personală. Dar dacă am făcut aşa, īntregul meu argument
īmpotriva lui Dumnezeu s-a prăbuşit pentru că argumentul se
baza pe afirmaţia că lumea este cu adevărat nedreaptă, nu
doar că lumea se īntīmplă să nu fie pe placul capriciilor mele
personale. Astfel, īn īnsăşi īncercarea de a dovedi că Dumnezeu
nu există cu alte cuvinte, īn īncercarea de a dovedi că īntreaga
realitate este lipsită de sens m-am văzut forţat să
presupun că o parte a realităţii şi anume, ideea mea de
dreptate are sens. īn consecinţă, ateismul se dovedeşte a fi
prea simplu. Dacă īntregul univers ar fi lipsit de sens, noi n-ar fi
trebuit să descoperim niciodată că nu are sens, la fel cum,
dacă nu ar exista lumină īn univers şi, prin urmare, nu ar
exista făpturi cu ochi, noi nu ne-am da seama niciodată că este
īntuneric. Īntunericul ar fi lipsit de sens.
Cartea I: Binele
şi răul ca indicii cu privire la semnificaţia universului
5. Avem motive să
fim neliniştiţi
Am īncheiat ultimul capitol cu ideea că
prin Legea Morală cineva sau ceva din afara universului material
acţionează asupra noastră. M-am aşteptat ca atunci cīnd am
ajuns la punctul acela unii dintre cititori să fi simţit o oarecare
iritare. Poate că aţi crezut că v-am trişat că am
ambalat cu grijă o trăncăneală religioasă ca să
arate ca o filozofie. Poate că aţi avut sentimentul că
eraţi gata să mă ascultaţi cītă vreme aţi
considerat că aveam de spus ceva nou; dar dacă se dovedeşte a fi
doar religie, ei bine, lumea a īncercat soluţia aceasta şi tu nu mai poţi
īntoarce ceasul īnapoi. Dacă cineva simte astfel, aş vrea să-i
spun trei lucruri.
Mai īntīi, cu privire la
īntoarcerea ceasului īnapoi. Credeţi că aş glumi dacă
v-aş spune că puteţi da ceasul īnapoi, şi dacă ceasul
arată ora greşită adeseori acesta este tocmai lucrul normal pe
care trebuie să-1 faceţi? Aş vrea īnsă să mă
īndepărtez de ideea ceasurilor. Noi toţi dorim progresul, dar progres
īnseamnă să ajungi cīt mai aproape de locul unde vrei să fii.
Dacă ai făcut o cotitură greşită, a continua să
mergi īnainte pe acelaşi drum nu te duce mai aproape de ţintă.
Dacă eşti pe drumul greşit, progres īnseamnă să te
īntorci şi să mergi pīnă la drumul bun; īn cazul acesta, omul
care se īntoarce cel mai curīnd la drumul bun este omul cel mai progresist.
Noi toţi am observat
lucrul acesta atunci cīnd am făcut socoteli de aritmetică. Cand am
īnceput greşit o adunare, cu cīt īmi dau seama mai repede că am
greşit şi o iau de la īnceput, cu atīt mai repede voi reuşi. Nu
există nimic progresist īn a fi īncăpăţīnat şi a
refuza să admiţi că ai greşit. Eu cred că dacă
vă uitaţi la starea prezentă a lumii, este foarte clar că
omenirea a făcut o greşeală enormă. Noi sīntem pe drumul
greşit. Şi dacă este aşa, trebuie să ne īntoarcem. A
ne īntoarce din cale este cel mai rapid mod de a īnainta.
Īn a doilea rīnd, gīndurile
mele nu s-au transformat īncă īntr-o trăncăneală
religioasă. Pīnă īn prezent, nu am ajuns la Dumnezeul vreunei
religii, cu atīt mai puţin la Dumnezeul unei anumite religii numită
creştinism. Pīnă acum am arătat doar că īn spatele Legii
Morale se află Cineva sau Ceva. Nu luăm nimic din Biblie sau din
īnvăţăturile bisericilor; noi īncercăm să vedem ce
putem descoperi prin resursele noastre proprii cu privire la acest Cineva.
Şi vreau să spun clar că ceea ce descoperim prin resursele
noastre este un lucru şocant. Avem două dovezi cu privire la acel
Cineva. Prima dovadă este universul pe care El 1-a creat. Dacă am
folosi numai această dovadă ca ghid, cred că am putea trage
concluzia că El a fost un mare artist (pentru că universul este un
loc minunat), şi īn acelaşi timp neīndurător şi neprietenos
faţă de om (pentru că universul este un loc foarte periculos
şi īnfricoşător). Cealaltă dovadă este Legea
Morală pe care a pus-o El īn minţile noastre. Aceasta este o dovadă
mai bună decīt cealaltă, deoarece este o informaţie din surse
interne. Descoperi mai multe despre Dumnezeu din Legea Morală decīt din
univers īn general, la fel cum descoperi mai multe despre un om dacă
asculţi conversaţiile lui, decīt dacă priveşti o casă
pe care a construit-o.
Acum, din această a doua
dovadă noi conchidem că Fiinţa care controlează universul
este intens interesată de comportarea corectă de corectitudine,
altruism, curaj, bună credinţă, cinste şi credibilitate. Īn
sensul acesta, ar trebui să fim de acord cu descrierea făcută de
creştinism şi de alte cāteva religii, că Dumnezeu este bun.
Dar să nu ne grăbim īn privinţa aceasta. Legea Morală nu ne
dă nici un temei să credem că Dumnezeu este bun īn sensul
că ar fi indulgent sau maleabil sau īnţelegător. Nu există
nimic indulgent īn Legea Morală. Ea este inflexibilă. Ea īţi
spune să faci lucrul care este corect şi nu pare să-i pese cīt
de dureros, cīt de periculos sau cīt de dificil este lucrul acela. Dacă
Dumnezeu este ca şi Legea Morală, El nu este īngăduitor. Nu are
rost, īn stadiul acesta să spunem că printr-un Dumnezeu bun
īnţelegem un Dumnezeu care poate ierta. Să nu ne grăbim. Numai o
Persoană poate ierta. Nu am ajuns īncă să vorbim despre un
Dumnezeu personal L-am văzut doar ca pe o forţă,
acţionīnd īn spatele Legii Morale, şi care se aseamănă cu
gīndirea mai mult decīt cu orice altceva. Cu toate acestea, se poate ca El
să se deosebească foarte mult de o Persoană. Dacă este o
gīndire pur impersonală, s-ar putea să nu aibă nici un sens
să-i ceri să fie tolerantă cu tine sau să treacă ceva
cu vederea, după cum nu are nici un sens să ceri tablei
īnmulţirii să fie tolerantă atunci cīnd ai făcut
greşit adunările. Rezultatul inevitabil este un răspuns
greşit.
De asemenea, nu are rost
să spui că dacă există un Dumnezeu de felul acesta o
bunătate impersonală absolută atunci nu-ţi place de El
şi nu intenţionezi să-ţi baţi capul cu privire la El.
Problema este că o parte din tine este de partea Lui şi este de acord
cu El īn condamnarea lăcomiei umane, a īnşelătoriei şi a
exploatării. Poate vrei ca El să facă o excepţie īn cazul
tău, să te treacă cu vederea numai de data aceasta; dar īn
adīncul tău ştii că dacă Forţa care conduce lumea nu
detestă īn mod real şi invariabil acel gen de comportare, ea nu poate
fi bună. Pe de altă parte, noi ştim că dacă
există o bunătate absolută, aceasta trebuie să deteste
majoritatea lucrurilor pe care le facem noi. Aceasta este dilema teribilă
īn care ne aflăm. Dacă universul nu este guvernat de o bunătate
absolută, atunci toate eforturile noastre sīnt zadarnice cīnd le privim īn
perspectivă. Dar dacă universul este guvernat de o bunătate
absolută, atunci noi īnşine ne facem īn fiecare zi duşmani ai
acelei bunătăţi şi nu există nici cea mai mică
şansă să fim mai buni mīine, şi de aceea situaţia
noastră este tot fără nădejde. Nu ne putem lipsi de ea [de
bunătatea absolută] şi nu putem convieţui cu ea. Dumnezeu
este singura mīngīiere, dar El este şi teroarea supremă: lucrul de
care avem cea mai mare nevoie şi lucrul de care vrem cel mai mult să
ne ascundem. El este singurul nostru aliat posibil, dar noi ne-am făcut
duşmanii Lui. Unii oameni vorbesc de parcă ar fī amuzant să
īntīlnească privirea bunătăţii absolute. Ei trebuie să
se gīndească bine. Ei īncă se mai joacă cu religia.
Bunătatea este fie cea mai mare siguranţă, fie cel mai mare
pericol īn funcţie de modul īn care reacţionezi faţă de
ea. Şi noi am reacţionat īn mod greşit.
Īn al treilea rīnd: Cīnd eu
am ales să ajung la subiectul meu real pe calea aceasta ocolită, nu
am īncercat să vă trişez īn vreun fel. Am avut un motiv cu totul
diferit. Motivul meu este că creştinismul nu are nici un sens
pīnă cīnd nu eşti confruntat cu realităţile pe care le-am descris.
Creştinismul le spune oamenilor să se căiască şi le
promite iertare. Prin urmare, el nu are să le spună nimic (din cīte
ştiu eu) oamenilor care nu ştiu că au făcut ceva de care
trebuie să se căiască şi care nu simt că au nevoie de
iertare. Abia după ce ţi-ai dat seama că există o Lege
Morală reală, că există o Forţă īn spatele legii
şi că tu ai călcat acea lege şi te-ai făcut
duşmanul acelei Forţe abia atunci, nici măcar o clipă mai
devreme, īncepe creştinismul să aibă sens. Cīnd ştii
că eşti bolnav, vei asculta de doctor. Cīnd īţi dai seama
că poziţia noastră este aproape disperată, abia atunci
īncepi să īnţelegi despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o
explicaţie a modului īti care am ajuns īn starea actuală de a urī
bunătatea şi, īn acelaşi timp, de a o iubi. Ei oferă o
explicaţie despre modul īn care Dumnezeu poate să fie această
gīndire impersonală īndărătul Legii Morale, şi cu toate
acestea să fie o Persoană. Ei īţi spun cum cerinţele
acestei legi, pe care tu şi eu nu le putem īmplini, au fost īmplinite īn
contul nostru, cum Dumnezeu īnsuşi a devenit om ca să-1
mīntuiască pe om de dezaprobarea lui Dumnezeu.
Este o poveste veche, şi
dacă vreţi să o cunoaşteţi sīnt sigur că
veţi consulta persoane care au mai multă autoritate decīt mine
să vorbească despre ea. Eu nu fac decīt să le cer oamenilor să
se confrunte cu faptele reale să īnţeleagă īntrebările la
care creştinismul pretinde că are un răspuns. Sīnt nişte
realităţi īnfricoşătoare. Aş vrea să pot spune
ceva mai plăcut, dar trebuie să spun ceea ce cred că este
adevărat. Desigur, sīnt de acord că religia creştină,
privită īn perspectivă, este un lucru care aduce o mīngīiere
negrăită. Dar ea nu īncepe cu mīngīierea; ea īncepe cu spaima pe care
am descris-o şi nu are nici un rost să īncercăm să trecem
la acea mīngīiere fără să trecem mai īntīi prin spaimă. Īn
religie, ca şi īn război şi īn orice altceva, mīngīierea este
lucrul pe care nu-1 poţi obţine căutīndu-1. Dacă cauţi
adevărul, s-ar putea să găseşti mīngīiere īn final; dacă
urmăreşti mīngīierea, nu vei găsi nici mīngīiere şi nici
adevăr la īnceput vei avea numai vorbe goale şi iluzii, iar la
sfīrşit disperare. Cei mai mulţi dintre noi au trecut de faza
plină de iluzii īn care ne aflam īnainte de război cu privire la
politica internaţională. Este vremea să facem acelaşi lucru
cu religia.
4. Ce se ascunde īn spatele legii?
Să rezumăm cele spuse pīnă
acum. īn cazul pietrelor, pomilor şi lucrurilor de felul acesta, ceea ce
noi numim Legile Naturii ar putea să nu fie decīt o figură de stil.
Cīnd spui că natura este guvernată de anumite legi, aceasta poate
să īnsemne doar că, īn realitate, natura se comportă īntr-un
anumit mod.
S-ar putea ca aşa-numitele legi să
nu fie ceva real ceva mai presus şi dincolo de faptele reale pe care le
observăm. Dar īn cazul Omului, am văzut că lucrurile nu stau
aşa. Legea Naturii Umane, sau Legea Binelui şi Răului, trebuie
să fie ceva mai presus şi dincolo de faptele reale ale
comportării umane. In cazul acesta, īn afară de faptele reale mai
există ceva o lege reală pe care noi nu am inventat-o şi de
care ar trebui să ascultăm.
Aş vrea să ne gīndim la ce ne spune
aceasta cu privire la universul īn care trăim. De cīnd au fost oamenii īn
stare să gīndească, ei s-au īntrebat ce este de fapt universul acesta
şi cum a ajuns el să existe. Şi, īn linii foarte mari, au fost
susţinute două concepţii.
Mai īntīi, este aşa-numita
concepţie materialistă. Oamenii care aderă la această
concepţie cred că materia şi spaţiul există prin sine,
că au existat īntotdeauna şi nimeni nu ştie de ce există.
Ei cred că materia, comportīndu-se īn anumite moduri fixe, s-a īntīmplat,
dintr-un capriciu, să producă făpturi cum sīntem noi,
făpturi care sīnt īn stare să gīndească. Cu o şansă de
una īntr-o mie, ceva a lovit soarele nostru şi 1-a făcut să
producă planetele; şi printr-o altă şansă dintr-o mie,
substanţele chimice necesare vieţii şi temperatura
potrivită s-a īntīmplat să existe pe una dintre aceste planete,
şi o parte a materiei de pe acest pămīnt a devenit vie; apoi,
printr-o foarte lungă serie de īntīmplări, făpturile vii s-au
dezvoltat şi au dat naştere la făpturi cum sīntem noi.
Cealaltă concepţie este cea
religioasă. (Vezi nota de la sfīrşitul capitolului.) Potrivit
acesteia, ceea ce se află īn spatele acestui univers se aseamănă
mai mult cu gīndirea decīt cu orice alt lucru pe care-1 cunoaştem noi. Cu
alte cuvinte, este ceva conştient, ceva ce are nişte scopuri şi
care preferă un lucru faţă de altul. Şi potrivit acestei
concepţii, acel Ceva a creat universul, īn parte pentru scopuri pe care nu
le cunoaştem, dar īn parte cel puţin īntr-o oarecare
măsură pentru a produce făpturi ca şi sine vreau
să spun prin aceasta că asemănarea stă īn principal īn
faptul că făpturile create sīnt īnzestrate cu gīndire.
Să nu credeţi că una dintre
aceste concepţii a fost susţinută īn urmă cu multă vreme
şi că cealaltă a īnlocuit-o treptat. Pretutindeni unde au
existat oameni care au gāndit, au apărut amīndouă concepţiile.
Mai observaţi īncă un lucru. Pe baza ştiinţei, īn sensul
obişnuit al cuvāntului, nu puteţi afla care dintre concepţii
este corectă. Ştiinţa operează prin experimente. Ea
urmăreşte modul īn care se comportă lucrurile. Privită īn
perspectivă, orice afirmaţie ştiinţifică, oricīt ar
părea de complicată, se reduce la ceva de genul: Am orientat
telescopul spre o anumită parte a cerului la ora 2:20 a.m.., īn ziua de 15
ianuarie, şi am observat următoarele lucruri
; sau: Am pus o
anumită cantitate din substanţa cutare īntr-un vas şi am
īncălzit-o la temperatura cutare şi a reacţionat īn felul următor.
Să nu credeţi că spun ceva īmpotriva ştiinţei: Eu nu
spun decīt care este rolul ştiinţei. Cu cīt este cineva mai īnaintat
īn ştiinţă, cu atīt mai mult (cred eu) va fi de acord cu mine
că acesta este rolul ştiinţei şi este un rol foarte
folositor şi necesar.
Dar motivul pentru care ceva a ajuns să
existe şi dacă există ceva īn spatele lucrurilor pe care le
observă ştiinţa ceva de o natură diferită aceasta
nu este o īntrebare ştiinţifică. Dacă există Ceva īn
spatele lucrurilor, acest Ceva va trebui să rămīnă cu totul
necunoscut oamenilor sau va trebui să se facă pe sine cunoscut
īntr-un mod oarecare. Afirmaţia că există un asemenea lucru
şi orice afirmaţie care contestă existenţa lui nu sīnt
afumaţii pe care să le poată face ştiinţa. Cei care
fac asemenea afirmaţii sīnt de obicei ziariştii şi romancierii
care au prins cāteva adevăruri răzleţe necoapte ale
ştiinţei, din vreo carte.
La urma urmei, aceasta este o problemă
de bun simţ. Să presupunem că ştiinţa ar deveni cāndva
atīt de completă īncāt să cunoască fiecare lucru din īntregul
univers. Nu este oare limpede că īntrebări de felul: De ce
există universul?, De ce funcţionează īn acest fel?, Are
universul vreun sens? ar rămīne tot fără răspuns?
Ei bine, situaţia ar fi disperată
dacă n-ar mai fi un lucru. Există un singur lucru şi numai unul
īn īntregul univers despre care ştim mai mult decāt am putut afla prin
observaţii exterioare. Acel lucru unic este Omul. Noi nu numai că-i
observăm pe oameni, noi sīntem oameni. In cazul acesta noi avem, ca
să zicem aşa, informaţii din interior; noi sīntem īn centrul
cunoaşterii. Din pricina acestui fapt, noi ştim că oamenii se
află sub o lege morală, pe care nu ei au făcut-o, pe care nu o
pot uita nici chiar atunci cīnd īncearcă şi de care ei ştiu că
trebuie să asculte.
Remarcaţi ideea următoare. Oricine
care studiază Omul din afară, aşa cum studiem electricitatea sau
verzele, fără să cunoască limbajul nostru şi, īn
consecinţă, fără să fie īn stare să
obţină informaţii de la noi, ci doar să observe ce am
făcut, nu va găsi nici cea mai mică dovadă că noi avem
această lege morală. Cum ar putea să găsească vreo
dovadă? Căci observaţiile lui i-ar arăta numai ceea ce am
făcut noi, iar legea morală este cu privire la ce ar trebui să
facem.
Pe baza aceluiaşi raţionament,
dacă ar exista ceva mai presus şi dincolo de faptele observate īn
cazul pietrelor sau al fenomenelor naturale, noi, studiindu-le din exterior, nu
am putea spera să descoperim vreodată acel ceva.
Problema, īn cazul acestei īntrebări,
este următoarea: Noi vrem să ştim dacă universul este din
īntīmplare ceea ce este sau dacă există īn spatele lui o putere care
īl face să fie ceea ce este. īntrucāt acea putere, dacă există,
nu ar fi unul dintre faptele observate, ci o realitate care le cauzează,
ea nu poate fi descoperită printr-o simplă observare a faptelor.
Există numai un singur caz īn care noi
putem afla dacă există ceva mai mult decīt ceea ce observăm:
cazul nostru. Īn cazul nostru, noi descoperim că acel ceva există.
Am putea formula lucrul acesta īn alt fel. Dacă există o putere
guvernantă īn afara universului, ea nu ni se poate arăta ca unul
dintre faptele din interiorul universului după cum nici arhitectul unei
case nu poate fi un perete, o scară sau un şemineu din casa aceea.
Singurul mod īn care ne-am putea aştepta
ca acel ceva să ni se arate ar fi īnăuntrul nostru, ca o
influenţă sau ca o comandă care īncearcă să ne
facă să ne comportăm īntr-un anumit fel. Şi tocmai acesta
este lucrul pe care-1 descoperim īn noi īnşine. Oare nu ar trebui să
ne ridice īntrebări faptul acesta? Īn singurul caz īn care poţi
aştepta să primeşti un răspuns, răspunsul se
dovedeşte a fi Da. In celelalte cazuri, īn care nu primeşti un
răspuns, īţi poţi da seama de ce nu-1 primeşti.
Să presupunem că cineva m-ar
īntreba, atunci cīnd văd un om īn uniformă albastră mergīnd pe
stradă şi lăsīnd mici pacheţele de hīrtie la fiecare
casă, de ce cred eu că ele conţin scrisori. Ar trebui să-i
răspund: Pentru că ori de cāte ori el lasă un asemenea pacheţel
pentru mine, eu descopăr că pacheţelul conţine o
scrisoare. Dacă interlocutorul meu ar obiecta: Dar tu nu ai văzut
niciodată toate acele scrisori pe care crezi că le primesc
ceilalţi oameni, ar trebui să-i spun: Bineīnţeles că nu
le-am văzut şi nici nu mă aştept să le văd,
pentru că ele nu īmi sīnt adresate mie. Eu pot deduce conţinutul
pachetelor pe care nu-mi este permis să le deschid prin conţinutul
celor pe care mi se permite să le deschid.
Lucrurile stau la fel şi cu problema
noastră. Singurul pachet pe care mi se permite să-1 deschid este
Omul. Cīnd īl deschid, īn special cīnd deschid pachetul acelui om care sīnt Eu
īnsumi, descopăr că eu nu exist de capul meu, ci că sīnt sub o
lege; descopăr că cineva sau ceva vrea ca eu să mă comport
īntr-un anumit fel. Bineīnţeles, eu nu cred că dacă aş
putea intra īn interiorul unei pietre sau al unui pom aş descoperi exact
acelaşi lucru, după cum nu cred că toţi oamenii de pe
stradă primesc aceleaşi scrisori pe care le primesc eu.
Ar trebui să mă aştept să
descopăr, de exemplu, că piatra trebuie să se supună legii gravitaţiei
că īn timp ce expeditorul scrisorii mie īmi spune doar să ascult de
legea naturii mele umane, El obligă piatra să asculte de legile
naturii ei de piatră. Dar ar trebui să mă aştept să
descopăr că īn ambele cazuri a existat, ca să zic aşa, un expeditor,
o Forţă care este īn spatele faptelor, un Regizor, un
Ghid.
Să nu credeţi că merg mai
repede decīt merg īn realitate. īncă nu am ajuns la o sută de
kilometri de Dumnezeul teologiei creştine. Singurul lucru pe care-l am
pīnă īn prezent este Ceva care conduce universul şi care apare īn
mine ca o lege care mă īndeamnă să fac binele şi care
mă face să mă simt răspunzător şi stingherit
atunci cīnd fac răul. Cred că trebuie să presupunem că
dintre toate lucrurile pe care le cunoaştem, acest Ceva se
aseamănă cel mai bine cu gīndirea pentru că, la urma urmei,
singurul lucru pe care-l cunoaştem, īn afara gīndirii, este materia,
şi este greu să-ţi imaginezi că o fărīmă de
materie dă instrucţiuni. Desigur, nu este necesar să fie ca
şi gīndirea, şi cu atīt mai puţin ca o persoană. Īn
capitolul care urmează vom vedea clar că putem descoperi şi alte
lucruri despre acest Ceva.
Dar trebuie să vă spun un cuvīnt de
avertizare. Īn ultima sută de ani s-au spus multe cuvinte fără
esenţă despre Dumnezeu. Intenţia mea nu este să fac
aşa ceva. Puteţi da la o parte orice de felul acela.
NOTA. Pentru a limita lungimea acestei
secţiuni atunci cīnd a fost radiodifuzată, am menţionat numai
concepţia materialistă şi concepţia religioasă. Pentru
a da o imagine completă ar trebui să menţionez concepţia
intermediară numită filozofia Elanului Vital, sau Evoluţionism
Creator sau Evoluţionism Emergent.
Cea mai inteligentă expunere a ei o avem
īn lucrările lui Bernard Shaw, dar cea mai profundă este īn
lucrările lui Bergson. Oamenii care au īmbrăţişat
această concepţie susţin că micile variaţii prin care
viaţa de pe această planetă a evoluat de la formele cele mai
simple pīnă la Om nu au avut loc la īntīmplare, ci datorită
năzuinţei sau scopurilor date de Elanul Vital.
Cand oamenii spun aceasta, noi ar trebui
săi īntrebăm dacă prin Elanul Vital ei īnţeleg ceva ce
gīndeşte. Dacă ei cred că este ceva ce gīndeşte, atunci
gīndirea care aduce viaţa īn fiinţă şi care o duce la
perfecţiune este īn realitate un Dumnezeu, şi concepţia lor
este identică cu cea religioasă.
Dacă nu cred aşa, atunci ce sens
are să spună că ceva fără gīndire
năzuieşte sau are scopuri? Acesta mi se pare mie că este
elementul fatal īn concepţia lor.
Un motiv pentru care mulţi oameni
găsesc că evoluţionismul creator este atīt de
atrăgător este că le dă īn mare măsură mīngīierea
emoţională de a crede īn Dumnezeu, dar fără vreuna dintre
consecinţele mai puţin plăcute. Cīnd ţi se pare potrivit,
cīnd soarele străluceşte şi cīnd nu vrei să crezi că
īntregul univers este doar un dans mecanic al atomilor, este convenabil să
poţi să te gīndeşti la această mare Forţă
misterioasă care īnaintează prin secole şi care te poartă
pe tine pe creasta valului.
Dacă, pe de altă parte, vrei
să faci ceva dubios, Elanul Vital, fiind numai o forţă
oarbă, fără o morală sau o gīndire proprie, nu se va
amesteca īn viaţa ta aşa cum o face acel Dumnezeu stingheritor despre
care am īnvăţat cīnd eram copii. Elanul Vital este un fel de Dumnezeu
īmblīnzit. Poţi să-1 pui īn acţiune cīnd vrei, dar el nu te va
deranja. Obţii astfel toate emoţiile plăcute ale religiei,
fără nici un preţ de plătit.
Este oare Elanul Vital cea mai mare realizare
a fanteziei umane pe care a văzut-o lumea pīnă acum?
3. Realitatea legii
Revin acum la ceea ce am spus la sfīrşitul primului capitol, cīnd am
afirmat că sīnt două lucruri ciudate cu privire la rasa umană.
Primul, că oamenii sīnt obsedaţi de ideea unui anumit fel de
comportare pe care ar trebui să o practice, ceva ce am putea numi purtare
corectă, sau decenţă, sau moralitate, sau Legea Naturii. Al
doilea lucru este că īn realitate ei nu practică acest fel de
comportament. Unii v-aţi putea īntreba de ce spun că lucrul acesta
este ciudat. Poate că vi se pare că este lucrul cel mai firesc din
lume. In particular, poate că vă gīndiţi că sīnt puţin
prea aspru cu rasa umană. La urma urmei, aţi putea spune, ceea ce eu
numesc īncălcarea Legii Binelui şi Răului sau Legea Naturii, nu
īnseamnă decīt că oamenii nu sīnt perfecţi. Şi, īn fond, de
ce să aştept eu ca ei să fie perfecţi? Răspunsul
acesta ar fi corect, dacă ceea ce aş face eu ar fi să stabilesc
exact cītă vină avem īn faptul că nu ne purtăm aşa cum
aşteptăm de la alţii să se poarte.
Dar slujba mea nu este nicidecum aceasta. Īn
momentul de faţă, eu nu mă ocup de vinovăţie; eu
īncerc să descopăr adevărul. Din punctul acesta de vedere,
īnsăşi ideea că ceva este imperfect, că nu este ce ar
trebui să fie, are anumite consecinţe.
Dacă iei o piatră sau un pom, ele sīnt ceea ce sīnt şi se pare
că nu are nici un sens să spui că ar fi trebuit să fie
altfel. Desigur, ai putea spune că piatra are o formă
nepotrivită, dacă vrei să o foloseşti pentru o
grădină alpină, sau poţi spune că pomul este un pom
rău pentru că nu īţi dă atīta umbră cīt ai
aşteptat. Dar singurul lucru pe care-1 spui prin aceste afirmaţii
este că piatra sau pomul se īntīmplă să nu fie potrivite pentru
un scop oarecare al tău. Tu nu acuzi piatra sau pomul, decīt poate īn
glumă, pentru că sīnt aşa cum sīnt. Tu ştii īn realitate
că, dată fiind vremea şi pămīntul, pomul nu putea fi
altfel. Ceea ce noi numim, din punctul nostru de vedere, un pom rău,
este un pom care respectă legile naturii sale īn aceeaşi
măsură ca şi un pom bun.
Aţi observat ce rezultă din
aceasta? Rezultă că ceea ce noi numim īn mod obişnuit legile
naturii modul īn care vremea acţionează asupra unui copac, de
exemplu se poate să nu fie cu adevărat legi īn sensul strict al
cuvīntului, ci numai o figură de stil. Cīnd spui că pietrele care cad
se supun īntotdeauna legii gravitaţiei, oare nu este acelaşi lucru ca
şi cum ai spune că legea nu īnseamnă decīt ceea ce fac pietrele
īntotdeauna? Tu nu crezi de fapt că atunci cīnd īi dai drumul unei
pietre, aceasta īşi aminteşte dintr-o dată că se află
sub porunca de a cădea la pămīnt. Tu nu spui, de fapt, decīt că
piatra cade. Cu alte cuvinte, nu poţi şti cu certitudine dacă
există ceva mai presus şi īn afară de lucrurile īnsele, vreo
lege cu privire la ce ar trebui să se īntīmple, o lege care este distinctă
de ceea ce se īntīmplă de fapt. Legile naturii, aşa cum sīnt aplicate
pietrelor şi copacilor, s-ar putea să īnsemne doar ceea ce
face īn realitate Natura.
Dar dacă ne īndreptăm atenţia spre Legea Naturii Umane, Legea
Conduitei Decente, problema este cu totul diferită. Este clar că legea
nu īnseamnă ceea ce fac de fapt oamenii; aşa cum am spus anterior,
mulţi oameni nu respectă deloc această lege, şi nici un om
nu o respectă īn totalitate. Legea gravitaţiei īţi spune ce fac
pietrele dacă le laşi să cadă, dar Legea Naturii Umane
īţi spune ce ar trebui să facă oamenii şi nu fac. Cu alte
cuvinte, cīnd ai de-a face cu oamenii, intervine ceva ce este mai presus
şi dincolo de faptele propriu-zise. Pe de-o parte ai faptele (modul īn
care se comportă oamenii) şi mai ai altceva (modul īn care ar trebui
să se comporte ei). In restul universului, nu este nevoie de nimic altceva
decīt de fapte. Electronii şi moleculele se comportă īntr-un anumit
fel, şi din acţiunea lor decurg anumite rezultate, şi aceasta
poate fi īntreaga poveste. (Eu nu cred că aceasta este īntreaga poveste,
aşa cum veţi vedea mai tīrziu. Intenţia mea a fost să spun
că, pentru stadiul la care se găseşte prezentarea mea pīnă
acum, aceasta poate să fie īntreaga poveste.) Dar oamenii se comportă
īntr-un anumit fel, şi aceasta nu este īntreaga poveste, pentru că
noi ştim tot timpul că ei ar trebui să se comporte īntr-un
mod diferit.
Faptul acesta este atīt de neobişnuit, īncīt sīntem tentaţi să
īncercăm să-l justificăm prin explicaţii. De exemplu, am
putea īncerca să spunem că atunci cīnd afirmăm despre un om
că nu ar trebui să se comporte aşa cum o face, afirmaţia
noastră are de fapt acelaşi īnţeles ca şi afirmaţia
că piatra are o formă nepotrivită; adică, ceea ce face el
se īntīmplă să nu ne convină nouă. Lucrul acesta īnsă
nu este adevărat. Un om care a ocupat locul de la geam īn tren pentru
că el a fost primul acolo şi un om care sa strecurat īn timp ce eu
eram īntors cu spatele şi mi-a luat geanta, sīnt amīndoi la fel de
jenanţi pentru mine. Dar eu īl acuz pe al doilea [pentru fapta lui]
şi nu īl acuz pe primul. Eu nu mă īnfurii poate cu excepţia
unui moment, pīnă cīnd īmi vin īn fire pe un om care īmi pune
piedică din greşeală; īn schimb, mă īnfurii pe un om care
īncearcă să-mi pună piedică, chiar şi dacă nu
reuşeşte. Cu toate acestea, primul mi-a provocat o durere, īn timp ce
al doilea nu mi-a făcut nimic. Uneori comportarea pe care eu o numesc rea
nu īmi este deloc neconvenabilă, ci dimpotrivă. Īn timp de
război, fiecare parte poate găsi că este foarte folositor
să aibă un trădător de partea cealaltă. Dar deşi
ei īl folosesc şi īl plătesc, īl socotesc o lepădătură
de om.
Prin urmare, nu poţi spune că noi socotim comportarea altora
decentă, pentru simplul motiv că este comportarea care se
īntīmplă să ne fie folositoare. Cīt priveşte comportarea
decentă a noastră īnşine, cred că este foarte clar că
nu īnseamnă o comportare care ne aduce neapărat folos. Asemenea
comportare īnseamnă să te mulţumeşti cu treizeci de lei cīnd
ai fi putut să primeşti trei sute, să-ţi faci cinstit
temele de casă cīnd ţi-ar fi fost mai uşor să copiezi;
să o laşi īn pace pe o fată cīnd ţi-ar fi plăcut
să faci dragoste cu ea, să stai īntr-un loc periculos cīnd ai fi
putut să mergi īntr-un loc mai ferit, să-ţi respecţi
promisiunile pe care ai prefera să nu le respecţi şi să
spui adevărul chiar dacă te face să arăţi ca un
neghiob.
Unii spun că conduita decentă nu este ceea ce foloseşte
fiecărei persoane individuale la un moment dat, ci ceea ce foloseşte
rasei umane īn ansamblul ei; şi că, īn consecinţă, nu este
vorba de nici un mister. La urma urmei, oamenii au oarecare simţ; ei
īşi dau seama că nu poţi avea siguranţă sau fericire
adevărată decīt īntr-o societate īn care fiecare este cinstit,
şi tocmai pentru că īnţeleg lucrul acesta ei īncearcă
să se comporte decent. Acum, este perfect adevărat că
siguranţa şi fericirea pot veni numai de la persoane, clase şi
naţiuni care sīnt cinstite, corecte şi bune unele faţă de
altele. Acesta este unul dintre adevărurile cele mai importante din lume.
Dar el este inadecvat atunci cīnd este vorba să explice de ce avem
sentimente de un anumit fel cu privire la Bine şi Rău. Dacă ne
punem īntrebarea: De ce ar trebui să fiu eu altruist? şi
răspundem: Pentru că este bine pentru societate, am putea īntreba
din nou: De ce să-mi pese mie de ce este bine pentru societate, cu
excepţia cazului cīnd se īntīmplă să-mi fie mie de folos?
şi atunci ar trebui să spui: Pentru că trebuie să fii
altruist răspuns care ne aduce din nou de unde am plecat. Ceea ce spui
este adevărat, dar nu īnaintezi nici un pas.
Dacă ar īntreba cineva ce rost are să joci fotbal, nu ar fi de mare
folos să răspunzi: Ca să īnscrii goluri, pentru că
īncercarea de a īnscrie goluri este jocul īnsuşi, nu motivul jocului,
şi īn felul acesta nu ai face decīt să spui că fotbalul este
fotbal lucru care este adevărat, dar care nu are nici o valoare. De
asemenea, dacă te īntreabă cineva ce rost are să te
comporţi decent, nu are rost să răspunzi: Pentru a fi de folos
societăţii, pentru că īncercarea de a fi de folos societăţii,
cu alte cuvinte, īncercarea de a fi altruist (pentru că societate nu
īnseamnă de fapt altceva decīt alţi oameni), este unul dintre
lucrurile din care constă comportarea decentă; ceea ce spui de fapt
este că o comportare decentă este o comportare decentă. Ai spune
la fel de mult ca şi dacă te-ai fi oprit la afirmaţia: Oamenii
ar trebui să fie altruişti.
Vreau să mă opresc aici. Oamenii ar trebui să fie
altruişti, ar trebui să fie corecţi. Nu că oamenii sīnt
altruişti, nici că lor le place să fie altruişti, ci
că ei ar trebui să fie aşa. Legea Morală sau Legea Naturii
Umane nu este o simplă constatare cu privire la comportarea umană,
după cum Legea gravitaţiei este, sau poate fi, o simplă
constatare despre modul īn care se comportă obiectele grele. Pe de
altă parte, nu este o simplă născocire, pentru că noi nu ne
putem debarasa de ea, şi majoritatea lucrurilor pe care le spunem şi
pe care le gīndim despre oameni s-ar reduce la nonsens dacă am face
aşa. Nu este o simplă afirmaţie despre modul īn care ar trebui
să se comporte oamenii aşa īncīt să ne convină nouă,
deoarece comportarea pe care o numim rea sau incorectă nu este exact
aceeaşi cu comportarea pe care o găsim neconvenabilă, ba
poate fi chiar contrariul ei.
Īn consecinţă, această
Regulă a Binelui şi Răului sau Legea Naturii Umane, sau oricum
am numi-o, trebuie să fie īntr-un fel oarecare o realitate un lucru care
există cu adevărat, nu unul născocit de noi īnşine. Cu
toate acestea, nu este un fapt īn sensul obişnuit al cuvīntului, īn acelaşi
sens īn care comportarea noastră reală este un fapt. Se pare că
va trebui să recunoaştem că există mai multe feluri de
realităţi, că, īn cazul acesta particular, există ceva mai
presus şi dincolo de faptele obişnuite din comportarea oamenilor,
ceva ce este totuşi foarte real o lege reală, pe care nu a
elaborat-o nici unul dintre noi, dar care descoperim că ne este
impusă.
2. Cīteva obiecţii
Dacă cele expuse anterior constituie
temelia, ar fi bine să mă opresc ca să consolidez temelia
īnainte de a trece mai departe. Cīteva dintre scrisorile pe care le-am primit
arată că multor oameni le este greu să īnţeleagă ce
este de fapt această Lege a Naturii Umane, sau Lege Morală sau
Regulă a Comportării Decente.
De exemplu, cineva mi-a
scris: Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare pur şi simplu
instinctul nostru de turmă, care s-a dezvoltat la fel ca şi toate
celelalte instincte ale noastre? Eu nu contest că noi avem un instinct de
turmă, dar nu aceasta īnţeleg eu prin Lege Morală. Noi toţi
ştim ce īnseamnă să fii īmpins de instinct de instinctul de
dragoste maternă, de instinctul sexual sau de instinctul de hrănire.
Īnseamnă că simţi o nevoie sau o dorinţă
puternică de a acţiona īntr-un anumit mod! Şi, desigur, uneori
noi simţim o asemenea dorinţă să ajutăm pe altcineva:
nu īncape īndoială că dorinţa aceea este datorată
instinctului de turmă. Dar a simţi dorinţa de a ajuta este un
lucru cu totul diferit de a avea sentimentul că ar trebui să acorzi
ajutor, fie că vrei, fie că nu vrei.
Să presupunem că
auzi un strigăt după ajutor de la un om aflat īn pericol. Probabil
că vei simţi două dorinţe una este dorinţa de a da
ajutor (datorită instinctului tău de turmă), cealaltă este
dorinţa de a te feri de pericol (datorită instinctului de
conservare). Dar vei descoperi īn sinea ta, īn afară de aceste două
impulsuri, un al treilea lucru care īţi spune că ar trebui să
urmezi impulsul de a ajuta şi că ar trebui să suprimi impulsul
de a fugi. Acum, lucrul acesta care judecă īntre cele două instincte
şi decide care dintre ele să fie īncurajat, nu poate fi unul dintre
ele. Este ca şi cum ai spune că partitura muzicală care īţi
spune, la un moment dat, să cīnţi la pian o anumită notă
şi nu alta, este ea īnsăşi una dintre notele claviaturii. Legea
Morală ne spune melodia pe care trebuie să o cīntăm: instinctele
noastre sīnt doar claviatura.
O altă modalitate de a
vedea că Legea Morală nu este doar unul dintre instinctele noastre
este următoarea: Dacă două instincte sīnt īn conflict, şi
īn gīndirea creaturii nu există nimic altceva decīt cele două
instincte, este evident că instinctul cel mai puternic trebuie să
īnvingă. Dar īn acele momente cīnd sīntem foarte conştienţi de
Legea Morală, ea pare să ne spună de obicei să luăm
partea celui mai slab dintre cele două impulsuri. Probabil că vrei
să fii īn siguranţă mai mult decīt vrei să ajuţi pe un
om care se īneacă: dar Legea Morală īţi spune să-1
ajuţi cu toate acestea. Deseori ea ne spune să īncercăm să
facem impulsul bun mai puternic decīt este el īn mod natural. Vreau să
spun că deseori noi considerăm că este de datoria noastră
să stimulăm instinctul de turmă, prin trezirea imaginaţiei,
prin stīrnirea milei şi aşa mai departe, ca să adunăm
energie suficientă pentru a face lucrul potrivit. Dar este evident că
noi nu acţionăm din instinct atunci cīnd ne propunem să
īntărim mai mult un anumit instinct. Lucrul care īţi spune:
Instinctul tău de turmă este adormit. Trezeşte-l, nu poate fi
īnsuşi instinctul de turmă. Lucrul care īţi spune care notă
de la pian trebuie să fie cīntată mai tare nu poate fi nota
īnsăşi.
Iată un al treilea mod
de a privi problema. Dacă Legea Morală ar fi unul dintre instinctele
noastre, ar trebui să putem găsi īnăuntrul nostru un instinct
care să fi fost īntotdeauna bun, īn terminologia noastră, īntotdeauna
īn armonie cu regula conduitei corecte. Dar nu poţi găsi un asemenea
impuls. Nu există nici un impuls pe care Legea Morală să nu ne
spună să-l suprimăm la un moment dat şi nici un impuls pe
care să nu ne spună uneori să-l īncurajăm. Este greşit
să credem că unele impulsuri ale noastre să zicem, dragostea
maternă sau patriotismul sīnt bune, īn timp ce altele, cum sīnt
instinctul sexual sau instinctul de luptă, sīnt rele. Ce vrem să
spunem este că ocaziile īn care este nevoie ca instinctul de luptă
şi instinctul sexual să fie īnfrīnate sīnt mai frecvente decīt
ocaziile care impun īnfrīnarea dragostei materne sau a patriotismului. Dar
există situaţii īn care este de datoria unui bărbat
căsătorit să īncurajeze impulsul său sexual şi
există situaţii cīnd este de datoria soldatului să īncurajeze
instinctul său de luptă. Există de asemenea ocazii īn care
dragostea mamei pentru copiii ei sau dragostea cuiva pentru ţara lui
trebuie să fie suprimate, pentru a nu duce la nedreptate faţă de
copiii altor oameni sau faţă de alte ţări. In sensul strict
al cuvīntului, nu există impulsuri bune şi impulsuri rele.
Gīndiţi-vă din nou
la un pian. El nu are două feluri de note: note corecte şi note
greşite. Fiecare notă este corectă la un moment dat şi
este greşită la un altul. Legea Morală nu este doar un instinct
oarecare dintr-un set de instincte: ea este ceva ce construieşte un fel de
melodie (melodia pe care o numim bunătate sau conduită corectă)
prin direcţionarea instinctelor.
Pentru că veni vorba,
ideea aceasta are consecinţe practice importante. Cel mai periculos lucru
pe care-l poţi face este să iei unul dintre impulsurile firii tale
şi să faci din el lucrul pe care să-l urmezi cu orice preţ.
Nu există nici un impuls care să nu ne transforme īn demoni dacă
īl luăm ca ghid absolut. Ai putea crede că dragostea de oameni īn
general ar face excepţie, dar nu face. Dacă laşi la o parte
dreptatea, te vei trezi că īncālceşti acorduri şi falsifici
dovezile la judecată de dragul omenirii, şi că īn cele din
urmă devii un om crud şi viclean.
Alţii mi-au scris
spunīnd: Ceea ce numiţi Lege Morală nu este oare doar o
convenţie socială, ceva ce este pus īn noi prin educaţie? Cred
că lucrurile au fost īnţelese greşit īn privinţa aceasta.
Oamenii care pun această īntrebare de obicei socotesc de la sine
īnţeles că dacă noi am īnvăţat un lucru de la
părinţi sau de la īnvăţători, lucrul acela trebuie
să fie doar o invenţie omenească. Bineīnţeles că
lucrurile nu stau aşa. Noi toţi am īnvăţat la
şcoală tabla īnmulţirii. Un copil care a crescut singur pe o
insulă pustie nu ar şti-o. Dar oare rezultă din aceasta că
tabla īnmulţirii este o simplă convenţie umană, ceva ce
oamenii au născocit pentru ei īnşişi şi care ar fi putut fi
altfel dacă ei ar fi vrut aşa? Eu sīnt cu totul de acord cīnd
spuneţi că noi īnvăţăm Regula Conduitei Decente de la
părinţi şi īnvăţători, de la prieteni şi din
cărţi, la fel cum īnvăţăm orice alt lucru. Unele
lucruri pe care le īnvăţăm sīnt simple convenţii care ar fi
putut fi diferite [īn Anglia] noi īnvăţăm să conducem pe
partea stingă a străzii, dar s-ar fi putut la fel de bine ca regula
să fie să conducem pe partea dreaptă dar alte lucruri, cum
este matematica, sīnt adevăruri reale. Problema care se pune este īn care categorie
se īncadrează Legea Naturii Umane.
Există două motive
ca să spunem că ea aparţine aceleiaşi categorii cu
matematica. Primul este că, aşa cum am spus īn primul capitol,
deşi există diferenţe īntre ideile morale dintr-o ţară
sau o epocă şi cele din altă ţară sau altă
epocă, diferenţele nu sīnt de fapt foarte mari nu sīnt aşa de
mari cum īşi īnchipuie cei mai mulţi oameni şi poţi
recunoaşte īn toate aceeaşi lege, īn timp ce īn cazul unor simple
convenţii, cum este partea drumului pe care se circulă sau felul de
īmbrăcăminte al oamenilor, diferenţele pot fi oricīt de mari.
Celălalt motiv este următorul: Cīnd te gīndeşti la
diferenţele dintre moralitatea unui popor şi a altuia, crezi că
moralitatea unui popor este mai bună sau mai rea decīt a altuia?
Schimbările făcute
au fost oare īmbunătăţiri? Dacă nu au fost, atunci nu poate
exista progres moral. Progres nu īnseamnă doar schimbare, ci schimbare īn
mai bine. Dacă nici un set de idei morale nu ar fi mai adevărat sau
mai bun decīt toate celelalte, nu ar avea nici un sens să preferăm
moralitatea lumii civilizate faţă de moralitatea lumii necivilizate,
sau moralitatea creştină faţă de moralitatea nazistă.
In realitate īnsă noi toţi credem că anumite
īnvăţături morale sīnt mai bune decīt altele. Noi credem că
unii oameni care au īncercat să schimbe ideile morale ale epocii lor au
fost ceea ce noi numim reformatori sau pionieri oameni care au īnţeles
moralitatea mai bine decīt semenii lor.
Foarte bine. Momentul īn care
spui că un set de idei morale poate fi mai bun decīt altul, de fapt tu le
evaluezi pe amīndouă prin prisma unui standard şi spui că unul
dintre ele se conformează īn mai mare măsură standardului decīt
celălalt. Dar standardul care le măsoară şi le compară
pe amīndouă este ceva diferit de oricare din aceste două seturi de
idei. De fapt, tu le compari pe amīndouă cu o Moralitate Reală,
admiţīnd că există un Bine real, independent de ce cred oamenii,
şi că ideile unor oameni se apropie mai mult dedt. ale altora de
Binele real. Putem spune lucrul acesta şi īn alt fel. Dacă ideile tale
morale pot fi mai adevărate, iar cele ale naziştilor pot fi mai
puţin adevărate, trebuie să existe ceva o Moralitate
Reală prin raportare la care ele să fie adevărate. Motivul
pentru care ideea ta despre New York poate fi mai mult sau mai puţin adevărată
decāt a mea este că New York-ul este un loc real, care există īn mod
independent de ce crede vreunul dintre noi.
Dacă atunci cīnd fiecare
dintre noi spune New York, fiecare se referă numai la oraşul pe
care mi-l imaginez īn ghidul meu, cum s-ar putea ca ideile cuiva să
fie mai adevărate decīt ale altcuiva? Nu s-ar putea lua īn discuţie
adevărul sau falsitatea lor. Īn acelaşi fel, dacă Regula
Conduitei Decente ar īnsemna doar ceea ce se īntīmplă să aprobe o
naţiune oarecare, nu ar avea nici un sens să spunem că o
naţiune ar fi mai corectă decīt alta īn lucrurile pe care le
aprobă; nu ar avea nici un sens să spunem că lumea ar putea
să devină mai bună sau mai rea din punct de vedere moral.
Concluzia pe care vreau
să o trag aici este că, deşi diferenţele īntre ideile
popoarelor cu privire la Conduita Decentă te fac deseori să
suspectezi că nu există nici o Lege a Conduitei, lege care să
fie naturală şi reală, totuşi lucrurile la care ne gīndim
noi īn legătură cu aceste diferenţe dovedesc exact contrariul.
Mai este un lucru pe care
vreau să-l spun īnainte de a īncheia. Am īntīlnit oameni care
exagerează diferenţele, deoarece ei nu fac distincţie īntre
diferenţele de crez cu privire la faptele reale. De pildă, cineva
mi-a spus: Īn urmă cu trei sute de ani, oamenii din Anglia omorau
vrăjitoarele. Poţi tu spune că aceasta era Regula Naturii Umane
sau Legea Conduitei Corecte? Trebuie remarcat că motivul pentru care noi
nu executăm vrăjitoarele este că noi nu credem că
există vrăjitoare. Dacă am crede dacă am crede cu
adevărat că există asemenea oameni, care s-au vīndut diavolului
şi au primit īn schimb puteri supranaturale de la el, şi dacă ei
ar folosi aceste puteri ca să-i omoare pe semenii lor, ca să-i īnnebunească
sau ca să aducă vreme rea, este cert că toţi am fi de acord
că dacă merită cineva pedeapsa cu moartea, atunci aceia sīnt
tocmai aceşti colaboraţionişti mizerabili.
Nu este nici o
diferenţă de principiu moral aici: diferenţa este doar cu
privire la realitate. Putem să considerăm că este un mare avans
īn cunoaştere să nu mai credem īn vrăjitoare; dar nu este nici
un avans moral dacă nu le executăm atunci cīnd nu credem că
există. Nu se spune despre cineva că este omenos pentru că nu
mai pune curse pentru şoareci, dacă el face lucrul acesta pentru
că el crede că nu mai sīnt şoareci īn casă.
1. Legea Naturii Umane
Oricine a auzit oameni
certīndu-se. Uneori cearta lor pare nostimă, iar alteori pare de-a dreptul
neplăcută; dar oricum ar părea, eu cred că putem
īnvăţa un lucru foarte important dacă ascultăm la lucrurile
pe care le spun ei. Ei spun ceva de genul: Cum ţi-ar place dacă
ţi-ar face ţie cineva lucrul acesta? E locul meu; eu am fost
primul aici Dă-i pace; nu-ţi face nici un rău De ce
să īncepi tocmai tu? Dă-mi o felie din portocala la. Eu
ţi-am dat dintr-a mea Haide, doar mi-ai promis. Oamenii spun lucruri
de felul acesta īn fiecare zi, oameni īnvăţaţi sau
neīnvăţaţi, copii sau oameni mari.
Ceea ce mă
interesează pe mine īn toate aceste remarci este că omul care le face
nu spune doar că īntīmplător purtarea celeilalte persoane nu-i este
pe plac. EI face apel la un standard de conduită care se
aşteaptă să fie cunoscut de cealaltă persoană. Eoarte
rareori se īntīmplă ca persoana cealaltă să răspundă:
Ia mai lasă-mā-n pace cu standardul tău! Aproape īntotdeauna ea
īncearcă să arate că ceea ce a făcut nu īncalcă de
fapt standardul sau că, dacă o face, există o scuză
specială. Ea pretinde că īn cazul acesta aparte există un motiv
special pentru care persoana care a ocupat cea dintīi locul ar trebui să-1
cedeze, sau că lucrurile au fost diferite atunci cīnd a primit o felie de
portocală, sau că s-a īntīmplat ceva care o īmpiedică
să-şi respecte promisiunea.
S-ar părea, de fapt,
că amīndouă părţile au avut īn gīnd o Lege sau o
Regulă oarecare cu privire la corectitudine, la conduita decentă, la
moralitate sau la orice altceva ai vrea să spui, o Lege cu privire la care
ei sīnt de acord. Şi īntr-adevăr, ei sīnt de acord cu privire la ea.
Dacă nu ar fi aşa, ar putea, desigur, să se lupte ca animalele,
dar nu s-ar putea certa, īn sensul uman al cuvīntului. Cearta este o īncercare
de a arăta că persoana cealaltă greşeşte. Nu ar avea
nici un sens să īncerci să faci acest lucru, dacă cele două
părţi nu ar avea o oarecare īnţelegere cu privire la ce este
Binele şi Răul; tot aşa, nu ar avea sens să spui că un
jucător de fotbal a comis fault, dacă nu ar exista o īnţelegere
oarecare cu privire la regulile jocului de fotbal.
Această Lege sau
Regulă despre Bine şi Rău a fost numită mai demult Legea
Naturii. In zilele noastre, cīnd vorbim despre legile naturii, ne referim de
obicei la legi cum sīnt gravitaţia, ereditatea sau legile chimiei.
Dar cīnd gīnditorii din
vechime au numit Legea Binelui şi Răului Legea Naturii, ei au
īnţeles prin aceasta Legea Naturii Umane. Ideea era că, după
cum toate corpurile sīnt guvernate de legea gravitaţiei şi după
cum toate organismele sīnt guvernate de legi biologice, tot aşa creatura
numită om īşi are legea ci cu deosebirea că un corp [fizic] nu
poate alege dacă să asculte sau nu de legea gravitaţiei, īn timp
ce omul poate alege dacă să asculte sau nu de Legea Naturii
Umane.
Putem formula ideea aceasta
īntr-un alt mod. Orice om este supus īn orice clipă la acţiunea
cītorva seturi de legi, dar există numai o singură lege pe care are
libertatea să nu o respecte. Ca şi corp [fizic], el este supus
gravitaţiei şi nu o poate īncălca; dacă īi dai drumul īn
aer, fără să-1 susţii īntr-un fel oarecare, el nu are mai
multă libertate decīt o piatră īn ceea ce priveşte căderea.
Ca organism, el este supus diferitelor legi biologice pe care nu le poate
īncălca, īntocmai cum nici animalele nu le pot īncălca. Cu alte
cuvinte, el nu poate īncălca acele legi care īi sīnt comune lui şi
altor lucruri; dar legea care este specifică naturii sale umane, legea pe
care nu o are īn comun cu animalele, cu plantele sau cu lucrurile
neīnsufleţite, este cea pe care o poate īncălca dacă alege
să o facă.
Legea aceasta a fost
numită Legea Naturii, deoarece oamenii au crezut că fiecare o
cunoaşte prin īnsăşi natura sa şi că nu are nevoie
să fie īnvăţat. Desigur, ei nu au vrut să spună prin
aceasta că nu s-ar putea să găseşti ici şi colo cīte
un individ bizar care să nu o cunoască, la fel cum găseşti
cīţiva oameni care nu pot distinge culorile sau care nu au ureche
muzicală. Dar luīnd rasa umană īn īntregime, ei credeau că ideea
umană de comportare decentă era de la sine īnţeleasă de
oricine. Şi eu cred că ei aveau dreptate. Dacă nu ar fi avut
dreptate, atunci toate lucrurile pe care le-am spus noi despre război ar
fi absurde. Ce sens ar fi avut să spunem că duşmanul
greşeşte, dacă Binele nu este un luciu real pe care, īn adīncul
fiinţei lor, naziştii īl cunoşteau la fel de bine ca şi noi
şi ar fi trebuit să-1 pună īn aplicare? Dacă ei nu ar fi
avut idee despre ce īnţelegem noi prin bine, atunci, puteam să ne
luptăm, clar nu puteam săi īnvinovăţim pentru aceasta, la
fel cum nu-i puteam īnvinovăţi pentru culoarea părului lor.
Cunosc cīţiva oameni
care susţin că ideea Legii Naturii sau a comportării decente,
cunoscută de toţi oamenii, este nefondată, deoarece diferite
civilizaţii şi diferite epoci au avut principii morale diferite.
Dar afirmaţia aceasta nu
este adevărată. Au existat diferenţe īntre principiile lor
morale, dar acestea nu au fost niciodată diferenţe totale. Dacă
cineva va face efortul să compare īnvăţăturile morale ale,
să zicem, egiptenilor, babilonienilor, hinduşilor, chinezilor,
grecilor şi romanilor din antichitate, ceea ce-1 va izbi va fi
asemănarea dintre ele şi asemănarea tuturor cu
īnvăţătura noastră morală. Cīteva dovezi īn sensul
acesta le-am adunat īntr-o anexă la o altă carte intitulată The
Abolition of Man (Abolirea omului); dar pentru scopul nostru prezent este
suficient să-1 īntreb pe cititor ce crede el că īnseamnă o
moralitate totalmente diferită. Imaginaţi-vă o ţară īn
care oamenii ar fi admiraţi pentru că fug de pe cīmpul de luptă,
sau īn care cineva s-ar simţi mīndru dacă i-ar īnşela pe
toţi oamenii care au fost buni cu el. Aţi putea la fel de uşor
să vă imaginaţi o ţară īn care doi şi cu doi fac
cinci. Oamenii s-au deosebit īntotdeauna īn concepţia lor cu privire la
persoanele faţă de care trebuie să fii altruist dacă
numai faţă de familia la, sau faţă de compatrioţii
tăi, sau faţă de toţi oamenii. Dar oamenii au fost
īntotdeauna de acord că omul nu trebuie să fie egoist. Egoismul nu a
fost admirat niciodată. Oamenii au avut păreri diferite cu privire la
numărul de neveste pe care trebuie să le aibă, dacă să
fie una sau patru. Dar ei au fost de acord īntotdeauna că nu trebuie
să fie permis ca să iei pur şi simplu pe orice femeie care
īţi place.
Dar lucrul cel mai remarcabil
este următorul. Ori de cīte ori vei găsi un om care spune că el
nu crede īntr-un Bine şi Rău real, vei descoperi că-şi va
retrage afirmaţia o clipă mai tīrziu. El poate să-şi
īncalce promisiunea pe care ţi-a făcut-o, dar dacă tu īncerci
să īncālci o promisiune pe care i-ai făcut-o, īnainte ca să
poţi spune tu un cuvīnt, el va protesta: Nu e bine ce faci. O
naţiune poate spune că tratatele sīnt lipsite de valoare; dar apoi,
īn clipa următoare, īşi va dezminţi afirmaţia spunīnd
că un anumit tratat pe care a vrut să-1 īncalce a fost nedrept.
Dacă tratatele nu au nici o valoare şi dacă nu există Bine
şi Rău cu alte cuvinte, dacă nu există o Lege a Naturii
care este diferenţa īntre un tratat drept şi un tratat nedrept? Oare
nu s-au dat ei singuri de gol şi nu au arătat că, orice ar
spune, ei au cunoştinţă de Legea Naturii, la fel ca toţi
ceilalţi oameni?
S-ar părea deci că
sīntem obligaţi să credem īntr-un Bine şi un Rău real.
Oamenii pot greşi uneori cu privire la Bine şi Rău, la fel cum
uneori īşi greşesc socotelile; dar Binele şi Răul nu sīnt o
chestiune de gust sau de opinie mai mult decīt este tabla īnmulţirii.
Dacă sīntem cu toţii de acord īn privinţa aceasta, voi trece la
punctul următor, care este acesta: Nici unul dintre noi nu respectă
īn totul Legea Naturii. Dacă sīnt excepţii printre cititori, īmi cer
scuze. In cazul acesta, ar face mai bine să citească altceva,
deoarece pe ei nu-i priveşte nimic: din ceea ce voi spune. Şi acum,
revenind la fiinţele umane de rīnd care au rămas:
Sper că nu veţi
īnţelege greşit ceea ce urmează să spun. Eu nu predic,
şi Dumnezeu ştie că eu nu pretind că sīnt mai bun decīt
alţii. Eu īncerc doar să atrag atenţia asupra unui fapt; faptul
că īn anul acesta sau īn luna aceasta sau, mai probabil, chiar īn ziua
aceasta, noi īnşine nu am pus īn practică felul de comportare pe care
īl aşteptăm de la alţii. Se poate să găsim tot felul
de scuze. Īmprejurarea aceea īn care ai fost foarte nedrept cu copiii a fost
cīnd erai foarte obosit. Afacerea aceea bănească puţin
dubioasă cea pe care aproape ai uitat-o a venit atunci cīnd erai la
strīmtoare. Şi ce ai promis că vei face pentru X.Y. şi nu ai
făcut ei bine, nici măcar nu ai fi promis dacă ai fi
ştiut cīt de īngrozitor de ocupat aveai să fii. In ceea ce
priveşte purtarea ta faţă de soţia ta (sau soţul
tău) sau sora ta (sau fratele tău), dacă aş şti cīt de
enervanţi pot fi, nu m-aş mira şi, īn fond, cine sīnt eu?
Şi eu sīnt la fel.
Cu alte cuvinte, eu nu
reuşesc să respect. īn totul Legea Naturii, şi īn momentul cīnd
cineva īmi spune că nu o respect, īncepe să se nască īn mintea
mea un şirag de scuze mai lung decīt mīna ta. Problema care se pune īn
momentul acela nu este dacă acelea sīnt nişte scuze bune.
Adevărul este că ele nu sīnt decīt o dovadă īn plus cīt de
profund credem noi īn Legea Naturii, fie că ne place, fie că nu ne
place. Dacă noi nu credem īn comportarea decentă, de ce .sīntem atīt
de nerăbdători să ne scuzăm cīnd nu ne-am comportat decent?
Adevărul este că noi credem īn decenţă atīt de mult avem
sentimentul că Stăpīnirea Legii ne apasă īncīt nu putem
suporta (aptul că o īncălcăm şi, īn consecinţă,
īncercăm să dăm vina pe altceva. Observaţi că numai
pentru purtările noastre rele găsim toate aceste explicaţii.
Numai stările de nervozitate le punem pe seama oboselii, a
īngrijorării sau a foamei; pentru stările pozitive ne asumăm noi
īnşine meritul.
Acestea deci sīnt cele
două lucruri pe care am vrut să le spun. Mai īntīi, că
fiinţele umane, de pretutindeni de pe pămīnt, au această idee
ciudată că trebuie să se comporte īntr-un anumit fel şi nu
se pot debarasa de ea. īn al doilea rīnd, ei nu se comportă aşa cum
ar trebui. Ei cunosc Legea Naturii, dar o īncalcă. Aceste două fapte
sīnt de importanţă fundamentală pentru orice sistem de gīndire
clar cu privire la noi īnşine şi la universul īn care trăim.