N. Steinhardt
Jurnalul fericirii
TREI SOLUŢII
Testament politic
Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi
nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o
altă formă de īncarcerare; teoria se aplică oricărui tip de
produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a
credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba īn cele ce urmează, ea fiind
consecinţa harului prin esenţă selectiv.
Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au
caracter practic şi se īnfăţişează ca accesibile
orişicui.
Soluţia īntīi: a lui Soljeniţīn
īn Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe
scurt, revenind asupră-i īn volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul
Securităţii sau altui organ analog de anchetă, īn a-şi
spune cu hotărīre: īn clipa aceasta chiar mor. īi este permis a-şi
vorbi consolīndu-se: păcat de tinereţele ori vai de
bătrīneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul
ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am
să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc,
de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am
să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil:
de-acum īncolo sunt un om mort.
Dacă aşa gīndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu
i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat,
amăgit, īmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-1 mai
sperie, īmbrobodi, atrage, atīţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai
are - fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume -
după ce jindui, ce păstra sau redobīndi, pe ce īşi vinde
sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneta īn care să-i
poată fi achitat preţul trădării.
Se cere īnsă, fireşte, ca hotărīreă să fie
fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te īnvoi
morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta,
ca doamna d'Houdetot, poţi regreta, īnsă această sinucidere morală
şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al
consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit
cu desăvirşire.
Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărţii Īnălţimile
găunoase. Personajul e un om tīnăr, prezentat sub porecla
alegorică Zurbagiul. Soluţia stă īn totala neadaplare īn
sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte īn regulă,
nu e īn cīmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale
şi o haimana. Trăieşte de azi pe mīine, din ce i se dă, din
ce pică, din te miri ce. E īmbrăcat īn zdrenţe. Munceşte pe
apucate, uneori, cīnd şi dacă i se iveşte prilejul. īşi
petrece mai toată vremea īn puşcării ori lagăre de
muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic īn
lume nu intră īn sistem, nici măcar īn cea mai
neīnsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă
slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmīnd
pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de
răspundere, sfīrşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat
(īn stil existenţialist) odată pentru totdeauna dine de pripas,
capră rīioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun
pentru (īntru) libertate.
Un asemenea om, aflat īn marginea societăţii, e şi el imun:
nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au
ce-i oferi. īl pot oricīnd īnchide, hărţui, dispreţui,
batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit
a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui
perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neīncredere, neseriozitate
şi-a tăcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec,
unei fiare jigărite, unui tīlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui
Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivīi laic,
un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborīnd pe-acest pămīnt ce nume
poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor
mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus,
spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi
nu-şi pot īngădui să le şoptească. E copilul din povestea
regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula -
şi ea īndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de
zgardă.
E liber, liber, liber.
Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi
Vladirair Bukovski
Ea se rezumă: īn prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei,
nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te
dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a
trăi şi de a lupta.
īn martie 1939, Churchill īi spune Marthei Bibescu: Va fi război.
Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne
pīndeşte pe toţi. Iar eu simt că īntineresc cu douăzeci
de ani".
Cu cīt īţi merge mai rău, cu cīt sunt greutăţile mai
imense, cu cīt eşti mai lovit, mai īmpresurat ori mai supus atacurilor, cu
cīt nu mai īntrevezi vreo nădejde probabilistică şi
raţională, cu cīt cenuşiul, īntunerecul şi vīscosul se
intensifică, se puhăvesc şi se īncolăcesc mai inextricabil,
cu cīt pericolul te sfruntează mai direct, cu atīt eşti mai dornic de
iuptă şi cunoşti un simţămīnt (crescīnd) de
inexplicabilă şi covīrşitoare euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai
tari ca ale tale: lupţi. Te īnfrīng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci.
(Aşa vorbea Churchill īn 1940). Rīzi, īţi ascuţi dinţii
şi cuţitul, īntinereşti. Te furnică fericirea, nespusa
fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai
că nu deznădăjduieşti, că nu te declari īnvins şi
răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a
īmpotrivirii şi īncerci o senzaţie de năvalnică, dementă
voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter
excepţională, o concepţie militară a vieţii, o
formidabilă īndīrjire morală a trupului, o voinţă de
oţel īnnobilat şi o sănătate spirituală adamantină.
E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă
bătălia īn sine - īncăierarea - mai mult decīt succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe
un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult
rău şi-ţi impun suferinţe din ce īn ce mai nedrepte şi
te īncolţesc īn locuri mai fără de ieşire, tu te
veseleşti mai tare. tu te īntăreşti, tu īntinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir
Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci cīnd a primit prima convocare
la sediul KGB n-a putut īnchide un ochi toată noaptea. Firesc lucru,
īşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate
mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează:
n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se
facă ziuă, să fiu īn faţa lor, să le spun tot ce cred
eu despre ei şi să intru īn ei ca un tanc. Fericire mai mare
nu-mi puteam īnchipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de īngrijorare, de
emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz
şi de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris
vreodată īn lume. Şi mă īntreb - nu pretind că e aşa
cum spun eu, nu, cītuşi de puţin, mă īntreb doar, nu pot să
nu mă īntreb - dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui
de galaxii cuprinzīnd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde
de sori şi cel puţin cīteva miliarde de planete īn jurul acestor
sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele
acestea măsurate īn ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de
mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete,
sateliţi,
pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu
eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate
continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori
relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca
să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.
Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un
univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de
tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi
panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar
fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. īnsă oricare
din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.
Luaţi aminte: Soljeniţīn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea
consimţită, asumată, anticipată, provocată;
nepăsarea şi obrăznicia; vitejia īnsoţită de o veselie
turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să
vă daţi seama că - lumeşte, omeneşte vorbind -
altă cale de a īnfrunta cercul de fier - care-i īn bună parte
şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul
dictaturii e o fantasmă: frica) - e foarte īndoielnic să
găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerind că soluţiile
subīnţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea,
ori mai rea ca moartea ori implicīnd riscul morţii fizice īn orice
clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu
l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că īncă nu aţi aflat
că totalitarismul nu e atīt īnchegarea unei teorii economice, biologice
ori sociale cīt mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar
secretul celor ce nu se pot īncadra īn hăul totalitar e simplu: ei iubesc
viaţa, nu moartea.
Moartea, īnsă, cine, Singur, a īnvins-o? Cel ce cu moartea o a
călcat.
Nicolue Niculescu'
* E inutil, credem, a explica
raţiunea adoptării acestui pseudonim. Reamintim că
textul fusese destinat unei circulaţii mai mult sau mai puţin restrīnse.
E, de asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinseci
dintre cele două testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvīntul era
pentru el doar o expresie a faptei.
Creion şi hīrtie nici gīnd să fi avut la īnchisoare. Ar fi
aşadar nesincer să īncerc a susţine că jurnalul"
acesta a fost ţinut cronologic; e scris apres coup, īn
temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am putut insera
īn durată, cred că-mi este permis a-1 prezenta pe sărite,
aşa cum, de data aceasta īn mod real, mi s-au perindat imaginile,
aducerile aminte, cugetele īn acel puhoi de impresii căruia ne place a-i
da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate īnspre
artificial; e un risc pe care trebuie să-1 accept.
Cred, Doamne, ajută
necredinţei mele.
Marcu 9, 24
Ianuarie 1960
- Un pahar? N-am spart nici un pahar. . . Nu ţin minte. . .
Acesta mi-e răspunsul. . . şi cu adevărat nu ţin minte.
Sau totuşi l-am spart? īn August, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am
spart? Nu ştiu. Ba da, ştiu. Desigur că l-am spart. īn August,
seara, la masă, uşile īnspre terasă larg deschise. Dar
totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu ţin
minte. Totul īn decorul acesta ireal şi subtil, cu grijă
ticluit, mă īndeamnă să mă refugiez īn confuzie şi
să mă pierd īn tulburare: şi privirile ei, calde şi
compătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi
galeşe. Toboganul consimţirii se desfăşoară lin
īnaintea mea; n-am decīt să mă las să lunec.
Aş putea să jur că nu-mi aduc aminte - īn deplină
bună credinţă; cu toate că-mi dau seama că aşa
s-au petrecut lucrurile, cum le repetă ea - un pahar de cristal, frumos -
cu precizia memoriei unui computer, cu fidelitatea benzii de magnetofon, cu
ipocrita sfiiciune a elevului sīrguincios care ştie prea bine lecţia.
Mă uit la ea e ea, dar ca īn vis; face lucruri neaşteptate,
vorbeşte altfel; şi, sincronic cu ea, şi lumea e alta,
e suprarealistă. Uite, ăsta e suprarealismul: obiectele,
aceleaşi, cunosc altă orīnduire, au altă finalitate. Va
să zică se poate şi aşa. Acum, da, ceainicul e o
femeie, soba e un elefant... Max Ernst, Dali, Duchamp... Dar şi Strigătul
lui Munch, īmi vine să zbier, să mă deştept din
coşmar, să mă īntorc pe vechiul nost' pămīnt, bun şi
blīnd, unde, cuminţi, lucrurile sunt ceea ce ştim că sunt
şi răspund menirii pe care le-o atribuim din totdeauna... Aş
vrea să ies din oraşul acesta neliniştit al lui Delvaux, din
cīmpul acesta al lui Tanguy, cu membre despicate, moi şi reīntregite
după afinităţi bizare, după īmperechieri altele decīt
cele statornicite la noi... La noi, pe pămīnt. Aici nu poate
fi pămīntul. Asta nu-i ea. Decoail ăsta dostoievskian şi
expresionist nu poate fiinţa aievea. . . Mă īnşel, mă
semeţesc: īmi dau ifose, imaginez desigur scena aceasta delirantă
de dragul unui rol pe care ni-ar plăcea să-1 joc...
La urma urmei nici nu ştiu bine de l-am spart sau nu. Din
cristal, gros Dacă recunosc că l-am spart, spun adevărul (adevărul
obiectiv) şi,
12
odată ce am rostit adevărul, trebuie să merg mai
departe şi să recunosc totul şi deci ca Nego a vorbit
duşmănos. (Ăsta-i tot scopul şedinţei acesteia de
anchetă nocturnă, īn care ea mă apără cu atīta
suspectă grijă, īmi īntinde atīt de amical prăjina de salvare;
căci ea, vrednică de nota maximă la memorizare şi
incapabilă de a uita vreun amănunt, iată că sare
rīndurile cīnd e vorba de mine şi vorbele mele de arunci le trece sub
tăcere ori le citează trunchiat şi răspunde: Cine le-a
spus? nu-mi pot reaminti. Cineva, careva dintre cei prezenţi, ştiu
doar că s-au pronunţat..." Acest s-au" impersonal şi
neutru, ca-n logistică şi-n structuralism, cīt e de complice la
adresa mea şi cum mă īnjoseşte.)
Aşadar, vorbind, intru īn claritate şi adevăr şi nu mai
există cotlon unde să mă pot piti, păşesc īn zona de
lumină, ascunzişurile dispar instantaneu. Ori, dacă nu-mi aduc
aminte, dacă fac psihic gestul destinderii şi relaxării, mă
pierd īn fumul confuziei, mă rătăcesc īn neaducerea aminte,
mă dau pradă dulcelui delir al evanescenţei şi atunci iar
recunosc, recunosc pentru că acum totul īmi este egal, pentru că
totul e cenuşiu şi aidoma, pentru că nimic nu are
īnsemnătate şi precizie. Pătrund īn lumea noului roman şi a
literaturii fără personaje: a lui SE, a lui EI şi a
CELORLALŢI, unde EUL şi ŞINELE pier, se confundă īn
mulţimea nediferenţiată. Personalitatea (ce-i aia?) se cerne
mărunt, se fărāmiţează, trece toată prin sită.
Oricum aş face, sunt pierdut.
Eşti pierdut, eşti pierdut, mă leagănă duiosul
balansoar al cedării şi oboselii, al scīrbei, al uimirii, al
prieteniei recunoscătoare. (Ea face doar tot ceea ce poate face. Vrea
să mă ajute. In faţetele cristalului sclipesc
lumīnările de pe masa festivă.)
Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia să-mi fie soarta -
asta, nu alta. Oare nu-s un mīnjit, un ratat, un īmbătrānit īn
concesii şi cedări, īn ruşinate nunii, īn
supărări groteşti, īn zvīcniri de invidie, de mīndrie
sīngerīndă, de pofte mereu treze, satisfăcute dar niciodată
măreţ şi pe deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc
printre murdării, printre căldicei, haznaua asta odihnitoare a
renunţării şi supunerii, a confirmării adevărului
adevărat nu-i ea capătul logic al unor lungi purulenţe? La ce
bun să mai mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mīndriei
şi demnităţii'? Inaccesibile. Calea-i barată definitiv.
Ce-are a face dacă l-am spart sau nu? Are. Ceva īmi spune stārnitor
că are. Stăruitor, dar īn surdină. Īnţeleg prea bine din
ce īn ce mai bine pe măsură ce lunga confruntare merge īnainte cu
oblojite mănuşi - că acum se ia hotărīrea, că de aici
se va declanşa totul. Şi drăcovenia e că oricum aş
suci-o tot prins īn capcană rămīn. Ori pe calea adevărului ori
pe a lunecării īn ceaţa deşertăciunii, tot pierdut sunt,
tot va trebui să recunosc. Atīta doar să mă īmbie mai
ameţitor şi parcă mai cu īnduraie
13
calea neaducerii aminte, calea confuziei, unde toate-s egale şi
lipsite de sens, de importanţă.
Sunt pierdut!
Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale
Cluceresii - ale mahalalei şi satului - mijeşte deodată un alt
gīnd, o a treia soluţie.
A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. īn jur nu-i
ceaţă, īn mine nu-i delir: sunt īn plină realitate, ce văd
e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasa īmi şoptesc asemenea
unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te
laşi prins de fantasmagorie? Ia vino-ţi īn fire. Da, ea e. Da, totul
e adevărat. Să fii calm şi cinic şi abil. Repetă,
abil. Da, există, mai există o negīndită a treia soluţie.
Datoria ta īn clipa asta e să fii vulgar de calm, de īndemīnatec, de
nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu. Nea
Maladie pe care 1-a furat slujnica; nea Pană gīlcevosu pe
care vrea să-1 īnşele vecinul; nea Ionică pe care
consoarta nu-1 duce de nas; unchieşul Pandele īncurcă lume, moş
Urcan bătrīnul la care fartiţiile nu ţin. Nu sunt pe
Venusberg şi asta nu-i noaptea Valpurgiei. Sunt īntr-un birou de
anchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punīndu-mi
ochelarii negri, m-aţi īnvīrtit cu maşina prin curtea cazărmii
Malmaison), şi asta-i T., care a trecut de partea lor... De ce? Cum oare?
Nu se poate! De ce, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Iar
cīt priveşte imposibilitatea, iată că se poate. Să nu fiu
scolastic, untdelemnul īngheaţă, orice ar spune Aristotel.
Paharul? Desigur că
ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stīngaci şi cīt de
ruşinat ra-am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decīt pe
nemţeşte.) Dar singura mea datorie acum e să fiu calm,
isteţ şi īncăpăţīnat. Dur. Tare de cap. Ursuz.
Laconic. īmbufnat.
Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă
las pradă ameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja
buimăcirii. Ci altceva: minciuna. Minciuna liniştită şi
pricepută.
Asta-mi rămīne, asta e calea a treia; să fiu ţăran
deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dīrz. La
īnălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Numi aduc aminte,
punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu
recunosc. Nu cedez. Nu ştiu, dom'le. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca
un ţap logodit. Nici īn pat nici sub pat. Nici īn car nici īn
căruţă. Ca fasolea īn ziua de Paşti. Nea Lache
la iarmaroc: nu lasă nici o pară din preţ; nea
Simache la judecată: nu se lasă el īnfundat. Nea Gruia la
tocmeală: nu şi nu şi iar nu.
Iată a treia soluţie - neaşteptată şi stranie:
minciuna. Minciuna binecuvīntată, şoptită de Hristos. (Hristos:
El e, nu m-a uitat, bat clopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am
fost mereu. īn cea mai infimă dintre fracţiuni de secundă al Lui
devin pentru totdeauna.) Minciuna neruşinată, domoală, cīt mai
iscusită. Feciorul lui nea Tache
14
vameşul. Tata la
plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci īn
pantaloni. Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la
cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la
tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui
Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci īn
ţeapă, nu le-a spus trageţi īntīi dumneavoastră, domnilor
englezi", iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că
porumbul se mănīncă cu mīna, aici e pe viaţă şi pe moarte,
aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi
delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la
tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu
pietre, cu bolovani (şi dintr-odată gīndul mă poartă spre
Brāncuşi, ţăran hotărīt care-şi ciopleşte
materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea
Vitezda1: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici
te declari băiete, aici, pe loc, alegi.
Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă
avīnt? Pot? Vreau? Ştiu? Ce curios lucru: văd că dacă vreau
să apuc pe calea creştinismului trebuie să mint. Cum a
minţit şi poporul acesta (īn mijlocul căruia m-am
născut şi spre care mă simt mereu atras) - şi bine a
făcut - cīnd a fost nevoit să se plece fesului, neamţului,
moscovitului. Trebuie să mint aşa cum īn matematici soluţia
uneori nu poate fi găsită decīt mai īntīi complicīnd datele, ocolind
miezul problemei. Trebuie să mint. Asta īnseamnă că lucrurile nu
sunt atīt de simple. Lumea nu e simplă. Asta īnseamnă că bine a
zis Julien Benda cīnd a zis că urăşte pe cei ce complică
lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile
complicate.
Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele rīului
Tīrgului şi rīului Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele
bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice. Las' că şi alea
cīt īs de surde şi tot o potrivesc.
Ea e pe-un scaun
la vreo doi metri īn stīnga mea; ei īn faţa, la birou. A, aţi
vrea voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul
ameţitor al unei scenografii suprarealiste... Intelectualii or fi slabi,
dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de folos căci
poate da, acută, senzaţia unui deja vu ori măcar a unui deja
imagine... Iată că prinde bine. Nici buchea nu-i de lepădat.
Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat
şi tu, cīnd ai calculat cu ei, căci bunăvoinţa ta ce
poate fi de nu mijlocul de a mă atrage alături de tine, de a-mi
uşura drumul, de a-mi auri şi a-mi īndulci pilula de fiere care-i de
căcat? - uite că am īnceput să vorbesc buruienos, ca
niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt - chirurgii
şi militarii d-aia se vede că īnjură, ca să nu piardă
contactul cu fapta, să nu se lase furaţi de nepăsare, să
nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut la
mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa.
15
Dur. Simplu. Plin de īnţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul
nu e neapărat bleg.
Aşadar:
- Nu ţin minte nimic. Nu
ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzit pe comeseanul nostru
spunīnd ceva duşmănos.
- Mă, ai fost la masa aceea?
Şi nu s-a discutat duşmănos?
- La masă am fost, era ziua mea şi īn ajun fusese a ei. Dar nu
s-a discutat duşmănos.
- Nu ţii minte?
-Nu.
- Da paharu ţii minte că
l-ai spart!
- Nici.
- Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic,
ceremonios.) Recunoşti că ţi-e prietenă?
- Recunosc.
- Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vrei
să spui că minte?
- Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu
nimic. Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. īn pămīnt
īncolţeşte griul.
Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i
Dumnezeu al neorīnduielii şi al măştilor. Jupīn Codīrlă
greu de cap.
Iar ea? Ea e cu ei - simplu ca bună ziua. E de partea
cealaltă. Da, au făcut ei ceva īncă nefăcut. Au
adus, e drep, īn lume ceva nou: pīnă acum dacă voiai să
pierzi un om te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a
divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care 1-a tīrīt la
tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este
că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii ci la prietenii
lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte
şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, īncrederea şi
setea de afecţiune.
Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici
o durere nu-i atīt de cumplită. Ameţeala. Lumea se īnvīrte, se
desface, te desfaci şi tu, eşti rupt īn bucăţi. Obiectele
se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă
şi pedeapsa; toate erau strīmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele.
Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se
prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce īn ce mai
plictisită, (Ei ce zici? Uite-ţi marfa!"") mai
chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă
fiinţa, pe o linie mediană.
Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos.
Hai, īnţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede:
nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n
tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din īncăpăţīnarea
ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai
amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe
deplin, hai īnţelege
16
- oricīt te-ar uimi, te-ar speria - dă-ţi seama că ai cīştigat,
ţine-1 pe NU īn braţe, e al tău, suprarealismul e doar o
teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-i ceainărie de opium
şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de
anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery
avea dreptate.
Ai vrea tu să te refugiezi īn frică, īn brumă, īn
coşmar. . ai vrea... Ar fi uşor, - ce dulce ar fi să te
poţi adăposti īntre vis şi viaţă, īn confuzie sau
incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, īntre
umbrelă şi maşina de cusut, īn cada lui Marat transformată īn
balon zburător, la Samarkand īntr-un palat din o mie de nopţi şi
o noapte, īn delir, delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te
mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine,
ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai īncălţat
opincile realităţii, au să-ţi bătătorească
tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile
mīngīietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare
alcătuiri de alte lumi, mai blīnde, mai ductile. Nu te mai poţi
refugia īn imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun
de minciuni sfinte şi grijuliu ticluite, bun de īndărătnicie.
Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. īnainte,
marş!
- Nae lonescu spune că cine nu are sīnge romānesc poate fi bun
Romān", dar cu nici un preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi
Romān".
Aşa şi este, dacă nu-i decīt pe măsura putinţelor
omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu
putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită,
după fire, nu poţi trece de la īnsuşirea de bun Romān" la
starea de Romān". Dar prin botezul sīngelui, ca vărul meu Teodor la
Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu
şi-a adus Nae lonescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18,
27? Cum de n-a īnţeles că şi aici există un drum
presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al īnnoirii care face ca
toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că
vinul se poate preschimba īn sīnge, nu-i vine greu a recunoaşte că
duhul poate săvīrşi mutaţii semiotice cu sīngele.
Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun īnsă cu totul altfel
şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu torul posibil,
degrabă, pe celălalt.
(Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cu
neputinţă, la Dumnezeu īnsă toate sunt cu putinţă:
Marcu 10, 27: Iisus privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu
neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu
putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cu
neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. -
Atenţie la acel privind la ei, care arată cītă
īnsemnătate
17
dădea lisus acestor cuvinte pline de tīlc, şi greu, poate, nu de
īnţeles, ci de asimilat.)
28 August 1964
Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul,
ca mine, tīrziu īn viaţă. Gīndesc că nu-i altminteri nici īn
conversiunile cutremurătoare. Chemarea e mereu anterioară - oricīt de
adīnc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Pascal: Tu ne mc
chercherais poinl...: Mereu logica
răstălmăcită: cauţi ceea ce ai găsit,
găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat.
Trag două concluzii:
īntīi, adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine:
absurdul şi paradoxul. Apoi, divinitatea lucrează amănunţit
şi cu pricepere, şi cīnd răsplăteşte şi cīnd
pedepseşte. Se īnşeală amarnic toţi cei ce cred - şi
nu-s totdeauna nerozi - că-1 pot duce pe Dumnezeu, că-1
pot şmecheri. Nicidecum. Dă sau bate cu nespus de migălit
rafinament. De unde rezultă că Dumnezeu nu e numai bun, drept,
atotputernic etc, e şi foarte deştept.
29 August
Mii de draci mă furnică văzīnd cum este confundat
creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tīmpă şi
laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi
cum menirea creştinismului n-ar fi decīt să lase lumea
batjocorită de forţele răului, iar el să īnlesnească
fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osīndit la
cecitate şi paraplegie.
Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar cīnd arde
casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă
īmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se
numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.
Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm
īmpotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie
să-i sărim lui Nero īn ajutor dacă se īntāmplă să
fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles īn toamna lui '56.)
Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Cīnd a căzut
Iacob al II-lea, s-au găsit episcopi anglicani care să-1 urmeze īn
exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru că era
suveranul legitim şi, orice s-ar fi īntīmplat, nu putea fi īnlocuit.
18
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie
eretică deoarece nesocoteşte īndemnul Domnului (Matei 10, 16:
fiţi dar īnţelepţi ca şeipii şi nevinovaţi ca
porumbeii") 'şi trece peste textele Sfīntului Pavel (Efes. 5,
17: Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: tu fii
treaz īn toate...", 7/7. 1, 8: să fie... treaz la minte"
şi mai īndeosebi I Cor. 14, 20: Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la
răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari").
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim
proşti. Ne cheamă să fim buni, blīnzi, cinstiţi,
smeriţi cu inima, dar nu tīmpiţi. (Numai despre păcatele noastre
spune la Pateric să le tīmpim".) Cum de-ar fi putut
proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să
nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33)
stă scris că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorīnduielii".
Iar rīnduiala se opune mai presus de orice neīndemīnării
zăpăcite, slăbiciunii nehotărīte, neīnţelegerii
obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc
naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi.
Bărboşii se cade să fie īnţelepţi. Să ştim,
şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma
prostiei decīt a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului,
adică şmecherilor, prea le-ar veni la īndemīnă să fim
proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi.
(Pentru cine este īnzestrat cu darul īnţelegerii, prostia - măcar de
la un anume punct īncolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi
de lene, de nefolosire a talentului. Iar cīnd au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s-au ascuns.)
- Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o
treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum
o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de nişine.
O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un
lucru necuviincios īn faţa unei persoane delicate, a fi trīntit o
vorbă urītă īn faţa unei femei bătrīne, a fi īnşelat
un om care se īncrede īn tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos īţi
vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de īnşine.
Camera 18
De ce-1 sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor īn apologul din
Fraţii Karamazov?
īi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică īn stil
indianist: ca să-1 treacă de la avidya 3 la vidya 4 ca
să spulbere maya 5, adică să īmprăştie fumul,
să īndepărteze vălul, să risipească magia. După
ce este sărutat, marele inchizitor, īn sfīrşit, vede realitatea.
Sărutul, pe gură, acţionează ca un şoc,
zguduie, trezeşte.
19
Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea
dezvrăjeşte. Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune
brusc de acord cu ce este real.
De unde rezultă ca realitatea - realitatea cea necoruptă - e
frumoasă şi că rezonanţa e o lege fundamentală.
Efectul Moessbauer generalizat.
- După arestarea lui Paul Dim., la īnceputul lui 1955, Yolanda St. -
din familia lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei
Eminovici (pīnă prin 54, īnainte de a se remărita, iscălea
şi ea Eminovici) - i-a spus lui T.: Bine i-au făcut. Sper să le
dee măcar zece ani, şi lui şi celorlalţi." (Vorba
vine, dar se vedea că-i supărată.) Şi Nicu al tău,
crede că-i stă frumos s-o facă pe legionarul?"
Am fost dojeniţi şi atunci şi mai tīrziu că am
trăncănit prea mult, că n-am ştiut să ne ţinem
gura. La care am putea răspunde: Crezut-am, pentru aceea am şi
grăit - şi noi credem, pentru aceea şi grăim." (II Cor. 4, 13) ori
Crezut-am, pentru aceea am grăit {Ps. CXV). Sau l-am putea cita pe
un autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e
tot una cu să trăieşti ori să mori.
Ne-a osīndit şi un tīnăr la a cărui părere ţin
mult. Acesta (Toma Pavel) 1-a invocat pe Wilhelm Tell. īn stilul noii generaţii;
Teii s-a priceput să tacă, şi-a ţinut īndelung moaca
şi ca să evite orice provocare nici nu trecea prin piaţa unde
sta găina lui Gessler. Dar cīnd i-a venit la īndemīnă, n-a mai stat
pe gīnduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde-l! (Pe Gessler, nu
simbolul: pălăria.)
Aşa e. Argumentul e valabil şi-n fond rezumă istoria
Romānilor. Mărturisesc că vorbele īnţelepte ale tīnărului
m-au usturat. Nu avem īnsă dreptul să ne apărăm şi noi
trecutul, isprava? Poate că, īn lipsă de altceva, nu-i nici vorbirea
de lepădat. īn orice caz, face cīt o spovedanie, e liniştitoare.
Sărmană apologie; dar dacă-i singura?
In legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui
2+2=4.
Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care ţineau cursuri
serioase şi conferinţe instmctive ori rosteau fraze armonios şi
temeinic īnjghebate, ne era mereu dat - dat, de nu chiar azvīrlit īn
faţă. Dar nu vorbesc oare īn deşert? īntrebam noi. Nu, ni se
răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veşnice este oricīnd
bine venită, e īntotdeauna sănătos şi util să
arăţi că doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac
patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a
nestricăcioaselor axiome.)
Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam īncă
mai de mult. Ştiam bunăoară de la Camus că vine mereu īn
istorie o clipă cīnd cei care afirmă că doi plus doi fac patru
sunt pedepsiţi cu moartea." Iar de la Dostoievski, īn alt fel,
că două ori doi fac patru nu mai e viaţă ci obīrşie a
morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neīncetat frică de
această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate
oceanele, īşi jertfeşte
20
viaţa īn căutarea aceasta, dar se īnspăimīntă la ghidul
că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucm este că
uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, īnsă, crede
altminteri, crede că libertatea īnseamnă libertatea de a spune
că doi plus doi fac patru şi că deīndată ce lucrul acesta e
recunoscut restul tot urmează de la sine.
Cum puteam īmpăca īntre ele acestea toate, mai ales că silueta
cărturarului care, īn mijlocul iureşului, enunţă calm
adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie?
Eram zăpăcit, pīnă ce m-am putut lămuri; atīt de
mulţumit am fost de explicaţia găsită īncīt pe loc i-am
trimis o scrisoare coanei Lenuţa, mama lui Alecu, vajnică
reacţionară, femeie īnaltă şi frumoasă,
moldoveancă stăpīnă pe un grai fără ocoluri şi
perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne
expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu
asprime, socotindu-se curat răsfăţ, īnlăturind orice
posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor,
ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare
pe respectiva tiranie. Omul şi el īnghite să-i spui multe de la
obraz, dar se cutremură cīnd dai peste ceea ce Englezii numesc cadavrul
din dulap" ori adevărul de-acasă" şi īncepi a
dezvălui ce singur nu īndrăzneşte a-şi mărturisi, cīnd
rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura
esoterică spune că există īn orice clădire
īnălţată pe suprafaţa pămīntului acestuia şi
poate duce īntr-o clipită la năruirea edificiului īntreg. The
skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii
intraductibile īn romāneşte, dar īmbinīndu-le şi trecīndu-le īn
spaţiul mioritic, īmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al
soţiei meşterului Manole, prinsă īn ziduri şi-n amintire
şi rugīndu-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine
negrăite, ca Duhul pentru păcătos.
Revoluţia franceză era gata să īngăduie proclamarea
multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care īndrăznea
să īngīne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un
argument īndestulător pentru a ţi se tăia capul fără
altă procedură decīt simpla identificare. {Legea din Priar, anul
II).
Şi pe vremea lui Cromwell şi a
puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel
care punea la īndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale
din Vechiul Testament, īn sensul lor absolut literal. Şi īn
frumoasele oraşe Geneva, Miinster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin,
a lui Thomas Miinzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau
cuvīntări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se
exprimau idei vrednice să fie luate īn seamă, dar exista de fiecare dată
cīte un adevăr scandalos - blasfematoriu - cu
desăvīrşire interzis folosirii publice. Plata folosirii: moartea.
Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-1: doi
şi cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne
revine de fiecare dată sarcina s-o
21
aritmetizăm. A spune că doi şi cu doi egal patru nu
īnseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi
Adevăr, că Voltaire a murit īn 1778 ori că Balzac,
domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu,
admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Cīnd
alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferestrăul,
dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru
īnseamnă că trebuie să urli cīt te ţine coşul
pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie
tăiaţi īn două cu ferestrăul. Sub domnia lui Robespierre
afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau īmpotriva
faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai
pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva,
Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca leremia!) Sub Calvin, la fel,
cei care nu puteau să nu se cutremure văzīnd că sunt
sortiţi mortii toţi cugetătorii care nu aprobau īntocmai
teologumenele lui maītre Calvin. Sănătoasă
aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula īndoielile
sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal.
Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi patru, alde
Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind,
bunăoară, despre Canal, drumul cel java pulbere.
(Şi atunci, nu după ce renunţaseră la măreaţa
lucrare chiar cei ce o miţiaseră, sfidīnd astfel jurămīntul
depus de muncitori la locul de muncă: nu plecăm de aici pīnă
nu-1 vom termina! Aşa cum desigur mai original ar fi fost cine ar fi spus
fără să aştepte moartea lui Stalin, cel mai mare corifeu al
tuturor ştiinţelor, că E=mc2 nu este o formulă
idealistă.)
De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a
fi aritmetizată, adică īntrupată īn adevărul acela anume
ascuns şi osīndit de tiranul aflat la putere. E povestea lui Andersen, a
regelui gol. La ce bun să afirmi īntristat că unirea
ortodocşilor cu biserica romană s-a făcut īn mod silnic ori
să te ridici cu vehemenţă īmpotriva cotropirii otomane īn
perioada cīnd altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile
arzătoare la ordinea zilei erau īnchisorile, erau procesele īnsoţite
de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau
pedepsele administrative; a le denunţa pe acestea ar fi īnsemnat să
rosteşti că doi şi cu doi, fac patru. Evidenţierea de
către părintele Stăniloae a marilor abuzuri săvīrşite
de catolicism sub Habsburgi ori īnfierarea de către profesorul Giurescu a
jugului turcesc luau - oricīt de savanţi şi de bine
intenţionaţi ar fi fost cei doi cărturari - un aer foarte
īnrudit cu 21-ul lui Caţavencu şi cu Europa lui Farfuridi, fie spus
fără pic de răutate ori lipsă de respect, dar şi
fără convenţionale ocoluri.
Mi-a trebuit īnsă timp īndelungat pīnă să-mi pot
descărca inima īn scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram
amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu
īnfăţişarea lor atīt de concretă şi de
aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă;
pīnă ce, īn sfīrşit, să pricep că formula
22
aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi
algebrică, ea cerīndu-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă
īn timp; şi anume de fiecare dată īn conformitate cu adevărul
atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi
tot sub vremi.
31 Decembrie 1959
Pe de altă parte īnsă, calitatea de senator roman nu pare
legată de o anumită epocă istorică, īntocmai după cum
Schelling arată că romantismul nu este o şcoală
literară aparţinīnd unei faze a evoluţiei gustului, ci una din permanentele
propensiuni ale sufletului omenesc. Ovreiul de peste 82 de ani, micul
pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată, şi īn
chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentic senatoriale.
După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:
- Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că
şovăi, că poate să īncapă şi posibilitatea
să-ţi trădezi prietenii. In afaceri, cīnd spui
lăsaţi-mă să mă gīndesc īnseamnă că ai
şi acceptat. Pentru nimic īn lume să nu primeşti a fi martor al
acuzării. Hai, du-te chiar acum.
Eu īl ştiu de pe vremea cīnd se īntorcea seara īn Pantelimon pe scara
trăsurii - marţial : cīnd īn timpul mişcărilor din 1919 a
circulat prin atelierele fabricii īn uniformă şi cu sabia scoasă
din teacă, dar teatru tot īmi vine a crede că joacă, lui şi
mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş, mi-e
teamă să nu constat că bravează. īi arăt că acum
nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta
Securităţii cu geamantanul līngă mine pīnă Luni n-are nici
un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslīc. Şi mă
simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi-i mai arăt ce
īnseamnă īnchisoarea cu adevărat, că e bătrīn, că va
rămīne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la
mila nimănui; şi nici la vizite; şi-apoi mi-este frică;
şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decīt să declar adevărul;
şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am
făcut numai necazuri toată viaţa, măcar acum la
sfirşit să-i īndulcesc o leacă zilele; şi, ce mai la deal
la vale, perspectiva īnchisorii, a suferinţei, şi pe deasupra cu
gīndul la nenorocirea lui, mă īngrozeşte.
(Iminenţa durerii mereu ne īnduioşează şi
căinţa, căţel cuminte, vine pe urma paşilor ei.)
īn parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face
milă de fiul ei rănit, īi deschide porţile cetăţii
şi īl doftoriceşte. Cīt de puţin e parodia la curent cu
meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pe care le poate rezerva o
garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca Misterele
23
Parisului.) Ascultīndu-1
pe tata nu mai īncape nici o īndoială pentru mine că Doamna Oltea s-a
purtat īn realitate īntocmai ca īn poezia lui Bolintineanu. De vreme ce
bătrīiielul, ce evreul e īn stare să-mi vorbească precum o face,
oare ce nu-i cu putinţă? Artificialul e deopotrivă de
răspīndit ca naturalul, teatrul ţine de esenţa vieţii,
Comeille descrie oamenii aşa cum sunt, iar la sfirşitul anului
şcolar īn recitările elevilor din clasele primare (eu īntr-a treia: Ai
avut credinţă Rege, şi de-aceea ai īnvins) se spun
banalităţi.
- E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele.
Dar nopţile le vei avea liniştite - (trebuie să repet ce mi-a
spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe cīnd dacă
accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile
destul de bune, dar nopţile vor fi īngrozitoare. N-o să mai poţi
īnchide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu
somnifere şi calmante; abrutizat şi moţāind ziua toată, iar
noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun.
Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci
īnchisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai īncotro. Dealtfel, chiar
dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după
şase luni tot te ia. E sigur.
Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi
avocaţial, mă impresionează īndeosebi. Doar că şase
luni cīnd ţi-e frică e cīt o veşnicie.
Tata īnsă, din ce īn ce mai senator roman, īi dă mai departe:
- Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru Luni. Vezi,
ia-ţi numai lucruri uzate. (Aici a greşit-o rău de tot.) Şi
īn astea trei zile care ne rămīn să nu-mi vorbeşti nici un
cuvīnt despre proces. Securitate, īnchisoare. Vreau să le petrecem
īmpreună, plăcut şi liniştit.
Aşa şi facem. Lucru curios, dorm īntr-adevăr destul de bine,
ba şi mănīnc cu destulă poftă (de mīncat mīnca pe aparatul
de tortură şi osīnditul din Colonia penitenciară a lui
Kafka) şi mă port īndeajuns de cuminte.
Lipsesc de acasă numai īn ziua de anul nou, la prīnz, cīnd sunt poftit
la dejun de avocatul D. P. a cărui soţie mi-e o foarte veche
prietenă - şi prima, singura mea dragoste din tinereţe. īmi
povestesc cu toţii (au doi copii) că au participat la un revelion
unde unul din musafiri a picat mort, īn timpul petrecerii, dansīnd. Bun
īnceput de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, īn
prima zi au chemat la masă pe unul care peste trei zile va fi
puşcăriaş... īl īntreb pe avocat, aşa īntr-o doară (cu
toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi
l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod
penal. Dă din umeri, īngīndurat, posac: condamnarea e sigură, şi
foarte mare...
24
3-4 Ianuarie 1960
Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ţi dea probabil
opt ani. Am eu grijă să-ţi las la Gică sau la altă
rudă banii pe care-i voi realiza din vīnzarea aparatului de radio, a maşinii
de gătit, a buteliei de aragaz, a cărţilor - să
găseşti ceva cīnd ieşi. (Despre confiscarea totală a averii
condamnaţilor politici habar nu are.)
Luni dimineaţă mă aflu calm. Mă spăl, mă rad,
mă īmbrac, īmi verific geamantănaşul (plin de gioarse). Nu mi-a
fost īngăduit să plīng nici măcar o singură dată īn
timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicţie, nici gīnd.
Mă īntīlnesc pe stradă īn ajun cu profesorul Al. EL, fost
spirist, căruia mă apuc să-i spun atīt de emoţionat īncīt
īi ghicesc mirarea īnduioşată că există şi evrei care
iubesc cu adevărat Romānia. Nu īncape nici o īndoială, răspunde
el politicos, nu numai politicos. J-am vorbit foarte declamatoriu. Se uită
lung la mine.
Cīnd sunt gata, īmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit.
rău. Tata īnsă - īn pijama, mititel, grăsun, voios - e numai
zīmbete şi-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul īnainte de meci;
repede, ca īnsoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a
tăcut īn faţa vagonului pīnă-n clipa finală:
- Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cīine? Ei
bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept.
Şi vezi să nu mă faci de rīs, zice. Să nu fii jidan fricos
şi să nu te căci īn pantaloni.
Mă sărată apăsat, mă duce pīnă la
uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută
milităreşte.
- Du-te, īmi spune.
Cobor treptele īn pas normal, fără a privi īnapoi. Ies pe poarta
blocului. Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe
strada mai īntīi cu desăvīrşire deşartă, cu toate că
nu-i devreme, īşi face brusc apariţia de după colţ o singură
persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă īnfior.
- Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate.
Două:
īntr-o noapte, şi-i foarte tīrziu, mcăpăţīnmdu-mă
īn negaţie - asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris
cu ultimul roman al lui Mircea Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu,
Marietta Sadova? (constat că pentru un fricos ca mine
īncăpăţīnarea este singurul liman) - sunt ameninţat: o
confruntare cu şeful lotului.
Mai īntīi nu īnţeleg de ce confruntarea este prezentată ca o
ameninţare. (Sīnt īncă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gīndul
de a-i revedea
25
pe Dinu. Perspectiva īntālnirii īn toiul nopţii, īn birourile
Securităţii cu un fost reprezentant de vază al
intelectualităţii prolegionare" m-a şi purtat pe aripile
zglobii şi tīmpe ale imaginaţiei adolescentine, ale imaginaţiei aceleia
candide şi dezarmante pe care bătrānii cei mai
hīrşiţi īn banalitate, tăvăliţi īn mediocru şi
spălăciţi de renunţări tot o mai poartă īn
ungherele pitulate ale sufletului, acolo unde prostia se cuibăreşte
şi se fortifică definitiv, ca treponema gonită de bismut īn
străfundul marilor organe interne: va fi ceva dramatic şi nobil
şi mult eroic. Ne vom īntrece īn a tăgădui. Ne vom īntrece īn a
ne apăra unul pe altul. Ne vom zīmbi. Ne vom strīnge mīinile. Vom suferi
laolaltă.
- Să vină şeful, domnule anchetator, să vină.
Anchetatorul sună, dă un ordin şoptit şi după o
lungă aşteptare tăcută e introdus Dinu Ne.
Mi s-a dat straşnică ponincă să nu scot nici o
vorbă, stricīndu-mi-se astfel multe din elementele proiectatului eroism.
Stau cuminte la pupitrul din fundul biroului de anchetă şi
mă uit; sunt concentrat, atent, doar ochi şi urechi. (Doar ochi, ca
Mihail Strogov privind-o pe maică-sa, Marfa.)
Ceea ce mă īngrozeşte şi mă deprimă dincolo de
orice putinţă de a mă exprima este şi
īnfăţişarea fizică a lui Dinu şi ţinuta lui.
īnfăţişarea: slab, gălbejit, neras, īmbrăcat īn
ţoale ponosite care nu stau, ci atīrnă pe el; au trecut numai un an
şi cīteva luni de cīnd nu l-am văzut şi pe ce necunoscute versante
ale lunii (luna cealaltă) a şi ajuns! Şi ochelarii aceia negri,
care-s coşmarul meu, care - aveam să īnţeleg abia mai tīrziu -
simbolizează īntunericul ca opus al luminii lui Hristos. (Veniţi
de luaţi lumină... El era viaţa şi viaţa era lumina
oamenilor. Şi lumina luminează īn īntuneric...) Ochelarii negri
nu-s un simplu accident poliţienesc, un procedeu de intimidare folosit īn
faza cercetării. Nu sunt nici măcar o tehnică rafinată de
atingere a centrilor nervoşi cei mai vulnerabili pentru că sunt cei
superiori. Sunt mult mai mult - şi de aceea sunt atīt de īnfricoşători
(Īnconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită şi
de viaţă dătătoarei Tale cruci şi
fereşte-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta
rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori īn
tăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neīntrerupt: rugaţi-vă
neīncetat) -, sunt semnul şi pecetea fiarei, tată al minciunii
şi prinţ al spaimelor, voevodul īntunecimii. Ţinuta: stafia
aceasta slăbănoagă şi jerpelită, deīndată ce a
fost introdusă īn cameră şi aşezată de gardian cu
faţa la masa de lucru a ofiţerului anchetator şi de cum i s-a
vorbit, a şi luat poziţia de drepţi. Nu i s-au scos ochelarii,
eu n-am voie să vorbesc aşa īncīt nu are de unde şti că
sunt prezent.
26
Din tot scenariul meu s-a ales praf şi pulbere. Suntem īn aceeaşi
īncăpere şi totuşi plutim pe orbite diferite - practic el e pe
Alfa din Centaur -, ca electronii cei tară de suflet, ca naţiunile
ostile din cadrul cine ştie cărui imperiu asirian bazat pe cuceriri,
ca speciile animale -raţe, curci, pui, mīţe, cocoşi, cīini,
capre, viţei - care-şi duc paralel şi indiferent viaţa-n
ogradă, ca toate aceste orătănii, caprine şi bovine al
căror singur loc geometric comun suntem noi oamenii, şi noi atīt de
deosebiţi de ele, de reduşi la interjecţii şi onomatopei
pentru a putea să intrăm īn legătură cu ele, de
aflători pe cercuri care nu se īntretaie nicicīnd.
Şeful vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat care
evocă un lung şi dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii.
Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-1 pronunţă
cu nepăsare, īnşiruit. (Din dosar, īn preziua procesului, voi atla
īnsă că figurează primul pe lista prietenilor cu care se
frecventează.) Examenul e scurt şi candidatul a răspuns
repede şi bine. Candidatul se şi īnclină de cīteva ori.
Ochelarii negri dau candidatului un aer de milog obsechios, de sărac
resemnat şi ascultător, cum erau cerşetorii şi sărmanii
- şi cum se cuvenea desigur să fie - īn romanele pilduitoare ale
veacului trecut, cīnd societatea īnflorea puternică şi stabilă,
cīnd fiecare stătea cuminte la locul său şi se purta potrivit cu
starea lui, cīnd bogaţii calmi şi neroşi de īndoieli distribuiau
domol pomenile, iar obidiţii, cunoscīndu-şi rostul, le primeau
covīrşiţi; cīnd domnii purtau seara numai frac (poezie dedicată
Anettei: deseori cīnd plouă / mă gīndesc la ce frumos era / īn
anul o mie nouă sute nouă); cīnd osīndiţii la biciuire, din
Rusia, īi spuneau gīdelui, neapărat, blagorodnicia voastră.
Blagorodnice, blagocestive locotenent-major pare Dinu a-i spune lui Onea
(care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu-s mai bun
decīt şeful; tac chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici,
Dinule, nu te lăsa voinice, Dinule, am hotărīt să mă port
bine. Nu strig pentru că mi-e teamă şi mie şi pentru
că mi-este şi silă şi sunt supărat ca un copil
căruia i s-a sustras jucăria: bosumflat, clocotind de revoltă,
zgribulit īn dezamăgire, fript de īnşelăciune, mă uit la D.
şi la anchetator cum s-ar uita ţīncul la oamenii mari care nu-s ei
buni decīt să făgăduiască şi apoi să nu se
ţină de cuvīnt, să te piardă din vedere, să-ţi
plimbe prăjitura pe sub nas şi să te trimită, zīmbitori
şi cruzi, la culcare.
Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceasta
mult mai tīrziu, cīnd am fost adus īnapoi de la Gherla, mai īntīi la Jilava,
apoi iarăşi la Securitate, spre a fi martor īntr-un proces. T. are
acum un fel de statut de martor de profesie: n-a fost trimisă la
penitenciarul de executare a pedepsei, o ţin la Malmaison (Cum īl chema
dom 'le pe generalul inginer belgian care a construit forturile, īncepe
11
cu B? Aş, de unde, Bartholdy e ăl care a
sculptat statuia Libertăţii de la New York...) şi o scot la tot felul de procese din partea
acuzării.
De data aceasta - şi mi-o aruncă anchetatorul din primele clipe
-nu mai sunt cel ce am fost.
M-am īnţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se
cheamă că sunt puşcăriaş vechi, frecat īn anchete, nu
mai merge atīt de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am
īnvăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit rīzīnd. (Asta e
dealtfel marea deosebire dintre noi şi cei din occident, neştiutorii:
noi i-am auzit rīzind şi, vrīnd nevrīnd, greu de tot, īncet,
īmpotriva noastră īnşine, luptīnd, rezistīnd, a trebuit pīnă la
urmă să ne trezim şi noi, să dobīndim acces la
condiţia atīt de anevoie de īnţeles şi de realizat - a
şmecherului.)
īn procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declaraţii anodine {Ce,
mă, fi dai certificate de democratism, ştii c-ai haz! Şi zici
că au fost conversaţii banale?) şi nu m-au putut folosi ca
martor. Am plătit din gros pentru aceasta şi mi s-a pus mai tīrziu
problema dacă merita s-o fac. Sunt şi unii care susţin că
nu e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la proces, oral, declari
ce vrei, acolo spui adevărul şi-ţi īmpaci conştiinţa.
Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei,
aşa e. Dar şi-au pus abilii īntrebarea de ce? De ce poţi spune
tot ce vrei şi poţi afirma că retractezi şi că nu
ştii şi că n-ai făcut şi că n-ai auzit şi
că e om de treabă şi vechi progresist şi că şi
zii şi descarcă-te şi linişteşte-ţi cugetul
şi īncheie pace cu tine īnsuţi şi turuie şi dă-i - cīt
te-o lăsa. De ce? Pentru că tot ce spui īn public (dacă nu-s
şedinţele secrete, ca la noi) nu are nici o valoare şi nu se
consemnează, ori dacă se consemnează se consemnează numai
de ochii lumii (cīnd e), acolo; declaraţiile date īn faţa
tribunalului nu sunt trecute la dosar decīt dacă se
mărginesc la a confirma şi menţine cele declarate la
anchetă. Hotărīrea se dă numai pe baza actelor aflătoare la
dosar, unde sunt şi declaraţiile voastre scrise şi
iscălite, deştepţilor. Ce spuneţi la tribunal e ca şi
cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite,
ori īn receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut.
Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru
anchetă. Dar nu numai eu am făcut progrese, a tăcut şi ea.
Umple un proces-verbal atīt de perfect, de tipizat, de corespunzător,
vorbeşte atīt de conform cu ceea ce se aşteaptă de la ea să
spună - de acordat -, ofiţerii o tutuiesc pe un ton atīt de
familiar şi de binevoitor-dispreţuitor īncīt mă apucă iar
ameţeala, o ameţeală de data aceasta īnsoţită de
spasme intestinale şi de un fel de aprigă luciditate
duşmănoasă. Poate că acum e - la patruzeci şi opt de
ani - momentul īn care trec de la copilărie la maturitate, de la visare la
cunoaştere, la awareness. Mă lămuresc". Asta-i
lumea şi ca
28
dīnsa suntem noi. Şi cu varza unsă şi cu slănina-n pod.
Şi de avere şi de unt, dulceaţa de pe pămīnt. Baba
dacă ar avea roţi ar fi tramvai, dacă ar avea un coif ar fi ministru
de război. Acum, pentru prima oară sunt şi eu cu
adevărat fanatic. Toate vechile mele vagi atracţii īnspre
legionarism, īnăbuşite, īnfundate, inconştiente, tresar, prind
viaţă. Şi mă cuprinde, contradictoriu, şi-o milă,
şi-o groază īnduioşată, apoasă.
Cītă stăruinţă īn detalii! Parcă saltă
şi bat clapele maşinii de scris. Şi a spus... şi am spus...
şi iar a spus şi atunci am răspuns... Nu, nu se poate să
fie chiar aşa. Oi fi surzit, oi fi avīnd halucinaţii auditive. N-am.
Şi de ce să nu se poată, mă rog? Iată că se
poate. Totul se poate. Orice se poate. (Dacă s-a dus să depună
că doamna Brăiloiu făcea propagandă monarhistă,
proslăvindu-1 pe Carol. O văduvă care plimba copiii de
ştabi prin Grădina Icoanei īnvăţīndu-i să
vorbească franţuzeşte, o singuratică, o
năpăstuită, numai oasele de ea şi pe deasupra
dispreţuindu-1 şi duşmănindu-1 pe Carol al II-lea nu mai
puţin decīt mine.) Puterea combinatorie īn domeniul moral nu are limite.
Răsfăţătură bucureşteană ce eşti,
fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaş franţuzit,
creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit īn credinţă de
frică şi din nevoia de cuib, de bīrlog, de adăpost,
deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra
crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sīngele,
pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele,
rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorīt, cu īncetul, ci
şi batjocorit, mai ales batjocorit şi mai ales omorīt, ca vita
jertfită, ca ucisul ciopīrţit cu satirul de un oarecare
spintecător. Maţe sfirtecate, năduşală, sīnge,
batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotele
bisericii din Pantelimon īn zilele de Duminică şi
sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă
Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrīnei doamne
Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile ministrul lui
Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale lumeţului popă
Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 - atīt de umil şi deci atīt
de maiestos, atīt de ascuns şi deci atīt de strălucitor, nu, nu
ecumenismul făgăduit atīt de grabnic (şi oricum evocator al
fastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu
gesturile de īmpăcăciune atīt de lesnicioase de fapt şi, oricum,
de" izvoditoare de pace, linişte şi subterană mīndrie, ci
asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă,
indiferentă; mīnjitură, scīrbă...
Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Uite-ţi
marfa, uite pe cine ne-ai adus? Parcă nu-i decīt un ecou, o
reverberaţie, o durere fantomă ca aceea din membrul amputat. Marfa,
īn orice caz, sunt tot eu, care acum mă īnvīrtoşez, care acun pentru
prima oară ştiu ce poate fi durerea cīnd se apucă de treabă
pe răpunere şi cu temei şi n-o mai amortizează şocul
surprizei, n-o mai īndulceşte ciudata elevaţie care
29
īnlăuntrail nostru ţine hangul primei dezamăgiri - şi
se pune a fi ceea ce este şi se pricepe a fi - (Camus: De la un anume
punct al suferinţei şi nedreptăţii īncolo nimeni nu mai
poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) -; eu care
acum ştiu tot atīt de puţin a vorbi ca şi cum singurele
limbajuri pe lume ar fi algol, cobol şi fortran, eu care acum īncep
să mă īndepărtez din locul unde mă aflu cu viteze apropiate
de ale luminii: de data asta l-am luat de la īnceput pe NU īn braţe
şi-1 ţin strīns, bărbăteşte. Mint liniştit. M-am
şmecherit doar. I-am auzit rīzīnd, cum de-aş vrea să le pot
spune şi dragilor mei londonezi: you didn'! hear them laugh6,
să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul,
să le arăt că nici cele două bătrīne canalii
bărboase nu-s mai bune nici ele - tot aia e pretutindeni, la fel -
două pramatii, două podoabe cum īi place a grăi cu
predilecţie lui Onea.
M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea
adevărului īnsingurează. Trecerea de la durerea care-ţi
crapă capul, biruitor, la calmul rece e şi ea ocultă şi
quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre care Stephane Lupasco
crede că īn momentul entropiei finale a universului va domni peste tot
locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particule materiale decīt
fotonii. Totul nu va fi decīt lumină. Era lumina cea
adevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat...
Februarie 1962
Şi bucuria voastră nimeni nu
o va lua de la voi.
loan 16,22
Aşa şi cu să mă ţin drept!
Să
nu-mi pierd sufletul.
Paul Claudel
Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorīte şi au
reputaţia unui regim şi mai sever decīt pe secţii". La 34
ajung venind de la secret'4 unde am fost ţinut, cītă
vreme am făcut greva foamei, īntr-o celulă neīncălzită de
cīnd a fost construit fortul - odată cu inutila centură din jurul
Capitalei - de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea
şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adīnc..
Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul
plutonier Ungureanu, care mă ia īn primire la poarta Recitatului, mai
că-mi
30
zīmbeşte (cum s-ar īmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese
īn faţa unui hartan de vīnat neīndoios bine frăgezit) şi mă
īncredinţează şefului de cameră recomandīndu-i să-mi
dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat
"īn patul cel mai de līngă uşă, ca un suspect şi
privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o
matahală, posomorit, cu priviri aspre; aflu curīnd că-i periculos, se
zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel īntunecat şi
lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e
un canal, e un maţ subpămīntean, rece şi profund ostil, e o
mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de
izbutită imagine de iad decolorat.
In locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai
fericite zile din toată viaţa mea. Cīt de absolut de fericit am putut
fi īn camera 34! (Nici la Braşov, cu mama. īn copilărie, nici pe
străzile nesfirşite ale misterioasei Londre; nici pe mīndrele dealuri
ale Muscelului, nici īn decorul de ilustrată albastră al Lucernei;
nu, nicăieri.)
Sunt īn cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui
tratament special de gardieni şi īndeosebi de şeful camerei. (Ura
bătrīnilor īmpotriva noii generaţii; care merge pīnă la
alianţa cu cei mai īnverşunaţi dintre caralii pentru făurirea
frontului comun īmpotriva desmăţaţilor şi necuviincioşilor.
Un chip de solidaritate de generaţie şi vīrstă, foarte
asemănătoare cu solidaritatea de clasă datorită căreia
unii ţărani, muncitori şi mici amploaiaţi urăsc pe
codeţinuţii titraţi, boieri sau burghezi mult mai aprig decīt pe
reprezentanţii administraţiei.) Din prima zi constat īn toată
celula o sete grozavă de poezie. īnvăţarea pe dinafară a
poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită
distracţie a vieţii de īnchisoare. Fericiţi cei ce ştiu
poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut
īn detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n
demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e
cafeneaua Flore. Ale lui īngheţata şi linionatele servite pe
măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia
el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin
īnvăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu
bănuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grăit povăţuind:
Citeşte şi īncearcă să te alegi cu un folos. O să ai
parte de-o bună distracţie īn monnīnf. īnchisoarea fiind şi ea
un mormīnt, sfatul se adevereşte excelent: cui īi place să
īnveţe poezii nu se va plictisi niciodată īn puşcărie -
şi nu va fi singur.
Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul,
Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topīrceanu (are deosebită
căutare), mii (cred) de versuri de Gyr şi Crainic (īnghiţite de
la īnceput, odată cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins
şi o mulţime din Verlaine, Lamartine şi Baudelaire; sonetul lui
Arvers, fireşte (Ma vie a son secret, mon ame son mvstere), Samain
Au jardin de l 'Infante
31
ceea ce, cīnd īl repet ori īl predau, mă poartă cu gīndul la Ojardindilifant
din la Medeleni şi la după-amiezele paradisiace din strada
Pitar-Moşu. īmi găsesc deīndată un cerc de tineri care vor să
īnveţe Luceafărul şi aşteptau pe jăratec
să vină cineva care să-1 ştie. īn cameră se mai
află şi un tīnăr pastor luteran din Braşov, cu aspect de
Gosta Berling; germana īi e limba maternă şi e poet el īnsuşi.
īnfocat admirator al lui Rilke din care a tradus; şi cunoaşte
nenumărate poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o
simţire vibrantă şi un tīlc nemaipomenit; are o răbdare de
fier şi o bunăvoinţă refractară oboselii. Torul la el
pendulează īntre semizeu şi slīnt. Dacă ne-ar spune că
Mein Vater Parsifal trägt eine Krone
Sein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant
ori dacă ne-ar mărturisi că e īnsuşi Siegfried picat
după a sa Rheinfarhf de-a dreptul la Reduit l-ar crede
orişicine.
Bruder Harald Sigmund căci aşa īl cheamă, īndeajuns de
wagnerian - se dovedeşte dintr-odată a fi minunea aceea pe care
puşcăriaşului īi este rareori dat s-o īntīlnească, dar de
la care, cīnd dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e
mīndru, de neīnfrīnt, politicos ca īn salonul prinţului de Conţi unde
se serveşte le the ă 1'anglaise, mereu zīmbitor şi demn
ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine
dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata īn orice
clipă să īnveţe orice, să discute, să asculte, să
povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou.
Un asemenea om īţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te
apucă, īn prezenţa unuia ca el, o crīncenă
vrăjmăşie faţă de vremurile de astăzi şi
īmpotriva democraţiei din tramvai la orele de vīrf. (Ce te īmpingi?
dacă mt-ţi place ia-ţi maşină mică! nu ţi-ar
fi ruşine să-ţi fie, nu că-i fi fim leu!) Uite
că-i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu sunt
numai năpīrci şi tīrītoare. Uite că poate īnsemna
viaţa şi altceva decīt supremul ideal al menţinerii rīndului la
coadă ori al scoaterii vecinului din camera de alături spre a
te extinde īn locul lui.
Prezenţa tineretului - incomparabil mai rezistent (moraliceşte,
căci sunt mai toţi tuberculoşi), mai blīnd şi mai vertebrat
decīt bătrīnii - şi a pastorului au ivit īn camera aceasta o
atmosferă de grandoare, de medievalism hieratic; filfiie invizibile mantii
purpurii, lucesc fulgerătoare tăişuri de Damasc. Fiecare gest
dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiu cum, dar sosirea mea,
respingător de slab şi impresionant de palid, duhnind a ger, dīrdīind
pīnă şi-n priviri, īnsoţit de o aureolă de grevist al
foamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă sfidare
a realităţii. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă
şi nişte ostaşi
32
din Oastea Domnului şi nişte sectanţi, apicultori şi
ahtiaţi de psalmi (eu ştiu şi psalmi, īnvăţaţi
mai toţi de la bonomul Hariton Rizescu, ţīrcovnic onorific la o mare
biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se
īntrec īn a fi gentili unul cu altul şi toată lumea īnvaţă
de dis-de-dimineaţă pīnă seara poezii, pe nerăsuflate,
şi se povestesc cărţi serioase, şi Bruder Harald se
depăşeşte pe sine - recită, traduce, predă - şi
relatează pe larg - cu modestie, dragoste şi simţul ecumenic al
relativităţii - viaţa şi doctrina doctorului Martin Luther.
De pretutindeni - ca norii de munte - se iscă şi se condensează
īn celula 34 atmosfera aceea inefabilă şi fără de
seamăn pe care numai īnchisoarea o poate tauri: ceva foarte apropiat de ce
va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui Rene de la Arles ori a
unei court d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu
paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi īnnebunit pe Henry
de Montherlant, pe Ernst Jiinger, pe Ştefan George, pe Marlaux, pe
Chesterton, pe Soljeniţīn, ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox,
īncăpăţīnare, sfīntă nebunie şi voinţa de a transcende
cu orice preţ mizerabila condiţie umană; ceva ce evocă
numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey d'Aurevilly:
Hermangarde de Polastron şi Enguerrand de Coucy; ceva care, fără
să īnţeleg prea lămurit cum, īmi aduce dureros aminte de
neizbutitul atentat din 20 Iulie '44 al lui von Stauffenberg şi al
aristocraţiei germane10. Ceva ce-mi trezeşte īn memorie
şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: Pare-se că există
două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii
susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că
a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se
īnşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea:
cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu
adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte,
īn afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi
ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu". Ceva care sună
aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui Gyr: Unde-i Vodă Caragea? Iancu
vrea să-1 vadă!" Ceva ce-mi confirmă īn chip
strălucit şi tangibil afirmaţia Simonei Weil:
Datorită bucuriei, frumuseţea lumii ne pătrunde īn suflet.
Datorită durerii, ne pătrunde īn corp". īn celula 34, bucuria
izvorītă din aristocraţie, poezii şi sfidare - şi durerea
(căci domneşte un frig cumplit, mīncarea e cu totul pe sponci, apa
continuă să fie viermănoasă, īncăperea e
apăsătoare ca īntr-un film de groază, bruftuielile curg
gīrlă, orice observaţie a caraliilor e īnsoţită de
ghionţi sub fălci şi pumni īn cap) se amestecă atīt de inextricabil
īncīt totul, inclusiv durerea, se preface īn fericire extatică şi
īnălţătoare. Cīnd vaca mănīncă iarbă, iarba se
preface īn came de vacă. Tot aşa, cīnd pisica mănīncă
peşte, peştele se preface īn came de pisică. Suferinţa pe
care o asimilăm, dintr-odată, devine euforie. Versurile lui Georg
Trakl, īnvăţate de la părintele Harald, īntăresc şi
ele această senzaţie:
33
Wanderer tritt still herein
Schmerz versteinerte die Schwelle;
De erglänzt in reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein".
Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională
de după īmpărtăşania cu pīine şi vin, cu mult curatul
Trup şi prea scumpul Sīnge. Hasizii nu se īmbătau oare cu apă
chioară invocīnd numele lui Savaot? Nu suntem īn stare să prefacem
şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi īnjosire īn
entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.
Dar numai entuziasmul nu lipseşte īn camera 34, şi dacă
aşa stau lucrurile nimeni şi nimic nu-i pierdut. Nu ne este
ruşine nici de exaltări la rece şi de un fel de neīntrerupt
extaz, prevenitor şi solemn, tot potrivit recomandării lui
Dostoievski ale cărui cuvinte Omul nu există decīt dacă
există Dumnezeu şi nemurirea" le repetăm surīzīnd cu
subīnţeles şi ni se par orbitor de evidente.
Şi aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă
străfulgerase şi la 18: că minunea face parte din viaţa
reală, că e o componentă a lumii. Adhemar Esmein, pe planul
dreptului constituţional, constatase desigur acelaşi lucru cīnd
susţinea īmpotriva aşa-zişilor realişti ai ştiinţei
juridice - că ficţiunile sunt şi ele realităţi.
Minunea īn celula 34 este ştiută şi acceptată ca un fapt
indiscutabil.
Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, īntrecīndu-ne
īn a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cīt mai
plăcută unul altuia. O percheziţie īmi confiscă singura
sticluţă unde īmi păstram lichidul negru care - spre norocul meu
- ni se serveşte acum dimineaţa drept cafea īn locul mai
consistentului terci. Deoarece nu mănīnc nimic din cīte ni. se dă,
cafeaua" īmi e o preţioasă rezervă. Confiscarea
sticluţei ia proporţii de pierdere catastrofală.
Percheziţia a avut loc dimineaţa şi pentru deţinerea
sticluţei am fost violent surchidit şi ameninţat. Seara, la ora
stingerii (nominală, pentru că becurile nu īncetează a-şi răspīndi
puternica lumină), cīnd dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o
sticlă, mai mare decīt cealaltă. Binefacerea e conformă cu cele
mai stricte precepte critice, fiindcă nu ştiu cine a pus sticla, nu
pot īntreba, nu pot afla. Binefacerea aceasta (şi cum de a scăpat
preţiosul obiect de la o percheziţie severă?) e act gratuit īn
deplin īnţeles gidian, e şi mai gratuită decīt crima lui
Lafcadio. Absoluta discreţie recomandată de Mīntuitorul e
prezentă neīntinat. Gestul acesta mă copleşeşte, mă
trec fiorii orgoliului, mă clatin şi - s-ar fi putut altminteri?
īmi ud aşa-zisa pernă" cu dulcile lacrimi fierbinţi ale
fericirii.
34
Ianuarie 1960
īn prima celulă de la Securitate, Mircea M., fost gazetar la
Universul", prins īntr-o mreajă de īncurcături primejdioase.
Mă primeşte cu multă, dar şi străduită
bunăvoinţă. Se vede cīt de măcinat e de
hărţuieli. Fiind nou venit nu mi s-a luat pīiniţa adusă
de-acasă şi-i dau prilejul, după doi ani, de a mīnca o
bucată de pită albă.
De la anchetă mă īntorc de cele mai multe ori terfelit.
Locotenentul-major Onea. dintre metodele de simplă securitate'", cu
mine a preferat-o pe a īndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi;
alteori sunt călcat īn picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul
maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune
īn vedere că a hotărīt, īn calitatea mea de ovrei legionar, să
mă omoare cu mīna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă,
soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar
neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent,
moaie ambele prosoape al meu şi al lui şi cu gentileţe
stingherit părintească (e mai tīnăr ca mine) mi le aplică
pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul.
īntr-o seară tīrziu, cīnd sunt adus īnapoi, īmi ghiceşte
tulburarea deşi nu sunt vătămat. īn cīteva cuvinte īi relatez -
din josnic instinct al confesiunii pălăvrăgite ce se īntāmplase.
Fusesem din nou confruntat cu ea. Ofiţerii īşi manifestaseră
nemulţumirea faţă de marfa", dar nu stăruiseră,
iar la urmă - mirabilis res - aprinzīndu-şi tacticos
ţigările şi apucīndu-se de taclale ne-au făcut semn că
putem să ne apropiem unul de altul şi să conversăm liber. A
venit spre mine, mi-a vorbit. Nu-i răspundeam. Sunt fīstīcit īnsă, nu
aud bine şi-mi pare că totul durează mult. Cei doi īşi
continuă la biroul lor pseudo-conversaţia de actori figuranţi īn
timp ce īn mijlocul scenei evoluează şi īnalţă glas eroii
piesei.
A vorbit ce-a vorbit, apoi le-a spus ofiţerilor că terminasem.
Fără grabă, m-a sărutat de două ori: o dată pe
fiecare obraz, duios.
Povestioara mea i se pare senzaţională lui Mircea M. şi
vrednică de trecut īn analele Securităţii. īmi cere să i-o
repet, o gustă şi nu īncetează de a comenta: Femeile, domnule,
femeile. Cu astea nu ştii niciodată".
E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi-a trecut şi
renunţ la explicaţii mai laborioase. Cele relatate, īn orice
caz, i-au plăcut, l-au distrat, l-au liniştit: nu mai e sub
anchetă, e sub narcoză, e īn fermecata īmpărăţie a
bīrfei, e pornit pe nesfirşitul drum de caravană al uimirii
bărbăteşti īn faţa sfinxului feminin. Ich bin der
Răuber Orbazan.12
Īn fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La
Securitate e voie să te īnchini. Aveam să aflu mai tīrziu, la
īnchisoare, că acolo nu
35
e voie.) Cīnd se ridică īn picioare, mă ridic şi eu şi
stau līngă el, īmpietrit, tulburat că nu mă pot asocia, decīt
printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, rugăciunii
lui. Nu-mi fac cruce.
īn a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă
īmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul sfintului
Anton. Lui īi spun că aş dori să mă botez. E mai mult o
veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de
īmplinire, īncep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o
dorinţă stăruitoare, ajunsă īn stadiul
nerăbdării.
Cīnd mă īnapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la
cunoştinţă condamnarea (şi nu mi-am putut opri un rictus
nervos: treisprezece ani şi muncă silnică mi se
păreau termeni melodramatici), īi arăt că nu e deloc probabil
să pot rezista pīnă la capăt şi că ar fi mai bine
să mă botez. Cum īnsă? Să vezi că, soarta!, n-o
să o pot face. N.N.P. - deţinut mai vechi decīt M.M. - mă
asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi
că voi găsi fără īndoială īn īnchisoare un preot care
să se īnvoiască a mă boteza, clandestin se-nţelege, dar
valabil. Toate camerele prin puşcării sunt pline de clerici de tot
felul, numai că sunt īn general temători, fapta e gravă; primesc
sfatul, de vreme ce sunt hotărīt, să folosesc cel dintīi prilej.
Imposibilul.
Acesta ni se cere.
Altminteri nu īncape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine.
(Şi nici liniştea măruntă.)
Adagiul juridic nu se aplică īn viaţa morală:
dimpotrivă, c 'est ă l'impossible qu'on est tenu. Preceptul de
drept (ă l'impossible nul n'est tenu) are o valabilitate strict
limitată īn domeniul sinalagmatic.
Atīta doar că există două feluri de imposibil: există
imposibilul imposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul
imposibil - cel fizic - nu are deloc o importanţă şi e lipsit de
semnificaţie. Exemplul dat de vechii jurişti - deşi astăzi
nu mai are haz - e cīt se poate de concludent: nu te poţi obliga prin
contract să mergi īn lună. Desigur, nici nu vrea să spună
mare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se
cere de a merge īn lună. Ţi se cere - şi-i cu totul altceva -
luna de pe cer. Şi de preferinţă albastră.
Atīta timp cīt nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici
concepe, nici pretinde paradisul.
Ce puteam face? īntreabă executorul ordinelor date de un regim
tiranic. Ce puteam face? īntreabă ostaşul care a primit o misiune
strigătoare la cer. Nimic, fireşte, nu puteau face nimic. Şi
nici nu trebuie osīndiţi că n-au făcut nimic, că s-au supus
şi au executat. De aceea şi sunt procesele de la Niirenberg o
greşeală şi o ruşine. Ceva totuşi puteau face -
şi fără risc: puteau să nu săvīrşească
păcatul de prostie, puteau
36
adică să nu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să
execute agale şi-n silă, să mai amīne niţeluş, să
transforme lenea īn virtute, s-o ia īncetişor de tot. Asta puteau -
şi din păcate mulţi n-au făcut-o.
Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfint
sau erou sau creştin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie
ce-o fi! (Şi unei acţiuni care transcende şi rupe monotonia
vieţii automate este de presupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspuns
prin nepăsare.) S-ar putea ca definiţia eroismului şi
sfinţeniei să nu fie decīt aceasta: să faci imposibilul posibil.
Nu poţi - om de pe stradă - călca pe lună sau pe Marte, dar
luna de pe cer poţi s-o cucereşti: ajunge să faci ceva ce este
cu neputinţă īn cadrul prudenţei temătoare şi logicii
afīerosite contabilităţii. Executarea negrăbită,
şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară,
ţine de imposibilul posibil şi de libertatea de a refuza. Legile
lumii, aşadar, nu's o piedică totală pe calea ce merge spre
paradis: sunt doar o piedică mai grea ce poate fi īnlăturată
prin reconsiderarea noţiunii (superficial examinată) de
imposibilitate.
(Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi īntr-o
biserică - ai cărei īntemeietori au ştiut să spună nu
īmpăraţilor romani - sau n-ar avea şi casă, unde-şi
petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă
bufniţa stă līngă īnţeleaptă zeiţă Pallas
pricina este că numai după pripa zilei urmează gīndirea,
nocturnă şi calmă.)
Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atīt
de nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă īl recuză pe
smochin, īi spune lipseşte din faţa mea", decīt īl
blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace
şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricīnd e
timpul de a face binele. Oricīnd e timpul de a-1 īndatora pe Hristos. Şi
după cum īmpărăţia lui Dumnezeu va veni pe negīndite, pe
furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de
termene şi contracte.
Sau parcă prietenia stă īn a răspunde: te voi ajuta dacă
pot. De-aşa prietenie... Prieten se numeşte omul care
te ajută fără ca verbul să fie urmat de un
complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar
Domnului cīt īi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!
- Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe,
şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mīnă avuţia sa, este
īnsuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant - atīt cīt primise -
răspunde: Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat
şi aduni de unde n-ai īmprăştiat", stăpīnul nu-1
contrazice, dimpotrivă īi confirmă caracterizarea, repetīnd-o (Mat.
25, 26). Şi imediat după aceea unnea7 \
37
straniile cuvinte: Căci tot celui ce are i se va da şi-i va
prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua."
Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe
care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că
relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se īntemeiază pe un do ut des contabil,
īn care noi să fim īntotdeauna creditori şi beneficiari pasivi.
Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: īnseamnă că
trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm
cu īmprumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce
rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac
şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este - vorba lor - o
atitudine de gură-cască, se află īn contradicţie cu
parabola talanţilor şi vădeşte că n-am īnţeles
cīt de grav e păcatul de lenevire şi cīt de concret consideră
Dumnezeu īndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cīt de grav, de stārnitor ni se
cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul
īnsuşi.
- Cu Dumnezeu nu-i de glumit: Ieşi din ţara ta şi din
rudenia ta şi din casa tatălui tău", la-ţi crucea ta",
Vino după mine", Vegheaţi dar",
Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!",
Du-te şi strigă", Scoală-te, ridică-ţi patul
şi umblă".
Nu se stă locului; nu-i rost de īncropire, de confort, de moale
visare; Oblomov e osīndit; īn lene, boală şi nebunie nu-şi poate
nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar īn dreptate: smochinul.)
Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin
fleacurile, se osteneşte īn zadar şi pierde măsura, se
agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi
noi cu ţigara īn pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca
şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!
- Fraza cea mai de folos pentru a te
apropia de creştinism şi a īncepe să īntrezăreşti o
dīră de lumină este alcătuită din aceste cīteva
puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas
More au grijă - īndreptăţită grijă - să-i
spună catolicii englezi), adresate unui prieten căruia voia
să-i dovedească absoluta īncredere ce-i acordă şi serioasa
sinceritate cu care-i vorbeşte: / trust I make myself obscure.
Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de:
Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care īmi spun că
dacă din toată Biblia n-ar rămīne decīt ele, ar fi de
ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi
Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul
pămīntesc şi omenirea īl pot invoca spre a-şi justifica rostul
īn cadrul unui concurs cosmic, mie unuia Cred, Doamne, ajută
necredinţei mele" mi se pare şi mai obscur - apofatic, mai
final. E paradoxal, e īnsăşi taina actului de credinţă prin
efectul căaiia şi legăturile covalente
38
ale codului genetic - numai misterul nu le lipseşte! - sunt
lăsate mult īn urmă. Nu cred şi totuşi mă rog.
Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de
vreme ce-i spun Doamne"' lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-1 rog
să vină īn ajutorul necredinţei mele. (Şi cui īi cer
să mă vindece de necredinţă? Celui īn care urmează
să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii īn timp,
ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred,
simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa.
Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi
credinţa pe care īn clipa cīnd ne dăm seama de ea o prefacem īn
necredinţă deoarece gīndind credinţa o scoatem din inefabil, din
candoare.
Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru
că, smerit, adaog: ajută-mă, luīnd aminte că
omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi
contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la
deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care -
fărīmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de
transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii -
rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii īn
lacrimile īncrederii.
- Acolo, īn celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. -nepotul de
frate al pictorului Gh. Petraşcu - mi-a fost dat să cunosc şi
nefericirea cea mai atroce. Coincidenţele au lucrat cu o precizie
neabătută. Eram prins īn capcană, chinuit de ceva de care nu
puteam fi absolut sigur - dar părea exclus să nu fie aşa
-, īn situaţia de a nu mă putea destăinui nimănui, nici
omului de treabă alături de care mă aflam. Şi-n cuiat īn
vreo patru-cinci metri pătraţi. Genunea era līngă mine:
mişunīnd, ca-n povestea lui Poe14 de şerpi, şobolani,
apă puturoasă, īntuneric şi viermi. Spaţiul, adică nu:
timpul - la mine, spre deosebire de nuvelă -se restrīngea inexorabil. Iar
cīt despre trupele generalului Lassalle - care la Poe aduc soluţia
liberīnd pe deţinutul inchiziţiei mi se spusese la anchetă: cu
roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri (poate că de
aceea īn jargon de puşcării, deţinuţii de drept comun - ei,
pinguinii - ne spuneau nouă: Americanii) şi tot veneau, cīt despre
trupele generalului Lassalle nici gīnd, s-au stins miracolele secolului
nouăsprezece. Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă,
am ştiut ce este zidul lui Sartre, īntunericul, derīderea,
colţul. Va să zică nu scăpasem. Capul face, capul trage.
Prins īn cuptor, īnăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. īn
mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot
acolo, răbdurie.
Şi-atunci m-am aruncat īn apa neştiută, tară a fi
īnvăţat să īnot şi cu ochii īnchişi; īn cuptorul
īncins. Crezīnd numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai
puţin, aproape deloc, dar atīt de nenorocit īncīt, nenorocirea
īnsăşi substituindu-se credinţei, m-am īncredinţat.
Fără de
39
ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate
că de aceea am şi fost ascultat.
- Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai
lăsa) imaginile şi gīnduiile să se desfăşoare cum vor,
să povestesc pe īndelete cum s-au petrecut lucrurile, s-o iau de la
īnceput.
Aflīnd la 11 decembrie că Trixi fusese arestată (Marchiza",
la telefon: nu-i acasă, s-a internat la spital), am ştiut că va
veni repede şi rīndul meu. Trecerea cītorva zile fără să se
fi īntīmplat nimic īmi stīrnea crescīnd mirarea. Dintre toţi
cīţi băuseră ceai din serviciul Rosenkavallier eram
singurul care mai umbla liber. Am vorbit cu tata. Tata m-a īncurajat
spunīndu-mi că se prea poate să nu păţesc nimic, dar
că se cuvine să examinăm toate eventualităţile. Ne
sfătuim şi eu ajung īn sinea mea la superstiţioasa concluzie
că dacă nu sunt arestat pīnă la sfīrşitul anului,
īnseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu
decembrie īmi fac un soi de bornă magică, ceva şoptindu-mi din
adīncuri neştiute că nu greşesc. Treizeci şi unu... De fapt
treizeci, căci cine are să se apuce de arestări īn ziua
revelionului?
īi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă
ridică pīnă atunci, sărbătorim amīndoi revelionul cu fast.
Tata se īnvoieşte. A depăşit optzeci şi doi. Vrea
puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap.
Te īntrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul - care
slăbeşte văzīnd cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie
să-1 fi pus īn gardă prin efectuarea atītor analize şi a
biopsiei - cum, īncercat de cumplite dureri, poate să nu
īnţeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz. Picură zilele
şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că
este exclus şi de neīnchipuit să nu fiu arestat, īncep să
nutresc speranţe din ce īn ce mai idioate. Ba mă şi
vizitează gīnduī nebunesc că, cine ştie, ci toţi au
complotat īn adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au
destăinuit nimic. īmi joc teatru, īmi făuresc o irealitate din care
logica a fost dată afară cu un bobīmac. Gust, ca de obicei, adīncul
farmec al zilelor de Crăciun - din totdeauna cele mai frumoase ale anului,
din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu
te fringā - care trec cu bine. īn ziua de douăzeci şi patru citesc
ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de
data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.
Şi apoi īncepe să mă poarte gīndul la revelion; mă
grăbeşte să-1 pregătesc. Termenul acesta pe care ţi
l-ai fixat cu totul arbitrar - mă īnţeapă mintea - nu are nici o
noimă; s-ar putea să fii tot atīt de bine arestat la īntīi, două
sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul fără
de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci
şi unu,
40
s-a zis, nu voi mai fi arestat īn veac. Pīnă īn treizeci şi unu
pericolul īl simt intens, iminent, la pīndă.
īn tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa,
mama lui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a
boieroaicei mă impresionează. De dimineaţa şi pīnă
seara e la biserica Batistei, cu acatiste. Ştie, spre deosebire de
puţin inteligentul ei (al doilea) soţ - un ancien beau 15 -
(Lasă că n'or hi atāt di răi şī iei. I-or şerta, li-o
traşe o săpuneală-n leşe şī li dă drumu să
se īnveţe iei minti") - că lucrurile sunt ireversibile;
totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) E primul
meu contact cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana
Lenuţa crede īn minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici
la biserica Batiştei să-1 aştepte pe părintele Cazacii,
să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie.
Apare părintele Cazacu, īnalt, formidabil, cu barbă de
vlădică, şi cu o voce de toboşar comunal, de vestitor de
Dumnezeu. De īnchinat fireşte că mă īnchin, din copilărie.
(Numai īn celulă, alături de Mircea M. nu puteam: a fost ultima,
deznădăjduita, neroada īmpotrivire a duşmanului. Pe Doamna Băl,
atīt de prietenoasă cu mine, o uimesc odată īnchinīndu-mă īn
poarta cimitirului legionar de la intrarea īn Predeal, cīnd vii dinspre Azuga
şi Buşteni.)
Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte,
şi douăzeci şi opt şi douăzeci şi nouă. Va
să zică icre, curcan, cartofi prăjiţi, mazăre, fructe
şi un cozonac. Am o mulţime de curse de făcut; curcanul ni-1
frige o vecină din blocul de alături. Un fel de
pseudo-certitudine agitată pune stăpīnire pe mine, apoi se preface īn
tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi
nouă nu va mai fi nimic rău. Zi 'ntīi cade anul acesta īntr-o Vineri;
Sīmbătă 2 e sărbătoare legală, Duminică e
Duminică, joi seara e revelionu! - şi activitatea e reluată abia
Luni īn 4. Luni 4 e pe altă planetă īn alt eon.
(Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de
automobil şi a morţii lui Camus.)
Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot
īntreabă cīnd am de ghid să iau pīinea. Ar fi bine să iau mai
multă, şi cit mai devreme. Şi nu cumva să uit icrele de
crap.
Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg
netulburate. Nu sună nimeni la uşă, donnim liniştiţi.
Convingerea mea e că nu se mai īntīmplă nimic. Convingere
neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit
că sunt singunil rămas nearestat şi că nu se potile
să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum aş arăta de
n-aş fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios, suspect, devilishly
fishy'? Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai
el e liber; şi cīte nu se vorbesc pe seama lui! Doresc
41
acelaşi lucru? De ce numai eu nu sunt ridicat? Coanei Lenuţa mi
s-a părut a-i ghici īn priviri - căci īn modul ei de a se purta cu
mine nu există decīt gentileţe extremă - o nuanţă de
chinuitoare, neverosimilă īndoială. Nu cumva sunt eu denunţătorul
grupului, turnătorul! (Exprimarea argotică e acum pe
buzele intelectualităţii şi protipendadei, de cīnd membrii lor
sunt principalii clienţi ai puşcăriilor.) Mă ştiu
curat, aşa īncīt mă plimb ţanţoş cu doamna Z. pe
străzile din jurul bisericii Batiste şi-i explic cele două
etimologii ale numelui: de la Giambattista Vecelli, ori Vevelli, favoritul lui
Radu Mihnea cel Mare, ori de la un rīuleţ, Batiştea. afluent
al Colentinei - sărman etalaj de erudiţie elementară ce ne
dă putinţa de a depăşi niţel mizeria situaţiei. O
asigur că sunt resemnat, că nu-1 voi mai părăsi pe Dinu,
că... - şi o dau pe biata mea franţuzească - voi sta
alături de el dusse-je en avoir potir quinze ans.16
Poate, ba nu poate, ci desigur că exagerez voit - sau inconştient
- deşi frică-mi este (o frică bine īnfiptă īn tot trupul)
şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cīt de
fricos sunt. E o descoperire groaznică, şi nu-i văd leac. Mi-e
frică, asta e, total, intru īn frică aşa cum ar intra cineva
īntr-un costum de scafandru. Sunt totuşi īn stare - īncă īn stare -
s-o stăpīnesc, s-o ascund. īncă nu-mi clănţăne
dinţii, īncă nu-s livid, īncă nu vărs fiere verde. Dar or
să vină şi astea, judecind după cīt constat
că-mi este de frică. Deocamdată mai modific lista bucatelor
pentru revelion cu tata, fac cumpărături, paradez pe străzi cu
coana Lenuţa şi-mi caut un refugiu transcendental īn vorbirea pe
franţuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza mea trebuie
să le sune foarte străduită.
Toamna 1966
īn piesa lui Arthur Miller, After the fall, stă
scrisă o frază a cărei valoare absolută, dar şi
profetică, anii aveau s-o confirme, s-o amplifice; anii īn cursul
cărora drogurile, halucinogenele, compuşii acidului lisergic - LSD-ul
mai ales -, marijuana (the pot), mescalina, peyotl, olilouqui,
teonnanacatl (le ştiu de la Gigi Tz. care a copiat o listă dintr-o
revistă americană) ori stupefiantele - opiaceele, haşişul,
heroina - şi toate produsele zeificate de Thomas Learey şi de
nenumăraţii lui credincioşi au devenit mărfuri de masă
şi bunuri de larg consum: but no pili can make us innocent.1
Da, pilulele pot da somnul, ori mai īndeosebi somnolenţa ori evadarea
prin deconectată nepăsare. Nevinovăţia īnsă nu. Pe
aceasta nu
42
o poate (re)da şi păstra decīt numai Hristos, pe calea lui
paradoxală, ca-ntotdeauna: dīndu-ne sentimentul culpabilităţii.
- Paradoxal mai lucrează
Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea.
Karl Barth: harul īndreptăţirii e viaţa noastră, harul
sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce īnseamnă că, īn
operaţia īndreptăţirii, Domnul īi spune mortului (adică
păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce 1-a scos din
păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi 1-a chemat la viaţă,
tot El īi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit - fostul
mort care a fost chemat la viaţă - urmează acum să
moară la cele lumeşti. Sub aceste două determinări şi
nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa
creştină."
lată, īntreagă, dialectica lui mors et vita: īntīi
te viază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. A,
dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de
moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo...
dar poate că nici nu ştim ce e viaţa adevărată
(după cum nu ştim ce e moartea), poate că bījbīim īn
zăduful apăsător al penumbrelor unui lim-bus şi
printre confuziile unui vag limbaj... Căldiceii.
- Din sentinţa lui Arthur
Miller reiese de asemeni că fericirea şi liniştea nu le putem crea
noi singuri, pe cale materială - şi că ne sunt date de
sus.
īncă- o dovadă a existenţei lui Dumnezeu.
31 Decembrie 1959
Nu sunt deloc surprins cīnd tata mă trezeşte tare devreme īn
dimineaţa lui treizeci şi unu. Sunt perfect liniştit, am dormit,
hopul l-am sărit, īn ziua de revelion nu mai risc nimic. De ce mă
trezeşte īnsă tata? Are grija pīinii.
Mă uit la ceas: cinci. īl asigur pe tata că am tot timpul.
Nu-i vorba de pīine, īmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti
convocat undeva.
Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, īn strada
Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am īnţeles. Am
īnţeles, dar nu īn īntregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să
mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi?
īmi rīnjesc, acru, ofensat, īn oglinda din camera de baie, īn timp ce
mă rad. Frică nu-mi este atīta, cīt mai ales mă simt luat peste
picior,
43
păcălit: īn ultima clipă! īnşfăcat, cum s-ar zice,
pe scara vagonului. Ce ironie; se joacă cineva cu mine tară
grabă, ca pisica cu şoarecele. D-aia e pisica drăcească
pentru că-i singurul animal care-şi rīde de pradă īnainte de a o
mīnca.
Sunt foc supărat. Surīsul ironic şi acru al pesimistului, care
ştie că totul nu se poate isprăvi decīt rău, nu-mi piere de
pe faţă nici cīnd sunt gata.
In ultima clipă. Batjocorit. Ca un şoarece. După joacă.
Tata e un om mic de stat, mai curind grăsuţ, cu un umăr
niţel strīmb - şi umblă greu. A fost inginer şi a lucrat
pīnă la'şaptezeci şi nouă de ani, īn 1956, la fabrică,
nu īntr-un birou. (La Scăeni, īn ultimul timp, cīnd am īntrebat de el īn
hala cuptoarelor, muncitorii sticlari īmi răspundeau făcīnd semn cu
bărbia ori cu degetul īn sus. Crezusem că le place să
glumească, să mă ia īn băşcălie, ce căutam
acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la cīţiva centimetri
de tavan: ajungeai la dīnsul numai pe nişte pasarele şi o
mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt
pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i īn stare să īnlocuiască pe
oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba
măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca
ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobīndit-o prin lege
specială votată de parlament īnainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce
şi cine este? Un ovrei bătrīn din Bucureşti, un foarte mic
pensionar, cīteva amintiri, cīţiva prieteni, cīteva decoraţii ascunse
īntr-o cutiuţă, un singur fiu. Locuim amīndoi īntr-o aceeaşi
cameră. O viaţă īntreagă nu i-am făcut năzbītii:
nu-i băiat rău, zice, dar e un copil bătrīn. Nu se poate să
nu vadă cīt īmi e de frică, şi ce jignit de soartă mă
socotesc īn dimineaţa aceasta şi ce chinuit sunt. Şi ce pericol
īl paşte şi pe el.
Mititelu (aşa-i spun, nu exagerez) se arată īnsă foarte
calm. Mă īndeamnă să-mi pun lucrurile īntr-o valijoară (e
valijoara mamei lui Lilly, pe care n-o să i-o mai pot restitui) şi
mă īmbărbătează. Liniştea tatii mi se comunică
niţel şi mie. Dar tot foarte agitat, nemulţumit mă simt.
Şi mai ales păcălit. īn ultima zi! īn ultima clipă! īn treizeci
şi unu!
Citaţia de convocare a venit īn după-amiaza de treizeci, īn timp
ce nu eram acasă, fiind īnmīnată contra semnătură
tatălui meu. Care īnsă nu mi-a arătat-o cīnd īn-am īnapoiat,
destul de tīrziu, spre a nu-mi tulbura somnul de noapte. (Şi īncerc pentru
prima oară, abia perceptibil īncă şi foarte vag, o prevestire, o
premoniţiune, o primă vădire a spiritului boieresc şi
generos pe care aveam să-1 īntīlnesc des şi amplu īn detenţie;
deocamdată nu-i decīt un gen de imagine subliminală, un licăr,
un tremur
44
uşor, dar gestul părintelui meu - căruia nu-i va fi fost
uşor să tacă şi să se poarte de parcă nu s-ar fi
īntīmplat nimic - īmi pune un nod de īnduioşare īn gītlej.)
- La īnchisoare aud povestindu-se - versiunile diferă destul de mult īntre
ele - filmul Generalul de la Rovere.
E o producţie a .neo-realismului italian, şi totodată
relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello.
O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor īncurcate
īmprejurări, pus īn situaţia de a juca rolul unui general-conte
care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării īn vremea
ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică īi īnlesneşte
jucărea rolului de care īncetul cu īncetul se īndrăgosteşte, ca
şi de mediul, atīt de nou şi de surprinzător pentru el, al
deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt tuciuri comune.
Deşi germanii īl folosesc numai pentru ca să afle identitatea
şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărī să
trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile.
Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron īn piesa īmpăratul,
pungaşul intră īn pielea personajului. Pīnă la urmă,
somat să-şi aducă la īmplinire misiunea şi să
dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul escroc, proxenet
şi măsluitor, luīndu-şi falsa identitate īn serios, acceptă
să plătească impostura cu preţul sīngelui. Directorul
īnchisorii, un ofiţer german, īl trimite īn faţa plutonului de
execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte
īşi īncheie viaţa īn mod solemn, tragic şi cavaleresc. Şi
poate că nici adevăratul de la Rovere nu ar fi murit cu mai mult
curaj şi mai aprigă măreţie.
Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate;
personajului īntruchipat i se subsumează cu desăvīrşire, de nu-1
īntrece, potrivit cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e
mai convingătoare decīt modelul autentic.
Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă
impresionează teribil (magica atracţie a nobleţei şi
răscolitoarea posibilitate a transfigurării): īl ascult mereu cu
atenţie şi cu egală emoţie. Mi se pare atīt de
minunată transformarea creştin-pirandelliană a eroului, un
jalnic biet hoţ prefăcut īn nobil erou!
Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea:
aceasta joacă īntr-o piesă rolul unei călugăriţe. La
sfīrşitul spectacolului, refuză net să dezbrace rasa pe care o
poartă şi declară că vrea să ramīnă cu
adevărat monahă şi să se īndrepte numaidecīt spre mīnăstirea
respectivului cin.
45
Publicul, īn genunchi, īi deschide un coridor prin care trece.
Actorul roman care, facīnd-o pe creştinul botezat, după
imersiunea efectuată īn parodie pe scenă, se declară
creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă zgomotos jocul atīt de
natural al interpretului, atins de har, pīnā ce, īnţelegīndu-se
că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.
Alphonse de Chāteaubriant īn La reponse du Seigneur: devenirea
e regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice
altceva. Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfint, erou.
După ce īnchid prăvălia şi trag oblonul, tinerii
tejghetari japonezi nu pleacă zoriţi acasă; se strīng laolaltă
să asculte, plini de simţăminte reverenţioase şi
pīnă tīrziu, povestiri cu nobili samurai călăuziţi de
principiile buşido.
(De mirare că īn Mitul veacului al XX-lea, Alfred
Rosenberg a desluşit numai puterea sancţionatorie a sīngelui, sīngele
ca statică pecete a neschimbării. īn vreme ce sīngele, elixir
irezistibil, poate preface şi spăla totul şi pe oricine.)
Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricīnd,
samurai!
Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia.
Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu īnmulţirea
vinului, peştilor, pīinii, nu tămăduirea orbilor din
naştere, slăbănogilor, gīrbovilor şi leproşilor, nu,
nici īnvierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui
Lazăr - toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori
făcute ca sa se īmplinească proorocirile ori ca să se arate
slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă
īmi este de mulţime: Şi văzīnd-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii -, ci transformarea
făpturii.
Pīnă unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul īn
jos a lui Petru, care se lepădase.
31 Decembrie 1959
Am cu mine valijoara, īn buzunar cīteva tablete de vitamină C şi
de piramidon şi o carte groasă.
La Securitate sunt deīndată primit foarte cu multă
politeţă, poftit īntr-o cameră mare şi frumoasă,
aşezat cu cinste pe un scaun īn faţa unei măsuţe. La o
masă lungă, de cealaltă parte a īncăperii, se
instalează o īntreagă comisie de ofiţeri. Mi se ia un
interogatoriu, īncepīnd cu identificarea. Totul decurge cu multă ceremonie
şi afabilitate. Deşi nici
46
furia nici supărarea pe soartă nu mi-au trecut, mă ţin
destul de calm. Cartea groasă am pus-o pe masă īn faţa mea
şi īn pauze citesc. Din cīnd īn cīnd fumez o ţigară (dar
fireşte că aveţi voie, cit doriţi, sunteţi doar iui īnvinuit, ci martor) ori sug
cīte o vitamină.
Interogatoriul durează pīnă la ora trei precis. Oricum,
constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi
reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc īn formulări
vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac
deloc: īntrebarea Ce legături infracţionale ai avut cu C.
Noica?" şi zīmbetele şi şuşotelile care īntāmpină
vorbirea mea despre īntīlnire la gīrlā. (Aşa
mă īnţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la
Cīmpulung pe Al. Pal., pe atunci īn clandestinitate, cu mustăţi
şi numele de Crăifaleanu.) Vasăzică răspunsul meu era
dinainte ştiut, scontai. īntrebările iau un ritm mai rapid,
tonul devine mai rece. De cedat īnsă nu cedez. Nu recunosc caracterul
infracţional. Şi spre imensa mea surprindere, stămi
destul de hotărīt īn refuz şi dau o declaraţie care-i apreciată
ca fiind cu totul nesatisfăcătoare şi nesinceră.
Urmează o īntreagă comedie": se trag perdelele (de catifea
de culoare īnchisă) spre a crea o atmosferă de panică. Pauze
īncordate. Comisia iese şi intră iar. Sunt şi ieşiri
false, ca la teatru: comisia se opreşte īn prag, dīnd să
iasă, se răzgīndeşte şi revine. Mi se promit cīte-n soare
şi-n lună, unele tare plăcute. Se prevestesc apoi gravele
nenorociri şi funestele consecinţe ale fanatismului meu. Mi se
dă sfatul să-mi bag bine minţile īn cap. Mi-este pe larg
invocată bătrīneţea tatii pe care nu-1 pot doar lăsa, vezi
bine, să moară ca - fireşte - un cīine. Despre tata dealtfel par
să aibă cu toţii cea mai frumoasă părere. Mi se
dă de īnţeles că va fi halal de mine. De la fabrică voi
putea lipsi oricīnd, lucrul acesta se va aranja cīt ai clipi din ochi. Şi
ce voi avea de făcut? Aproape nimic: o dată pe lună, ori şi
mai rar, sau poate mai des - eventual, se va vedea - voi face cīte o mică
vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discretă, undeva, la o adresă,
la mai multe, īntr-un bloc oarecare, īntr-un apartament foarte oarecare.
(Parcă ar fi descrierea Arnotenilor, ori versuri de Muşatescu, de
Toneghin, de Pribeagu.) Şi apoi. ce naiba, zău aşa, nu se poate
să nu īnţeleg, oricīt aş fi de reacţionar (- zīmbete -l
partizan al hitleriştilor şi ucigaşilor de evrei tot nu pot fi.
Nu mă pot face complice al unor asasini cu mīinile īnroşite de
sīngele coreligionarilor mei. Intr-atīta de orb, de prost, de nebun nu se poate
să fiu. Aşa īncīt ceea ce mi se cere nu-i decīt un act de
dreptate. Şi ce mi se cere? Să spun că īn prezenţa mea s-au
purtat discuţii duşmănoase şi s-a complotat īmpotriva
securităţii orānduirii de Stat şi că, din
slăbiciune, m-am lăsat şi eu antrenat īn discuţii şi
n-am avut curajul să īnştiinţez autorităţile
deīndată, dar că-mi dau seama, regret şi subscriu cele de mai
sus.
47
Declaraţia pe care o semnez la trei (şi un minut?) īn faţa
unei comisii vădit nerăbdătoare (perdelele acum īngăduie
luminii cenuşii de afară să pătrundă īn cameră -
şi afară e niţel umed şi strada e vătuită īn
nostalgie - cista-i vremea care īndeamnă cel mai mult la
băutură) să se pregătească de revelion e
senzaţional de neconcludentă pentru scopurile anchetei şi-mi
dă un neaşteptat sentiment (īl ştiu tranzitoriu) de elevaţie:
nu numai că nu am acuzat īntru nimic pe nimeni, nu numai că n-am
recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut - īn
margine - toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut.
Notele marginale dau declaraţiei aspectul unei teze corectate de un belfer
tipicar.
Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul
pīnă la capăt. Mă descopăr pentru prima oară
īncăpăţīnat. Şi iau aminte că mi-a plăcut sa joc
teatru. Dar frică tot īmi este.
Căci n-a fost decīt actul īntīi - de nu prologul. Mi se dă un
răgaz de trei zile pentru gīndire urmīnd a mă prezenta Luni 4
Ianuarie la orele opt cīnd mi se spune că o să văd eu.
Politeţea totuşi nu īncetează cu totul. Sunt ameninţat dar
şi slatuit de bine; promisiunile nu sunt retrase. Au aerul de a insinua
că mi s-a acordat satisfacţia unei prime runde pentru salvarea
feţei", stabilit fiind ca Luni să trecem la treburi temeinice
şi de la ifose la supunere.
Mă simt totuşi, după bineţe, teribil de uşurat
şi fericit. Umbră: īnainte de plecare, rămas singur cu mine,
ofiţerul care-mi restituie buletinul de identitate īmi spune iar grav
şi rece: bagă-ţi minţile īn cap. Tonul e - cum să
spun? - fatidic.
A fost mai tot timpul vorba de tata. Se pune mare preţ pe forţa
lui de convingere; pe īnţelepciunea, cuminţenia şi seriozitatea
bătrīnului. īmi va arăta el ce trebuie să fac. Fără
doar şi poate. Mi se lasă trei zile să mă sfătuiesc cu
el. Dar valijoara asta de ce ai adus-o? A! īn vederea arestării, ăsta
e un gest provocator. Noi nu te-am chemat să te arestăm. Dacă
voiam să te arestăm procedam altfel. (Ceea ce e drept.) Te-am chemat
ca martor liber să declari lucruri adevărate, să
ajuţi anchetei, şi vii cu valiza! Provocare! īn sfirşit, du-te
acasă, stai frumos de vorbă cu bătrīnul, īn el ai īncredere,
şi vino Luni...
Sunt din ce īn ce mai grăbiţi cu toţii...
- Lucrurile acestea, ale credinţei, īncep aşadar de mult. Rudolf
Otto īmparte: mvsterium fascinans, mvsterium tremendum.
Să le iau pe rīnd. Fascinaţia pentru mine a īnceput aproape din
totdeauna, adică din copilărie, īn comuna purtīnd nume de sfīnt ori
de tīlhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul īn afara oraşului. Odată cu
lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre īn
mahala. īşi aveau flăcăii geloşi şi mīndri de cartierul
lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de
bună seamă, cum să nu fie, zāvozi care lătrau īn
48
tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri
desfundate, praf, noroi. Dar totul, şi nu numai pentru copilul ce eram, se
proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia
că lumea īn străfundurile ei cele mai tainice nu-i lotuşi
ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor
lăsa, că o bucată de pīine şi un pahar de vin tot vei
găsi pe undeva; că - pīnă-n clipa morţii, se-nţelege -
nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că
lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul īnfiorătoare nu se vor
īntīmpla. (Un fel de acoperămint - al Maicii Domnului mai ales care
chezăşuieşte oamenilor de treabă - şi dacă-i
vorba aşa toţi suntem de treabă - caracterul īndepărtat
şi improbabil al tragediilor.)
La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau Duminica
şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca
proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu,
mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice
frumuseţe dar īncăpătoare, avea clopote cu bătăi
prelungi, cu dangăt grav, īn contrast cu modicitatea locului, bătīnd
des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se
aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv
al anilor mei dintīi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele
alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; īmi īndulceau, cu
sunet, crescīndele trăsături odioase ori derutante ale realităţii:
realităţii īnconjurătoare, realităţii lăuntrice
(unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecīnd de la
negativ la pozitiv, īncepea să-mi rīnjească sfidător).
Binecuvīntat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la
biserici. Blagoslovit fie şi părintele Gala Galaction că a
găsit - aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost -pentru
unele din cărţile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele
mănăstirii Neamţu, Līngă apa Vodislavei, Piatra din capul
unghiului, Bisericuţa din răzoare. (De la Pantelimon pīnă la
Fundeni se īntindeau grădini, cringuri, lacuri, verdeaţă
bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii
micuţe şi mai mult dădeai de turme decīt de holde,
amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane.
īntăreau şi ele părerea lui Eminescu: blīndeţea poporului
īomān īşi are obīrşia īn bunăstarea lui pastorală, mereu
superioară celei a neamurilor agricole.)
Mai erau - ţin bine minte - şi clopotele de Paşti, acelea
diferite: nu īndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau,
stăruind tăgăduindu-ţi pacea.
(De Crăciun toate erau bune: şi bradul şi cozonacii şi
colindele şi micuţul prunc Iisus. De Paşti toate erau ciudate
şi apăsătoare: şi postul şi prohodul şi crucea
rea şi īnfricoşătorul bătut īn cuie Hristos.)
Are orice om cīte o uliţă a copilăriei. (Ciutură
ce cumpăneşte īn anii īnceputului păcatul strămoşesc.)
A mea acolo a fost, īn Pantelimonul cel atīt de oarecare, īntre Capra şi
Fundeni - şi-n curtea iară capăt a
49
unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adīnc pătrunsă
de mirosul lemnului tăiat şi al rumeguşului. (După ce
plouă, din scīnduri şi butuci īmbibaţi se răspīndeşte
un parfum īnţepător.)
Fascinaţia unei mahalale romāneşti din vremuri bune. Fascinaţie
pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică
-deşi cu mijloace atīt de modeste. Ce poate fi mai neīnsemnat, mai
pieritor, decīt salcīmul curţilor sănnane şi cīrciumile
tīigoveţilor mintoşi?
De la īnceput, din veşnicia copilăriei mele. Tremendum a
venit mai tīrziu, mult mai tīrziu, pe căi negingaşe.
1961
La Jilava, pe secţia īntīi, īn celula numărul nouă, vreme
īndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi
legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist romān: ne īmprietenim
numaidecīt. (Mă īnsoţeşte şi faima mea de ovrei care
a refuzat să fie martor al acuzării īn procesul intelectualilor
mistico-legionari.) Ajungem curīnd la concluzii care ne bucură pe amīndoi.
Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne
aflăm deopotrivă īndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale
să numim fenomenul romānesc", altfel spus de poporul romān, de
peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, cīmpurile, munţii, ceapa,
ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru. Socotim că
suntem deosebit de īndrituiţi să iubim īn deplină
cunoaştere, deoarece suntem, fiecare īn felul său, pe jumătate
īn cuprinsul romānismului şi pe jumătate īn afara lui, īntr-o
situaţie cum mai prielnică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe
şi a suferi. Romān prin sīnge, Hagi-Beca a venit totuşi pe teritoriul
ţării la douăzeci de ani, din străinătate; la rīndul
meu, născut şi crescut aici, sunt străin de sīnge. Laolaltă
alcătuim, cine ştie, un ins īntreg, ca acel personagiu din Napoleon
of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea minţilor
celor doi eroi ai cărţii. Venit din afară unul, făurit īnăuntru'
dar din altă plămadă celălalt, ne descoperim īn
aceeaşi peste măsură de īncīntati şi īndrăgostiţi
de tot ce este romānesc.
4 Ianuarie 1960
Luni la ora opt. după trei zile de sărbătoare, găsesc
poarta Securităţii ferecată. De caraghiosul aşteptării
īn faţa puşcăriei (ori, mă rog, treacă de la mine:
anticamerei ei) tot n-am scăpat. Cu valijoara ponosită, ca la
gară: pe un peron pustiu, īntr-o haltă, să mă urc īntr-un
vagon de-a
50
treia, la un personal care nu mai vine. Ori pe jos, na Sibir. Tristeţea
recrutului cu lădiţa, īntr-o staţie uitată pe cīmp,
de unde schimbă trenul. Toader Mānzu, fără căţel,
după ce-a pornit acceleratul.
īntr-un tīrziu apare un militar zorit, desface nişte lacăte,
nişte lanţuri; sunt lăsat să intru şi poftit īn camera
martorilor.
Aceeaşi comisie. Geamantanul provoacă din nou - acum de la
īnceput - explozii de indignare. Va să zică nu ţi-ai băgat
minţile īn cap? Tot īn mod provocator ai venit? Te-ai molipsit de
fanatismul legionar? Ei, fii pe pace, plăcerea de a te aresta nu ţi-o
dăm. Degeaba vrei să ajungi erou. N-ai stat de vorbă cu
bătrīnul? Ce ţi-a spus?
Primul lucru pe care-1 fac, īmpins (avea să-mi spună mai tīrziu
Alecu) de un demon al trufiei şi de nevoia de-a o face pe grozavul
(şi de a prinde şi curaj), este să repet īntocmai vorbele tatei,
amestec de Regulus şi de Cambronne. Apoi scot o vitamină C din
buzunar, o pun īn gură şi mă simt mīndru şi, da, foarte
calm.
Toţi cīţi alcătuiesc colectivul din jurul mesei mi se
adresează pe rīnd. Jocul din şedinţa precedentă se
repetă aidoma, numai că de data asta graba a dispărut pe
de-a-ntregul şi parcă totul se petrece mai apăsat, mai
profesional. Ba sunt ameninţat, ba sunt luat foarte cu binişorul.
Totul se repetă. Se repetă, puhoi, ameninţările; acum
accentul cade pe acestea. Fraza cu tatăl care o să moară ca un
cīine revine foarte des, cu toate că īndemnurile sale - neexpurgat
transmise - le-a răcit mult, foarte mult simţămintele de
milă şi consideraţie faţă de bătrinul",
precum şi īncrederea pe care o aşezau īn sfătoasa lui
īnţelepciune. Perdelele sunt şi ele din nou trase īntr-o parte
şi īntr-alta pentru a produce, iarăşi, alternativ, o
atmosferă de īngrozire şi o atmosferă de uşurare. Deşi
nu-i decīt a doua reprezentaţie, impresia de repetare este īndeajuns de
puternică pentru ca mai degrabă decīt teama să īncerc un fel de
amuzament.
Tonul dur se īnteţeşte, dar nu īntr-atīt īncīt să-mi
vină a crede că au minţit cīnd au declarat că, orice ar fi,
nu-mi vor da satisfacţia de a fi arestat.
Mă ţin īnsă dīrz şi eu, şi din ce īn ce mai
băţos, prins de jocul acesta subtil şi absurd al anchetatului
care vrea să fie arestat şi al anchetatorilor care tac tot ce le
stă īn putinţă spre a nu-1 aresta. īn fond, dialectica acuzator
- acuzat nu dispare, numai că semnele ecuaţiei sunt inversate. Am
pătruns prea adīnc īn terenul advers - acum frica mi-o impun eu ca să
nu ispitesc sorţii - pentru a nu īnţelege (sau īncerca senzaţia)
că trebuie să fiu arestat.
Pe la orele patru şi ceva arestarea se īnfăţişează
īncă improbabilă. Apoi, deodată - e momentul dinainte fixat? -
treburile iau altă īntorsătură.
51
īntrebările ţăcăne repede, glasurile lucrează
numai pe registre īnalte, cuvintele devin exclusiv crude.
Pe la cinci aud, īn sfīrşit: ticălosule, măgarule, pramatie
ce eşti. Mi se porunceşte să mă ridic īn picioare şi
să-mi deşert buzunarele. Vitaminele, carneţelul, ceasul,
batista, cureaua de la pantaloni. Ai să vezi tu fanaticule, podoabă.
Sunt pus sub stare de arest.
1969
Şi acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul mai e īn
ochi, ghimpele īn trup, īngerul satanei mă bate peste obraz (şi mi se
plimbă psihosomatic īn tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am
să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufaşă,
toantă. Nesocotisem II Cor. 12, 7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea şi
Viaţa cred īn mod absolut sărbătoresc.
Aiud 1961
Plotinism.
Există o degradare.
La īnceput e Cuvīntul, Logosul.
Oamenilor li se hărăzeşte a cuvīnta.
Cuvīntul se degradează īn vorbă.
Vorbele se prefac īn şabloane, automate. Aceasta e faza
decăzută (rapidă, Kali yugals) a lozincii.
Heidegger stabileşte şi el deosebirea īntre Wort19 şi
Gerede20.
Personajul lui Saltīcov-Scedrin (Domnii Golovliov), care
potopeşte totul sub avalanşa de vorbe. Abisul ferdiclar al lui
Duhamel īn Chronique des Pasquier. fără fund; taina
īnfiorătoare a prostiei şi micimii. Ferdinand şi Claire:
comentariul şoptit şi perpetuu al fleacurilor. Nesecata putere
generatrice a neroziei; hăţişul exegezei nimicurilor. Oul
şi găina. Soma şi celula.
Prin cuvinte oamenii īşi comunică idei, sentimente,
informaţii. Şi acel extaz īn faţa binelui, frumosului şi
adevărului care nu-ţi īngăduie să taci. (Contrapartea
ochilor īnchişi de orgasm.) Īn faţa frumosului, lămuri
el, singurătatea devine apăsătoare. Şi e o seară prea
frumoasă, domnule...
Vorbăria nu mai e decīt zgomot de fond. Iar lozinca - lavă
īngheţată - transmite minciuna īn stare stabilă, congelată.
52
1971
N-am ştiut.
N-am ştiut - răspunsul celor cărora li se vorbeşte de
tortură, de lagăre, de īnchisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor,
de internări politice īn ospicii de nebuni - nu ţine", nu e o
scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de
puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri īnsă,
elementara deşteptăciune e o īndatorire. Mai ales pentru un creştin,
care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită.
Dar nu numai pentru creştin - şi aceasta din pricina unei
constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar
toată lumea ştie totul.
Neştirea, īndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă
şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol.
Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să
vadă.
Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori
de ce i-ar īndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile
şi să īnţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei
şti că Domnul e flămānd, īnsetat, străin, bolnav sau
īn temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată
da de băut, să-L poată primi, să-L poată īmbrăca
sau să poată veni la El?
Jean Cau īi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că
n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor
universitar şi membru īn comitetul central, eu cum de-am ştiut?
Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?
Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştia ce secrete
informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea
cītuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de
două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt
crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi
urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit.
Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că
nimeni nu e atīt de prost - (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi;
ăia, săracii, sunt excluşi) - īncīt să nu-şi
poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi
nu fac nouă.
Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim īndărătul
obiectivitătii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de
la fire şi zac īn sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii,
măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsiile oricui. Toată
lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un
ticălos.
Chibrite aprinse aruncate peste benzină.
Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea
aceea iară de asemănare īn mijlocul căreia m-am pomenit? despre
suferinţele
53
ascunse'? despre eroii neştiuţi? despre cei ce douăzeci
şi patru de ore din douăzeci şi patru īşi păstrau
demnitatea īn celule concepute să ducă numai la denunţ şi
spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă?
- īn mai toate celulele, una din īncuietoarele predilecte este discutarea
cuvintelor rostite de Mīntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?
De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit
īnseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: ai
gemut şi tu cīnd fierul te pătrunse."
Argumentul acesta īl socotesc īntru totul neīntemeiat, iar din cuvintele de
pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii
răstignirii.
Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard - şi
īntregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri
īnfăţişīnd răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi
altul de Velasquez (la muzeul Prado). īn ambele lipsesc razele de lumină pornite
din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvīrşitu-s-a:
nu numai chinul şi proorocirea ci şi toată tevatura, gata,
moartea nu e clinică, īnvierea e izgonită printre amăgiri
şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul
acesta răsucit, sīngerīnd, găurit, terfelit, sfirtecat. īnvierea este
cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski - făţiş -
că-i apare Hristos īn tabloul lui Holbein şi aceeaşi
precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind
Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvm şi
unde īn primul plan domină galbenul intens - uită-1 dacă
poţi! - al unei mantii; īn fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri,
cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate - cum
ai uita īn grabă (şi osīnditorii cu adevărat lucraseră sub
imboldul pripei) un lucru neīnsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul
singur şi-n părăsire, un răstignit līngă alţi doi
indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de
gunoi, pietre şi zgură, īntr-o amiază toridă şi - din
cauza norilor joşi -de zăpuşeală. Nu se văd ca īn Dictatorul
lui Jules Romains puternicele şi melancolicele structuri ale
suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele metereze ale unei
aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decīt melancolice.
Un sistem īnchis, cum spun fizicienii cīnd prevestesc inexorabilitatea
entropiei. Din ţărīna ce aduce a leşie, din norii grei, din
privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările
morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună,
ceara peceţii care īncheie. Din īntinderea ce acoperă totul ca un
clopot nu īncape ieşire. Transcendenţa e o teorie, īnvierea pare, ba
nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Şi-au căutat-o.
Bieţii de ei. Să fim oameni īntregi.
Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atīt mai bine
că e aşa, numai aşa putea să fie.
54
Răstignirea nu e farsă şi īnşelăciune decīt
dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă,
orice īnviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori
fantaziaştii ar avea dreptate. īn ruptul capului n-aş fi
trecut la creştinism. Ar īnsemna că răstignirea a fost īn cel
mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai
deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi
seriozitatea jertfei, o īmpiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.
Domnul venise hotărīt să bea paharul pīnă la fund
şi să se boteze cu botezul crucii, dar īn grădina
măslinilor, cīnd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a
deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta.
Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, īn ciuda
comunicării idioamelor, īn ciuda faptului că avea deplina
conştiinţă a īnvierii, natura omenească pare să fi
covīrşit oarecare timp - după cum, contrapunctic, a predominat natura
divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atīt
de firescul mi-e sete şi nici atīt de allzumenschlich-ul21:
Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Actul răstignirii a fost atīt de serios, de autentic şi total
īneīt pīnă şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că
spīnzuratul de pe lemnul din mijloc nu va īnvia. Dacă n-ar fi fost atīt de
zdruncinaţi īn credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat
mohorīţi, tīrşīindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus,
şi-ar fi recunoscut deīndată īnvăţătorul şi
n-ar fi rămas atīt de miraţi cīnd au īnţeles cine e. (Se
simţiseră atīt de stingheri, de păcăliţi, īneīt se
rugaseră de primul trecător īntīlnit, un necunoscut, să nu-i
lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii atīt de
drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost
şi el sigur că īnvierea, după cum se petrecuseră lucrurile,
nu mai era cu putinţă.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi
pentru ei, īntocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea
jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfīrşit, de
soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea
- ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie - nu ajungeau
groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii - īn tabloul lui Mathias
Griinewald de la Uiiterlinden spinii străpung īntregul trup intrat īn
putrefacţie -, mai era neapărat nevoie - pentru completare, pentru
īntărire să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că
răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a īncercat să ne mīngīie
cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni
ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a īncasa adevăruri
neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe. el nu dă
aforisme şi pilde, ci carne şi sīnge. chin şi deznădejde.
Durerea fără deznădejde e ca mīncarea tară sare, ca nunta
fără lăutari.
(Iar dacă tīlharul cel bun e primul om care soseşte īn rai
- īnaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament
poate că o
55
datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi
faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e
să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricīt de sincer
şi de sfīşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea
altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o īnsuşeşti numai printr-un proces
ideativ nu prin simţiri. Numai tīlharul cel bun simte la fel cu
Domnul.)
īntruparea a fost totală, cum īnvaţă sinodul de la
Halchidon.
Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a īncetat de a fi şi
Dumnezeu.
Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar
după cīteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel
tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii,
fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să le fi făcut
Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de īnţeles:
las' că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă,
ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?
Ce oribil spectacol" presupune, fără de voie,
monofizitismul!
Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: El care pe
īnsuşi Fiul său nu L-a cruţat". Acest nu L-a cruţat
ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au
desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă
reală. Numai prin īmpreunarea durerii fizice şi a torturii morale se
obţine decoctul final: suprema amărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : īnsă noi propoveduim pe Hristos cel
răstignit", iar la 2, 2: Căci am judecat să nu ştim
īntre noi altceva decīt pe Iisus Hristos, şi pe Acesta
răstignit."
De ce adaosul şi pe Acesta răstignit" de nu pentru a pune
accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă?
Raţiunea īnţeleaptă s-ar īnvoi īn cele din urmă cu un
Dumnezeu răstignit simbolic şi concedīnd să sufere aparent
(altfel oamenii nu īnţeleg), dar paradoxul şi sminteala
(creştinismul adică) īnfăţişează divinitatea nu
numai aşezată pe cruce -solemniter - ci pironită cu
adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile
evului mediu, care ştia ce-i durerea, neīncetat se referă la nervi),
fibrele şi sufletul bietului om, pīnă la cele din urmă
consecinţe (şi Hristos are, īn pofida ereziei lui Apolinariu, suflet
omenesc īntreg). Dacă şi-ar fi păstrat - măcar īn parte -
impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea
omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost - pentru filosofi, pentru
preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi
sminteală, ci scenariu" ori ritual", deci admisibil, comestibil.
La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: Aţi fost
cumpăraţi cu preţ."
Cu preţ cinstit. īntreg. Dumnezeu n-a īnşelat pe nimeni: nici pe
diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a īnşelat. N-a plătit cu
aparenţă de
56
suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul
nu 1-a plătit o fantasmă; came din carnea noastră, sīnge din
sīngele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era īntru
toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă);
fiind El īnsuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute;
ispitit īntru toate, după asemănarea noastră.
Asemenea nouă īn toate
şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de
omeneasca deznădejde.
Martie 1966
Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără īnconjur,
ceea ce bănuiam; īn orbecăire, lumină - deodată. Cu privire
la viziunea lui Holbein găsesc textul exact: Tabloul nu e frumos... e
cadavrul unui om care tocmai a īndurat dureri nesfirşite... dacă un
astfel de cadavru (şi īntocmai aşa trebuie să fie) a fost
văzut de discipolii lui... cum oare au putut crede, privindu-1, că
acest cadavru va īnvia?"
NICI N-AU CREZUT!
Dacă moartea e atīt de groaznică şi legile naturii atīt de
nemiloase, cum le poţi stăpīni? Şi oamenii aceştia, care au
stat īn jurul mortului, au resimţit desigur īn seara aceea o groaznică
tristeţe, o adīncă descumpănire care dintr-odată le
spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau."
NU LE-A FĂCUT SEMN CU OCHIUL!
Socrate şi Iisus Hristos
Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea
dezordinei, a sīngelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a
fost cum nu se poate mai senină şi demnă. A lui Hristos,
dimpotrivă, poartă - īntreagă - pecetea tragediei, dezgustului
şi ororii. Socrate moare calm, īnconjurat de ucenici fideli şi
atenţi, care-i sorb cuvintele īn vreme ce el -imperturbabil şi
luminos - soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă
deferentă de temnicier. Părăsit şi trădat de ai
săi, Hristos se zvīrcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi
acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, intre
doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor ca
scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: De ce m-ai
părăsit?"
57
Deosebirea e totală īntre cele două morţi, şi tocmai
cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este
că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, īn toată
măreţia ei. pare - prin contrast - literară, abstractă,
supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate - cu
bună credinţă şi izbīndind īn bună parte - se
ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară
nestinglierit de scimăvii pīnă īn straturile cele mai de jos ale
condiţiei umare.
- Dostoievski plănuia să mai scrie pīnă īn 1882 un epilog al
Fraţilor Karamazov şi apoi o viaţă a lui Hristos.
Pesemne cā Dumnezeu n-a vrut să mai existe o a cincea
evanghelie.
5 Martie 1960
Duba ne-a adus, mergīnd īncet şi hurducăind, de la Mahna ison la
Jilava, īnainte de prīnz. Coborīm: Fortul 13. Primirea ne-o face
locotenentul Ştefan, căniră de primat, facies de
antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie
penitenciară īntr-un film negru. Ii face multă plăcere,
īşi joacă rolul cu īncetinitorul, cum şi-ar fila īndelung
cărţile un cartofor.
Petrecem restul zilei īntr-o celulă de carantină, mică,
neīnchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem
transferaţi la şerpărie, vastă peşteră,
sinistră, īmpuţită, care deşi luminată electric
păstrează o seamă de unghere īntunecoase.
Totul ca de atītea ori īn atītea locuri penitenciare, dar acum e primul
contact - se arată īn aşa măsură de lugubru şi
apăsător īncīt nu pare a fi real. īncīntătoare e prezenţa
doctorului Voiculescu, foarte īmbătrīnit, numai oase, blīnd, manierat, paşnic,
nobil, vioi la minte, dar frint de oboseală.
Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive:
Pentru că am scăpat īn sfīrşit de anchetă. īnchisoarea,
după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dinţii
īntīlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la
care mă reped să īnvăţ alfabetul Morse şi versuri de
Crainic şi Gyr- grăbitul meu entuziasm īi amuză. Desigur,
şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi
amintirea - exaltantă - a celor petrecute īn dubă.
Unde am fost pus īntr-o despărţitură, o adīncitură, o
carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia īnghesuiţi, mi-a şi
vorbit. īmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, īmi
cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atīt de
strinşi unul īntr-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să
termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul
cerului. īi răspund că nu văd de ce īmi pomeneşte de
iertare,
58
că dacă-i vorba aşa īi cer şi eu iertare pentru că
sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că īn ce
priveşte v inovaţia, vinovaţi suntem cu toţii,
deopotrivă, laolaltă. īi propun, acum că ne-am cerut reciproc
iertare, să ne īmpăcăm, să ne
īmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului
din carcera pe roate ne sărutăm şi - considerīnd ridicolul drept
vorbă deşartă şi simţămīnt inexistent -
cunoaştem dintr-odată şi din belşug - sub cerul albastru -
starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice
băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mīncare, orice
lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu
ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă,
amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval
zăngănitor, stare ce urmează īmplinirii unei acţiuni
conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra
noastră, curg, ne inundă, ne covīrşesc. II īntreb pe Sandu iar de-1 copiez pe Sfintul Serafim
din Sarov īn scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenţionat -
dacă nu vede şi dīnsul pe buzele mele zīmbetul pe care-1
desluşesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate.
Deoarece īn strimtul cotlon a mai īncăput alături de noi
şi Grigore Pallama, başca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după
el.
Purtarea gardienilor la şerpărie e atīt de rea, atmosfera atīt de
dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atīt de acută, perspectivele
de īndelungată suferinţă atīt de limpezi, īncīt nu pot să
nu circul de la un capăt la celălalt al peşterii īntr-o stare de
nemaipomenită, exaltată agitaţie, īncep să presimt că
Hristos e prezent īn puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul
poate fi atīt de complet, că am parte de atīta binecuvīntat noroc.
Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărimat, umblă īn
cīrje, e īnţolit īn straie miţoase de baciu la o stīnă de munte
īnalt) sunt interogaţi pe īndelete de gardienii care, probabil, se
plictisesc. Amīndoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi,
insultaţi, īnjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi
scapă mai uş^r.
- Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e
cu putinţă să te porţi creştineşte, să
faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat.
īmi vine a crede că nu īn zadar au bătut pentru mine
clopotele bisericii Capra.
25 Februarie 1960
Paul Dim., martor:
E calm, vorbeşte apăsat şi rar, cu dezinvoltura vechiului
puşcăriaş, cu politeţea rece a īngerului căzut ori a
boierului decavat, dar semeţ. Spre deosebire de noi cei din boxă, a mai făcut vreo cīţiva
ani de
59
īnchisoare, iar de data aceasta e arestat mai de mult. Ştie īnsă
prea bine ceea ce e presupus a nu şti şi ceea ce tribunalul nu-i
poate aduce la cunoştinţă: că Petru Dumitriu, scriitor adulat,
grangur al literelor şi mare profitor al regimului, a rămas
dincolo.
Se joacă o delicioasă scenetă ā la Donizetti ori Rossini. Au
folosit acuzaţii īn prezenţa dumitale cuvinte ostile regimului? Da.
(Expresie de vădită mulţumire pe feţele judecătorilor.
Procurorul se īngraşă văzīnd cu ochii, cauciuc pompat.) īn ce
fel anume? Au ponegrit sistematic pe scriitorii progresişti. (Expresie din
ce īn ce mai īncīntată pe feţele aceloraşi judecători īn
frunte cu preşedintele colonel Adrian Dimitriu.) Poţi da cazuri
concrete? Pot. - O pauză de efect, martorul lucrează cu metode de
actor profesionist, nu se grăbeşte. - Ei, dă-le. - I-am auzit
ponegrind cu violenţă pe scriitorul progresist Petru Dumitriu, īn a
cărui operă se reflectă realizările regimului, criticīndu-1,
susţinīnd că e un făţarnic, că n-ar fi cu
adevărat democrat, că scrie numai pentru a se alege cu foloase
personale şi că de fapt romanele lui toate sunt lucrarea doamnei
Henriette-Yvonne Stahl...
Preşedintele omonim nu-1 poate īntrerupe căci n-are voie să
ne informeze că celălalt purtător al numelui sfintului izvorītor
de mir, Petru, s-a dat cu imperialiştii. Aşa că martorul, al
treilea Dumitriu (de fapt Dimitriu), īi mai trage cu progresistul romancier, cu
ponegririle, distrīndu-ne, distrīndu-se, pīnă ce e poftit să se
retragă, precum şi face după ce se īnclină cu glacială
politeţă.
Perfect, nu mai puţin decīt Sam Weller depunīnd ca martor īn procesul
Bardell versus Pickwick.
- Definiţia vieţii,
după Andre Breton.
Viaţa, zice Andre Breton, e felul īn care un ins pare a se fi īnvoit
cu inacceptabila condiţie umană.
- Paul Dim. ne īnvaţă pe Al. Pal. şi pe mine să nu ne
grăbim a sta līngă uşă spre a fi repartizaţi īn
celule; să rămīnem mai la sfirşit, īmpreună. S-ar putea
astfel să nimerim īn acelaşi loc.
Aşa chiar facem, prelungindu-ne şederea īn sinistra hală
care, hotărīt lucru, din ce īn ce pare mai scoasă din Rocambole, din
Misterele Parisului şi din Mizerabilii.
Voiculescu, Leu, Sandu, Streinu, legionarii de la Aiud, saşii de la
Codlea au plecat; Paul şi Alecu o dau pe franţuzeşte şi
conversaţia ia o turnură strict deşucheată, clevetitoare.
Joky (ori Szoky) Cristea, Nicodamele, Puşa Măciucescu, Tea-Room
Taina, Şcoala bīrfelii, Legaturile periculoase, cinci la şapte.
Gata cu emfaza şi sublimul. Spre orele unu ori două, probabil,
caraliul de serviciu mă respinge cīnd ne
60
prezentăm tustrei. Paul şi Alecu pleacă aruncīndu-mi priviri
dezolate. După vreo jumătate de ceas sunt scos şi eu, singur.
- Se'ntreabă mulţi prin īnchisori şi-n critica
literară: unde e Dumnezeu īn opera lui Proust? In romanele lui Mauriac?
Unde e? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru
că autorii nu sunt teologi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca şi
īn lume.
- Cīteva cugetări lămuritoare despre libertate: Alfred Jarry:
Există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea.
Thomas Mann: Libertatea e o noţiune pedantă şi
burgheză.
Ambele pun sub semnul īntrebării şansele de supravieţuire a
libertăţii īn lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent
ca oricine, a masselor.
Alexandru Herzen: masselor nu le pasă de libertatea individuală,
de libertatea cuvmtului; ele īndrăgesc autoritatea... prin egalitate
īnţeleg egalitatea opresiunii... doar indivizii civilizaţi doresc
libertatea.
Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi
deţinuţii politici, că toată lumea se omoară după
libertate.
Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.
Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi
să rişte. Drepturi, da, cīte vrei, dar riscurile le consideră a
fi piedici, intrigi, insulte.
Ioan 20, 29: Iisus
i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au
văzut şi au crezut."
Să īnţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat
şi neraţional) de credinţă, deci un pariu.
II Cor. 3, 17: Domnul
este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate."
Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema - cum īi place lui
Hristos să ne socotească - prietenii Săi.
Apocalipsa 3, 20:
Iată, stau la uşă şi bat."
Să ni se topească inimile la gīndul pozelor populare unde Domnul
cu traistă şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă
vrem, de bună vrerea noastră liberă.
Nicolae Bălcescu īn Istoria Romānilor sub Mihai Vodă Viteazul:
Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.
Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui
Bălcescu.
- Marii scriitori cu adevărat
făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu.
61
Sunt īn Balzac două momente care mi se par supreme şi care
arătă cīt de reale erau pentru el personagii le meşterite de
condeiul său. Care mai arată că de la un anumit nivel (artistic,
moral, sufletesc, de ţinută) īn sus noblefea e
subīnţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici
gogoriţa egalităţii absolute n-o pot īnghiţi şi īndura
(ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai
egale) şi mă fulgeră fracţiuni de viaţă cīnd
nu-mi vine, zău, a rīde gīndind la Gobineau ori la Houston Stewart
Chamberlain.
īn Ursule Miouet, scrisorile lui Francois Minoret - personaj
necinstit şi odios - Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate
greşelile lor de ortografie, căci individul e şi prost şi
incult. (Şi se vede că exerciţiul īl distrează pe autor,
după cum īi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.)
Cīnd īnsă la sfārşitul cărţii, Minoret e nefericit,
descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea
pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi
Balzac explică de ce: i-am īndreptat ortografia, zice, pentru că nu
şade bine să rīdem pe seama unui om lovit de nenorocire.
Cuvintele acestea extraordinare dovedesc:
a) Că Balzac a fost un creator
īn sensul precis al termenului de vreme ce este īn stare să-i fie milă
de personagiile sale ca de oameni reali - şi să le respecte;
b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi
al comunităţii prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni;
c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru
că a renunţat (fie şi īn īnchipuire) la a-şi
dispreţui aproapele şi n-a īnţeles să-şi bată joc
de o făptură omenească - adică de ceea ce i se impunea ca o
făptură omenească - atunci cīnd aceasta trecea prin
suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse;
d) Că a fost de aceea nobil
şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere particula de
la numele său;
e) Că şi pentru el, ca
şi pentai Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfīnt.
(Suferinţa nu este īntotdeauna folositoare patinatorului - vezi tālharul
cel rău dar pentru cine o priveşte nu are
contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfintă. Pe cel ce
suferă sunt dator să-1 compătimesc, să-1 ajut. Samarineanul
nu īntreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă
rănitul - nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş?
Vreunul căruia i se īntāmplase ce merita?) Credinciosul
nu refuză - fiindcă nu ştie, sanda simplicitas, iată
un exemplu grăitor - să dea de pomană beţivului. Milosului
nu-i pasă dacă cerşetorul a vīndut paltonul pe care
62
i 1-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la
circiumă. Paltonul īl poartă Hrist&s.
Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule
Mirouet. Nici istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har.
Alt moment incomparabil īn opera lui Balzac. Acela cīnd, īn Colonelul
Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile
sale īn favoarea soţiei şi nu-şi mai susţine procesul din
clipa īn care-şi dă seama că e necorectă şi de rea
credinţă. īl apucă aşa silă şi scīrbă
şi dispreţ faţă de remăritată contesă
Fenaud" īncīt nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează
totul. De scīrbă, de silă. Tocmai pentru că ştie. Nu
īncrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal.
Corolarul I: nedreptatea, cīnd īţi este
făcută ţie, ai dreptul - dacă-ţi dai seama de prea
marea josnicie a potrivnicului să cedezi, cedarea īn acest caz fiind
palma cea mai cumplită. Nu te baţi īn duel cu omul care nu-i vrednic
să-i verşi sīngele. Chinezii care-şi cunnă viaţa pe
pragul īmpilatorului spre a-1 sorti oprobiului veşnic. Şi
gestul colonelului Chabert care - Dumnezeu să mă ierte dacă
hulesc - evocă tăcerea lui Hristos īn faţa şmecherilor
hotărīţi să-1 lichideze, potrivit sfatului dat de marele
preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-1 judecă.
Corolarul II: nedreptatea, cīnd ţi (exprimarea poate
părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi
nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie
denunţată, doborītă, īndreptată. Aşa procedau
cavalerii rătăcitori. Don Quijote.
lorga: ,,Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut īn paguba
ta."
Omul, dacă raţionează īn calitate de creştin şi
vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi
trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile
săvīrşite īmpotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca
individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se
află īn fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul
iertării spre a rămīne distant şi rece īn faţa
răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă
ticăloşilor.
Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat
două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor
zăpăciţi care cred că nu judeca" şi cine-s eu
să judec?" se referă şi la interesele
comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers:
vigilenţă, apărarea binelui, păstoml e iubit de turmă
pentru că o păzeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.
(Cīnd nu poţi īndrepta nedreptatea īţi rămīne īn
orice caz soluţia demisiei de nu a intrării īn mīnăstire sau a
sinuciderii. Cato din Utica şi Ian Pallach; budiştii din Indochina:
aceştia orbi şi nerozi, dar cinstiţi şi logici cu ei
īnşişi.)
63
Iar problema lui EU, Eli
"Prefer sa cred in Dumnezeu decit
sā-l văd īn toată slava sa. "
Paul Valery (Scrisoarea doamnei Emilie Teste)
Dumnezeu, care 1-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu torul
absent şi pentru noi?
Un lucru pe care nu vrem să-1 īnţelegem, pe care nu-1
īnţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui
Mesia īn slavă. Ce nu puteau īnţelege ei, ce nu putem īnţelege
noi: că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e uri imens papagal roşu.
Dacă īn piaţă ar apărea dintr-odată şi din
senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună
seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă
şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit.
Credinţa, pocăinţa īn felul acesta ar fi prea uşoare.
Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.
Ni se cere īnsă a crede īn deplină libertate şi s-ar zice
că - mai rău decīt atīt - scenariul se desfăşoară als
ob am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că pe
deasupra, colac peste pupăză pronia dinadins face totul ca
să nu credem; īi place - zice-s-ar - să acumuleze piedicile,
să ne īnmulţească riscurile, să adune argumente pentru a
preface bine intenţionata dorinţă de evlavie īn imposibilitate.
Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume,
toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.
Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborīt de pe cruce, pricina este
că voia să-1 convertească pe om nu prin constrīngerea unui
miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dīndu-i
prilejul de a-şi manifesta īndrăzneala.
Cīnd i se spunea Domnului pe Golgota: mīntuieşte-te pe tine şi
atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca īn
temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborīt de pe cruce nu mai
era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar
recunoaşterea unui fapt (ca īn cazul papagalului roşu: coborīrea de
pe cnice ar fi constituit un irezistibil papagal roşu).
Ni se cere - invitaţie la temerară vitejie şi
palpitantă aventură -ceva mai tainic şi mai ciudat: să
contestăm evidenţa şi să acordăm īncredere unui
ne-fapt.
Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic
Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă īntr-un mod
misterios.
64
- Leon Bloy: O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc
şi-i răstigneşti pe cei ce te iubesc!"
24-26 Februarie 1960
īntīi suntem aduşi īntr-un fel de sală de aşteptare, de
anticameră şi, judecind după faianţa ce acoperă
toţi pereţii cam pīnă pe la jumătate, trebuie să fi
fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a
unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci
lungi, paralele, cīte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice
că urmează să dăm o teză şi le este frică
să nu copiem. Ni se interzice nu numai să ne vorbim, dar şi
să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame.
Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi
gardienii sosise., vezi bine, ora gustării īşi scot din
genţi pacheţelele cu mīncare. īnfulecă vīrtos, plescăind
şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi
bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi
căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra
liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de
fiară jigărită, īn cuşcă. (Doar că nu putem
păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne
apropia de gratii, ca fiara).
Niţel mai tīrziu, ofiţerului care intră, Păstorel i se
adresează bonom şi glumeţ pentru a cere creion şi hīrtie.
Vrea să īnsemneze versuri pe care le-a compus la Securitate şi ar fi
păcat pentru cultura romānească să se piardă." Ce fel
de versuri? A, nu duşmănoase, lirice, patriotice. Cum le-a compus? A,
īn minte. Dar acum ar vrea să le transcrie; cu vīrsta, de, s-ar putea
să le uite.
īntocmirea de versuri pe cale mintală este, oricum, o
performanţă, poate nu ca băgarea unui gol sau
depăşirea unui record, dar performanţă totuşi e. Se
simte o īnvăluire de admiraţie. Iar Păstorel zīmbeşte,
distant, dar prietenos. (Ce nu face omul pentru o ţigară? Ce nu face
scriitorul pentru un condei?) Deşi ofiţerul şi subordonaţii
lui se ţin tari, se supraveghează īntre ei şi se īmpotrivesc
vrăjii, īn atmosfera glacială (la propriu şi la figurat) a
fostei bucătării pătrunde brusc o adiere
primăvăratecă, un iz patriarhal de Cotnari şi o pală
de voioşie humuleşteană. Uliţa copilăriei nu mai pare
a se fi strămutat pe īntinsurile pierdute ale īndepărtatelor galaxii.
Frunţile, puţin de tot, se descreţesc. S-ar zice că sunt
şi Medelenii fratelui Ionel pe aici pe undeva, nu s-o fi pitit
Hanu-Ancuţei al tovarăşului preşedinte Sadoveanu pe sub
nişte uriaşe bufete de la capătul īncăperii? Tare
mă bucur, glăsuieşte Mihai Vodă Slurdza, că văd
chef fi voie bună īn ţara Moldovei. Tonului bonom care
īmbracă o cerere de neconceput, ofiţerul nu-i poate răspunde
răstit. E destul de tīnăr, ofiţerul, şi-mi vine a crede
că īncearcă oarecum
65
sentimentul elevului căruia i se oferă emoţionantul
prilej de a sta de vorbă cu unul din autorii reproduşi īn manualele
şcolare. Păstorel nu tace, prinde aripi şi plutonierului
vigilent care intervine īn discuţie īi trīnteşte: Dumneata să
ştii că eu nu sunt numai scriitor ci şi căpitan de
tunari."' Odată cu vorbele acestea s-ar zice că pereţii
īnşişi pier şi că din locuri īmpădurite unde lumina
şi umbra se urmăresc şăgalnic vin īn procesiune, printre
noi, umbre măreţe şi umbre duioase - Ştefan al Moldovei,
Neculce boierul de ţară, isteţul Creangă, domnul
Ibrăileanu, cneazul Moruzzi, drumeţul Hogaş; ba sosesc nu numai
fiinţe ci şi clădiri sau obiecte: bojdeuca, teiul de la Copou,
restaurantul La paradis general, biblioteca Academiei īntr-o
dimineaţă de primăvară cīnd cititorii-s puţini şi
legăturile īn piele ale cărţilor lucesc atīt de blīnd,
Bucureştii de altă dată cu īntreg cortegiul lor de
grădiniţe şi grătare, şi Moldova cealaltă,
din strada Icoanei, unde īn jurul unei mese răsunaseră bietele
epigrame īn temeiul cărora Al. O. Teodoreanu. se află acum aici.
Dar proiectarea noastră īn afara timpului şi spaţiului -
şi cīt de yoghină, de honigbergeriană i s-ar fi părut
autorului de la Paris a cărui Noapte de sīnziene īşi avea
şi ea īnsemnatul aport īn făurirea scenei pe care o jucăm
toţi, a scenariului absurd, a părelniciilor adīnc īnfipte īn mizerie
şi spaimă - nu durează mult. Aura de bonomie şi aburii de
Cotnari, de culoarea strugurilor poleiţi īn bătaia soarelui fierbinte
al verilor de demult, nu-1 īnconjoară decīt pe singurul Păstorel.
Cīnd, rupīnd vraja calmului ce se lăsase din toate părţile, de
sus, Dinu Ne. īnalţă şi el glas, solicită o
ţigară, ofiţerul se scutură, iese de sub puterea
literaturii romāne şi a tradiţiei petrecăreţe,
păşeşte acru şi dīrz pe tărīmul filosofiei
contemporane ostile şi sfīşīe brusc vălul: Dumneata să nu
ne crezi atīt de proşti, domnule Noica." Dinu, de o slăbiciune
chinuită, ascetică, se īncovoaie călugăreşte, supus -
cu priviri īngīndurate, īmpovărate, īnsingurate. Sfruntare, gīndeşte ofiţerul,
şi ne apostrofează īn bloc, rece şi solemn, nu fără o
ultimă nuanţă de consideraţie (cum nu auzisem īn cursul
anchetei şi nici nu mai aveam să īntīlnim prin īnchisori): Ştim
noi ce reprezentaţi şi nu ne duceţi cu gesturi bune pentru
găinari."'
īn sala de şedinţe, dīnd impresie de pustietate,
uriaşă, ne aşează īn boxă, tot pe bănci - ca la
şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -,
acum unul līngă altul, īnghesuiţi. Ne plasează pe rīnd, cum
intrăm: mă pomenesc īntre Noica şi, la dreapta, Vladimir
Streinu. Pillat, Sandu L. şi cīţiva pentru mine necunoscuţi
ocupă banca īntīi: coautorii complotului īnfăţişat
judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară.
Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina
Caracas) sunt īn fundul boxei.
īn sala goală şi mare vor fi īn cursul procesului patru grupuri
compacte de fiinţe omeneşti, despărţite īntre ele prin
spaţii de vid ce
66
reamintesc ameţitoarele distanţe dintre roiurile de universuri.
(Liantul pe care l-ar fi alcătuit publicul, rudele şi presa nu
există).
Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă,
douăzeci şi cinci la număr, īngrămădiţi pe
bănci, privind drept īnainte (iarăşi nu avem voie să ne
uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), īnconjuraţi
-asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic - de un cerc de
ostaşi īn termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti
mitraliere automate pe care le ţin īndreptate asupră-ne,
dīndu-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă,
tonalităţile īnchise, totul e straniu, dar prezenţa
soldaţilor - postaţi īn poziţie de tragere, ca şi cum ar
păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea
napirosu, ba şi prinsă asupra faptului īn puterea nopţii şi
īn inima codmlui ori īn desişul stufărişului, iar nu un pīlc de
intelectuali palizi, scofilciţi, īnţoliţi īn veşminte
călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la
Securitate, obosiţi, nedormiţi, īncercănaţi, mulţi
trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi īnzestraţi cu cīte o
boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită,
rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari - pare o
greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol.
Al doilea grup īl alcătuiesc, hăt la capătul sălii
şi abia īntrezăriţi, ofiţerii de Securitate, anchetatorii,
inspectorii (unii īn uniformă, alţii īn civil), veniţi să
urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să
verifice, ca īntr-o ciudată reprezentaţie teatrală unde
repetiţia de regie, repetiţia generală şi premiera s-ar
confunda īntr-un singur spectacol kăfkaian.
Mai e un al treilea roi, la stīnga noastră: avocaţii
apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt
prezenţi şi cīte doi-trei pentru un client, iar unii din ei
īnsoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri,
mai nefericiţi şi - bănuiesc, apoi aflu precis - şi cei mai
temători, īmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la
şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le
lipseşte decīt floarea la butonieră ori jobenul şi
mănuşile călăului la execuţiile capitale; altminteri
sunt spilcuiţi fără greş: haine de culoare īnchisă,
dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, colţuri de
batistă albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului,
obraji bărbieriţi proaspăt şi atent, freze linse de limbile
a zeci de pisici. īn ţinuta lor de paradă sunt, īn comparaţie cu
securiştii care-şi fac meseria lor īnfiorătoare (meşterul
la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu
se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de
frică), cu noi care n-aveam īncotro (doar n-am mīncat bureţi) şi
cu membrii tribunalului, militari detaşaţi īn serviciu şi
dīnşii (păsările fripte nu se găsesc īn parii gardului) cei
mai ridicoli: pentru că au dejucat roluri duble (şi-s
distribuiţi īn rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al
băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba
aşa, de bună voie.
67
Pe fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiţi:
la mijloc Adrian Dimitriu (acesta nu plictisit, ci īngrijorat, căci e
responsabilul: fost avocat şi domnia sa, īn rol şi costum de
colonel).
De īndată ce mă văd aşezat pe bancă
săvīrşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa
mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea
şi īn ai cărui ochi (ochii aceia care-1 caută īn zadar pe Mihai
Rădulescu) luceşte o frămīntare atroce, īi suflu trăgīndu-1
de mīnecă atīta timp cīt vīnzoleala instalării noastre īncă nu
s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că
nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm,
toate-s bune.
Dumnezeu īmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, īmi
strīnge la iuţeală īncheietura manii, oftează adīnc,
despovărat. Am făcut şi eu ceva bun īn lumea aceasta.
Cu Vladimir Streinii schimb doar priviri pe furiş şi cīte un mic
zīmbet; ne vom da īnsă adeseori coate īn timpul procesului şi vom
rīde chiar de-a binelea cīnd procurorul, dezlănţuindu-se, va face,
īmpotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui
Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai
supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osīndirii cum au cei
din boxă; asudă, īşi şterg discret frunţile, unii cu
batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii
cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin
buzunarele pantalonilor, bătrīneşte. īn pauză, fiecărui
īnvinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu
apărătorul său; īntrevederea are loc pe una din băncile din
fundul sălii şi īn prezenţa respectivului anchetator. Din
milă faţă de avocat - omul tremură să nu i se īncredinţeze
cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine
ştie ce imprecaţii duşmănoase - mă limitez la vorbele
cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se
răspunde cu o căutătură recunoscătoare.
Domnul Bondi, care-1 reprezintă pe Vladimir Streinu, īşi
caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe,
neīncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un
aprig duşman al comunismului... vreau să spun al legionarismului. Un
fel de rīs īnfundat īnfrīnge solemnitatea īnţepată a şedinţei.
Streinu, alături de mine, tresare, apoi surīde şi el.
Un alt apărător care o păţeşte destul de urit e
Mădārjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvīnt autorul Hronicului
va izbuti să iste iarăşi o boare de omenie spunīnd că
el face epigrame cum face găina ouă.) Mădārjac, īntrerupt de
preşedinte spre a fi īntrebat tăios dacă īmpărtăşeşte
cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit:
ferească Dumnezeu... Preşedintele ia act de această
mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare
vădind, şi nu īntīmplātor, o anumită mentalitate şi-1
pofteşte
68
īn mod grav să-şi cīntărească vorbele. Nu trec multe
clipe şi, vrīnd să arate că Teodoreanu prin glumele sale n-a
urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul,
Mădārjac, din nou cuprins de avīntul prieteniei, īşi
īntăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol
monşer - la care poate se gīndea şi pe care, mīnat de un
subconştient imbold către respect, absolut firesc īn ceea ce,
totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, īl
īnlocuieşte - şi anume cu să ferească Dumnezeu". De
data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-1
ameninţă pe avocat de pe īnălţimi izvoditoare de
gheaţă şi pline de subīnţelesuri.
Poldi Filderman, spre a-1 apăra pe doctorul Răileanu,
raţionează coram populo24: dacă aş
şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru
nimic īn lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu
poate totuşi susţine că īntreaga acuzare e neīntemeiată,
găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi
ceilalţi din boxă drept filosofi ai sīngelui şi morţii,
gardişti de fier inveteraţi şi descendenţi spirituali
direcţi ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune,
īşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi
cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut
şi la picioare unde poartă urinele bestialităţii
legionare", dă să se descalţe. Un semn discret - plictisit
al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au
concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului īnceput drept un
simbol īndeajuns de grăitor, īl determină să se oprească
şi să renunţe, la exemplificarea pe viu.
Dintre cei vreo douăzeci de martori ai acuzării (la ceilalţi
procurorul şi apărarea au renunţat de comun acord) se
remarcă ziaristul Radu Popescu, printr-o declaraţie de neaşteptată
virulenţă şi lungime; este şi el deopotrivă de
sclivisit īnveşmīntat ca şi avocaţii; se mişcă, īn
timp ce vorbeşte, ca un profesor la catedră, cu gesturi ample şi
studiate cum se zice că erau ale lui Maiorescu, īl beşteleşte pe
Noica īntocmai ca cel mai straşnic gradat pe cel mai netrebnic recrut.
īşi recită fără oprire tirada īntreagă. La
sfirşit se şterge şi el cu o băsmăluţă
scoasă din buzunarul de la spate al pantalonilor: pe frunte, pe
faţă, pe mīini.
Apare la un moment dat o bătrīnică īn negru, cu o pelerină -
aduce cu Balbara Ulbrich ori mai degrabă cu directoarea pensionului
din Crima lui Sylvestre Bonnard, aceea care s-a transfigurat aflīnd
că modestul ei vizitator e membru al Institutului Franţei.
Bătrīnica răspunde la numele de Popescu-Voineşti, e văduva
geografului, e pensionară şi execută lucrări de
dactilografie. Ea a bătut Aşteptfnd ceasul de apoi, romanul cu
subiect legionar al lui Pillat. Somată să se explice pentru care
motiv, văzīnd despre ce e vorba, nu a sesizat autorităţile,
menţionează cu voce calmă şi joasă următoarele:
mai īntīi, cīnd bate la maşină, atenţia i se īndreaptă
numai asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atīt mai puţin
asupra sensului lucrării; īn al doilea rind, a īnţeles şi ea
că este vorba de
69
legionari, dar i s-a părut că lucrarea-i net antilegionară
fiindcă pe tinerii care aparţineau mişcării, autorul īi
īnfăţişa sub o lumină defavorabilă. Defavorabilă?
Da, desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că
nu-şi dădeau regulat examenele, că veneau acasă seara
tīrziu, că-şi supărau bieţii părinţi care se
speteau să le plătească taxele şi să le cumpere
cărţi.
īncīntător e un prieten al lui Păstorel; tuciuriu, scund şi
īndesat. Se numără şi el printre comesenii de la restaurantul
din Icoană. Retrăgīndu-şi declaraţia dată la
anchetă, nu vrea să recunoască aspectul duşmănos al
rostirilor acuzatului. Preşedintele stăruie mult, īn sală se
produce (īn fund) un fel de vagă rumoare, īnsoţită de o
nespusă uimire. S-ar zice că īn derularea filmului s-a produs o
pană; nu că ar avea vreo importanţă, dar nu sade frumos.
Martorul, cred, e macedonean, īl cheamă Arsenie Taşcu-Dumba, şi
trebuie că aparţine acelor familii de Aromāni care prin Ragusa, Viena
şi Ardeal au ajuns īn regat. (Altele, ca Şaguna, Stārcea, Capri,
Hurmuzachi, Grigorcea, Flondor se vor fi oprit īn cadrul statului habsburgic
tot pe pămīnt romānesc.) Există o ramură Dumba īnnobilată
de īmpărat, trăită la Curte, rămasă fidelă
dinastiei şi oraşului imperial al valsului. (Iosif Roth a descris īn Radetzky
Marsch cazul - ciudat - al acestor exponenţi ai naţiunilor
conlocuitoare" care au fost şi au rămas pīnă la urmă
slujitori devotaţi ai īmpărăţiei. La ei s-a referit şi
Rebreanu cu David Popp din Catastrofa. Şi nu de ei ţine
şi Avram Iancu?)
Mai tīrziu, īn puşcărie, aveam să aflu cīt de sigure sunt
prieteniile stabilite de macedoneni, cīt de credincioşi, de statornici pot
fi - deşi cu mare greu se dăruiesc. Ameninţările
preşedintelui, din ce īn ce mai enervate, dau greş. Preşedintele
propune organului procuraturii să ceară īn instanţă
arestarea martorului vădit mincinos. (Scena riscă să ia un
caracter cu totul ionescian: dacă Păstorel, īntrebat de
preşedinte, īşi menţine declaraţia de vinovăţie
de la anchetă - şi cum să n-o menţie? - īnseamnă
că martorul, susţinīndu-i nevinovăţia, minte şi
urmează să fie trimis īn boxă ca sperjur īn temeiul cuvintelor
celui pe care a vrut să-1 apere.) Procurorul reflectează, dar nu cere
arestarea. I se acordă martorului două minute de
gīndire. Martorul se face feţe-feţe, se īncruntă, o
roşeaţă difuză īi acoperă negreala obrajilor, īşi
īncordează trupul mărunţel. După trecerea celor două
minute martorul declară că acuzatul nu a vorbit duşmănos. Preşedintele,
procurorul şi judecătorii dau a īnţelege cu umerii, capetele
şi mīinile că martorul e un idiot - şi-1 trimit la loc cu
mocoşite ameninţări. A īnvins!
Din rechizitoriul procurorului mă interesează īndeosebi acea
lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declara,
īn general, sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni
şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu
mīinile pe bancă. La sfirşit - Mădārjac a
70
fost citat negativ numai īn treacăt - se vede că
răsuflă uşuraţi. Le-a fost cald.
Cīnd ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvīnt final de
apărare ni s-a atras atenţia că putem numai să ne
recunoaştem vinovăţia şi să cerem indulgenţa
tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. īn numele lui Păstorel se
depune un certificat de neoplasm pulmonar.
Cei mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a
aştepta verdictul. Pillat, cel dintīi, īncepuse: Deşi n-am fost
niciodată un anticomunist, totuşi datorită faptului că am
socotit īntotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a violenţei,
n-am putut să nu..." Preşedintele a intrat īn stare de frenezie;
Dinu e īntrerupt cu brutalitate, puştile automate par īndreptate dramatic
asupră-i. Alecu, emoţionat, face o mea culpa generală,
arată că vede īn marxism singura soluţie şi-mi pare că
lăcrămează; boierul generos de la paşopt, care
sălăşluieşte īn fundul sufletului său, a preluat
conducerea conştiinţei. Altfel decīt Alecu, dr. A. VI. īşi cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci
şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina vorbeşte spontan
şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că īn vinele ei
zvīcneşte sīngele unui fost membru al Legiunii străine din Africa,
unui boier aventurier, unui muşchetar, unui paladin care - te miri din ce
pricină sau pentru a veni īn ajutor celui slab şi pipernicit sau a
sfida pe cel tare - nu-şi cruţă nici vorbele, nici pumnii, nici
sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă
de codul tribunalului, dar se consideră adīnc vinovat faţă de
prietenii pe care i-a tīrīt aici după el şi cărora le cere
să-1 absolve. Marietta Sadova e jalnică, plīnge, tuşeşte,
se īneacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a
montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori
ranguri.
Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul
cuvīnt final şi-1 recit fără oprire: Faptele fiind ceea ce
sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut
intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut
că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpreta!
ca un atac la adresa poporului romān (ceea ce nu este) nu l-aş fi
citit şi nu m-aş fi asociat la răspīndirea lui, deoarece am
avut, am şi voi avea īntotdeauna faţă de poporul romān numai
simţăminte de adīnc respect şi neţărmurită
dragoste."
Cuvinte destul de īndemīnatice şi care - Dumnezeu ştie de ce,
fiindcă n-or fi mai grozave decīt ale celorlalţi - sunt ascultate de
cīteşi patru grupe ale sălii īn tăcere. Dr.-ul Al. G. mi-a spus
apoi, la camera 18, că l-am emoţionat.
Cīnd tribunalul se retrage, rămīnem sub pază īn boxă.
Destinderea e generală. Avocaţii zīmbesc asemenea elevilor după
examen. Ofiţerii şi anchetatorii răsuflă ca după
inspecţie. Ostaşii īşi dezmorţesc picioarele.
71
Şeful gărzii, un plutonier ţigan care-i şi
bărbierul Securităţii, foloseşte prilejul ca să se
suie pe platformă şi să se aşeze pe scaunul grefierului.
De acolo ne priveşte covīrşit de fericire, aidoma
călătorului care s-ar odihni pe tronul regesc īn timpul
vizitării unui palat ori s-ar urca, īn clădirea unui parlament, la o
tribună ilustră. Excursionisrului i se pare, din vidul anevoie
atins al muntelui, că priveliştea care se desfăşoară
īn vale e pentru el anume. Cīt de bucuros e vremelnicul grefier! īşi
arată toţi dinţii. Poate că e, cel puţin acum,
singurul cu adevărat fericit din toţi cīţi sunt aici, toţi
robi, toţi actori īn diferite roluri īntr-o nevoită şi
obositoare piesă.
Oare nu cumva īntreaga mascaradă īşi află punctul de
congruenţă īn această cum nu se poate mai trecătoare
şi tīmpă fericire a buzatului printre strămoşii căruia
nu-i cu putinţă să nu se fi numărat şi un gīde?
Tribunalul reintră: sentinţa se va pronunţa după trei
zile.
Suntem scoşi la repezeală. īntre uşa de ieşire şi
dubă desluşim un cer plumburiu, o seară de lapoviţă,
īmpunsături de aer curat.
Interlaken, vara 1938
Nimeresc o zi rece şi hotelurile sunt toate pline. Mi se explică motivul:
are loc congresul unei asociaţii religioase internaţionale, The
Oxford Group. De care auzisem. E condusă de un orator şi
propagandist foarte energic, Frank Buchman. Titlul unei cărţi
scrisă de un discipol al său: Numai pentru păcătoşi.
Reputaţia cam mondenă a mişcării nu mă atrage;
greşesc poate, ca şi īn cazul şcolii de īnţelepciune de la
Dannstadt.-
īn hotelul unde am fost pīnă la urmă primit nu locuiesc decīt
membri ai Grupului; de voie de nevoie şed la toate mesele alături de
ei, care mă iau drept unul de-al lor. Cei mai mulţi sunt Englezi. Se
pare că la un alt hotel, mai luxos, se află şi o doamnă din
Romānia.
Munţii sunt ceţoşi, umezeala are drept consecinţă
consumarea unui număr sporit - adică astronomic - de ceşti de
ceai. Contactul cu Englezii aceştia - sinceri, mereu bine dispuşi
(lumea pentru ei reīncepe īn fiecare zi proaspătă ca-n prima - mai
bine zis a şasea), preocupaţi de stabilirea şi respectarea unor
programe cīt mai precise şi pline, gata la orice oră să discute
problemele cele mai delicate şi mai intime cu o degajare totală;
manieraţi cu simplitate, prevenitori, absorbiţi fără pic de
făţărnicie de tot ce se leagă de spiritual şi
sufletesc - este plăcut, amuzant şi chiar desfătător.
Toată lumea vorbeşte, se mărturiseşte, pune īntrebări
indiscrete urmate de adīnci tăceri, manipulează ceşti de ceai
şi farfurioare cu biscuiţi, scoţīnd de prin buzunare carnetele
īn care se notează sute d» adrese, titluri de cărţi, nume de
asociaţii religioase. Mă simt cucertt.
72
La īnceput o senzaţie de a nu fi la locul meu. Apoi īnsă mă
duc la toate conferinţele lui Buchman (niţel declamatoriu şi
accentul pus pe orarii şi organizare), iau parte la şedinţele
şi conciliabulele asociaţiei, īntr-atīta sunt de prins īncīt
renunţ la o excursie pe Jungfrau de dragul participării la o
şedinţă a Grupului. Se ocupă īn special de mine un
tīnăr funcţionar din Bedford, īl cheamă Manning şi-i un
băiat tare bun; şi-un Irlandez, mai vīrstic, īnalt şi chel, sunt
piloţii mei, stăruitori şi niciodată stīnjeniţi.
Nu mă interesează ce anume urmăreşte Grupul, ce-1
desparte de numeroase alte secte şi uniuni protestante. Dar e primul meu
contact zilnic şi susţinut cu oameni a căror principală
preocupare e credinţa īn Dumnezeu şi grija de mīntuire, care au
făcut sacrificii băneşti pentru a veni aici, la Interlaken, care
iau īn serios tot ce fac şi tot ce discută. Oricīt de mundan să
fii şi nu se poate să nu te simţi atras de oamenii aceştia
toţi curaţi. Naivitate multă, teologie sumară, la cei mai
mulţi o cultură generală redusă, concepţii adesea
candide. Dar şi frăgezime, farmec, o impresie de camere bine
aerisite, nici umbră de tertipuri, vicleşug, blazare, dospire.
Numele Irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit īn
ascunzişuri de materie cenuşie care-mi sunt inaccesibile. Mă
văd astfel silit să-1 pomenesc drept Irlandezul cīnd mă
rog pentru el īn fiecare zi, ca şi pentru Grupul de la Oxford. In
dimineaţa dinainte de plecarea lor păşeşte grăbit spre
mine: te căutam, īmi spune, voiam să ştii ce am visat: mi-a
apărut Domnul şi mi-a īncredinţat că te va chema la El. Se
vede că-1 privesc īntrebător, deoarece repetă, explicativ: vei
fi printre cei care cred īntr-insul.
Montreux, 1938
Trenul care duce de la Berna la Montreux poartă numele de Eclel-weiss,
e electric, fastuos şi cosmopolit, ca īntr-o nuvelă de Paul
Morand. Europa galantă, īnchis īn timpul nopţii, Deschis īn timpul
nopţii, Gingaşe Stocuri.
La Montreux, de la fereastra hotelului, priveliştea e de o
frumuseţe solemnă şi perfectă care mă apasă.
Cartea poştală vie din faţa ochilor mei luceşte de verde
şi albastră puritate. īmi dau bine seama că la Interlaken n-am
făcut decīt să mă joc. Pe Oxfordieni īi văzusem ca unul
venit din Franţa exclusiv īngrijorată de vacanţe, biftekuri
şi greve. Et un Pernod potir Arthur. Franţa bolnavă de
inteligenţă şi spirit practic, de o parte, şi anglo-saxonii
aceştia copilăroşi, dornici de juruinte, entuziaşti de
alta, Alkohoolfreies Restaurant: cea dintīi pancartă pe care o
zăresc
73
īn Elveţia, puerilă dovadă, īnsă certă dovadă
de concepţie idealistă a vieţii. De aici la Schelling şi
Fichte nu mai e decīt un pas.
Nu-mi vine a crede ce mi-a spus Irlandezul. Nu īn viaţa aceasta,
probabil īntr-o īncarnare viitoare. Am şi senzaţia de a fi fost
īnşelător. Nu, nu pot trece la creştinism. O lume obsedată
de Pernod. Rīnjetul bleg al mustăciosului Arthur īn reclame. (Mai e unul,
īn vecini, tot cu mustăcioară, dar viu - şi nu bea decīt
apă). īn fiecare zi, īn toate ziarele. Pe toţi pereţii. Pe toate
zidurile. Ce departe e Hristos. De ei, de mine. De toţi. īmi jur
totuşi că niciodată nu voi spune vreun cuvīnt rău, nu voi
schimonosi vreun zīmbet cīnd va fi vorba de Grupul de la Oxford īn
prezenţa mea.
- Nu e nevoie să fi stat mult īn īnchisoare. Ce este omul, care-i cu
adevărat condiţia umană, cum stau lucrurile cu noi - şi
că Hristos e acolo la doi paşi, că te vede, că te-a
văzut, că te-a văzut din totdeauna-se īnţelege īn cīteva
minute. Restul de ani e timp irosit. Ca şi serviciul militar, e īnsă
incomparabil exerciţiu de strunire.
Londra, Mai 1939
Familia pastorului Lound locuieşte īn plin centru, şi īntr-un
cartier elegant, aproape de Regent's Park. Am fost recomandat şi primit ca
paying guest26, delicios de ipocrită formulă pentru
a spune luat īn găzduire. Sosesc seara, după o īngrozitoare
călătorie cu avionul: fortuna a bīntuit fără īncetare
deasupra Canalului Mīnecii, am vărsat cu toţii (inclusiv echipajul)
tot ce aveam īn noi, īn nişte pungi mai īntīi, apoi pe unde se nimerea.
Abia ajuns pe solul Albionului dau de bunăvoinţa britanică,
dulce compensaţie a ironiei răcelii franţuzeşti: la
aeroport, nişte necunoscuţi se reped la noi cu sticluţe de
coniac şi ne īmbie să bem: remediul, zic ei, e obligator după
răscolirea măruntaielor. Şoferul taxiului īşi
manifestă şi el solicitudinea, iar jupīneasa gazdelor īmi
zīmbeşte deferent şi-mi dă de ştire că pentru
această primă seară sunt scutit de īmbrăcarea smokingului.
Cuvintele de bun sosit ale stăpīnului casei sunt şi ele
fermecătoare (să poftească vreunul să-mi spună,
după ce am trecut pe la Securitate, am tăcut cinci ani de
puşcărie şi trei ani şi jumătate de muncă
manuală alături de ţigani - că politeţea e o
deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip
drept īn faţă să-mi moară mama, să fiu nebun
şi să-mi sară ochii de nu): īn locuinţa
noastră să vă simţiţi ca la hotel, iar nouă
să ne īngăduiţi a vă socoti ca pe un prieten.
74
Doamna Lound şi una din fete (asistentă la un cabinet dentar)
sunt niţel mai rezervate; pastorul īnsă şi fiica cealaltă
(e īnvăţătoare īntr-un orăşel la oarecare
distanţă de Londra şi stă acasă de Vineri seara
pīnă Duminică) sunt gentileţea şi simplitatea īnsele.
Văd bine că pe cīt sunt Englezii de reci īn străinătate pe
atīt sunt de prietenoşi la ei īn ţară. Ospitalieri,
deschişi, īnţelegători: recunosc oricui dreptul de a fi nebun,
de a se duce naibii dacă vrea - şi pe ce drum īşi alege; nevoia
de credinţă o socotesc drept lucrul cel mai natural.
După-amiază, uneori, domnul Lound mă invită īn camera
lui de lucru şi-mi face cafea īntr-un ibric electric. Dimineaţa,
īnainte de copiosul mic dejun, mă ia mereu cu dīnsul la o scurtă
plimbare, īn pas milităresc, prin nesfīrşitul Regent's Park. īmi
arată tot felul de vile elegante (unele de foarte prost gust,
imitaţii ale stilurilor celor mai felurite): au aparţinut ori
aparţin unor personalităţi de seamă. Sunt şi iazuri īn
parc, eu mă reped către nişte raţe de toată
drăgălăşenia: Ca să le văd mai deaproape mă
las pe vine, le īmbii, le spun uţi-uţi. Raţele măcăie
foarte cuviincios, cīt trebuie. īntorşi acasă, pastorul
povesteşte īn cursul aşa-zisului mic dejun că eu, cīnd mi-a
atras atenţia asupra frumuseţilor arhitectonice din parc, l-am
lăsat īn părăsire şi m-am dus să mă īnchin unor
raţe (went to worship some ducks).
- Din Londra īi scriu la Bedford lui Manning, tīnărul funcţionar
pe care-1 īntīlnisem la Interlaken. īmi răspunde curīnd şi mă
invită să iau parte peste cīteva zile la o reuniune a Grupului la
Eastham, care-i o suburbie a capitalei.
Suburbie, vorba vine, pentru că merg cu metroul şi apoi cu trenul
mai bine de un ceas şi jumătate. Regăsesc īn sala primăriei
de la Easthem aceeaşi atmosferă de sinceritate şi naivă
curăţie de la Interlaken. Vorbitorii vorbesc īnflăcărat
şi serios, ascultătorii ascultă atent şi serios, toată
lumea ia notiţe, īnseamnă numărul versetelor biblice care au
fost citate; domneşte o silinţă poate nu de mirare la oameni
convinşi de adevărul că Domnul va veni ca un fur, că poate
veni īn orice clipă, pe neaşteptate: de ce nu chiar acum!
īn pauză,
conversaţiile sunt la fel de īnsufleţite ca la Interlaken, iar īşi
dau unul altuia adrese, iar īşi recomandă reviste şi
cărţi, expoziţii şi cursuri, iar īşi fac,
nestingheriţi, confidenţele spirituale cele mai intime. Se
serveşte ceaiul, pe tăviţe. Nu ştiu cum de izbutesc ei
să le facă pe toate: merg, beau, ronţăie biscuiţi,
vorbesc, scriu, predică, se informează, se salută, zīmbesc,
cugetă... īl revăd şi pe Irlandez, care se īndreaptă īncet
spre mine şi-mi aduce aminte de visul pe care 1-a avut. Ascult cu mai
multă băgare de seamă ca la Interlaken, dar şi cu neīncredere
sporită;
75
şi cu surīs lăuntric, nu răutăcios, dar oarecum de
condescenţă. īmi pare foarte īnduioşător - te vei
număra printre īnchinătorii Lui -, şi totodată
copilăros. Şi niţică milă faţă de omul
acesta, desigur bine intenţionat, dar nu-mi place că dă crezare
viselor; şi-i lipseşte pudoarea fanteziilor sale.
La Londra, totuşi, merg des la biserici, catedrale şi capele,
şi ca să le vizitez şi ca sa aştept. Să
aştept ceva ce nu vine. Merg şi la biserica oaspetelui meu, unde nu
mă īmpărtăşesc deşi sunt poftit s-o fac. Drept
argument aduc faptul că nu m-am spovedit. Pastorul, cunoscător al
catolicismului şi ortodoxiei (a fost cīţiva ani paroh titular
al bisericii engleze din Paris/ e impresionat de motivarea mea
şi nu stăruie. Domnul Lound e middle church, aproape high,
credincinsul care nu se apropie de altar din lipsă de
mărturisire i se pare vrednic de respect.
Mă duc şi pe la o mulţime de asociaţii şi centre
religioase. Pe străzile Londrei numele lor apar des, ca al firmelor
comerciale. Aici religia e peste tot locul, te īntīlneşti cu Hristos la
tot pasul. Ei zic Domnul. Pe continent discreţia religioasă e
strictă. īn Anglia nu, se vorbeşte despre ale sufletului şi ale
credinţei īn modul cel mai firesc. De cīte ori, trecīnd prin dreptul unei
clădiri purtīnd o tăbliţă cu nume de
organizaţie religioasă, de cīte ori n-am intrat! īnăuntru sunt
săli de şedinţe, biblioteci, fişiere, vrafuri de reviste
şi broşuri, fotografii, testimonii, telefoane şi secretari.
Birouri. (Dar parcă la urma urmei, e altfel la Vaviloril Vorba
lui Pierre Benoit: le Pape, c'est des bureaioc21.) Sunt
primit afabil de oameni niţel grăbiţi, care m-ascultă, īmi
rezumă crezul lor respectiv. Partea aceasta o judec toată destul de
stereotipă. Dar mă cuprinde mereu emoţia cīnd mi se propune cu
neforţată ingenuitate cīteva clipe de tăcere meditativă īn
doi" ori o rugăciune. Let us pray^: şi
īngenunchează īn mijlocul biroului, al salonaşului - sală de
primire, al arhivei, de parcă şi-ar fi scos batista albă din
buzunar ca să-şi şteargă sticla ochelarilor. īmi
īncarcă braţele cu fiţuici şi broşuri, pamflete, cum
le place lor a zice.
Şi-n Hyde Park, unde mă opresc de preferinţă şi
īndelung īn faţa predicatorilor. Un grup de sectanţi cīntă;
mă apropiu de ei cu pălăria pe cap şi umbrela īn mīnă.
(E o zi de senin, fără urmă de nori; dacă era ploaie, luam,
fireşte, nu umbrela ci impermeabilul.) īmi cer să-mi scot
pălăria, deoarece cīntul lor e un psalm. Le răspund politicos
dar, din nu ştiu ce subită īndărătnicie, refuz să
mă descopăr la comandă. Ce-mi veni? Ei stăruie,
perseverenţi şi ei, nu supăraţi pentru că sunt
obişnuiţi cu felurimea de bazaconii ale diavolului. Pīnă la
sfīrşit, mă lasă īn plata Domnului, şi plec - plin de
amărăciune.
76
6 Martie 1960
Aşadar, īntr-un tīrziu sunt scos şi eu, dus la un birou
adăpostit īn micuţa firidă a boltitului coridor; interogat,
identificat, dezbrăcat. Mi se lasă doar un prosop, un săpun, una
perie de dinţi, una pastă de dinţi, două perechi de
ciorapi, una cămaşă, una pereche chiloţi, din care fac o
bocceluţă. Mă uit la ceasul de peste bolta firidei şi
văd că e mult mai devreme decīt credeam. Un gardian foarte īnalt
şi voinic īmi face semn să vin după el. (La şerpărie
erau limbuţi; acum lucrează pe muteşte.) Dar nu mă duce
spre şirul de uşi metalice īncărcate cu lacăte şi
zăvoare, īnapoia cărora bănuiesc celulele. Ajungem afară,
īn curte. Noaptea aceasta de īnceput de Martie e o noapte de viscol. īmi
aminteşte de īnceputul Valetului de trefla al lui Edgar Wallace: A
fost ridicat dintr-un şanţ din Lambeth, tīnărul Gregory zis
Cocainomanul, şi murise mai īnainte ca agentul de serviciu la Waterloo
Bridge, care auzise detunăturile, să fi sosit la faţa locului.
Fusese omorīt īn stradă, noaptea, pe zăpadă şi vīnt,
şi nimeni nu văzuse pe ucigaş. După ce l-au dus la
morgă şi i s-au cercetat hainele nu se găsi nimic altceva decīt
o cutiuţă metalică plină de un praf alb care era
cocaină şi o carte de joc, valetul de treflă!"
Sunt īn cămaşă şi chiloţi. Gardianul īmi
arată un morman uriaş de geamantane, saci, rucksackuri, pachete,
desagi şi-mi ordonă să le port pe toate din curte īntr-o
cămăruţă aproape de intrarea coridorului de-a lungul
căruia sunt uşile. Unele valize cīntăresc foarte greu.
Trebăluiesc, dīrdīind şi clănţănind, căci nu e
numai frig, ci mă şi aflu īntr-un teribil curent, vreo două
ceasuri. Gardianul, īncotoşmănat īntr-o şubă siberiana cīt
toate zilele şi īncălţat cu pīslari peste cizme, şi-a
ridicat gulerul īmblănit, şi-a tras clapele bonetului-căciulă
peste urechi şi s-a ghemuit - aduce cu omul invizibil din filmul
după H. G. Wells - pe un scaun ciudos aruncat īntr-un colţ de unde
probabil că mă urmăreşte. De bună seamă că-i
este şi lui frig şi ~ de ce nu ştiu - dar am impresia că
nu-i face plăcere să mă vadă cotrobăind de colo
pīnă colo prin zăpadă, dezbrăcat, jigărit şi
nevolnic.
Termin, vesel că nu am dat nici un semn de slăbiciune, īncepīnd a
mă īncălzi. Gardianul īmi face iar semn să-1 urmez, scuturīnd un
inel cu o mulţime de chei enorme. Se opreşte īn dreptul celulei 18,
deschide greu uşa, cască şi-mi face vīnt īnăuntru.
- La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne
pedepsi. īşi īntoarce faţa de la noi: ceea ce
īnseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne
lasă-n voia īntīmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale.
Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă!
77
7 Martie 1960
Mi-a făcut vīnt īnăuntru. Acum stau īncremenit līngă
uşă. Mă uit. Sunt īntr-o bombă de proporţii
uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut. Bomba e puternic
iluminată. Un fel de azil de noapte geometric amplificat. Sunt
cuprins de un dublu şi contradictoriu simţămīnt de pustietate
şi aglomeraţie. De ambele părţi patru rinduri de paruri de
fier care se ridică pīnă aproape de īnaltul tavan boltit. Fereastra,
īn faţa mea, e bătută īn scīnduri, dincoace de care sunt
gratiile. īn spaţiul dintre sumedenia de paturi, o masă īngustă,
două bănci īnguste şi ele, şubrede, īn colţul din
dreapta, īn fund, un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atīt.
Jos, de-a lungul paturilor, şiruri - ce-mi par nesfīrşite - de
bocanci.
Cīteva sforăituri vīnjoase nu rup tăcerea adīncă, asemenea
norilor izolaţi care nu covīrşesc unitatea cerului violent albastru.
Cīte o horcăitură. Zgomotul metalic al zăvoarelor şi
cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi asta mă uimeşte.
īncep să tremur de frig, pironit īn sumara mea īmbrăcăminte
cu bocceaua īn mīnă dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini.
Răsuflările sunt felurite şi disonante. Stau aşa multă
vreme şi aştept, dar nu desprind vreo mişcare. Din ochi caut un
loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu
văd nici unul. Şi nu mă vede nimeni.
După ce am scrutat īndelung zidurile cu sarcofage exterioare, īmi
īndrept privirea īn jos şi dau de un amestec de huma, ciment, pietriş
şi noroi. īncăperea mi se pare nespus de ostilă, de rea, mă
simt caraghios şi rătăcit. Mă simt şi īnvins de
oboseală, dar mai ales īnfricoşat. Ca la un examen pentru care nu
cunoşti materia. Cu totul altă oroare ca la Securitate.
(Premoniţiunile nu sunt īntotdeauna valabile. N-am ştiut īn
pragul bombei aceleia puturoase, intens luminată şi prinsă īn
bifurcat vīrtej de sforăială şi tăcere, că īntr-īnsa
voi găsi acces la fericire.)
Deocamdată īmi plimb iar ochii īn sus şi īn jos, īn dreapta, īn
stīnga, pretutindeni, stăruitor, speriat.
Lumină şi gol.
(Totul poate fi terfelit; aici şi lumina e rece şi rea. Cum ai
căzut tu din cer, stea strălucitoare, fecior al dimineţii. Winston
Smith īn 1984: īn locul unde nu e īntuneric, in the place where there is no
darhiess -şi ce se dovedeşte a fi acel loc: camerele de
anchetă şi de īnchisoare! Totuşi n-a fost minţit: e mereu
lumină, dar ce fel de lumină? Dintr-aceea probabil pe care o
scapără căderea īngerului Lucifer, cīnd 1-a văzut Domnul
cum se prăbuşeşte, fulger, īn adīncimi.)
Deodată, sus de tot, la cucurigu, īn stīnga, pe rīndul cel mai īnalt,
o mīnă a ridicat un deget şi-mi face semn să urc.
78
Să urc - dar cum? Mīinii - care desigur e īnzestrată cu
simţul vederii şi pricepe că mă rotesc īn căutarea
unui mijloc de ascensiune -i se alătură o a doua, soru-sa de
bună seamă. Ele schiţează o căţărare. Cu
bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clănţănind,
mă aflu īndeajuns de maimuţă ca să mă pot
agăţa pīnă sus ţinīndu-mă de paturile de fier. O
arătare īnfofolită, mică de stat şi īngrozitor de
slabă, de o paloare ce s-ar putea să ţină de altă
prismă cromatică decīt a universului nostru, se dă mai aproape
de altă mumie şi mă īndeamnă tot pe muteşte să mă
īntind alături de ea; mă acoperă cu o jumătate de
pătură zdrenţuită. Şi-mi şopteşte:
culcă-te o ţīră că nu mai e mult.
- Poate că cele mai teribile
cuvinte rostite de Mīntuitorul sunt la Luca 22, 67: Dacă vă voi
spune nu veţi crede".
Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe
alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne
străduim sa-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt
intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri - la ce bun? nu suntem
crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine
legătura. Ce ne rămīne a face decīt, urmīndu-i pilda, să
tăcem (neīncruntaţi)?
- Nu trec, īmi pare, nici zece minute şi se porneşte un zgomot
mai mult decīt asurzitor; al aştrilor acelora sfārīmaţi care īn Le
Napus de Leon Daudet provoacă dispariţia instantanee a oamenilor?
Un vacarm prelung, o larmă dementă; explozie pe care n-aveam s-o uit
vreodată, care şi după aceea, de-a lungul anilor, mă va
trezi ,1a cinci, ba şi cīteva minute mai devreme, din groază
anticipativă. Iureşul acesta sonor - de sonerii? de clopote? de
goarne? de arme de foc? - pătrunde pīnă-n straturile cele mai
freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale eului şi-şi
stabileşte bīrlogul īn locuri neştiute ale fiinţei.
Minunile există. Dumnezeu lucrează mereu. Prevestirile lui N.N.P.
se īmplinesc pe loc. Abia īncetează rafala de trīmbiţe că
vecinul meu binevoitor mi se recomandă: e un preot-călugăr
ortodox. Alături de el se trezesc alte două năluci, una
corpolentă şi greoaie, alta zveltă şi tinerească: sunt
doi preoţi greco-catolici.
Ştiu, īn mijlocul tumultului care se iscă īn celulă
după ce ia sfīrşit deşteptarea, cīnd o mare de chelii
umple spaţiul şi-n faţa putinei acoperite s-a şi format o
coadă ca de cometă, ştiu că am īncăput īn mīinile
Dumnezeului celui viu.
- / trust I make myseif obscure, trag nădejde că-s greu de īnţeles, vreau
să sper că nu mă exprim prea clar.
79
- Călugărul meu e basarabean. E un om tīnăr, condamnat
pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o
scrisoare īn care protesta īmpotriva desfiinţării schitului unde
vieţuise. Abia apuc - bat fierul cīt e cald - să-i spun că sunt
ovrei şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de
acord. E blajin, cu gesturi domoale, şi tăcut. Cei doi greco-catolici
sunt diferiţi unul de altul. Părintele Nicolae, din Alba, tīnăr,
e zglobiu şi agitat, glumeţ şi amator de palavre. Aduce
foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Părintele Iuliu e mare,
voinic, sfătos şi cīt se poate de retras. I se citeşte pe chip durerea provocată de faptul
că şi fiica lui, călugăriţă, e condamnată; a
făcut parte dintr-un lot de monahii mistice. Dacă-i vorba de
īmperecheri ciudate de situaţii şi cuvinte, īi spun am făcut
şi eu parte dintr-un lot de mistico-legionari. Dar părintele Iuliu
mai e necăjit şi din altă pricină: preot catolic, a semnat,
neconvins, īn 1948, trecerea la ortodoxie; luciul acesta nu şi-1
poate ierta. Acum se află aici fiindcă e acuzat de
īndărătnicie īn catolicism şi activitate īn slujba Vaticanului.
Obsesia faptului dintīi nu-1 părăseşte īnsă şi mă
pomenesc īn situaţia paradoxală de a-1 consola eu pe el, de a-i spune
că numai īn iudaism, brahmanism şi budism faptele rămīn
īnregistrate de-a pururi şi nu se şterg, pe cīnd īn creştinism
credinţa şi căinţa le desfiinţează cu totul
(creştinismul, aşadar, a descoperit antigravitaţia) şi
că, dealtfel, chiar īn iudaism, brahmanism şi budism există o
lege a compensării şi că deci suferinţele lui actuale
cumpănesc greşeala trecută. Părintele Iuliu mă
ascultă, suspină şi dă din cap - dar e limpede că tot
se căinează.
Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai cīteva lecţii
de catehizare şi le facem şezīnd pe marginea unui pat de fier, cu
spatele spre uşă, unul lingă altul, vorbind īn şoapte.
Suntem, fireşte, amīndoi īn uniformă de puşcăriaş:
bocanci fără şireturi, zeghe vărgată (C.R.) şi
giorsită, boneţică (de data aceasta cu dungile orizontale) pe
cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurţi, stau gata să
cadă. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puşcărie,
de pīrnaie, nu de temniţă gravă. Clădirea e
sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel,
Chagall, a balamuc. Mărcuţa. E o aglomeraţie de
neconceput, abia te poţi mişca, gălăgia e formidabilă,
deşi se vorbeşte numai īn şoapte (cel puţin teoretic),
coada la tinetă e neīntreruptă, circulă īntrebările cele mai
năstruşnice (cum se spune cintezoi pe franţuzeşte? prin
ce pace s-a īncheiat războiul de şapte ani? cum se spune alannă
pe nemţeşte? care-i numele celor trei parce, celor două muze,
celor trei §
graţii, celor şapte īnţelepţi ai
lumii antice? celor şapte regi ai Romei? 3
celor trei cuconi din Babilon, dar pe siriaca? - cum īi
chema pe fraţii ī
Buzeşti cu numele mic? cine a compus. Ţar şi teslar? care-i capitala »
80
Suabiei? care sunt nurlie din Eden? da' hasmaţuchi,
cum se spune pe franţuzeşte? dar gutui pe englezeşte?)
Bughi mambo rag.
Mīncăm īn două serii, la interval de vreo zece minute. Mīncarea e
incandescentă, de obicei arpacaş. Linguri sunt numai pentru a cincea
ori a şasea parte din deţinuţi. Seria īntīi e nevoită
să termine repede ca să se poată spăla gamelele şi
să fie pregătite grămadă la vizetă pentru seria doua.
Dar cum să mănīnci fără lingură şi īn cinci
minute o cocă fierbinte aidoma presupusei magme ori supe din care a
izvorīt viaţa monocelulară pe pămīnt? Mai toată mīncarea
rămīne īn gamele; e turnată īn tinetă, care se umple ochi.
Spălarea vasului īn care a stat arpacaşul cleios este o lucrare din
cele mai laborioase. (Care au fost cele douăsprezece munci ale lui
Hercule? Cine a compus Cruce albă de mesteacăn? Unde-i
īnmormīntat Alexandru cel Mare? Gulie pe franţuzeşte se spune navei.
Ferească Dumnezeu, se spune poireau. īmi pare rău, poireau
e praz. Fii serios, domnule, cum să fie praz. A fost ataşat
militar la Londra. D'aia .ştia englezeşte. La Răcăciuni,
acolo s-a semnat. Mi se pare că se spune Messing. Să ştii
că ai dreptate. A, mărar e uşor, e fenouil. Ba nu,
e aneth.) Cădem, Al. Pal. şi cu mine, de rīnd la serviciu pe
cameră chiar a doua, ori a treia zi. Nu ştiu care binevoitor ne
īndeamnă să folosim cenuşa din sobiţa; apa - apă rea,
puturoasă, viermănoasă - e foarte puţină. Avem de
spălat īn cīteva clipe şaizeci de gamele, ori şaptezeci.
Cenuşa se combină cu zeama de aipacaş şi formează un
pap rezistent. Puţina apă de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne
este ciudă: doi intelectuali care se fac de baftă din neīndemīnare.
Schimbăm priviri lipsite de orice simţ al umonilui. Ce ne facem?
Dumnezeu se īndură de noi şi face o minune.
(Minuni vor fi īn cursul anilor de īnchisoare cu duiumul. Cine a trecut
prin īnchisoare nu numai că nu se īndoieşte de minuni, ci se
miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai
normal.)
- N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb.
La īnchisoare, īnspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună
cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari
şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari
şi de mare folos şi pline de īnţeles cīnd le simţi
răcoarea īn iezenil de foc şi le poţi gusta farmecul
experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am
căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari
şi īnsuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ
decīt un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a īnvăţat
să-1 respecte şi Geo Bogza īn puşcăria de drept comun), o
hīrtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească
posesorul.
81
H. C. Wells īn The Research Magnificieni: două mari forte:
frica şi aristocraţia. Acum īl īnţeleg. Frica trebuie
īnvinsă. Nu există īn lume decīt un singur lucru, decīt unul:
curajul. Iar secretul este să ne purtăm aristocratic. Numai
gentileţea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au haz.
īncep să-mi dau seama că numai caracterul importă.
Convingerea politică, părerile filosofice, originea socială,
credinţa religioasă nu sunt decīt accidente: doar caracterul
rămīne după filtrările produse de anii de puşcărie -
ori de viaţă -, după ale uzurii şi oboselii: schelet, cod,
model electric.
Minunea constă īn aducerea suplimentară, cu totul
neobişnuf'.ā, a unei bal ii cu apă de către plantoanele de pe
coridor. Suntem puşi cu faţa la perete şi mīinile pe ceafa cīnd
se deschide uşa; după īnchiderea ei, ne īntoarcem şi aflăm
balia. Ba mai mult, mīncarea pentru seria doua īntīrzie ca
niciodată, aşa că Al. Pal. şi cu mine putem prezenta atunci
cīnd ne sunt cerute la vizetă nişte gamele ce s-ar zice
curăţate.
Manole repeta ruga lui La Hire, unul din căpitanii care au luptat
alături de Ioana d'Arc: poartă-Te, Doamne, cu mine cum m-aş
purta eu cu Tine dacă aş fi eu īn locul Tău şi Tu īntr-al
meu.
10-15 Martie 1960
Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e
īngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu
mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se
sfătuiesc īntre ei, apoi vin să mă īntrebe, ce vreau să fiu,
catolic sau ortodox? Le răspund tară şovăială că
ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi
greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa
lor şi ca o dovadă că īnţelegem cu toţii a da
viaţă ecumenismului īntr-o vreme īn care Ioan al XXIII-lea e pe
tronul pontifical, voi rosti crezul īn faţa preoţilor catolici.
Toţi trei īmi cer să mă consider botezat īn numele
ecumenicitătii şi să tăgăduiesc a lupta - dacā-mi va
fi dat să ies din īnchisoare - pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce
făgăduiesc din toată inima.
Nu se poate şti cīnd vom fi scoşi din celula 18 (e de tranzit)
şi răspīndiţi pe unde s-o nimeri: Este aşadar bine să
nu mai amīnăm. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi
trecut prin Urmare nici zece zile īntre sosirea mea īn celulă
şi efectuarea botezului. N.N.P. a avut dreptate.
82
- Hărmălaie, harababură, aglomeraţie crescīndă
(noi deţinuţi nu īncetează să intre pe uşă), mai
toată vremea nu e un strop de apă, cozi din ce īn ce mai lungi la tinetă
(suntem mai numeroşi zi de zi şi pe mai toţi ne doare burta),
īnvălmăşeală, frig, răcnete ale gardienilor, vizite
inopinate ale locotenentului Ştefan: īnjură de mama focului, se
holbează fioros şi ne ameninţă că ne sare īn
cap"; se fac controale şi cei găsiţi cu şireturi la
bocanci sunt trimişi la neagra". Nu-s gamele, nu-s linguri, nu-s
paturi... Lotul Noica-Pillat, cīţi sunt aici, nu ia aminte la
tămbălău şi organizează cīteva cercuri de cultură:
lecţii de sanscrită predate de dr.-ul Al-G., de istoria artelor
(Remus Niculescu), de spaniolă (Theodor Enescu), de biologie generală
(Dr.-ul C. Răileanu), de istoria culturii (Al. Pal.), de tehnică
agricolă (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti);
deschid" şi eu un curs de engleză. Sub imboldul doctorului
Al-G. (care se dovedeşte a fi o personalitate cu totul
excepţională: numai tărie, curaj, bună dispoziţie,
adīncime īn tot ce spune, serviabilitate, ţinută) au loc
şi nişte şedinţe colective cu teme de problematică
generală, la care iau parte īn mod obligator toţi
cursanţii". Prima temă e teoria acrului. In paralel se
povestesc marile cărţi ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus de
Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acelaşi (eu). Marii
iniţiaţi de Schure (Em. V). Revolta maselor de Ortega y
Gasset (T. Ea.)... Sunt şi subiecte mai lumeşti: un domn Radu Ant. -
oltean şi legionar - ne vorbeşte amănunţit despre
pregătirea bucatelor la ţest.
Stīmiţi de exemplul nostru, ceilalţi intelectuali din celulă
- rămaşi pīnă acum īn morfolită rezervă - se pun
şi ei pe treabă: un grup de ofiţeri superiori predă:
istoria celui de-al doilea război mondial, campania din Rusia a lui
Napoleon, principii generale de strategie. Mai e şi o ceată de
băieţi tineri - de nuanţă social-democrată cu un adaos
de naţionalism -plini de entuziasm, sete de cunoaştere şi
maniere frumoase. Unul din ei este nepotul Sofiei Nădejde. Life 's
little ironies. (Cartea asta a lui Thomas Hardy ar trebui povestită
şi ea, se potriveşte, măcar ca titlu.) Gentili şi buni,
tinerii social-democraţi ne luminează şi ne īndulcesc zilele.
Mai sosesc şi cīţiva studenţi frontieristi, băieţi
de familie bună. (E reprezentat şi Jean Bart printr-un descendent.)
Sunt foarte curajoşi, dezinvolţi, dar cu toate că se poartă
impecabil nu manifestă prea mult interes pentru susţinuta
noastră activitate culturală. Remus Niculescu ne īntrece pe
toţi, vorbindu-ne pasionat şi pasionant despre pictorii
impresionişti şi prietenul lor, baronul romān Belliou (Bellu).
Ceva mai tīrziu, īn celula din ce īn ce mai ticsită, apar două
siluete deşirate şi de-o slăbiciune cum n-am mai văzut: un
funcţionar din Ploieşti
83
şi un inginer legionar, care ne spune că a fost comandantul
frăţiilor de
cruce.
15 Martie 1960
Catehizarea a luat sfīrşit. Botezul, hotărīt pentru ziua de
cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. «Părintele Mina alege
momentul pe care-1 socoteşte cel mai potrivit: la īntoarcerea de la
aer", cīnd caraliii sunt mai ocupaţi, cīnd agitaţia e
maximă. Trebuie să lucrăm repede şi sa acţionăm
clandestin īn văzul tuturor. Conspiraţia īn plină zi a lui
Wells. Ceva īn genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul
nu voi ieşi la plimbare. (Lucm uşor, deoarece m-a ros bocancul
şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La
infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint īn
fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G.
mă tratează aplicīndu-mi pe bubă" un ştergar muiat īn
apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi īnainte un plutonier
mi-a spus că nici mort" nu mă duce la medicul oficial.
Căile Domnului, ocolite.)
Rămīn deci singur vreun sfert de oră cīt durează
aerul" - adică aproape singur, căci mai sunt cīţiva
scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă
şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă
goală īn care grămezile de recuzite īşi găsesc
sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră
faţă de camera plină este atīt de izbitoare, īncīt am impresia
unei tăceri absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un
spectacol - şi mă pot linişti, reculege niţel.
Cīnd puhoiul de oameni se īntoarce cu zgomot mare, ducīnd īn rīnd de cīte
doi balia, ciubărul, tineta şi un rezervor" cu apă,
părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la
singura cănită din cameră - e o cănită roşie, cu
smalţul sărit, năclăită şi respingătoare -
şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă īn
rezervorul" purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu
şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am
ales cu vreo cīteva zile īnainte pe Em. V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi
greacă, trimis īn judecată pentru a fi redactat ordinul de zi
Vă ordon, treceţi Prutul." V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu
maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic īn lume
orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu au ar fi
īngăduit altcuiva să-1 scrie īn numele său. De ce l-am ales pe V. pe care nu-1 ainoşteam dinainte (ca de altfel pe cei
mai mulţi din oamenii alături de care am complotat) şi nu pe Al.
Pal. - un vechi prieten, mă rog, prieten din 54, dar spirist şi el,
şi apoi luasem hotărīrea de a ne considera prieteni din
copilărie - ori pe dr. Al-G. a cărui personalitate mn impresionase
atīt de puternic, care a şi rămas pentru mine fiinţa cea
84
mai desāvīrşit multilaterală pe care am īntīlnit-o īn puşcărie
şi omul cel mai dăruit cu virtutea curajului Marinică P. a
fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcīndu-se prin intensitate,
şi īn inteligenţă şi īn tact şi īn politeţe
şi īn rafinament şi īn putere de judecată, dar totul la un nivel
mai lipsit de grandoare - ori pe vreunul din generalii prezenţi (nu m-ar
fi refuzat) ori pe blīndul Toto Enescu, nu ştiu să spun.
Doi dintre deţinuţi, complici, trec īn dreptul vizetei, s-o
astupe. S-ar putea īn orice clipă să vină gardianul să se
uite, dar acum cīnd celulele, pe rīnd, sunt scoase la plimbare ori aduse
īnapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea
iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stīnjeneşte
dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele
trebuincioase, mă īnseamnă cu semnul crucii, īmi toarnă pe cap
şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de
ibric bont) şi mă botează īn numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfīntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul
şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă
şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi -
hoţul care nu-i prins īn fapt e om cinstit - la patul unuia din
preoţii greco-catolici: e līngă tinetă şi balie (am coborit
cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după
cum fusese stabilit. Reīnnoiesc făgăduinţa de a nu uita că
am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, īn asemenea
īmprejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi
fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din īnchisoare
cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un
preot al cărui nume īmi este dat de părintele Mina; numele acesta
aveam să-1 uit şi apoi să mi-1 reamintesc.)
Ritmul intens al celulei ni. 18 ne īnşfacă imediat.
Părinţii greco-catolici sunt de serviciu pe cameră.
Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G.
ne convoacă: vreo cīţiva stăm īnghesuiţi pe marginea
patului său, alţii pe a patului din faţă. Se vorbeşte
īn continuare despre teoria actului şi astăzi mie īmi revine a vorbi
despre actul de creaţie la Proust. Stăm īngrămădiţi
şi vorbim aprig şi īn şoapte. Mulţi dintre
deţinuţi, atraşi de tot ce face lotul Noica", se strīng īn
jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită
de locul unde se află. Abstracţiunea şi documentarea īşi
īntind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni īntru bucurie,
amăgire.
- Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie
şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc
clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că
de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu
poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este
adevărat că botezul este o sfintă taină, că
există sfintele taine. Altminteri
85
fericirea aceasta care mă īmpresoară, mă cuprinde, mă
īmbracă, mă īnvinge n-ar putea fi atīt de neīnchipuit de
minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută
nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. īn
gură, īn vine, hi muşchi. Totodată o resemnare,
senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine,
un zīmbet īngăduitor care se īmprăştie pretutindeni, nu
localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blīnd īn jur, o
atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale
copilăriei. Un simţămīnt de siguranţă absolută. O
contopire mescalinică īn toate şi o desăvīrşită
īndepărtare īn senin. O mīnă care mi se īntinde şi o
conivenţă cu īnţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atīta prospeţime
şi īnnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): lată, noi
le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva īn Hristos,
este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au
făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decīt banale,
răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins īn cercul de
cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul
cotidian. Doamna Cottard al lui Proust dacă ar fi fost īntrebată
ce-şi doreşte ar fi 'indicat situaţia unei mai bogate vecine din
colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să
devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pīnă la cercul ori
la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite
şi prin urmare de neformulat, de negīndit. Şi thalassa5
lui Xenofon şi pămīnttd lui Columb. Botezul e o
descoperire.
Cluj, 3 August 1964
Sosesc la Cluj pe la cinci şi jumătate. Pe fereastra vagonului,
de la Gherla pīnă aici, m-am uitat cu acea intensitate pe care o presupun
īn ochii omului care a privit cel dintīi lumea proaspăt creată de
Dumnezeu, a osīnditului la moarte din balada īnchisorii de la Reading. Ca
şi de după gratii, l-am simţit pe Hristos aproape de mine pe
cīnd, īn faţa ochilor mei īncă năuciţi de nestinsele becuri
electrice, defilau livezile, căsuţele, gardurile, animalele
domestice; īn fiecare lucru, pe fiecare petic de glie pulsează lumina
tablourilor lui Van Gogh - explozivă - şi nuanţele odihnitoare
ale zilei spre sfirşit şi năprasnica bucurie a celor şase
zile dintīi; senzaţie dementă că păcatul
strămoşesc īncă n-a avut loc.
E o după-amiază răcoroasă şi cerul e acoperit. La
bufetul gării, īntrebat de colonelul Ion T. - Hatmanul - zece ani īn
Siberia, zece ani īn puşcărie, traducător al lui //īn
romāneşte, īn prezent posesor al cītorva zeci de lei - ce-mi doresc,
răspund lacom: o cafea. După ce am băut-o, din belşug
adăogită cu zahărul pe care un chelner īnţelegător
ni-1 pune dinadins
86
pe masă, plecăm īn centru. Colonelul vrea să īntālnească
un prieten clujean, pe care-1 caută, aşa īncīt umblăm
īncoace şi īncolo prin oraşul cu iz de Kaiserstadl īn
miniatură şi piin de clădiri īn stil baroc (cel mai evocator al
liniştei şi opulenţei). La fiecare pas am impresia că
trăiesc īn anul 1900, că Europa e un vast salon, că lumea nu
ştie ce-s frica şi angoasa. Parcă am fi, zău, īn Stadtpark,
statuile lui Mozart şi Johann Strauss ies dintre copaci şi Hori, pe
terasa restaurantului cīntă o capelă, perechile circulă
agale, capela execută valsul cel mai faimos, valsul imperial.
Trenul spre Bucureşti, pe care urmează sā-1 luăm,
pleacă la zece seara. După cītva timp colonelul īşi
găseşte prietenul tocmai la gară, iar eu rămīn de unul
singur. Bani de autobuz să merg din nou īn centru nu am, mult pīnă la
plecarea trenului de fapt nu mai este, euforia care m-a cuprins de cīnd am
părăsit Gherla este egalitară şi indiferentă, se
porneşte o ploicică, aşa īncīt hotărăsc să
mă plimb īn jurul gării. Intru mai īntīi īntr-o
alimentară zgīindu-mă īndelung la mărfuri şi la
preţuri. Pe urmă, ploaia oprindu-se de tot, pornesc pe o
stradelă. Se-ntunecă de-a binelea şi aerul e umed; s-ar zice
că tot mai picură niţel şi adie un vīnt īnmiresmat. Strada
pe care mă aflu cred că e puţin circulată; acum e pustie;
prin cele mai multe ferestre se vede lumina aprinsă. Nu e mai puţin
calm şi mai puţin albastru decīt īn poezia lui Verlaine pe care
George Mavrocordat mă punea mereu, nesăţios, să i-o recit.
Dealtfel albastrul nu e o culoare, e şi el o linişte. Casele sunt
toate curăţele, īngrijite, īnflorate; īn stilul acela pseudo-cubist
de pe la 1925. Dar au ceva de fiinţe atente la forma exterioară, ceva
de boneţică şi şorţ alb, de cafea cu lapte şi
comuri cu unt; şi cīt de tăcute, confortabile şi armonioase mi
se par toate interioarele zărite pe ferestre!
īmi este dat, īn cīteva clipe de intensă emoţie, să
īnţeleg mai bine ca oricīnd unele din tainele majore ale vieţii.
īnţeleg mai īntīi că īn lumea aceasta suntem cu torul
părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone
Weil şi cā această părăsire totodată este şi
semnul suprem al existenţei"' şi dragostei Iui Dumnezeu.
Dumnezeu, zice ea, de aceea se retrage" īn chip absolut, ca să ne
īngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi
echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o
desăvīrşită libertate şi să asigure merit (ori mai
bine zis sens) deplin īndrăzneţului nostru act de
credinţă.
Abandonat fiind cu totul şi sortit unei trăiri īn plină
pătimire dialectică, īnţeleg că ajutor raţional nu pot
primi de nicăieri; stupefiantele, alcoolul, erosul, mīngīierile prin
iluzii sau manii nu sunt valabile pentru că mă pun la discreţia
bunăvoinţei altuia şi sunt temporare, ba şi supuse
capriciilor timpului care le degradează; dovezi dirimante şi absolute
nu există; teoriile se īnvechesc mai rău, ca oamenii, ca
veşmintele, nu avem
87
de-a tace decīt cu semne, iar semnele desigur, nici nu era nevoie s-o
spună atīt de gălăgios Satire semnele pot fi inteqjretate īn
două feluri: dialectica ne iese-n cale la tot pasul. Aşa fiind,
īnţeleg că nu mă pot bizui decīt pe nişte foarte vagi intuiţii
nici urmă de constatări, reguli, siguranţă obiectivă
etc. -, pe nişte prea tainice īndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o
simt şi o bănuiesc, din străfunduri foarte ascunse, din domeniul
pe care Ortega īl socoteşte al credinţelor nu al ideilor.
Ce mai īncoace şi īncolo, sunt şi eu slavofil, subscriu programul
noii mistici a lui Homiakov: preeminenţa legilor nescrise asupra
oricărei dogme formulate, preeminenţa intuiţiei asupra
cunoaşterii, preeminenţa legii religioase şi morale asupra
oricărei logici şi oricărei raţiuni. Ce mai īncoace şi
īncolo, tot iezuitul Auguste Valensin enunţă esenţialul cīnd
admite că, de i s-ar arăta, prin imposibil, pe patul de moarte, cu
cea mai perfectă evidenţă, că s-a īnşelat, că nu
există supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu
i-ar părea rău că a crezut; ba s-ar şi socoti onorat
că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva
imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atīt mai rău pentru univers,
de greşit n-a greşit cel ce a gīndit că există Dumnezeu, ci
greşeala este a lui Dumnezeu că nu există; ce mai īncoace
şi īncolo, nu izbutesc a găsi nimic īn afara sau deasupra crezului
pe care şi-1 formulase Dostoievski şi pe care-1 prezintă ca
foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adine, mai
īmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decīt
Hristos, ba mai mult decīt atīt, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos
este īn afara adevărului şi că de fapt adevărul este īn
afara lui Hristos, mai bine aş rămīne atunci cu Hristos decīt cu
adevărul.
Asta-i tot ce am la īndemīnă, cīteva citate (din oameni cumsecade)
şi un sentiment atīt de firav, de nesistematic, de fragil. Şi
totuşi acest vag, mărunt şi smerit capital - īn urma anilor de
īnchisoare e singura mea agoniseală, o bocceluţă - īmi este de ajuns
pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi transmite
nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie
să fac.
Incertitudinea e legea fundamentală a civilizaţiei occidentale -
şi īi e semn zodiacal; e şi condiţia de bază a
creştinismului. Dar ei i se alătură nedovedită" pe
plan omenesc, ştiinţific acele convingeri care sunt mai tari ca
teoremele, ca stīnca. (Le avem de la autorităţi mai mari.) īndemnat
de ele, voi şti mereu ce să fac, prin ele pot oricīnd restabili rupta
legătură cu Dumnezeu, şi bucuria; pe deasupra abisului, postul
emiţător şi postul de recepţie pot intra instantaneu īn
comunicare.
īn uşoara burniţă, de-a lungul străzii, īnţeleg
că nu se cuvine să facem nici un rău nimănui, că orice
dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, dispreţ,
jignire e de la diavol; că făptuirea binelui e maxima cea mai
egoistă pentru că singură ea dă liniştea şi
īmpăcarea cu sine; că
88
buna purtare şi colecţionarea de fapte bune sunt acel unic al
nostru avut de care putem oricīnd dispune (nu poate fi luat la nici o
percheziţie); că oricine putīnd oricīnd ajunge, de unul singur,
īntr-o celulă de īnchisoare ori măcar pe un pat de spital ori să
se pomenească fără somn la ora două noaptea (ora
teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai
aproape de iad - folosind un vocabular strict egoist - decīt amintirea faptelor
urīte, rele, meschine; decīt golul talanţilor nefolosiţi şi
darurilor irosite; că aşadar se cuvine a face binele cīt mai e
timp, īnainte de a se ajunge la starea īn care nu mai rămīne decīt a fi
(modalităţi ale lui a fi: după moarte, īn īnchisoare,
pe patul de spital, īn deznădăjduită- ori iremediabilă -
singurătate, la īnsingurată bătrīneţe sau. īn registre
minore: plimbīndu-ne pe stradă, aşteptīnd la stop, puşi la refec
īn faţa unui ghişet); că, adunīnd amintiri frumoase (dar nu
regretul unor clipe de plăcere trecătoare, căci şi acela e
chin), ne construim la drept vorbind noi īnşine paradisul, care nu-i decīt
o sumă de fapte bune, de acţiuni nobile ori eroice, de purtări
mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă veşnic dulce
şi caldă, un prilej de īndreptăţită şi calmă
binefăcătoare mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime
şi josnicii; că siguranţă şi logică absolută
nu avem, dar ştim īntotdeauna ce se cade să facem, modest; ştim!
Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvīrşire absent īn lume, dar e
şi cu desăvīrşire prezent īn lăuntrul nostru, aşa cum
spune Kierkegaard, aşa cum a tunat şi Sf. Bonaventura; Dumnezeu este
eminamente prezent sufletului ba şi chiar imediat cognoscibil.
Plec din Cluj liniştit, cu sufletul bogat īn pace; īntrezăresc o
cuminţenie, o modestă cumpătare ce-ar putea să īnsemne
apropierea de isihie.
"Garoafa singere colina
Şi Transilvania-i un Imn"
Ioan Aleaxandm
īn tren, fireşte, nu dormim.
Suntem cu toţii prea agitaţi (Scurtu ne povesteşte cele
două evadări ale lui, de pe bac īn deltă) şi toată
lumea ne recunoaşte de unde venim - după capetele rase, după
īmbrăcămintea ponosită, după totala paloare, după miros
(mai cu seamă) -, ne face loc, ne dă de mīncare, ne vīră bani īn
hainele atīrnate de cuierele compartimentelor...
Din primii zori ni se desfăşoară sub ochi peisajul fertil
şi impunător al Transilvaniei, care-şi deapănă
parcă procesional solidele clădiri, turlele, ogoarele īngrijite,
porţile īntărite, grădinile precis demarcate, ferestrele ascunse
de flori, drumurile netede, frumos pietruite, biserici le-cetăţi...
Ardealul, Ardealul! īncercăm o imensă bucurie mīndră; ne este
īngăduit
89
să reluăm contactul cu ţara şi starea de libertate -
(cită e; tata: nu te īntrista, pleci dintr-o īnchisoare largă īntr-uns
mai strimtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece
dintr-o īnchisoare strimtă īntr-una mai largă) - prin acest peisaj
nobil şi vrednic īntre toate, nicăieri nu e sordid, nisipos
ori hīd, au fost dureri şi jale şi au cīntat păsări triste,
dar n-au rămas mirosuri de mīl turcesc, peisaj onorabil şi cinstit,
şi niţel emfatic, domnule părinte, mă rog matale,
servus stimabile, cele şapte burguri, reţiproca, ceai cu
lapte, peisajul care 1-a īnduplecat pīnă şi pe Caragiale. Şi ce
curate sunt uliţele, şoselele, ogrăzile, ariile, cel puţin
la orele acestea timpurii...
Patriotismul, zice Duiliu Zamfirescu, nu e o prejudecată după cum
nu e judecată; patriotismul e un sentiment. Sentimente poate avea oricine.
Şi care dintre puterile psihice stă mai īn apropierea lacrimilor
decīt sentimentul'? Plīng uşor, prea uşor. Din īnchisoare m-am ales īn
orice caz cu o īnvăţătură: că expresia darul lacrimilor
e cum nu se poate mai conformă realităţii.
3-4 August
In tren mă reţine formula ,,diavolul este stăpīnitorul lumii
acesteia"'. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e
creaţia lui Dumnezeu, dar luinea contaminată prin păcat şi
intrată īn complicitate cu diavolul, lumea aceasta - care nu
mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o
aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi avīnd dreptul s-o
dea cui voieşte (şi Domnul - Luca 4, 6 - nu-1 contrazice), īntrucīt
nu e decīt imagine secundară, deformată, deviată - şi
care-i iluzie, pe care ţăranii şi tīrgoveţii o văd, o
cred circiumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie,
ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate
capodoperele artei care şi ele izbutesc a descnta, a stabili legătura
directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi
lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de
farmece - redevine creaţia dintāi şi dă senzaţia
fericirii. Domnul, dealtfel, īn convorbirea cu Nicodim de la loan 3 (am
ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul
biblic mereu citind capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere
omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci
numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i
absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte
ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.
Cine oare, in cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini
colorate īn poziţii de nesuprapunere faţă de cele īn alb
şi negru? Ei bine, lumea
90
diavolului e tot una cu această mică deviaţie dintre fond
şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce īn ce mai
apăsat şi mai iute pe alte tărīmuri.
E o deviaţie care se cere corectată.
īn acest sens lumea stāpīnită de diavol este reală, dar numai īn
acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot
asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar; e tot
aceeaşi, dar vrăjită" şi asupra acesteia,
imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele,
convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut
mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem
īnlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de
ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, structural""
vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decīt Binele, Cuvīntul.
Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decīt ce posedă: adică
iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea
sărită la tipar. Cită vreme īnsă relaţia noastră
cu această iluzie sau vrajă este īntemeiată pe actul nostru de adeziune,
el se ţine de cuvīnt: dă ceea ce a promis. In clipa
morţii īnsă (ori a pocăinţii cutremurătoare ori a
oricărui alt prilej de bilanţ), cīnd suntem rechemaţi la
realitate (īşi are momentul īncheierii soldului comercial la
sfīrşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui
alegorie şi oare Soli inul Haben, umila carte a lui
Gustav Freytag nu preīnchipuie ea īntr-un anume fel empireul din Sein urni
ZeitM'7), desigur că acordul stabilit se
lichidează" (vezi Faust) şi aportul diavolesc se dovedeşte
iluzoriu, simplă reflecţie īn oglindă.
Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii
deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul
spaimelor: pentru că īnfiorător este să vezi că de fapt te
afli īnchis angajat (angajat īnseamnă şi năimit, tocmit ca
slujitor) - īntr-o uriaşă construcţie şubredă,
greşită, care nu poate să nu se prăbuşească,
asemenea unui castel din cărţi de joc.
Aşa fiind, credinţa īn Dumnezeu īmi pare īn deplinul īnţeles
al cuvīntului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea
adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea şi cere
smerenie, de aceea pune biserica atīt de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne
vine mai greu decīt de a renunţa la īnchipuiri.
Cīnd Don Quijote le spune ţăranilor din circiumă că
sunt cu adevărat īntr-un castel, el e smintit pentru că
ţăranii sunt īn circiumă cīt timp se socotesc a fi acolo: iar
cuvīntul omenesc fiind şi el creator", ca şi al Tatălui (Facerea
2, 19), castelul circiumă s'a şi făcut. Circiumă
l-ai numit, cīrciumă e. īn virtutea dumnezeeştei puteri
concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare,
neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află
şi īn consecinţă e nebun. E īnsă şi realist,
91
zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas īn lumea
esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată,
nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi
putīnd īn orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat īn
starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi
de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite
la tipar.
Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don
Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat
şi e murdar, şi trebuie doar să se īntoarcă la ceea ce a
fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce
este.
BUGHI MAMBO RAG
N-d vrut să mă asculte Maniu, şi cit l-am
rugat, ei dacă ar fi vrut să mă asculte, s-a luat după
Penescu... Budinca de gris? să-ţi spun eu cum se face budinca de gris,
că văd că dumneata habar n-ai... Ei, dumneata care zici că.
ai trăit atīta la ţară, ia să te vedem: găina
cotcodăceşte, raţa măcăie, gīsca gīgīie, dar curcanul
ce face? Ai? Bolboroseşte, domnule, bolboroseşte... Natalia Negru,
aşa o chema... Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omoiīt
Şt. O. Iosif, pe a Iui Odobescu o chema altfel, nu-mi aduc aminte acum,
parcă un nume cu o rezonanţă germană... Uite, mai īntīi
că laptele trebuie neapărat bine fiert īnainte, giişul se pune
numai după aceea... Cornes
grecques, domnule, aşa le spune la bame... Da, ai dreptate,
Tămădăul a fost o acţiune īntreprinsă atīt de
uşuratic īncīt nici nu-ţi vine... Vezi, bursuc să-ţi spun
drept nu mai ştiu cum e, dihonii īnsă... E īn Dante, domnule...
Bucureşti 4 August
Pe tata īl găsesc īn stradă, aproape de casă. īl
sprijină vărul care a venit să-1 scoată la plimbare şi
la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gīrbovit şi face paşi
mărunţei, dar umblă tară teamă şi ochii-i sunt
vioi. 11 iau de braţul drept tară să mă fi observat şi
cīnd īntoarce capul īi cer să nu plīngă.
- Să plīng? zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mīncat ceva astăzi?
Sus īn cameră mă īngrozesc: canapeaua şi un fotoliu sunt
desfundate, atīrnă arcurile, praful alcătuieşte īn tot
locul un strat gros, pereţii şi tavanul sunt negri, pute a
mizerie şi murdărie, a neaerisire, văd ploşniţele
92
foindu-se īn voie pretutindeni. Un fel de colţ de hală cu
vechituri, părăsită, īn camera de baie robinetele curg, cada e
toată ruginită. Pe jos, īn cameră, nişte ziare vechi, numai
colb. O strachină, nespălată, două furculiţe cleioase.
īţi vine să-ţi loveşti capul de pereţi. (De unul
singur, tară intervenţia anchetatorului.) Dar nu degeaba vin din
temniţă; rămīn calm: voi face curat.
Gerla 1963
Francais, encore un efjort, si vous voulez etre republicains.
Marchizul de Sade
. Nimeresc īn timpul unei furii a mutărilor, cum īl apucă adesea
pe Tudoran, ofiţerul politic, īntr-o celulă cu foşti militari,
jandarmi şi cīţiva legionari de curīnd aduşi de la Aiud.
Aflu amănunte autentice despre Ţurcanu şi reeducare.
Dacă diavolii, īngeri căzuţi, puteau născoci chinuri
cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin
minte torturi atīt de ţicnite şi de īntortocheate.
Arpacaşul fierbinte īnghiţit pe nerăsuflate şi
numaidecīt după aceea o stacană mare cu apă rece.
Căţărări cu unghiile pe ziduri.
Metanii, neīntrerupt, pīnă la leşin.
Excremente mīncate. (Se socoteşte privilegiat cel care-i pus să
şi le mănīnce pe ale sale.)
Mīncare enormă urmată de patruzeci şi opt de ore petrecute
īntr-o celulă ticsită, fără tinetă şi cu
uşa, fireşte, zăvorită.
Preoţi siliţi să facă onanie.
Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. şi acelea
īntrerupte la fiecare sfert de ceas.
Obligaţia de a sta numai īn picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de
două luni.
Trei alanne pe noapte. La darea alarmei deţinuţii se
bagă sub paturi cu faţa īn jos. Gardienii intră īn celulă
cu extinctoarele şi acoperă duşumeaua şi pereţii cu un
lichid alb care se īntăreşte pe loc făcīnd o crustă
dură. Deţinuţii ies de sub paturi şi trebuie să
cureţe crusta īn mai puţin de un ceas, cīnd vine
inspecţia să constate dacă totul luceşte bec".
93
Sosind la Gherla īn camera īn care mă aflu şi eu, amiralul Horia
Măcelarii exclamă: raiul pe pămīnt! Vine de la Rīmnicu
Sărat unde a trăit şase ani de zile singur īn celulă; supus
unui regim de īnfometare, a mīncat paiele din salteaua (destrămată)
pe care dormea, pīnă la urmă toate, n-a mai rămas decīt pīnza de
sac. Pielea de şagrin, filmata altfel, īn celula de alături a
murit Ion Mihalache, după ce orbise.
Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul.
La un nivel mult mai asthnpărat, am putut şi eu dobīndi
convingerea că īnchisoarea politică fusese concepută pe temeiul
ideilor cibernetice de retroacţiune şi morfogeneză
spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe
alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin.
Condamnaţii īşi vor crea singuri infernul. Aşa a şi fost.
De pe urma oamenilor supuşi condiţiilor unei camere de executare a
pedepsei" am suferit nespus mai mult decīt din pricina caraliilor de pe
coridoare.
Şefii de cameră conştiincioşi, regulamentari şi
temători, camarazii maniaci ai curăţeniei (Ce faci dom'le! ai
pus mīna pe gamelă după ce te-ai scărpinat la cur.
Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost
aducătorii la īndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că
temniţa grea este lucru de nimic, fleac şi floare la ureche pe
līngă ospiciul de nebuni.
Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre nădăjduiam
să contribui la dezvăluirea secretului acestuia şi astfel
să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atenţie (camera de hotel,
care īn piesă reprezintă iadul, evoca prea exact condiţiile
vieţii de puşcărie pentru a nu stīmi imediat interesul), dar rezultatele
s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului
său: vei auzi īn Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele
īţi vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ţi
schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moşieri, profesorii
universitari, ofiţerii superiori, episcopii şi foştii
īnalţi demnitari s-au dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei
decīt ciobanii, lucrătorii şi plugarii, care mai toţi au fost -
după cum singuri spuneau - scīrboşi şi gingaşi la
mīncare şi nu īncetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la
institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei şi de spălare pe mīini
mai stricte decīt ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării
unui brahman.
Gherla, mai 1963
Operat de două ori, īnspăimīntător de slab, abia umblīnd,
abia vorbind, mai toata ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat
īn rugăciuni,
94
părintele Haralambie V. aşteaptă
moartea. Află īnsă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori,
cīte puţin. Monah ce se află, īntīmpină sfirşiful cu
seninătate dar nu tară griji: ca omul cuminte care se
găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de rīs,
că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci
cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetīnd că e mai
bine să prisosească decīt să lipsească.
īmi dăruieşte şi mie cttva timp şi privindu-1,
grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că
suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu
aibă sens. Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre - Suntem
osīndifi la libertate - care nu-i lipsită de putere şi
nici de adevăr, chiar teologic. Şi corectarea ei, de către
Merleau-Ponty: suntem osīndiţi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu
realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi
sensul. Patriarhul Atenagora: De ce īi este omului de astăzi foame? De
iubire şi de sens.
Părintelui Haralambie - ca unui sfīnt - cutez să-i
īmpărtăşesc - e primul - cele două vise avute la Jilava cu un
an şi jumătate īnainte, īn celula douăzeci şi cinci.
O dată mi s-a arătat īn vis mama - care mereu mergea la
Capra, la biserică, şi care vorbea atīt de curat şi de fermecător
romāneşte şi, luīndu-mă de mīnă, m-a dus la un
perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş īn īntregime
zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă
ducea īnspre chipurile pictate şi īnspre icoane şi mă īndemna
să le sănit.
Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că
nu īndrăznesc să-i spun altfel.
Era tare frig īn celula 25. lama lui '62 fusese aspră, cu
troiene cīt toate zilele şi urlete de crivăţ. Odobescu īn Doamna
Chi a]na: E tristă şi urītă iama la ţară...
Tristă şi urītă era şi īn celula numărul
douăzeci şi cinci pe secţia doua.
Coşul sobiţei s-a prăbuşit, nu se mai poate face nici
bietul foc de trei surcele pe care putem să-i aprindem īntre 15 Decembrie
şi 1 Martie. Funinginea īmbracă totul cu un strat gros, grăsos,
de negreaţă sleioasă, īn continuă extensiune, adeziv.
Dīrdīim de frig, ne simţim copleşiţi de murdărie - şi
ne e foame. Din pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil īntreniptă.
Nu ni se mai distribuie, o dată pe zi şi la ore neregulate, decīt un
boţ mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină.
Ciudat, īngheţul īn loc să neutralizeze mirosul excrementelor īl exasperează.
Pīndim sosirea turtoiului ca animalele īnchise a căror hrană e la
cheremul unui stăpīn uituc. Boţul e sloi de gheaţă şi
e din mălai doar copt, nefiert.
īn atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg
izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de
treabă toţi, şi politicoşi. Şi nu o
95
luăm īn tragic, īntre noi gentili, voioşi cum numai la īnchisoare
pot fi oamenii - preīnchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti.
Un mare moşier basarabean, deosebit de agreabil: Cimpoieşu, şi
alţii. Līngă mine doarme un şofer - e chiar şoferul lui
Cimpoieşu, trimis īn judecată īmpreună cu patronul lui şi
apoi osīndit la un număr īnfiorător de ani. (Ca şi Cherciu,
şoferul lui Alimăneşteanu, pentru că īi aducea acestuia
de-ale gurii la domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan.) S-a purtat
foarte frumos la proces, a dat dovadă de credincioşie, şi-a
urmat stăpīnul īn temniţă, aşa cum scutierii īşi urmau
seniorii īn cruciate, la războaie ori aventuri. Amănuntele regimului
de īnchisoare le īndură īnsă cu greu. E nervos şi - ca mai
toţi oamenii simpli - suferă din cauza promiscuităţii,
murdăriei şi lipsurilor mai dureros decīt intelectualii şi
membrii claselor īnstărite. īl deranjează sforăiturile -
groaznice" - ale unui vecin. Cu sfiiciune mă roagă să
facem schimb: să trec eu īn locul lui, mai aproape de izvorul de
stbrăieli şi el īn locul meu. Distanţa pe care o poate realiza
astfel e lipsită de orice importanţă, dar omul īşi face
iluzii şi-n asemenea cazuri, unde totul se petrece pe plan neuro-psihic, o
simplă deplasare de cīţiva centimetri poate contribui la procesul de
liniştire. Facem schimb.
(Mi-este cu atīt mai uşor cu cīt am stat īn celula 80 la Gherla cu un
om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai
neīntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi īnchisorilor. Zgomotul
pe care-1 producea era atīt de biruitor, de irezistibil, de cumplit, īncīt nici
nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi īn aceeaşi
īncăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu,
ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare
- o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui
stil s-ar īnnoi mereu. Sfīrşeai prin a moţăi după cīteva
săptămīni de convieţuire, dar numai pe apucate - asemenea acelor
căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape
īn īntregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mīnca
decīt după mai bine de trei ani de puşcărie.)
A doua zi, spre seară, şofeail mi se adresează cu şi
mai multă sfiiciune: vrea totuşi să revină la locul lui
dintīi: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim.
Şi-n ziua următoare manevra se repetă.
Pe la două noaptea este adus īn celulă un nou lot de oameni, o
mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei
mai lipseau. Şi cīt de jalnic se uită cu toţii īmprejur, vin
oare din locuri mai puţin sinistre? īi primim cum nu se aşteptau, cu
linişte şi făcīnd haz de necaz. Dar unde să-i culci'?
Toată lumea se īnghesuie spre a crea noi spaţii - imaginare cele mai
multe, ca ale geometriei riemaniene. Cītorva nu le rămīne decīt a picoti
pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit - a
cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala - īl
poftesc să treacă īn locul meu. īmpreună
96
nu am īncăpea; şi, oricum, se simte că are
neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul
nopţii pe bancă.
īn noaptea următoare adorm frīnt. Şi atunci, īn noaptea aceea
chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul
Hristos īntrupat, ci numai o lumină uriaşă albă şi
strălucitoare şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă
īnconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi
īnlătură totul; sunt scăldat īn lumina orbitoare, plutesc īn
lumină, sunt īn lumină şi exult. Ştiu că va
dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt īmi
vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu
sunt: şi īnţeleg prin intelect şi pe calea simţirii -
īnţeleg că e Domnul şi că sunt īnlăuntrul luminii
Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc īn mijlocul
ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep
că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai
luminoasă decīt lumina şi parcă ea vorbeşte
şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot.
Fericirea nu numai că durează īncontinuu, dar şi creşte
mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul
de lumină se lăţeşte din ce īn ce, iar fericirea după
ce m-a īnvăluit mătăsos, deodată schimbă tactica,
devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi
ca nişte avalanşe care - antigravitaţional - mă
īnalţă; apoi, iar, procedează īn alt fel: duios; mă
leagănă şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă
īnlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atīt de puternic īncīt nu
mă recunosc5'.
(De atunci īmi este nespus de ruşine. De prostii, de
răutăţi, de scīmăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.)
Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surīde,
nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori
arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. īmi
cere īnsă multă discreţie şi smerită stăpīnire de
sine. Şi mai ales - e greu de priceput, zice, totuşi mă
roagă să fac un efort - să le iau drept fireşti, drept ceva
ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul
cīt se poate de comun al vieţii de obşte. Un gīnd bun din partea
mamei, aşa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogată; cīnd trece, se
īntīmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine.
Facem şi planuri de viitor, părintele - ca orice muribund
autentic - fiind sută-n sută convins că are să moară
şi tot sută-n sută īncredinţat că va trăi.
Dar nu mai trec decīt puţine zile şi se produce o hemoragie
puternică, īl doboară. Medicul deţinut, chemat cu
stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei īl
īnfăşoară pe părintele Haralambie īn pătură, iar
eu īl duc, īmpreună cu alt deţinut, pīnă la uşa celulei de
unde, noi stīnd cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele
- ridicīndu-1 de pe jos -īl cară la infirmerie.
Am aflat mai firziu că a murit a doua zi.
97
- Peguy, mobilizat īn August 1914: s-a dus sā-şi ia rămas bun de
la toţi prietenii şi să se īmpace cu toţi duşmanii. A
colindat Parisul de la un capăt la altul. A cerut scuze tuturor
cărora le greşise; n-a uitat o jupīneasă dintr-o casă
amică, părīndu-i-se că odată īi vorbise aspru. A plecat
hotărīt să moară pentru cauza īn care credea, başca Republica
universală şi ultimul dintre războaie. Şi grăia
serios: a murit īn Septembrie chiar, facīnd exces de zel, ridicīndu-se īn
picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi
culcaţi la pămīnt. Jos, domniile locotenent, jos... N-a
ascultat. Dar totodată īi ceruse soţiei sale să aibă
grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului,
toate numerele ziarelor şi revistelor care-1 interesau.
Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neīncetat prezentă
īn minte simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale
conştiinţei.
BUGHI MAMBO RAG
... Corn are tivi plurale: coarne, cărnuri şi corni... Am aviit
norocul să găsesc la optzeci si trei mai mulţi oameni care
cunoşteau bine Cămaşa lui Hristos: am auzit-o
povestită pe īndelete şi mai apoi īn alte camere... Pa vu ga de
che zo ni... īi spune Marcellus lui Demetrios...
Octombrie - noiembrie
1962
Atunci mulţi se vor sminti şi
se vor vinde unii pe alţii şi se roiuri unii
pe alţii.
Mat. 24. 10
īn camera 44 de la Gherla, cameră de infirmerie, cunosc
atmosfera exact opusă celei din tunelul 34 de la Reduit.
Ura clocoteşte, pīra se simte la ea acasă, pizma şi zavistia
aici şi-au aşezat jilţurile, dracii dănţuiesc iar
Belzebub joacă tontoroiul ca pe moşia lui taică-său, de
cine să-i pese. Urzici, cucută, mătrăgună. La urma
urmei, scrie Bergson, de ce n-am presupune o viaţă
īntemeiată nu pe combinaţii ale oxigenului, azotului, hidrogenului
şi carbonului, ci pe combinaţii ale cobaltului spre pildă?
Şi de ce n-ar fi lumi unde nu bioxidul de carbon ci amoniacul asigură
fotosinteza şi rodirea?
98
Antroposofia lui Rudolf Steiner descrie īn afara universului nostru armonic
un altul, sincopat.
īn camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală. Neīncrederea
şi bănuiala au pustiit torul, ca vipiile vīnrului de stepă,
dogoritor. Nu numai că oamenii nu-şi mai vorbesc după cuviinţă,
nu numai că nu-şi mai vorbesc deloc, dar nici nu-şi mai
adresează injurii. Norii apăsători ai electricităţii
mīniei se izbesc de norii puhavi ai electricităţii oţāririi. O
pīclă grea, uneori tulburată de zvīcnirile harţei spontane.
Fiecare bolnav este convins că ceilalţi sunt simpli
simulanţi. Medicii deţinuţi semnalează caraliilor
numeroasele cazuri de simulare suspectate. Asupra fiecărei gamele se
lasă, rea, privirea iscoditoare şi invidioasă a celor dimprejur.
Puţinele medicamente distribuite cīte unui bolnav sunt cīntărite din
ochi şi cu mintea mai exact decīt ar face o balanţă
farmaceutică de precizie.
E faza de mlaştină de care vorbeşte Cărticica
şefului de cuib.
Colonelul Marinescu, bolnav de nervi, izbucneşte de cīteva ori
pe zi īn plīns isteric; e considerat teatralist. Ţăranul Benea, din
satul lui Blaga, e paralizat şi trebuie dus pe braţe la tinetă.
Cu greu găsesc pe cineva care să-mi ajute a-1 purta pe hoţul
ăsta". Păstorel, pentru că rămīne distant, e
vrăjmăşit de moarte. Pe doctorul Răileanu, savant medic
ftiziolog şi biolog, ce-i drept foarte dispreţuitor de felul lui, dar
şi retras, vor să-1 bată. īl scapă generalul
Vătămanu, care şi el trece drept mincinos sfruntat pentru
că povesteşte vīnătorile de bouri la care a fost prezent.
Şeful camerei e un conştiincios şi suferă de insomnii.
C īnd mi se īntīmplă să cobor noaptea spre tinetă, numai
bocancii mei īl trezesc din aţipirea īn care tocmai ajunsese după
multă caznă a cădea. Mă porcăieşte şi-mi
aruncă priviri īncărcate de aşa ură īncīt mă
fistīcesc: desigur că de două ori īmi scapă un bocanc din
mīnă - cu zgomot de cutremur şi de furtună - ceea ce īi dă
perfectă dreptate īn ochii tuturor.
Acuzaţiile de furt se ţin lanţ. Ni se dă o
sticluţă de vreo cincizeci de grame de acid lactic şi sunt pus
s-o īmpart celor care ţin de categoria boli digestive" (cele mai
multe cazuri sunt de t.b.c. intestinal) unde mă īncadrez şi eu. Am
luat de la vizetă sticluţa şi o pipetă, am mers de-a
dreptul la cei zece bolnavi, am luat de la fiecare sticluţa
personală, am aşezat toate douăsprezece sticluţe (inclusiv
a mea) pe un pervaz şi cu pipeta am picat un număr egal de
picături, īndreptīnd īndelung şi meşterind pīnă ce am ajuns
la o egalitate aproape absolută. Sticluţa goală şi pipeta
au rămas la locul unde lucrasem, iar pe celelalte (zece) le-am restituit
posesorilor, mie revenindu-mi a unsprezecea.
99
După un sfert de oră se răspīndeşte zvonul că
venind de la uşă am trecut pe līngă ciubărul cu apă
(nu puteam trece pe altundeva), că am luat apă şi am īnlocuit
acidul lactic cu apă pe care de fapt am distribuit-o, acidul
reţinīndu-1 īn īntregime pentru mine.
Acuzaţia e fantastică - cum le place a spune personajelor lui
Moliere: n-am avut răgazul să fac operaţia ce mi se atribuie
şi aş fi fost văzut de toţi, surprins īn flagrant delict.
N-are a face. Şeful camerei şi o serie de bănuitori de
profesie subscriu. Am noroc: nimeni n-a consumat picăturile. Adun din nou
sticluţele, vărs conţinutul īn sticluţa comună,
fără a turna şi conţinutul sticluţei mele. Dau şefului
de cameră să guste; ceea ce face, strīmbīndu-se de acreală.
Picur apoi lichidul din sticluţa mea - şi sticla comună se
umple.
- Deşi proba e făcută, nu conving pe nimeni.
BUGHI MAMBO RAG
... Aş de unde, e un citat din Milion... īl aveam
adversar pe Istrati Micescu şi ce să vezi... Da, blaireau, ftr-ar săjie... Von Steuben, generalul
baron prusian, era cit pc-aci să fie ales rege al Statelor Unite după
cīştigarea războiului de independenţă... A, da, e din
Goethe: Wărte das Auge nicht sonnenliaft so konnte es die Sonne nicht
erblichen... Fără unt şi cacao n-are nici un chichirez, numai
că untul... Malaezia! Kuala Luinpur. Luang Prabang e a haosului... Nu,
dragul meu, scuză-mă că 1e contrazic, Leghorn sunt albe, cele
roşii sunt Rhode blānd...
- Patima invidiei
este incomparabil mai activă decīt egoismul, maladie benignă. Iar
virusul egalităţii ne īndeamnă să ne vrem răul cu
īnverşunare. Ura faţă de ceilalţi poate fi mai
puternică decīt iubirea de sine. Cioran: mai bine toţi īn iad,
şi cīt mai afund, decīt să se bucure vreunul de ceva īn plus; mai
bine toţi sub osīndă decīt să scape careva. Setea de
iad egalitar mi s-a arătat şi mie īn multe celule, unde un fel de
variantă a legii utilităţii finale a lui Bohm-Bavverk
funcţiona fără greş: pizma stă īn raport de
proporţionalitate im'ersă cu mărimea diferenţei existente
īntre unităţile care formează o colectivitate omenească.
La Dante şi la Jules Romains e altfel. īn Paradisul, cei din
raiul al treilea nu-i gelozesc pe cei din raiul al cincilea : se bucura de bucuria
acelora, participă cu drag la beatitudinea lor, iar de locul lor īn raiul
mai de jos sunt pe deplin mulţumiţi. Jules Romains īn Les hommes
de bonne volante: prefer să locuiesc īntr-o
cămăruţă din mansarda unui palat decīt īntr-un salon al
aceleiaşi părăginite şi devastate clădiri.
100
Societatea de altă dată o alcătuiau oamenii
stăpīniţi de egoism şi minaţi de interesul propriu; fiecare
se gīndea la sine şi de aceea era uşor să fii fericit īntr-īnsa.
Preocupat de binele său, omului nu-i păsa de binele altuia.
(Rămīnea rece faţă de nenorocirea altuia? Răspuns: 1)
oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămīne īn faţa nenorocirii
altuia; 2) dar īn faţa fericirii altuia nu va rămīne rece - ci o va
pizmui de moarte, īntrebuinţind orice fel de mīrşave mijloace
īmpotriva ei - decīt dacă este īndeajuns de preocupat de o posibilă
realizare a fericirii proprii.)
Ţin ochii strīns īnchişi īn camera 44: a! ce vor fi fost
plimbările acelea prin Europa dinainte de primul război mondial -
Eduard al VII-lea cu trabucul īn colţul gurii,
incognito pe aleele şi-n cafenelele de la Marienbad - şi a! (vorba
lui Galsvvorthy) Bucureştii pe o zi de Septembrie cu văzduh
verzui opalin; şoseaua din Pantelimon, toropită īntr-o zi de Cuptor,
de Gustar, şi-atītea răcoroase cīrciumi, de-o parte şi de alta;
strada Armenească liniştită ca o patriarhală de
Şt. O. losif, pe vreme de iarnă, sub zăpadă, şi-n
sobele caselor duduie focul...
Am luat-o razna şi idilic, clişeele acestea sunt caraghioase,
stereotipe... De unde īnsă īmi vine, stereotip de stăruitor, un
proaspăt iz de sulfină, de pămīnt reavăn, de pīine
caldă? (Mă, īmi spune Al. Pal., după ieşirea din
īnchisoare, tu ai devenit un semănătorist, mai rău ca Romulus
Seişanu, Timoleon Pisani şi ăi de la «Universul» şi de la «Concursul
Tinerimii». Mi s-a spus că autorul tău preferat e Nicolae
Densusianu!)
Malmaison, celula 12
Cīnd se opreşte caraliul īn faţa uşii, reuşesc să
ridic (foarte puţin) ochelarii negri; folosesc mīna de care el nu mă
ţine strīns. N-are nici o importanţă dacă ştii sau nu
īn care celulă eşti repartizat, dar simt că orice reţinut
sau deţinut īşi face un punct de onoare din a cunoaşte acest
amănunt. Caraliul mă surprinde şi mă loveşte cu
asprime. E corect: formele trebuie respectate - forma e garanţia dreptului
-, ne facem datoria fiecare, suntem chit.
Desigur că celula 12 e foarte aproape de Calea Plevnei pentru că
se aud cīt se poate de clar clopotele bisericii situate īnapoia unei
grădiniţe īntre străzile Ştefan Furtună (General
Angelescu) şi Witting.
Clopotul īşi creează un spaţiu sonor al lui - un
adevărat univers. Cine se află īn raza undelor sale participă la
starea de exaltare şi răpire mereu şi neapărat
provocată de orice clopot. Poe; Clopote-şopote, Clopote-
101
şopote / Clopote. Clopote. Clopote. Clopote. Forţa mīngīietoare pătninde şi īn celula
12 unde colegul meu şi cu mine trăim ca oameni nu ca
vietăţi numai cīnd nevăzuta biserică vecină ne trimite
biruitorul mesaj al clopotelor ei.
Primul efect al īncarcerării, accentuat de clopote:
simţămīntul vinovăţiei. Cu toate că suntem aici īn
baza unor acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o culpabilitate
generală: faţă de noi īnşine, de viaţă,
de oameni. Suntem nevinovaţi īn raport cu īnvinuirile ce ni se aduc
īnsă, o!, cīt de vinovaţi pentru tot restul. Ducem pe umeri, pe
spinări, īn suflet, păcatele lumii. Şi durerile animalelor:
Markel, fratele stareţului Zossima: da, din pricina păcatului nostru
au ajuns să se mănīnce īntre ele şi să fie vīnate.
(īn islamism tot omul e ţinut să fie, o dată īn
viaţă, hagiu. Dacă n-a fost, moştenitorului īi revine
īndeplinirea obligaţiei. Dar nu numai moştenitorul: oricine trebuie
să facă pelerinajul sfīnt īn numele celor ce nu l-au făcut,
fiecare răspunde pentru toţi.
Cam aşa şi noi.)
Jilava, februarie 1962
Bruder Harald, īn expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin
Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite
la Worms īn 1517: Hier stehe Ich; Ich kanti nicht anders. Gott lielfe
mir. Amen.i2
Cuvinte de prinţ. Altceva decīt: Ce era să fac? Am
semnat."* (Raţionamentul călugărului rebel e invers: de
semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.)
Cīnd trec seara, după stingere, de la tineta care e īn capătul
celulei-runel şi străbat īncăperea toată pīnă la patul
meu - potrivit dispoziţiei plutonierului Ungureanu e līngă
uşă - toţi ceilalţi sunt la locurile lor, culcaţi:
rămīn ultimul pentru că nenorocitele mele de maţe mă silesc
să prefer a nu fi grăbit. Trec aşadar ca īn procesiune printre
cele două rīnduri de pregătiţi pentru somn şi am grijă
să urez noapte bună fiecăruia īn parte. Vii se răspunde cu fervoare
şi amabilitate şi mă simt fericit că mă bucur de
simpatie şi că procedez aşa cum se cuvine.
Desigur, ştiu că procedez bine şi prin aceasta
chiar suprim binele. Existenţialiştii au aici dreptate: de vreme ce
avem conştiinţa binelui pe care-1 facem, conştiinţa īl
compromite iremediabil. Conştiinţa e nimicitoare, exclude candoarea,
săvīrşirea senină şi nevinovată a binelui. Ea
spurcă orice acţiune elegantă.
102
Au şi totuşi n-au dreptate existenţialiştii. Merg cam
repede, prestidigitatori ce sunt. Conştiinţa spurcă, dar nu
iremediabil. Nu suntem copii curaţi, nu suntem sfinţi. Dar nici nu
suntem - hodoronc-tronc -nişte nemernici, nişte salauds. Sfinţi
nu; desigur. Dar poate the next best, adică
nişte impostori ai binelui.
Sfinţii sunt limita. După ei īnsă vin eroii şi apoi
seniorii şi-n urmă iată şontīcăiesc şi īndrăzneţii
binelui, cam ridicoli, cam gīfiitori, care nici ei nu-s de lepădat.
Ştim că facem binele - şi deci īl impurificăm - dar
binele īl facem, nu răul. Nu avem parte de curăţia
sfinţilor, tot facem īnsă ceva care ne scoate din rāndurile ticăloşilor.
Există cred - īntre Ies salauds pe de o parte şi cei din
celula treizeci şi patru (şi alţi impostori ai binelui) pe de
alta - o deosebire.
E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decīt
zăduful unde se frămīntă fricoşii, turnătorii,
īnvinşii. (Şi care mai īntodeauna se autocompătimesc şi
smiorcăie: miorlăiţii īnfrīngerii şi
trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai
prostului nu-i sade bine dacă līu-i fudul, nici mişelului.) E
ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă.
Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul
alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-1 reflectă): al
secretelor sau reţetelor de fericire.
- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos
nu ne apare din Evanghelii numai ca blīnd, bun, drept, iară de
păcat, īndurător, puternic ş.a.m.d.
Din relatările Evangheliilor - fără excepţie -
ne apare şi īnzestrat cu toate īnsuşirile minunate ale unui gentleman
şi cavaler.
Mai īntīi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi
că are īncredere īn oameni, nu-i bănuitor. Şi īncrederea e prima
calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă,
trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel
care - pīnă la dirimanta probă contrară are īncredere īn
oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor
strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la
jigodii reacţia numărul unu e īntotdeauna bănuiala, iar
neasemuita satisfacţie putinţa de a şti că semenul lor e
tot atīt de īntinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul
nu iartă niciodată, ori dacă se īnduplecă (iară ca
să ierte), o face greu, īn silă, cu ţīrīita. Pe cīnd Domnul:
Nici eu nu te osīndesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici
eu nu te osīndesc...
E oricīnd gata să vină īn ajutor, atīta aşteaptă. īi e
milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gīrbovă, īi milostiveşte
tară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze
aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat
dovadă de stăruinţă şi curaj, īi spune mai mult
decīt altora pe
103
care-i izbăveşte, īntrebuinţează o formulă
complementară: O, femeie ! mare īţi este
credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul Ol şi
calificativul mare!)
E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent
şi politicos; prietene īi spune lui Iuda. Niciodată o
insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos.
Nu se vede din nici un text vreun moralism īnţepat, vreo pudoare de
comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă
păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-1
voi scoate afară. Fiului risipitor īi iese īn cale (şi īncă
departe fiind... ). Iar ori de cīte ori dă, dă, din belşug,
mai mult decīt s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin
de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală,
şi mai bună dovadă de mărinimie, decīt aceste cuvinte de la
loan 3, 34: Căci Dumnezeu nu dă duhul cu
măsură"?) Gospodăreasca, nu, cuvīntul e prea frumos, administrativa
īngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de
o parte, că vīnzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar
pe de alta că Domnul de la sine trecea boiereşte - peste orice
calcul şi avariţie (fie ele sulemenite īn opere de binefacere şi
patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a
jertfi) īn clipe de īnălţare sufletească. Şi acesta
este un gest de nobil, nobilul fiind oricīnd īn stare să-şi sacrifice
viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul īşi va da
uneori viaţa īn duel pentru motive mundane ori īşi va pierde averea
la cărţi - dar purtările lui, ca tot ce-i pămīntesc, nu-s
decīt stīngace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea
trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)
īncredere īn oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă
către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi
alege cu nici un folos (bolnavi, străini, īntemniţaţi), un
simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare,
dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt
trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.
Pe toţi oamenii īi īmbie să se recunoască drept ceea ce sunt
cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpīnului. Din acest
punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don
Quijote, de vreme ce şi cavaleml din La Mancha le spune
celor dm circiumă că sunt castelani Iară s-o ştie
şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.
Prinţul Mīşchin, cīnd fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a
unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? īi e
milă şi īnşine de cel care şi-a uitat (īn mīnie şi-n
setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.
- Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce?
Pentru că īşi are temeiul īn cele mai senioriale"
īnsuşiri: libertatea şi īncrederea (credinţa).
Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.
104
Ce īnseamnă credinţa? īncredere īn Domnul, deşi lumea
e rea, īn ciuda nedreptăţii, īn pofida josniciei, cu
toate că de pretutindeni nu vin decīt semnale negative.
Cuvintele lui Tolstoi (īn Arma Karenina, scena
alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): D-aia suntem nobili, ca
să avem īncredere."
BUGH1 MAMBO RAG
Locuitorii din Besancon ştiţi cum se
numesc? Dar din Charleville? Şi din Monaco?... Nu pentru că
i-am fost ministru, dar să ştiţi că Ferdinand n-a
fost mitingul drept care aţi vrut dumneavoastră sā-1
daţi. A fost un botanist de KenmSr. un bun poliglot, cunoştea
ebraica, era teolog şi numismat... Crr^ tā la Einsiedeln, da,
Fecioara neagră e la mīnăstirea din Einsiedeln... bisotins ii
cheamă, iar cei din Charleville, carolopolitains; din Mvinico.
monegaşti... da, īi plăceau ţigănci le. E īn Baudelairc: Horloge! dieu sinistre, efftayant. impassible. . veţi
recunoaşte că n-a fost prostul inventat de dumneavoastră; cu
ofiţerii de ordonanţă se purta, generos: iacă, povestea
frate/e meu: jiecare primea o ţigară de foi şi un pol de aur...
Ei, văd că nu ştiţi, prihor īn engleză e robin, iar
pitulicea e wren, dar să te vedem pe dumneata dacă
ştii mesteacăn pe franţuzeşte... Şi Măria, cit
aţi fost de nedrepţi cu ea. Ii spune Marcellus lui Demetrios...
1966
īn L'Otage. Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care
toată experienţa vieţii şi spectacolul lumii de la
sfīrşitul celui de-al doilea război mondial īncoace ni-1 confirmă,
sfredelitor.
Să vedem, īi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă
cīnd lumea afecţiunii şi īncrederii va fi īnlocuită cu lumea
concurenţei."
Se prea poate ca şi īn lumea veche mīngiietoarele cuvinte afecţiune
şi īncredere să fi sfirşit prin a se goli de
conţinut, să fi ajuns formale ca atītea altele. Dar de văzut am
văzut noi ce īnseamnă o lume īntemeiată numai pe
concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus
capac venind cu noile ei temeiuri: ura, invidia şi bănuiala.
Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina,
pīrjolul.
Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize,
iar evoluţia e creatoare.
105
Dovadă: cine s-a gīndit īn primii ani ai veacului că
acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala
generalizată, şmecheria atotputernică? Fată că
totuşi sunt. Pentru noi, futilităţile - cum numeşte Camus
problema pusă de Copernic şi Galiteu, heliocentrismul ori geocentrismul
- sunt gravele şi naivele preocupări de la īnceputul secolului
XX:
progresul, răspīndirea democraţiei
libere, ştiinţa binefăcătoare.
Avem, noi, alte griji.
Şi printre ele chinuitoarea problemă a bănuielii
prefăcută īn boală endemică.
(Duhamel se īntreba prin 1928 de ce durează atīt de mult o masă
la un restaurant din Moscova; şi se mira aflīnd motivul: efectuarea
operaţiilor de īnregistrare şi control contabil pentru fiecare fel de
mīncare. In cea mai apreciabilă măsură aceasta e şi cauza
īncetinelii şi scumpetei īn sistemul economic socialist.)
Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil.
Pentru creştinism īncrederea e calea morală a generării de
persoane. Numai omul īşi făureşte semenii
proporţional cu īncrederea pe care le-o acordă şi le-o
dovedeşte. Neīncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea;
desfiinţează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată.
Omul īnsuşi, făurit de Dumnezeu, īşi transformă pe
aproapele sau īn persoană printr-un act creator secund - datorită
īncrederii pe care i-o arată (Claudel).
Dīnd nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeeşti, omul le
rīnduieşte īn cuprinsul creaţiei: purtīnd aproapelui dragoste şi
acordīndu-i īncredere, face din el o Persoană, altceva decīt un
individ.
Iată pentru ce bănuiala este atīt de nocivă. Din
persoană omenească ea īl transformă pe cel bănuit īn - īn
ce? Nu īn brută, ar fi prea bine, ci īn ceva nespus mai făcător
de rău, īn făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai
cancerigenă ce poate fi - īn şmecher.
Corolar: cīnd īnsă ne formăm convingerea că un individ ori
un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori
ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neīntīrziata,
neşovăitoarea luare de măsuri - stīrpirea.
BUGHI MAMBO RAG
...Era pasionala, ce-i drept e drept. Dar şi cit
era de frumoasă şi de măreaţă... şi cit ii
datorează Romānia Mare nu mai ştie nimeni... Da, Stere şi
Marghiloman-^rau oameni subţiri şi inteligenţi, dar să ştii
că adevăraţii eroi au fost dincolo,, au fost mămăligarii
şi idealiştii conduşi de nătingul dumneavoastră de
Fcrdinand şi de stricata dumneavoastră de Măria... Stilului lui
Rimbaud ştii cum ii zice? dar al
106
lui Giraudoux? Campania franceză īn Italia contra
Austriecilor, īn 1859? Prin armistiţiul de la Vil/afranca şi pacea de
la Ziirich... Da, bouleau, asta era
uşor, arţarul īnsă cum e?... O clipă n-a pierdut curajul,
nădejdea... tot timpul, şi apoi la Paris la tratativele de pace -
cine, de nu ea?...
- Texte biblice referitoare la teza:
creştinismul este o religie a curajului:
- de nenumărate ori īndemnul christic: īndrăzneşte fiule,
īndrăzneşte fiică (Mat. 9, 2, 9, 22; Marcu 10, 49; Luca
8, 48), īndrăzniţi (Maieu 6, 50; Ioan 16, 33);
- īncurajările Nu te Teme (Marcu
5, 36; Luca I, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă
temeţi (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu
vă īnspăimīntaţi (Marcu 16, 6);
- pe lista celor sortiţi iezerului de foc, cine figurează primii?
Fricoşii (Apoc. 21, 8); şi certarea: Pentru ce sunteţi
fricoşi?" (Marcu 4, 40) ;
- şi mai ales dezvăluirea marelui secret: īmpărăţia
cerurilor se ia prin stăruinţă, şi cei ce se silesc pun
mīna pe ea" (Mat. 11, 12) ;
(īn alte versiuni: se ia cu năvală şi năvălitorii
pun mīna pe ea. Biblia engleză veche vorbeşte de violenţă
şi oameni violenţi, cea nouă afirmă că e siluită
şi luată cu forţa. La forţă se referă
şi Francezii. Germanii dau echivalentul Gewalt, dar īn continuare
īntrebuinţează un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)
Creştinul este cel căruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2
Tim. 1, 7) şi poate duce războiul nevăzut (Nicodim
Aghioritul); e bun ostaş al lui Hristos lisus (II 77/??. 2, 3) īncins cu adevărul, īmbrăcat
cu platoşa dreptăţii, coiful mīntuirii, sabia Duhului.
O religie mărturisită prin curajul fizic al martirilor (Filip.
1, 28-30: Fără să vă īnfricoşaţi īntru
nimic... căci vouă vi s-a dămit... nu numai să credeţi
īntru El, ci să pătimiţi īntru El, ducīnd aceeaşi luptă...)
Ce zice Pavel? Nu mă voi temei (Evr. 13, 6) Dar loan? In
iubire nu este frică ci iubirea adevărată alungă
frica. (Epist. l. 4, 18)
- Dreptul constituţional a fost din facultate materia mea
preferată. Nesăţios şi doritor de a merge de-a dreptul la
esenţe, m-am īntrebat care e taina finală a disciplinei
īndrăgite de la īnceput. (M-au ajutat mult să mă
īndrăgostesc: Manole, a cărui teorie era că dacă nu putem
trăi īn camera lorzilor şi printre capete īncoronate şi oamenii
mari ai istoriei, măcar să ne apropiem de ei prin dreptul
constituţional; şi I. V. Gruia,
profesorul meu de drept public din anul īntīi, căruia aveam sa-i
răspund şi să-1 răsplătesc īn 1945 cu o atīt de
urītă purtare.)
107
Orice ştiinţă are taina ei de bază, ce poate fi
surprinsă īn momente de criză. A dreptului
constituţional, abia după anii de īnchisoare şi după botez
ajung să īnţeleg că e curajul fizic īn faţa morţii.
Dreptul constituţional - oricīt de savante ar fi celelalte
definiţii -cred că e ştiinţa garantării
libertăţii. (Definiţie arbitrară? Arbitrare sunt şi
axiomele.) Şi libertatea nu o poate garanta pīnă la urmă nici
o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un
procedeu juridic. Curtea de justiţie constituţională de la
Karlsruhe, īnchipuită de spiritul juridic german (altul decīt al lui Ihering
pentru care dreptul nu era numai ştiinţa īnaltă ci şi
putere vie), s-a dovedit īn 1932 o amăgire. Procedura mexicană de (impara,
care a sedus pe atīţi jurişti, e şi ea o tencuială. (Ce
dovadă mai bună decīt ca aparţine unei ţări īn care
s-a dat următorul decret prezidenţial: Art. 1 -Nimeni nu poate fi
general dacă n-a fost īn prealabil soldat cel puţin un an. Art. 2
- Ministrul nostru secretar de stat la Război este īnsărcinat cu
aducerea la īndeplinire a prezentului decret.) Dar īnalta Curte franceză
de Casaţie a putut ea īmpiedica lovitura de stat de la 2 Decembrie 1851?
Şi lucrurile nu se pot petrece altfel cu orice constituţie,
procedură sau curte de justiţie. Nu se poate, fiindcă există
experienţa Michelson-Morley.
Experienţa fizicienilor Michelson şi Morley a dovedit īn chip
hotărit că dinlăuntrul unui sistem īnchis nu se pot face
observaţii asupra mişcărilor absolute ale acelui sistem deoarece
observatorul, aflīndu-se şi el īn interiorul sistemului, e prins,
deci antrenat, īn mişcarea absolută a acestuia. Aşadar, nu poate
ieşi" dintr-īnsul ca să-1 observe din afară" şi
să emită constatări obiective cu valoare ne-relativă.
īn domeniul dreptului public Lucrurile se petrec aidoma. Fiecare
ordine politică īşi are un an zero"" al ei; de la care
īncepe şi respectivul sistem legal. O instanţă
judecătorească făurită īn cadail unei orinduiri politice nu
are putinţa de a ieşi" din sistemul juridic creat de ordinea
politică şi de a se suprapune acesteia pentru a o sancţiona cu
autoritatea ei de simplă creatură. Controlul juridic al
constituţionalităţii legilor nu poate funcţiona decīt de la
anul zero pīnă la următorul an zero, niciodată n-a ştiut
să īmpiedice ivirea unei noi ere politice: piere odată cu toată
seria matematică ajunsă la limita ei. O curte de casaţie şi
justiţie ţine de sistemul juridic respectiv, īnchis ca o galaxie. Ea
poate aprecia valabilitatea legilor obişnuite ale orīnduirii din punctul
de vedere al conformării lor cu principiile regimului, dar īi este tot
atīt de imposibil să īnfrīngă axiomele regimului pe cīt īi este
observatorului să constate mişcarea absolută a sistemului din
care face parte şi care-1 poartă cu el.
Ce rămīne pīnă la urmă pentru asigurarea
libertăţii? Care e chezaşul sii:ui? Numai unul: curajul fizic al
indivizilor. Şi regina Victoria şi
108
regele Eduard VII - daţi drept pilde de monarhi constituţionali -
au īncercat să īnlăture din funcţia de prim-ministru persoane pe
care nu le agreau. Solidaritatea de nezdruncinat a partidelor politice i-a pus,
cu multă politeţă, īn poziţie de şah-mat.
Acestea au fost cazuri cīnd se cerea numai fermitate. In altele, mai grave,
garantul care nu dă greş este doar curajul fizic īn faţa
morţii. Aceasta e taina finală a dreptului constituţional, spre
care m-au dus Manole şi I. V. Gruia, şi mi-a confirmat-o, tīrziu, credinţa creştină.
Marile spirite au aflat adevărul acesta (elementar, se cere īnsă
atenţie) de mult. Spre pildă:
Descartes: Toate greutăţile provin din faptul că-ţi
lipseşte curajul.
Henry de Montherlant: Curaj! Ne īntoarcem mereu la cuvīntul acesta: curaj!
Saint-Just: īmprejurările nu sunt dificile decīt pentru cei ce se dau
īnapoi īn faţa mormīntului lor.
Fr. Rauh: Oricare ar fi morala socială, nu trebuie oare să fii
curajos?
Cui zice că iubeşte libertatea ar trebui să i se poată
aplica vorbele pronunţate de o actriţă franceză din secolul
XVIII (Sophie Arnould) īn prezenţa căreia un bătrīn general (nu
auzea bine) repeta īntrebător cuvīntul rostit de ea: cum'? frică?...
Actriţa către un valet: adă repede un dicţionar, am folosit
un cuvīnt de care domnul general n-a auzit.
Cel mai clar e īnsă Brice Parain, definitiv: Dacă vrem să
fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot.
(Corneille o fi fost grandilocvent şi melodramatic, dar drept
constituţional ştia.)
- Deviza revoluţiei franceze
(rămasă şi a republicii), aşa cum o cunoaşte
astăzi lumea (libertate, egalitate, fraternitate) este falsă şi
trunchiată. Deviza integrală a revoluţiei era alta - şi
deosebirea este ca de la cer la pămīnt: libertate, egalitate, fraternitate
sau moarte.
Cele două cuvinte escamotate reprezintă deplorabila mutaţie
intervenită de la curaj şi un sentiment tragic şi eroic al
existenţei la birocratica formulare a unui vag principiu de dragul
căruia nimeni nu-i gata să-şi pună pielea la saramură.
Drumul, zice Peguy, e mereu de la mistică la politică.
Libertate, egalitate, fraternitate este o simplă lozincă, iar revoluţia
franceză a fost o catastrofă; libertate, egalitate,
fraternitate sau moarte este īnsă cu totul şi cu torul altceva,
un gam-aiulers barthian: e o hotărīre īn faţa căreia
orice adversar se īnclină, admirativ, cu deosebit respect.
- Se poate să fie scepticii mai
eleganţi şi mai atrăgători decīt ,/anaticii", dar
cīnd izbucneşte ciuma la Bordeaux, primarul - pe nume Michel Eyquem de
Montaigne -pleacă din oraş; la Milano, īn 1576, in
109
aceeaşi situaţie şi cam īn aceeaşi perioadă,
arhiepiscopul, Sf. Carol Boromeu, vine degrabă īnapoi din
călătorie.
- īn anii noştri se rīde - influenţa hotărītoare e a
şmecherilor - de cei ce merg la moarte. A protestat īmpotriva
intelectualilor contaminaţi de şmecheri un Romān, Eugen Ionescu.
(Folosind prilejul filmului regizat de T. Richardson despre războiul din
Crimeea şi inutila şarjă de la Balaclava.) Le răspunsese
mai de mult un alt Romān, un poet, Ion Barbu, care a īnţeles ce e jertfa şi
cīt de curat poate luci tăişul scos din teacă - le sabre au
clair - pentru a sluji dreptatea:
Spălări īmpărtăşite?
īnnoiţi Arginturile mai botezătoare Şi inima calărilor spuzi
ţi De dreaptă ziua-aceasta suitoare.
- Experienţa Michelson-Morley
mai poate folosi la ceva. La rezolvarea marii probleme: de vreme ce Dumnezeu e
dincolo de bine şi rău, īnseamnă că nu există nici
binele nici răul şi că facerea binelui devine o simplă
iluzie, o inutilă obsesie.
Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi
rău nu īncape īndoială. O spune categoric un atīt de mare teolog ca
Meister Eckhart, o spune īntreaga teologie apofatică. (Dumnezeu nu poate
fi definit pe bază de atribute pozitive, ci numai pe cale negativă:
nu e bun, nu e rău, nu e mare..., dar mai ales o spune īnsuşi
Mīntuitorul: Că el face să răsară soarele peste cei
răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi
şi peste cei nedrepţi." Mat. 5, 45; id Luca 6, 35:
Că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi."1)
Răspunsul la īntrebarea de ce īn aceste condiţii mai are rost
să făptuim binele ni-1 dă tot experienţa Michelson-Morley.
Suntem părţi ale unui sistem īnchis de unde nu putem face
observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului. Nu suntem
īn situaţie de Dumnezeu, ci īn situaţie de om, care de fapt nici nu
poate şti nimic. Cine spune că ştie se īnşeală,
īl vădeşte experienţa Michelson-Morley. Putem şti unele
mărunţişuri, unele fleacuri: că suma
unghiurilor unui triunghi este egală cu o sută optzeci de grade,
că inima are două atrii şi două ventricule, că, pe
scara internaţională, de la gradul şase īn sus cutremurele sunt
pustiitoare... şi altele la fel. Marile adevăruri absolute īnsă
nu le putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley: suntem īnlăuntrul
sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini.
Ce putem avea? Doar intuiţii, bănuieli, credinţe.
Putem doar crede, cīnd e vorba de lucruri serioase.
110
Şi credem că īn sistemul acesta īnchis īn care ne
aflăm singura cale pe care ne putem apropia de absolutul Dumnezeu (cel ce
nu e nici bun nici rău) este calea binelui.
E o credinţă intuitivă, incertă, relativă,
strict empirică, naivă, copilăroasă. Şi e singura.
De ce totuşi o primim?
Pentru că binele (şi numai binele) ne īnvaţă a
săvīrşi Hristos īn care credem şi care e Mijlocitorul nostru cu
absolutul Tată situat dincolo de bine şi rău; care, cīnd S-a
īntrupat, a mers numai pe calea binelui. Şi pentru īncă un motiv:
experienţa noastră existenţială ne dovedeşte că numai
cīnd facem binele dobīndim ceva ce răii nu pot avea: liniştea
şi pacea - bunurile supreme.
(Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i
aşa şi constat experimental - că aşa
e.)
Dumnezeu nu e bun sau rău, dar aici, īn situaţia
noastră relativă, īn sistemul nostru īnchis, dominat cu exclusivitate
de rezultatele experienţei menţionate, pentru noi care nu putem avea
cunoştinţe absolute, aici şi pentru noi, provizoriu şi
relativist, singura cale dătătoare de linişte şi pace
şi de acces la Hristos (care pe acest pămīnt, cīt a stat pe el, n-a
tăcut decīt binele şi ne-a dat de īnţeles că pīnă una
alta binele singur ne poate duce spre absolut) este a săvīrşirii
binelui. Ni se cere, şi īn această privinţă, smerenie;
smerenia de a ne da seama că nu suntem īn situaţia divinităţii,
ci a făpturii. Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi
nu.
- Al Pal.: Tu
toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog!
Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală.
Asta e marea trăsătură specifică a omului: nici rīsul, nici
lacrimile, nici minciuna, nici gīndirea pe categorii generale (Julian
Huxley)... īnsuşirea specifică omului e gīndirea teologică.
-Ce a dus la instaurarea dictaturii īn Germania? Laşitatea
social-democraţilor şi a ministrului prusian de interne, Severing,
care s-a lăsat dat afară din biroul său de şef al
atotputernicei poliţii a Berlinului de către doi inşi
neidentificaţi şi prezenţa (constatată de la
fereastră) a unui aşa-zis pluton militar īn curtea clădirii
ministeriale. Cedez īn faţa forţei, a spus Severing cu
emfază. De unde, ceda īn faţa neantului.
Ce a īngăduit republicanilor francezi să-1 mateze pe foarte
popularul şi puternicul general Boulanger? Curajul primului ministru
Charles Floquet.
Pe lista eroilor mei preferaţi figurează la loc de mare cinste
acest nume puţin cunoscut: al unui om care n-a fost decīt un politician
şi
111
n-a ocupat decīt prea puţin exaltanta funcţie de ministm al
republicii a treia. Dar erou a fost - şi ce tip formidabil!
Era preşedinte al Camerei cīnd a venit ţarul la Paris, pentru
prima oară de la proclamarea Franţei ca republică, [-au fost
recomandaţi ţarului īnalţii demnitari. Floquet i-a strigat de la
obraz: Trăiască Polonia, domuule\"
El, ţivilul, n-a şovăit să-1 provoace pe
fercheşul general Boulanger la duel; şi nu numai că 1-a provocat
la duel, dar I-a şi pfcvocat pe cavalerist la un duel cu spada; şi nu
numai că 1-a provocat la un duel cu spada, dar s-a şi priceput,
ţivilul, să-şi rănească adversarul.
(īn asemenea condiţii fireşte că e greu să dai jos
guvernul legal). A ştiut de asemeni să īnfrunte şi, la nevoie,
să dea peste nas. Celui ce ridică semeţ glasul, īi răspunde
cu glas şi mai ridicat, de sus. La vīrsta dumitale, īi strigă lui
Boulanger,'Napoleon murise. Dar ce nu face? īl mută pe Boulanger īn
provincie, īl dă īn judecata īnaltei Curţi, īl pune sub supraveghere,
īl scoate la pensie, īl reformează pentru greşeli de serviciu. Cīnd
sufragiul universal īl retrimite pe general īn Cameră, guvernul
obţine invalidarea alegerii. Ministrul de interne al lui Floquet, un anume
Constans, nu-i decīt un poliţist şi recurge la procedee lipsite de
eleganţă, de omenie (īl ameninţă pe Boulanger cu arestarea,
o īndeamnă pe amanta lui, Doamna de Bonnemain, să fugă īn
Belgia). Dar dacă generalul Boulanger nutreşte planuri care nu sunt
confonne cu cea mai strictă legalitate, de ce ar fi guvernul stīnjenit de
ea? Arme egale, acesta-i principiul sfīnt.
Severing şi social-democraţii lui nici măcar n-au īncercat
să se opună. Argumentul lor e că orice īncercare ar fi fost
inutilă. Nu se ştie! Acţiunea stīmeşte īntotdeauna noi
serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o
şansa, timpul şt probabilitatea nu sunt perfect previzibile -
şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care
nu se lasă călcaţi īn picioare. Şi-apoi mai e şi
cuvīntul acela hulit: onoarea.
Nu le sade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele
sub cuvīnt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că
n-o respectau, īngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare
īn faţa tortei (aşa-zisei forţe) - teza lui Severing; ori sub
cuvīnt de creştinism (foarte greşit īnţeles) - teza lordului
Halifax. Oamenilor de stat le sade bine să apere instituţiile
obşteşti şi ordinea publică īncredinţată lor de
naţiuni. Severing, măcar, nu pretindea că e creştin. Dar
celălalt comitea grava şi ruşinoasa eroare de a confunda religia
creştină cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune.
'6'
- Numai comunist nu sunt, dar cīnd citesc că unul din miniştrii
Comunei de la Paris, Delescluze, văzīnd că situaţia e
pierdută-19 Mai 1871 - īşi ia jobenul şi puşca şi se
urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot
112
să nu īncerc un fior şi să nu iau - măcar mintal! -
poziţia de onor la erou" ca şi īn faţa Sfīntului Ioan
Nepomuk care decīt să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei
mai bine primeşte a fi azvīrlit īn apele Vltavei; ori īn faţa
monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, īn timpul
sīngeroaselor ciocniri din Iunie 1848, tot pe o baricadă. Ce căuta
acolo? Ieşise din reşedinţa lui şi găsise un loc īnalt
de unde să īncerce a-i īmpăca pe beligeranţi. Locul
păstorului e līngă turma sa" -cuvintele săpate pe mormīntul
monseniorului Affre la catedrala Notre Dame -, de cīnd el le-a adeverit, nu
mai sunt o formulă, ci sunt o idee-forţă, energie, viaţă.
Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii
participă de la esenţa Crucii denumită dătătoare
de viaţă" nu numai pentru că ne asigură nouă
īnvierea din morţi ci şi pentru că preface vorbele īn fapte,
cifrul īn limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile
şi principiile īn germeni. Sīngele e roditor; pătimitorul de pe
cruce, oricine ar fi, suferă dar se bucură şi de un privilegiu:
e auzit şi nu rămīne fără urmaşi.
Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru
protestanţi, dar cine poate spune că nu 1-a mişcat, dacă a
fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă scris A rămas
neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul īmpărat?
Toate-s bune şi frumoase pīnă la adicătelea; atunci se dau
cărţile pe faţă, arunci, cum grăieşte Pavel, nu
se mai vede ca prin oglindă, īn ghicitură; ci faţă
către faţă; şi atunci rămīne numai acesta: curajul īn
faţa morţii. Restul, oameni buni şi fraţi
bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte,
ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci.
BUGHI MAMBO RAG
Pluralul lui piuă? Pive, cu v... Pisicile ceacīre de
culoare albă sunt toate surde, am avut eu una, o chema Mispuf... Vezi
naţionaliştii ăştia unguri, sunt zece, toţi
condamnaţi pentru naţionalism, să ştii că nici unul nu
ne vorbeşte... ca şi cum nici n-am exista... Cele mai bune hoteluri
din lume sunt Atlantic la Hamburg, Fontainebleau
la Miami unde maītre de bouche e un mare aristocrat francez şi,
la Taormina, fosta mīnăstire transformată... Nu te teme,
turmă mică... Singurul dintre ei care ne vorbeşte şi se
poartă frumos şi are sentimente Jiloromăne e inginerul Bethlen,
un conte... de, nu-i de mirare, cīnd te gīndeşti că īn timp ce īn
Europa făcea ravagii războiul de treizeci de ani, război
113
religios, strămoşul lui, Gabii el Bethlen,
principe al Ardealului, proclama īncă din 1620 libertatea ele
conştiinţă şi recunoaşterea tuturor confesiunilor...
Georges, mon ami, poate ştii tu ce sunt acele aristoloches
de care vorbeşte Gide īn Paludes? Ce-or ji, dragă?... Sunt
nişte plante agăţătoare. Grecii credeau că
uşurează naşterile, de unde numele lor de la grecescul lokhos...
Mai 1950
Manole, venit ca niciodată īntr-un suflet, īmi aduce o ştire
senzaţională: Marcel Avramescu a fost hirotonit şi
funcţionează la biserica Albă. Să mergem, zice Manole,
să-1 vedem; īi vom spune părinte".
Nu-1 găsim pe noul preot la biserică.
- Dau īnsă eu de el, abia īn 1953, cīnd a fost transferat la biserica
de la Schitul Maicilor, īntr-un cartier mai periferic şi bătrīnesc,
īntr-un decor de aşezămīnt religios provincial din vremuri apuse.
īncep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen ā la
Thomas Becket?), cu īnfăţişare de sfint pictat pe icoană de
sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat īn coadă pe ceata
şi voce īnvăluită, ajunsă pīnă la noi parcă
dintr-o rafinată Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune.
Teatru? Atunci teatru atīt de perfect īneīt nu poate fi jucat decīt
după un text compus de actorul īnsuşi. La nivelul acesta
sinceritatea şi artificialul s-ar confunda, aşa cum elementele
īşi pierd īnsuşirile specifice şi prezintă comportamente
nouă īn apropiere de zero absolut.
Camera 18
Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G.
- cuvintele īn sine nu īnseamnă nimic de nu li se īmplineşte
conţinutul - aduce mult cu a lui Brice Parain: cuvintele sunt numai
nişte făgăduinţe.
Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te
poţi chema tată: mai şi trebuie să te porţi ca modelul
īn care se cuprind, arhetipal, calităţile legate de acest
titlu. Şi tot astfel: fiul, ostaşul, īnvăţătorul, slujbaşul,
cărturarul... (D-aia poate că se făcea deosebire īn vechime
īntre profesor şi cărturar.)
Cuvmtul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi
existenţa i le asigurăm noi, behavoristic.
114
Gherla, septembrie 1963
Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească
putoarea din celule se īmparfumează cu toţii),
Coreeanul"', unul din caralii buni, intră devreme īn celulă
şi īntreabă care vrea să iasă la corvezi īn curtea
fabricii.
Ca nesincer cu ancheta", ca purtător al etichetei favorizare de
legionari" şi ca distrofic, nu am fost scos pīnă acum la nici o
muncă.
Sunt nişte scīnduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul.
Propunerea constituie un eveniment excepţional. E un prilej ce nu
trebuie scăpat, ieşim o mulţime.
Bine am făcut, īn curīnd īmplinesc patru ani de celulă
şi electricitate; lumina zilei şi cerului dau curţii banale
şi murdare a fabricii un aspect feeric şi - din cauza unor vagonete
care circulă transportīnd cherestea -un aspect de magazin cu jucării,
de Disneyland; Zina păpuşilor de Bayer, Ţara de
dincolo de oglindă'. īţi vine să zburzi, să cīnţi,
să te urci pe vagoane; petrecem o zi īncīntătoare, mīncăm īn aer
liber, vorbim tare, rīdem, nu lipseşte mult ca să ne credem īn
excursie.
Mai e şi bucuria īntīlnirii altor feţe; cad, īn cursul
dimineţii la o grămadă de scīnduri, cu un necunoscut de la care
aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul stareţ de la Procov,
fratele lui Haralambie pe care l-am cărat afară cu pătura din
camera patruzeci şi patru.
Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la
infirmeria īnchisorii şi ascultă īngīndurat amănuntele pe
care sunt īn măsură să i le pot da. Ceva mai tīrziu, un alt
deţinut venit să ne fie de ajutor, arată ca e de la īnalta
trădare. īntr-o doară īl īntreb dacă ştie ceva despre Gigi
Tz., pe care-1 bănuiesc tot la īnfiorătorul Piteşti. īi vorbesc
despre Gigi, artistul, omul... Deţinutul mă ascultă zīmbind
uşor. Cīnd am terminat panegiricul: Tz. e aici, la Gherla, īn aceeaşi
celulă cu el; ri-a vrut să iasă la lucru fiindcă are
de compus o poezie. (Gigi scrie" mult īn īnchisoare.)
Uluit şi emoţionat, īl rog pe tovarăşul de cameră
al lui Gigi să-i spună acestuia să se ceară a doua zi la
corvezi (Coreeanul ne īnştiinţase pe drum că va fi de lucru īn
continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu īi e cunoscut
deţinutului; 1-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui īn 1950 ne prinsese
certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări
şi certuri m-am lecuit pe veci.)
Petrec restul zilei şi seara īntr-o stare de efervescenţă.
Primul lucru pe care-1 aflu īn faţa unui maldăr nou de scīnduri
de la omul meu de ieri: azi, la prima oră, Gigi a fost scos din
cameră, graţiat.
Graţiat, după patrusprezece ani din cincisprezece cīţi avea
de făcut.
115
- Religia la liceul Spiru Haret am
făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru - cartier burghez de
semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare
roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic
liberal, iubitor de vin negru vīrtos şi de bucate de soi şi mai cu
seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă
discreţie dealtfel, păreau a nu rămīne īntotdeauna platonice.
M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de
scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul
superior (ne-a fost profesor īn toate clasele) īi plăcea să declare:
decīt să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui
Maniu, mai bine să-1 văd pe un jidan de-al nostru, băiat de
treabă, şi rostea numele meu.
Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă īnchinam.
L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om
simpatic, oricīnd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O
fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului
catolic, o fi săvīrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni,
dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată -
şi nici atunci, īn copilărie, cīnd suntem īndeobşte
exigenţi şi necruţători - un agent al vicleanului.
Preotul de mir īn genul părintelui Georgesecu - dealtfel credincios
īnflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu
să ierte şi surīdă, fără pic de acreală īn
sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase - reprezintă unul din stilurile
posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un
īndreptar, īnsă nici nu sunt - iac-aşa īn ciuda moraliştilor
şi ca să le fac rīcă evaporatelor mirene şi prea
cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic īn lume voitor să arunc cu
piatra īn el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu
confund Roma papală cu bīrlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.)
Poate că īn şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la
credinţă - căci pentru fiecare (oricīt de neīnsemnat) drumul e
plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă - e la locul
lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de
astăzi le pare scandalos. (Cu atīt mai mult cu cīt, har Domnului, nevoia
lor de fanatism şi intransigenţă este amplu
satisfăcută de puterile statale laice.)
Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decīt credeţi voi.
- Treptele iertării.
Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă
iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca
şi cum n-ar fi, bătătură fără cīine, gură
fără dinţi).
Ne iertăm şi mai greu pe noi īnşine.
(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a
dobīndi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin
căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)
116
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine
ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu
adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decīt s-ar zice: īnseamnă
neīncredere īn bunătatea lui Dumnezeu, dovada īncăpăţīnatei
şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda,
care n-a crezut nici īn puterea lui Hristos (că-1 poate ierta)
şi nici īn bunătatea lui Hristos (că vrea să-1
ierte).
Cīnd Francezii spun Dieu a cree 1 'homme ă son image qui le lui a
bien rendiP, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur
īn vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul
şi asemănarea Sa īi plătim cu aceeaşi monedă,
īnchipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atīt de
răi şi neiertători īncīt nu ne vine a crede că Dumnezeu
poate ierta cu desăvīrşire orice. Nu! Nu putem gīndi o putere, oricīt
de atotputernică īn domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice
le admitem), īn stare să facă lucrul acesta de neconceput: să
ierte.
Pe de altă parte, īntocmai ca domnul Perrichon (poartă pică
celui care 1-a scos din prăpastie, īl adoră pe cel pe care,
cică, 1-a scos el din prăpastie), īi iubim foarte puţin pe cei
care ne-au scăpat dintr-o scīrbă, o belea; īi iubim īnsă, cu
drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim īn ajutor, să
le dovedim puterea şi mărinimia noastră.
Gherla
Mi se descriu, īn aceeaşi zi, două scene care
nădăjduiesc să-mi rămīnă īntipărite īn minte cīte
zile voi trăi.
Prima, relatată de doctorul Răileanu: profesorul Paulescu,
īnainte de a-şi īncepe cursul, rostea īntotdeauna Tatăl nostru.
A doua, evocată de admirabilul īnvăţător Nicolae
Druică:
Tatăl lui Vasile Pārvan, īnvăţător şi el, care
supraveghează īndeaproape educaţia fiului său, venea să
asiste la prelegerile universitare ale celui care nu-i īnşelase
aşteptările. Se aşeza pe o bancă din fundul amfiteatrului
şi se ridica odată cu studenţii la intrarea profesorului. Apoi
se aşeza şi-i făcea semn băiatului că poate lua loc
şi el şi īncepe a preda. Abia atunci şedea Pārvan şi
după el toţi cei din aulă.
BUGHI MAMBO RAG
...Există o fotografie extraordinară a lui
Proust, către şfīrşit: e īn picioare, poartă haine
negre şi guler scrobit īnalt, stă ţeapăn, cu bastonul
117
şi pălăria īn mina dreaptă, ca
la paradă; pălăria e īntoarsă cu fundul spre aparatul
fotografic si se vede clar marca de fabricaţie a pălărientlui: o
dublă coroană... La Trebia, īn 218, Romanii au pierdut
fiindcă au fost siliţi să lupte īngheţaţi de
frig după ce traversaseră rīul... Păi să le
numărăm din nou, T/ialia si Melpomena două, Euterpe şi Terpsihore
patru, ă. Clio cinci, aşa, Urania şase... ă... Se
mai poate cineva īndoi de sens? Autorul, ajuns īn pragul terminării
operei, e liniştit şi drept răsplată se īnnobilează;
coroana din pălărie arată că a priceput: că o
oarecare neştiută şi dreaptă forţă 1-a
jăcut, īn sjīrşil, conte de Illiers... La Trasimene, īn 217, s-a
aplicat metoda atragerii inamicului la loc strimt... A, ă... da...
Erato, şapte... La Canale, īn 216, Romanii au menţinut o adinei
me inutilă, iar Hanibal a folosit vīntul regional, aşezīndu-şi
trupele cu spatele la vīnt in vreme ce Romanii luptau cu vīntul īn
faţă şi erau orbiţi de praf şi soare... Şapte,
da...
3 Noiembrie 1955
Ana m-a reţinut, după ce şi-au luat rămas bun
ceilalţi oaspeţi (īn seara aceasta mai puţini). Mi-a vorbit
īndelung. Mihai ne-a ascultat, pe gīnduri, tăcut. Ana mi-a arătat
că de vreme ce simt dorinţa de a mă boteza nu are rost să aştept.
Plec, aproape tară să fi scos vreun cuvīnt; nehotărīt,
īncurcat. E şi foarte tīrziu. Mihai mă petrece pīnă la
poartă; primesc sfatul de a nu mai spune pseudo-Denis, ci Sfintul Dionisie
Areopagitul. Prea multe lecturi catolice franţuzeşti.
La securitate, iulie 1961
Somn īntrerupt de coşmaruri. Sunt mai īntīi trezit de gardian pentai
că am strigat īn somn. Apoi, de cīteva ori, pentru că dorm cu
faţa la perete ori cu mīinile sub pătură.
īntrebări. Aduceri aminte.
Se poate rezista la anchetă? Recunoaşterea totală şi
valul de mărturisiri sunt absolut inevitabile?
Groasele volume publicate de ministerul sovietic al justiţiei īn
1937-1939. Procesele dreptei şi troţchiştilor". īndelung
citite, īndelung discutate cu Manole. Recunosc toţi vechii
complotişti ai insurecţiei, toată elita revoluţionară.
Există şi un fel de soluţie de compromis, tenebroasă:
Radek. Formulele ceremoniale; uşierul: Tribunalul, vă rog
să
118
vă ridicaţi īn picioare. Grija aceasta de repetare a formulelor
spre a crea o atmosferă de obiectivitate. Şi nici o probă
materială, absolut nici una, nimic concret, un document, o armă,
ceva... Numai vorbe. Chiar ca īn Ham lei: vorbe, vorbe, vorbe... Iar
dacă la spovedanie păcătosul poate spune: acestea şi mai
rău decīt acestea am făcut, la tribunal impresia e de fals. Şi
foarte lungile introduceri ale avocaţilor care īntīi se apără pe
ei īnşişi, precizind că apar īn numele acuzaţilor numai ca
auxiliari «i justiţiei. Nu e o dezbatere, ci un ceremonial, un oratoriu
unde fiecare īşi joacă rolul şi-şi cīntă partea īn
vederea realizării melodice de ansamblu. Troţchi: supra-bandix. Ceilalţi
sunt numai bandiţi. Acest supta e īn plus suspect.
Iar calificativul viperă lubrico-tioţchistă contrastează
cu obiectiva politeţă, cu uşierul, cu deosebitul respect pentru
amănuntele nesemnificative: vīrful cozii lupului costumat īn
bunicuţă.
Londra 1937
Ca să ajung la adresa dată de Nuţi L. a trebuit
să rătăcesc printr-un lung şir de cercuri concentrice:
străzi aidoma, numai vilişoare, grădiniţe, felinare tip Belisha
beacons - bătute de ploaia şi vīntul care de trei zile au luat īn
stăpīnire oraşul.
Pe străzi, spre seară nu văd pe nimeni, numai vīnt, ploaie
şi felinare, dezolarea īmi pătrunde īn oase, astfel īneīt modesta
cameră īn care o găsesc pe Nuţi mi se pare un liman: īn
vatră luceşte purpuriu un foc electric, lampa de līngă
fotoliu are un abajur verde, pe măsuţă atrag privirea
ceştile de ceai. Contrastul īntre confortul britanic īntemeiat pe elemente
simple (căldură, apă, lumină temperată, un elixir:
frunzele de ceai, sticluţa de rom) şi tomnatecul peisaj de afară
e atīt de izbitor īneīt nu pot să nu īncerc un simţămīnt
de īnduioşare. Nu cumva īn esenţa ei viaţa aşa
şi este: ca o pădure sălbatică bīntuită de jivine,
plină de hīrtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi
rafale de ploaie şi, la margine, o singură căsuţă
luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să
iasă cu toţii īnainte de implacabilii zori?
Deocamdată īn odaie totul e simplu şi vremelnic, dulce şi
blīnd. Nuţi toarnă ceaiul īn ceşti, radiatorul ţine locul
tradiţionalilor buşteni şi ne īncălzeşte de ajuns; pe
o tigăiţă apar ouă, ochiuri. Biată luptă
omenească īmpotriva naturii şi realităţii, luptă īn
care Englezii īs meşteri. Cīt īmi doresc să mă pot afunda īn
salvatorul confort, să uit de vrăjmaşa pădure care
sta şi aşteaptă şi ne īmpresoară. Cine a sădit-o,
Dumnezeu? Ori Dumnezeu e constructorul vilei de pe lizieră? Sfinte
Chestertone, roagă-te pentru noi. (După Sfinte Socrate, roagă-te
pentru noi al lui Erasmus.)
- Se poate rezista?
119
Avocatul D. P. Experienţă de apărător īn numeroase
procese politice. Desprindea (1957) puncte neclare din chiar datele
proceselor-verbale. I se părea că poate desluşi
unele microsemnale. Pe un proces-verbal erau trecute data interogatoriului
şi ora la care īncepuse. 1 se punea īnvinuitului o simplă şi
aparent destul de anodină īntrebare: cum trebuie calificată purtarea
funcţionarului de stat care vorbeşte fără de
controlată reticenţă cu prietenii săi despre chestiuni
interesīnd statul? (Soluţia cimiliturii: trebuie calificată ca
infracţională şi trădătoare.) īn dreptul orei de
īncheiere a interogatoriului, o cifră de mirare : reişea că
īnvinuitul fusese reţinut la anchetă optsprezece ore. Răspunsul
nu era mulţumitor.
A doua zi, aceeaşi īntrebare. Acum interogatoriul ia sfirşit
după cinci minute, răspunsul dat fiind cel corect. Explicaţia,
singura posibilă: īn răstimp se aplicase alt mod de a proceda.
Avocaţii - şi asta īl apasă pe D. P. care posedă stofa
de avocat -sunt īnchişi īn dosar: nu pot pleda altfel decīt īn cuprinsul
declaraţiilor din dosar considerate definitive şi universal valabile.
Ca un om de ştiinţă căruia i s-ar interzice să
pună īn discuţie principiile chiar dacă experienţa le
contrazice. Să citim īn Aristotelpentru a şti dacă
untdelemnul īngheaţă iarna sau nu. Concluzia noii scolastici:
avocatul nu mai e un apărător, un intercesor, e un figurant.
īn camera 18, X. deducea: nu se poate niciodată evita
condamnarea. Unele recunoaşteri pot fi īnsă evitate. Se cere numai
niţică stăpīnire de sine, niţel curaj. Şi mai ales o
desăvīrşită neīncredere. (Regula: nelimitată īncredere īn
oameni, ca persoane create de Dumnezeu şi absolută neīncredere īn
tatăl minciunii şi urmaşii lui.)
Celălalt a mărturisit totul. Ştim totul
dar vrem să auzim adevărul şi din gura ta. Dacă
eşti sincer alta-ţi va fi situaţia. Fii sincer.
X.: nu fiţi sinceri! (Sfat bun mai cu seamă pentru
intelectuali, oameni sensibili uşor atraşi de magia acestui nobil
cuvīnt.) Nu fiţi sinceri. Mai presus de orice, r/7/5 above all. Şi
negaţi mereu, aveţi tot timpul să vorbiţi dacă şi
cīnd veţi fi torturaţi. Nu vă pripiţi. E vreme berechet,
slavă Domnului. Şi cīnd e īn joc un lucru ştiut numai īn doi,
ţineţi-vă pe linia tăgăduirii: daţi-i celuilalt
posibilitatea să hotărască el, e doar secretul lui.
BUGHI MAMBO RAG
... Noi, domnule general, am mai apucat Bucureştii! 1 cu
grădini şi cu olteni... , şi curţi cu globuri colorate,
erau oribile dar īşi aveau şi ele farmecul lor, şi se mīnca īn
curte, ca la ţară, sub copacul cel mai gros... Cele mai bune
creaţii īn proză ale literaturii romāneşti, domnule
profesor... A mīnca din primăvară pīnă-n toamnă sub nuc
era, aş zice
120
eu, ceva de care puţine popoare au parte, o fericire
care intră in corola de minuni ale lumii, ierie-mă Blaga ori duhul
lui Blaga dacă bietul de el o fi murit... Primele mărci de
automobile? Stai să vedem... De Dion-Boutton, Lancia, Isotta-Fraschini,
Pierce-Anow, Panhwd-Levassbr, Bem, De Laimay-BeUeville... Franz
Ferdinand la Sarajevo a fost ornant īntr-un De Launay-Belle\nlle... Dar
şi la Dragomir, dacă stau să mă gīndesc... Zăvoarele
de faianţă cu mormanele de gheaţă pisată şi
cutiile de icre... şi butoiaşele cu măsline, cu lacherdă,
cu brīnză de la Mercur şi scīndurelele cu felii de şuncă
şi vermutul Martini şi coniacul: Martell, Coutvoisier, eu preferam
mereu ojine Champagne, şi chiar şi ale
noastre, ţuica Cireşeanu, pelinul Bazilescu, vermutul Duque...
1959
De la Apenini la Arizi, povestea din Cuore, cu titlu atīt de eufonic, mi-o evocă
trecerea Avrameştilor de la Schitul Maicilor la biserica Udricani din
Văcăreşti. Sau Ierusalimul din Dalecarlia, ideal, gīndit
de ţăranii suedezi ai Selmei Lagerlof şi Ierusalimul din
Ţara Sfīntă, al aceloraşi ţărani, acum doar
emigranţi năpădiţi de griji.
Ctitoria clucerului Udrican nu le-a adus noroc lui Mihai şi Anei.
Duhul de la Port-Royal n-a mai rezistat īn Văcăreşti. Mahalaua,
frenezia distingerii şi a compromiterii īi cuprinde pe amīndoi. Subterana,
morbul auto-derīderii. Preotul īşi īnşeală nevasta, dar nu
cotoieşte şi cu perdea, ceea ce s-a mai prea văzut, ceea ce
lumea ar fi īnţeles şi poate iertat (oameni suntem, bre), ci platonic
(pare-se), cu scene dramatice, complicat cotite, setoase de justificări,
ceea ce nedumereşte şi īnstrăinează. Preoteasa nu e nici ea
mai bună; lipsită de smerenie femeiască, īn loc de a īndura
toanele bărbatului, de a medita chiar brutala formulă
lipovenească a omului perfect (crede puternic īn Dumnezeu, bea vīrtos,
īşi bate īn lege femeia), de a urma pilda doamnei Acarie (a dat ascultare
poveţei duhovnicului - şi ce duhovnic! Simţul Francisc din
Sales: atīta vreme cīt eşti măritată nu te gīndeşti la
castitate, ai o singură datorie, te supui) ce face? Umple tīrgul cu
tīnguieli, bate drumul Patriarhiei şi Departamentului cultelor cu plīngeri
peste plīngeri şi lungi jalbe scrise.
- Dacă stau să mă gīndesc bine, pīnă la botez,
evenimentul cel mai de seamă pentru mine a fost admirativa prietenie pe
care i-am purtat-o lui Manole.
121
L-am cunoscut īn primele zile ale facultăţii. Era, ca şi
Mihail Sebastian, un om de la Dunăre, dar nu din Brăila, ci
din mai mărunta Olteniţa. Brăila: port internaţional;
Olteniţa, tīrg īnstărit. Deosebire de seamă. Tatăl murise
de tīnăr; erau trei copii crescuţi de o mamă brună,
frumoasă, energică, o dată femeie; negustoreasă īn Obor.
Respectul meu a fost de la īnceput īntreg şi necondiţionat. Din
mai tot ce credeam şi spuneam atunci a tăcut degrabă
ferfeniţă şi apoi s-a pornit să clădească din
temelii
Cuget maurrasian, clar şi ponderat, tăios şi
duşman al extravaganţei de orice fel, privea dispreţuitor
optimismul generalizat şi politica stīngistă din Sărindar. Liberal
in gīndire, sceptic īn religie şi conservator īn politică. Pe
de-a-ntregul nu credea īn nici o doctrina. Din toată inima era
numai cu Junimiştii, aceştia-i erau idealul.
Ca maurrasist, mistica nu-1 interesa, īl preocupa īnsă funcţia
socială şi politică a religiei şi pe aceasta ne-am īntrebat
cum s-o īmplinim.
Raţionamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am născut
ovrei (el pentru nimic īn lume n-ar fi pus un e la īnceput), ovrei
suntem. Să fim, aşadar, ceea ce suntem.
Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci
ca toată lumea (orice singularizare e suspectă): să aparţii
tradiţiei tale, adică religiei iudaice.
Pun-te īn căutare de un rabin. Primii paşi s-au dovedit destul de
grei. La o adresă ce mi s-a dat am nimerit un haham. Manole s-a distrat
grozav: anecdotă de Theodor Speranţia, ce mai la deal la vale. Dar am
descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator şi el,
antiprogresist foarte, īnsă de nuanţă evreu mistic
ortodox. A consimţit să ne asculte, dezaprobīnd argumentele, nu
concluzia; oarecare surpriză nu ostilitate.
Apoi a consimţit să ne prezinte tatălui său, care ne-a
ascultat şi el, blajin, ne-a cercetat cu priviri adīnci,
īnţelegīndu-ne numai īn parte. Am citii atunci şi Copilul profet de
Edmond Fleg. După aceea lucrurile s-au īncurcat.
Reieşea că pentru a fi ovrei, măcar īn sens de integrare
īntr-un sistem de tradiţie socială, era nevoie să mergi la
sinagogă vineri seară şi sīmbăta dimineaţa,
toată; că trebuie să-ţi cumperi filacterii şi, desigur,
şalul alb cu numele, ebraic, de talii - īnvăţīnd
ritualul folosirii acestora şi, mai īnainte de orice, că trebuie
să īnveţi ebraica. Ebraica, adică ivrituU altă
noutate. Soluţia citirii textului rugăciunilor cu litere latine n-am
putut-o aplica. Existau, pare-se, unele cărţi de acestea, dar n-am
dat de ele. Am nimerit īntr-o după-amiază catifelată de
toamnă undeva pe chei, īntr-o curte cu orătănii multe, la un
bătrin [despre] care auzisem
122
că are ce căutam. A ieşit din casă buimac - purta un
halat imens - dar nici n-a priceput bine ce vrem.
Lui Manole regulile acestea nu i se păreau excesive, erau conforme cu
disciplina şi efortul pe care orice societate este īndrituită să
le ceară componenţilor ei. Mă rog, şi triburile
sălbatice au resturile lor iniţiatice. Ne-am apucat aşadar de
treabă, de cumpărături, de frecventarea regulată a
sinagogii (unde oficia tatăl colegului nostru), iar mie mi-a revenit
şi partea, mai grea, a īnvăţării ebraicei, unde am
făcut de asemeni cīteva descoperiri īn drum: că nu este de ajuns
să cunoşti ebraica şi alfabetul ei, mai e necesară şi
aramaica, aceasta avīnd şi ea pentru comentarii un alfabet diferit,
al īnvăţatului Raşi care şi el era, la rīndul lui, comentat
cu alte litere... Pe scurt, repetam - viaţa doar imită arta - experienţa
micului erou al lui Fleg şi constatam că dădusem de belea...
Cu ebraica n-a mers prea rău, aramaica mi s-a părut mai
armonioasă (genitivul ei o fereşte de excesiva guturalitate a
celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am īmpăcat īnsă mai
puţin. Credeam că sinagoga e o biserică. Nu, e un locaş de
recitare a unor texte, de exegeză şi īndeplinire a unor rituri.
Religia evreiască e o religie īn suspensie" şi lipsită de
cult, iar sinagogile nu-s decīt case memoriale"'. īn esenţă,
Templul fiind dărīmat şi jertfele de animale cu neputinţă,
totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor şi prescripţiilor.
E o memorizare, şi un tip de structură absolută,
unde virtualităţile nu se configurează.
Rabinul nostru vorbea fluent, dar īntr-o romānească fantezistă ce
adeseori īntărea impresia de anecdotă scoasă din culegerile lui
Speranţia. Şi amănuntele şi ansamblul mi se prezentau ca
ceva rece, prăfuit, īndepărtat şi īndărătnic. Mi se făcea
dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru şi de clopotniţa
ei cu boltă (pe sub care se trece īn strada Oltarului), de bisericuţa
de la Clucereasa. Capacul 1-a pus rabinul, pe cale lingvistică,
exprimīndu-se īntr-o Sīmbătă: şi a tăcut o gaură unde es
sint heraus gehmăn ftacărăs*.
Experienţa maurrasistă a preluării tradiţiei religioase
pentru integrarea īn comunitatea socială a durat cīt a durat şi nu
m-a īnvrednicit decīt de o foarte relativă cunoaştere a elementelor
ebraice (apucasem totuşi să citesc Vechiul Testament īn
original, cu dicţionarul şi textul romānesc alături)
şi convingerea că a stărui e inutil. La care se adăoga o
respectuoasă senzaţie de rămas bun definitiv īn raport cu
sinagoga.
Am īncercat, de bună credinţă, cu bună
credinţă. Pentru Manole a fost mai ales o experienţă,
să-i spun, psiho-socială, pentru mine o trudă mai din
inimă, mai febrilă. Am īncercat.
123
Gherla, octombrie 1962
Profesoara mea dintīi, o guvernantă, reprezenta prin īnsăşi
obīrşia, dar şi prin căsătoria ei, un rezumat anticipativ
al ideii europene. După tată, germană; după mamă,
franceză; unchiul ei matern, Auguste Molinier, fusese un intelectual
universitar şi publicase o ediţie a lui Pascal. Mai exista o
bunică elveţiană şi un ascendent nordic. Doamna de Branszky
era văduva unui nobil ungur, mare beţiv şi mare
secătură, născut din mamă poloneză, fiică de
dvorean rus. Nu ţin minte cum de se pripăşise profesoara mea pe
la noi, dar una ştiu: că am avut norocul incomparabil de a primi
noţiunile culturii de la o femeie extraordinară: o
inteligenţă strălucită, cunoştinţe imense, şi
un caracter admirabil.
īi ura pe Francezi şi-i admira pe Nemţi. īi dispreţuia pe
catolici şi-i tolera pe reformaţi. Catedrala Sf. Iosif, unde o
atrăgeau concertele, i se părea un muzeu cu lucrări
convenţionale; īn templele protestante intra fără repulsie, dar
şi tară plăcere. Măcar nu erau deschise tot timpul (spre
deosebire de bisericile catolice, nesăţioase; unde, ce-i drept,
găseai oricīnd un refugiu īn caz de ploaie). Adevărata ei religie era
alta, pe care - deşi mare lucru nu puteam īnţelege la īnceput - mi-a
mărturisit-o curīnd: era credinţa generalului Ludendorff şi a
soţiei sale, der Norddeutschegktuben®.
Doamna de Branszky nu vorbea urīt de Iisus Hristos - mai moderat decīt
Nietzsche -, cel puţin aşa cum īl concepeau luteranii şi
calviniştii, căci idolul catolic sculptat şi īnflorat şi
cultul Fecioarei o scoteau din sărite; entuziasmul i se aprindea numai
cīnd īmi povestea despre zeităţile Walhallei, īmi amănunţea
cīntecul Nibelungilor sau īmi citea din textul dramelor lirice ale lui Wagner.
īl lăuda mereu pe Etzel, adică pe Attila şi īmi vine a crede
că īn taină o adora pe walkyra Brunhilda.
Doamna de Branszky, ca şi Manole mai tīrziu, era o aprigă
monarhistă şi īn măsura īn care voia să ţină
seama de originea ei franceză, şi să se ocupe de istoria
Franţei, mi-a inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate;
mi-a dat să citesc toată literatura franceză regalistă
şi a făcut din mine - pe la unsprezece ani - un partizan īnfocat al
contelui de Chambord (mort īn 1883) şi al casei de Bombon. Ei i-am datorat
faptul de a fi privit chioriş (sau cel puţin cu mirare) - ori de cīte
ori citeam īn parc sau la hotel ziarul l'Action Francaise", organul
mişcării monarhiste - de către unii din Francezii printre care
mi-am petrecut cīte o lună pe an cīnd mă duceam cu părinţii
la Royat, să facă tata băi de acid carbonic.
(Acolo, la Royat, am văzut un lucru pe care nu l-am uitat şi l-am
povestit şi īn īnchisoare: pe Vintilă Brătianu urcīndu-se īn
tramvai numai in clasa doua dacă se ducea īn oraşul īnvecinat,
Clermont-Ferrand.)
124
De Ludendorff şi de Norddeiitscheglauben dau şi la Gherla,
īn persoana colonelului Traugott Broser, braşovean, fost ofiţer al
armatei austro-ungare, īn rīndurile căreia a luptat īn primul război
mondial pe frontul italian. Broser, un om cīt un munte şi foarte retras,
se apropie de mine pentru ca are prilejul să vorbească
nemţeşte, apoi pentru că īi devin simpatic. īmi atrage sever
atenţia asupra marelui risc pe care mi-1 luasem trecīnd de la iudaism la
creştinism: acela de a rămīne īn gol īntre două
spiritualităţi.
Şi el īmi expune crezul lui Ludendorff, constatīnd cu destulă
surprindere că-1 ştiu. Despre Ludendorff- adevăratul
conducător al armatei germane īntre 1914 şi 1918 (pe Hindenbug - die
grosse Nuli- Broser nu-1 poate suferi) - aflu trăsături
măreţe: felul cum a cucerit oraşul Lettich (Liege adică)
numai printr-un act de īndrăzneală şi prestanţă;
curajul suprem de care a dat dovadă cīnd cu putschul de la Munchen
īn 1923, traversīnd - īn uniformă de general, cu sabia īntr-o mīnă
şi revolverul īntr-alta - podul, mergīnd ţintă spre forţele
masate de cealaltă parte şi care l-ar fi putut ciurui de gloanţe
dintr-o rafală - şi care n-o fac, numai pentru că sunt sub influenţa
prestigiului său şi a nepăsării sale faţă de
moarte. Dar mai ales ceva din care-mi propun să-mi fac şi eu o
regulă. La şcoala militară, Ludendorff şi un coleg al lui,
dintr-o familie princiară domnitoare, sunt persecutaţi de un Moş
Teacă, de majur imbecil şi rău. Prinţului i-ar fi fost
uşor, rostind o singură vorbă, să obţină fie
mutarea sa şi a lui Ludendorff, fie transferarea dobitocului īn alt
escadron. Ceea ce voieşte să şi facă. L-a oprit īnsă
Ludendorff: dacă vrem să fim ofiţeri şi să
comandăm trebuie să īnvăţăm a răbda şi
prostia absurdă, meticuloasă. N-au cerut mutarea şi au īndurat
pīnă la capăt.
De la Broser aflu lucruri deosebite şi-n legătură cu Wilhelm
al II-lea, atīt de hulit, căruia Francezii
i-au făcut o reputaţie infamă.
A fost un om vorbăreţ şi de-o inteligenţă destul
de mărginită, dar plin de intenţii bune. Dovezi: a) purtarea lui
īn timpul afacerii Dreyfus cīnd, īmpotriva uzanţelor diplomatice şi a
tradiţiei, dă prin Conrad de Hohenlohe declaraţia care
specifică īn mod solemn: īnvinuitul n-a fost niciodată folosit de
serviciul german de informaţii; cīnd īi cere ambasadorului german de la
Paris, contelui Miinster, să nu şovăie din motive de
prudenţă ori consideraţii naţionale a veni īn ajutorul unui
camarad ofiţer īn vederea restabilirii adevărului şi
apărării onoarei unui nevinovat.
Normal era ca după declaraţia făcută de īmpăratul
german să īnceteze orice fel de urmărire. Neluarea ei īn seamă,
afront fără precedent, constituia un casus belii; Wilhelm,
pacifist, a īnchis ochii;
125
b) splendida lui afirmaţie: ca
şef de stat nu răspund numai īn faţa parlamentului ci şi īn
faţa lui Dumnezeu;
c) rescriptul prin care a pus capăt bătăii īn armată,
unic īn lume şi-n istorie, cel mai democratic pentru că dădea
fiecăruia posibilitatea de a se purta ca un aristocrat, şi perfect
eficient deoarece prevedea că īncepīnd de la data publicării
rescriptului orice grad inferior are dreptul să pălmuiască - pe
loc şi deīndată - pe superiorul care-1 loveşte;
d) simţul lui european, vădit mai ales cu prilejul revoltei
boxerilor: trupele europene coalizate au fost puse sub comanda unui german,
generalul Waldersee.
(Din broşura lui despre Wilhelm, se vede că a ştiut şi
Rathenau ceva.)
- Sf. Grigore din Nazianz: Cuvīntul
lui Dumnezeu s-a īntrupat pentru ca eu să fiu tot atīt de mult Dumnezeu pe
cīt a fost el om."
- Iarăşi şi
iarăşi: creştinismul nu īnseamnă prostie.
Iată că şi Jacques Maritain īi spunea lui Jean Cocteau:
trebuie să avem mintea aspră şi inima blinda.
Dragostea implică iertarea, blīndeţea, dar nu orbirea şi nu
prostia: identificīndu-se de cele mai multe ori cu marea răutate,
slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mină liberă
canaliilor.
Mai există īncă o prejudecată foarte răspīndită,
pe care a desprins-o cardinalul de Retz: suntem ispitiţi a lega
indisolubil inteligenţa de răutate şi a da īntregului, cu mult
respect, numele de machiavelism. Retz: răii nu sunt mereu şi
neapărat deştepţi. Răii pot fi şi proşti.
Asociaţia de idei: răutate, deci inteligenţă, e o
prejudecată.
Gherla, noiembrie 1960
La nimic nu-ţi foloseşte să crezi in iertarea
păcatelor dacă nu crezi, cu deplină convingere, că
păcatele toate ţi-au fost iertate.
Luther
Seci adde, ut credas et hoc. quod per ipsum peceaia libi
donantur'6
Sf. Bernard din Clairvaux
Bănuim, din cauza pielei care a pătruns şi-n celulă,
că vremea e a furtună.
126
Nu vorbeşte aproape nimeni.
Cītorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe şoptite, le
dă sfatul de a fi īngăduitori cu ceilalţi şi aspri cu ei
īnşişi.
Dar adaugă imediat:
- Nici prea aspri cu noi īnşine. Diavolul trebuie uneori luat īn rīs;
să nu i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Marii mistici
spanioli - Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii - erau īndeobşte
veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi īndurători şi cu
noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă. După
cum se cuvine a nu ne mīnia pentru că ne-am mīniat, la fel nu trebuie
să pemianentizăm răul din lipsă de milă faţă
de eul nostru.
īn celulă, unde e din ce īn ce mai īntuneric, un reparator de
maşini de cusut care e şi acordeonist povesteşte porcării
şi amintiri de pe la nunţile unde s-a produs", iar un glas s-a
pornit să fredoneze īnfundat un cintec de lume, accentuīnd ciudata
ameninţare a refrenului:
Şi-aoleo ce ploaie vine de la Cluj!
BUGHI MAMBO RAG
...Codobatură e bergeronnette, dar al naibii să fui dacă
mai ştiu cum se zice leuştean... M-a īnnebunii Fotiade cu
păsările, cu zarzavaturile şi cu florile. Nu le mai
ştiu. Le ştiu pe sărite. Unele da, altele nu, parcă s-au
prăbuşit īn goluri de beznă, Ie-a. īnghiţit neantul, s-au
dezintegrat cum se găuresc ciorapii de nailon. Şi lotuşi le
ştiam pe toate... A, leuşteamil, ia stai... N-am scris nimic, absolut
nimic contra regimului. In fiecare scrisoare i-am scris: e bine, e bine, sunt
sănătos, cīştig, slavă Domnului, cīt īmi trebuie, suntem
sănătoşi, nu ducem lipsă de nimic, e bine... Păi
atunci?... El, el mi-a scris, frate-miu. Eu īi spuneam că sunt
mulţumit, mulţumit, mulţumit, iar el de colo: las' că
ştiţi eu, ce-mi tot īmpui capul cu prostii, parcă n-am şti
noi... Las' că īnţeleg eu că e exact pe dos... E la Romani
13, textul e categoric, domnule loaniţiu, că ne
convine sau ba, textul e clar, mă īntreb cum de-1 poate contesta un
creştin... Ai im frate la Atena? Zic: da. Zice: ii scrii? Zic: da. Zice:
şi teplīngi de regim, defăimezi ţara? Răspund: nu, ferească
Dumnezeu... Uite scrisorile... Tocmai, foarte bine, ce bine că le
aveţi, daţi-mi voie să vă arăt, uite: sunt
mulţumit, cīştig, e bine, bine... Dar el ce spune...
El, treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine... Dar
el?... Lăsaţi, prea sfinte... Liveche, dragă, liveche,
bine că-mi adusei aminte... El treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă
ce spun eu: e bine... Dar el ?... ! Nu ştiu, n-am spus eu, el,
frate-miu, nu eu, nu īn scrisorile mele... Mă, tu-ţi baţi joc de
noi, mă podoabă, mă pramatie, mă ticăloşiile,
mă grecule, las'că ştim noi.... Ei, dacă ar
fi trăit conu Alecu... Tătărăscu nu-i venea nici
127
pīnă la talpa piciorului, ce deosebire, o
prăpastie... Cīnd Ferdinand şi Măria l-au trimis pe Hiottu la
Paris, el singurul a spus că rău fac. Şi a propus să-1
trimită pe Baliff, care īi era simpatic lui Carol... Zic: el, nu eu. 7Ace:
ce crezi că nu ştim c-ai vrea să fii şi tu la Atena cu el,
că altfel nu ţi-ar fi scris el aşa... Şi mă
īnşfacă... īi spune Demetrios lui Marcellus...
- Protestanţii care-şi rīd
de Sf. Anton din Padova mi se par tare neīnţelegători. īn Sf. Anton
de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute şi clbilor
rătăciţi. E de bon ton să dai din umeri surīzīnd
cīnd auzi de un sfint care s-a specializat īn asemenea fleacuri şi-şi
recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici...
Chiar şi mulţi dintre credincioşii bisericii romane īl
evită, preferind societatea selectă a unui Augustin, unui Toma din
Aquino, unui Ieronim... Sf. Francisc din Asiza, cu toate trăsăturile
sale contestare şi hippy - umbla gol, stătea de vorbă cu
păsările, trăia din cerşit - e mai bine văzut pentru
că e pitoresc (păsările sunt poetice), dar ce să
crezi despre un sfīnt care se īngrijeşte de fiinţe atīt de puţin
īmbietoare şi interesante ca bătrīnii care nu-şi găsesc
cheile, care şi-au pierdut dinele, care uită ce au uitat?
Cită orbire şi īngustime! Sf. Anton e deosebit de vrednic de
toată admiraţia pentru că este atīt de bun incit īi e
milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea
găseşte de cuviinţă să rīdă ori măcar
să le privească de sus, cu ironie şi condescendenţă.
Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cmntă suferinţă (mai
penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui
căţel iubit e o tragedie pentru cine-i singur pe lume şi slab īn
faţa vieţii. Există şi un snobism al compătimirii:
numai faţă de eroi şi evenimente solemne. Pe cīnd Sf. Anton
īndrăzneşte a se īnduioşa de mărunte dureri şi a se
apleca milos asupra obidiţilor īn haine negre, luaţilor peste picior
şi amatorilor de pisici.
Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă īndurare: un
fel de misionarism nu īn depărtatele insule ale mărilor sudului ci īn
regiunile cele mai modeste ale psihiei, la īntretăierea dintre nepricepere
şi resemnare. N-au şi īnvinşii, zăpăciţii şi
ghinioniştii dreptul la mīngīiere?
Pe de altă parte, unii exegeţi catolici arată că Sf.
Anton nu ajută la regăsirea unor obiecte pierdute, ci la
regăsirea credinţei pierdute... Desigur, īnsă lămurirea
exegeţilor răpeşte Sf. Anton ceea ce mi se pare a fi uluitor la
el: grija de cei niţel caraghioşi, care-s şi ei chemaţi de
Hristos, care şi ei se perpelesc īn lumea aceasta, care - după cīte
ştim - nu-s excluşi de la praznic.
- Hristos ca gentleman şi
cavaler. 128
La diavolul-contabil nu īncape nici ştersătura cea mai mică,
Hristos, dintr-odată, şterge un īntreg registru de păcate.
Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti
să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai cā
iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga
păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi
prieten al Domnului.
Şi cum i se adresează Acesta lui luda, pe care-1 ştie doar
cine e şi de ce a venit? Prietene, īi spune. Acest prietene mi se
pare mai cutremurător decīt chiar interzicerea folosirii săbiei
şi decīt vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi.
oamenii, se numeşte īnaltul rafinament al stăpīnirii de sine īn
prezenţa primejdiei - virtute supremă cerută samuraiului. Poate
că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice
(tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face
şi un sfint. Dar prietene implică o măreţie şi
o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau
impresia de irealitate.
(Ce-i drept e ca un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele
Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare cīnd, atins de
cuţitul lui Damiens, īl indică pe atentator cu vorbele: acesta e domnul
care m-a lovit.)
Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă.
Nobilul refuză plata. Şi-apoi, īn prezenţa croitorului cu
īnscrisul īn mini, porunceşte feciorului sa poarte două mii de
galbeni unuia faţă de care īn ajun pierduse pe cuvīnt de onoare acea
sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă
nedumerirea, īi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu
există dovezi. Drept care, numaidecīt, croitorul īşi aruncă
īnscrisul īn focul din cămin.
Aici anecdota ia de obicei sfīrşit, nobilul plătindu-1 pe
croitor.
Dar e un sfīrşit imbecil şi duhnind a fals. De bună
seamă că nobilul avea să-1 plătească! Asta-i de la
sine īnţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul -
dacă-i nobil - face altceva, şi asta-i versiunea autentică a
poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti
deīndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc domnule e
dovada boieriei, nu plata īn sine. E o luare la cunoştinţă a
posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricīnd
transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi
poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta
īmpărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi
cum s-ar īnţelege cuvintele: Veniţi, binecuvīntaţii Tatălui
Meu?)
Numai că nu oricine este īn stare să recunoască
transfigurarea cīnd o īntīlneşte. Şmecherii pentru nimic īn lume nu o
concep; şi nici contabilii sau fariseii. In bio-noosfera lor, pe care o
duc mereu cu ei, īn cīmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform
crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pm-el printre evrei; durerea cea
mai cumplită a mărturisitorului
129
au pricinuit-o rīnjetul şi īncăpăţīnarea iscate pe
faţa şi īn minţile celor pe care-i conjura să creadă
că acum e altul.
- Dintre cărţile Vechiului Testament, cea mai opusă Noului
este īnfiorătoarea cronică a lui Ezdra, moment
desăvīrşit al exclusivismului şi rasismului.
Ce se cuvenea să facă iudeii īntorşi acasă din
lungă şi grea robie? Să cīnte şi să se
veselească? Cītuşi de puţin. După ce ajutorul vecinilor
a fost respins de foarte de sus (Nu se cuvine să zidiţi
īmpreună cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom
zidi"), Ezdra le vorbeşte alor săi pe tonul cel mai eugenie, mai
rosenbergian ce poate fi. Pentni că israelitenii au luat ca soţii pe
fiicele strāinilor şi s-a amestecat sămīnţa cea
s/īntă cu popoarele cele de alt neam, trebuie să se procedeze mai
īnainte de toate la despărţirea celor aleşi de necurăţia
şi spurcăciunea altor popoare ticăloase spre a
se curma nelegiuirea, amestecului.
Nici nu le-a dat voie să intre īn oraş; pe toţi
nenorociţii aceia īi ţine afară īn ploaie zile īntregi ca
să se īntocmească listele de israeliteni căsătoriţi cu
femei străine.
Şi se porneşte lunga şi migăloasa treabă a
īntocmirii listelor de către comisiile special numite. E ziua cea mare a
triumfului Birocraţiei. Şi după ce birocraţia rasistă
- īn atmosferă de inventariere şi de lagăr de concentrare
şi-a īncheiat lucrările, femeile străine şi copiii lor sunt
alungaţi.
Abia atunci īngăduie activiştii lui Ezdra poporului să intre
īn oraş, să-şi caute adăpost.
Celor ce īnţeleg anevoie cuvintele Sfmtului Pavel - am ieşit de
sub blestemul legii şi am intrat sub milă - le-ar fi de folos să
citească īntīia carte a lui Ezdra. De asemeni celor ce se īntreabă de
ce se numeşte īnvăţătura lui Hristos buna vestire",
celor ce caută obīrşiile rasismului şi celor pe care-i
interesează prototipurile Birocraţiei.
BUGH1 MAMBO RAG
...Nu, s-avem iertare, persoana īntīia a imperfectului
subjonctivului lui apercevoir e apercevassions...
Mă tot omori cu subjonctivele verbale franceze, dar ia să. vedem
cum stai la conjugarea verbelor romāneşti... A, zici că le ştii,
să vedem, ia spune-mi perfectul simplu al verbelor a coase, a coace
şi a cosi... Aşa... Oherth a fost profesor de liceu la Mediaş,
unde rīdea lumea de el, īl arăta cu degetul şi-i spunea omul din
lună... Era pul unui medic din Sighişoara şi trecea drept nebun
sadea, pīnă ce Ilitler 1-a făcut profesor la Viena şi a devenit
primul colaborator
130
al lui Wernher von Braun īn America... Dar cei patru
idoli ai lui Bacon care sunt?... Domnule colonel dumneavoastră vă aduceţi
aminte cind a fost bătălia de la Manzikert?... Stai să vedem, de
la a coase e cosei... NU! NU.'... capitala Hondurasului britanic e Belise iar a
statului Honduras nu-i Tegucigalpa?... Dar de la a cosi? Cum?! tot cosei? ce
spui dom 'le?... Voichiţa, a lui Radu cel Frumos, a patra nevastă a
lui Ştefan cel Mare, ea a fost, Măria din Mangup a fost a treia, iar Franţiizitele nu-s de Ventura, sunt de Facca... De
la Dunăre la Seina, din Caipaţi la Pirinei / ginta nobilă
latină şi-adună copiii ei... Ei vezi că nu ştii... Que
nous nous enlissassions, que vous vous enlissassiez... Arţar e erable...
Bibilica? Bibilica e pintade... De turt e aia din Ţara
Oaşului şi are piuă la 65°... Pe la 1070 cred...
Jilava, Ia infirmerie (mai 1962)
La cour des miracles'1
īn primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om
amuţit de suferinţe şi scīrbe.
īn al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste
măsură de īnalt. Supus de curīnd unei operaţii (cancer la
prostată), lăsat īn părăsire cu pansamente care se īmput, e
aţīţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţim,
şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să
stea de vorbă, să-şi amintească şi să
prezică, e şi mereu gata de harţă.
De harţă, har Domnului, are parte din belşug. Ca īn mai
toate infirmeriile şi aici oamenii bombăne, sunt acri şi
irascibili. (Pe secţii, unde e mult mai greu, stăpīnirea de sine
şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) In patul din stīnga īn
fond, paralizat de la brīu īn jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi
superficial efectuată la o īnchisoare lipsită de spital, Radu Lecca.
īl urăşte pe Bentoiu; mai tot timpul īl atacă violent şi-1
ocăreşte şi-1 suduie īngrozitor. Bentoiu īi răspunde rar,
şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de ţigan, de
surugiu, de pieţar.
Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de
caracter: nu īngăduie ajutorul nimănui, īn nici un fel. La
tinetă se duce singur, tīrīndu-se, buşindu-se şi
agăţīndu-se de barele parurilor, ca un maimuţoi asupra
căruia se fac cine ştie ce experienţe pavloviene, lorenziene, cu
gesturi evocīnd acea verigă lipsă dintre primate şi
antropoide presupusă de evoluţionişti.
Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, ţintuit cu
desăvīrşire pe saltea. Mai domolit decīt ceilalţi doi, e uneori
cuprins de
131
furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt
lăsate īn urmă de ale lui Lecca şi Bentoiu.
Paralizatul din fiind pe stingă e tăcut şi cum nu se poate
mai cuminte. Nu cere nimic, nu vrea nimic. Indispune īnsă pe toţi
prin refuzul de a īncerca să facă vreo mişcare şi de a
respecta elementara igienă a fiinţelor omeneşti. īşi face
nevoile īn pat tară de a cere un vas, bea şi mănīncă
dintr-o strachină īn care şi urinează - din cīnd īn cīnd
şi-o răstoarnă, plină, īn creştetul capului - şi
tuturor observaţiilor şi chemărilor le răspunde cu un surīs
modest.
Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot īn acelaşi timp al
lui Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan
pe puncte şi cīteva siluete pe care nu le mai desluşesc
completează camera dominată de Lecca, Bentoiu şi Leontescu.
Ultimii doi compun poezii; poezii pe care le recită şi care ne
mişcă adīnc.
Sosirea mea īn cameră stīrneşte, cred, o oarecare stīnjenire lui
Radu Lecca şi profesorului, C. Tomescu, acesta fost subsecretar de stat la
Culte īn ministerul Goga-Cuza, pīnă ce, din fericire, Vlad Stolojan -care
mă ştie de la Jilava - īmi face o biografie politică mai mult
decīt binevoitoare aşa īncīt orice gheaţă se topeşte.
Lecca, totuşi, mă urmăreşte cu priviri īncărcate de
neīncredere, neīncredere nu a lui īn mine cīt mai ales īn capacitatea mea de a
nu-i purta pică.
īncetişor se īnduplecă şi mă ascultă īncīntat ori
de cīte ori vorbesc fără menajamente despre revoluţia
franceză (doamna de Branszky e līngă mine) şi citez cartea lui
Ludwig Klages, Geist ah Wiedersacher der Seele, precizīnd
că dacă spiritul s-a putut īnfăţişa ca potrivnic
sufletului, ce-ar spune autorul văzīnd că īn zilele noastre i se opun
nu spiritul, ci josnicia, şmecheria cea mai ordinară (şi mă
bucur că pot spune şi-n germană: die
niedertrăchtigste und gemeinste Schlauheit), rīnjetul
īncīntat de sine.
Formulez nădejdea că la ieşirea din īnchisoare vom găsi
o Europă unificată de partidele creştin-democrate, unde ar putea
renaşte vechiul suflu al cavalerismului, de data aceasta la un număr
incomparabil mai mare de oameni.
Deşi felul īn care Radu Lecca īi vorbeşte lui Bentoiu mă
revoltă, iar nesfīrşitele lui atacuri īmpotriva liberalilor sunt
obositoare; deşi e un aventurier, luceşte īn ochii lui ceva din eroii
lui Karl Măria von Weber, din sentimentalismul teutonic, din nostalgia
pentru pribegii īn căutare de fapte excepţionale.
Dar ce departe sunt trompetele şi alămurile cavalerului von Weber
de noi şi de vremea noastră şi de locul unde ne aflăm! -
dar şi cīt le apropie conversaţiile şi trăsnăile
noastre din celula aceasta cu atītea trăsături de temniţă
medievală.
132
(Atunci să-ţi spun eu ca să ştii: de
la a coase e cusui, de la a coace e copsei, iar de la cosi c cosii cu doi de
i... Cusui? nu-s convins... N-oi fi, dar aşa e, vezi că nn'^:ii
romāneşte...)
Cu profesorul Tomescu mă īnţeleg de minune, īi cīştig curīnd
īncrederea şi prietenia; avea să stea alături de mine īn Martie
1967 īn tot timpul īnmormīntarii tatii, aveam să dovedim scepticilor
şi nerozilor că īmpăcarea şi uitarea sunt cu
putinţă. (Pe Sandu L. nu aveam să-1 mai văd, scena din
dubă a rămas numai o amintire a noastră a amīndurora, comun
esoterism). Leontescu īmi este recunoscător că vorbesc cu
admiraţie şi respect de Nae lonescu, pe care-1 idolatrizează; de
la Zamolxe īncoace umbra cea mai prestigioasă care s-a profilat pe cerul
tracic. De Bentoiu mă leagă un fel de milă psihanalitică
pentru solitudinea lui de bolnav năpăstuit; īn căpitanul Gy cu
mīini isteţe de infirmieră calificată, descopăr un om
devotat şi priceput īn a-i uşura lui Bentoiu şi durerile şi
mai ales senzaţia de părăsire.
După vreo zece zile de stăruinţe şi recriminări,
Bentoiu obţine īn sfīrşit a fi dus la cabinetul medical, unde īl
īnsoţim, căpitanul şi cu mine. īn cabinet dăm de
doctoriţa cea surdă. Căutătura ochilor ei e peste
măsură de plictisită şi de vrăşmaşă.
Lui Bentoiu i se ordonă să se lungească pe o
canapeluţă, eu - īngenuncheat - ţin un lighean, iar Gy. tubul
lung prin care se va scurge permanganatul. Ligheanul e īncă perfect curat
cīnd, ferindu-mă de a sta īn cale, īi ating marginea de vīrM pantofului
doctoriţei. Mă izbeşte cu piciorul, zvīcnit, cum ai izbi un
cīine, o minge, şi mă răstoarnă cu lighean cu tot. Drept
sancţiune vrea să-1 trimită pe bolnav īnapoi nepansat.
Perspectivă de două ori groaznică: am făcut un rău
imens şi m-am ales cu duşmănia de veci a victimei. Inspirat,
mă feresc a cere iertare. Tăcem cu toţii īndelung.
Doctoriţa ne īnvăluie pe tustrei īntr-o tăcută rafală
de mīnie şi dispreţ. Atīt e de supărată, īncīt gīndesc
că dacă i-ar veni la īndemīnă ne-ar nimici, ne-ar zdrobi, ne-ar
fărāmiţa, cu mişcări de vier care calcă strugurii īn
teasc. Totuşi, după o interminabilă şovăire, īi
schimbă pansamentul lui Bentoiu, şi-1 schimbă cu grijă.
La īnapoierea īn celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E
fecior de ţăran, de la Făcăieni pe Borcea şi-n versurile
sale idilice avocatul orăşean se īnduioşează:
O, floare de salcīm imaculată! Nepreţuit simbol
de modestie Tu vii tirziu In hora primăverii Păşind cu sfiiciune
de fecioară
133
Ce-ntr-un sfīrşit de-april īn faptul serii S-ar prinde-n
horă pentru prima oară
Apoi, cu sentimentul de uşurare şi euforie al pacientului
primenit, ne vorbeşte pe larg de Constantin Brāncoveanu pe care 1-a
studiat īn chip erudit. īn Brāncoveanu vede exemplul cel mai frapant al
politicii de duplicitate ba şi de triplicitate pe care poporul romān a
trebuit s-o ducă prin veacuri. īl apără. (Şi ce curioase
amănunte: pierderea domnitorului obţinută de la Turci, care
ştiau prea bine de mult timp cu cine au de a face, dar īnchideau ochii, de
ambasadorul la Constantinopol al marelui Rege Soare - cel admirat de o lume
īntreagă ca patron al unui veac de aur - şi de propriul lui unchi,
cărturarul stolnic Constantin Cantacuzino - care acum se şi
laudă că şi-a otrăvit fratele, pe Şerban, din ataşament
faţă de Poartă, pentru că īi descoperise trădarea.
Apoi prezenţa la Ţarigrad, īn 1714, alături de martiri, a unui
Văcărescu, deopotrivă de hotărīt.)
Spre seară, Lecca, destins şi el, ne povesteşte de-a
fir-a-păr ultimele zile ale Antoneştilor şi celor osīndiţi
la moarte odată cu ei: Pantazzi, Piki Vasiliu, profesorul Alexianu. Pe
mareşal, năvalnica spaimă a lui Ică, refuzul de a se
īmpărtăşi, starea de prostraţie pe care o căuta
şi obţinea prin folosirea de barbiturice, īl indispuneau grozav. īşi
făcea aspre reproşuri. La cīţiva paşi de potou, Pantazzi
şi Lecca au fost reţinuţi, aducīndu-li-se la
cunoştinţă graţierea. Ion Antonescu a murit cum s-a purtat
şi īn viaţă: curajos.
Lecca e īnchis de la 23 August 1944. Pīnă deunăzi n-a ştiut
dacă nevastă-sa trăieşte ori ba. īn celulă a venit īntāmplător
cineva care o īntīlnise destul de recent. Lecca nu crede,
bănuieşte că dintr-un sentiment de compătimire i se spun
braşoave. Un amănunt īl convinge: acela că soţia lui scotea
din poşetă bucăţele de zahăr pe care le
ronţăia.
īngrijirea lui Bentoiu īmi ocupă aproape tot timpul. Deşi
multă vreme necredincios, s-a īmpăcat cu biserica. īmi cere să
rostesc rugăciuni şi se roagă şi el. īl conving să
īnveţe versuri de Gyr. Stă īndelung de vorbă cu profesorul
Tomescu.
Pe Carol al II-lea īl atacă Lecca. Pe Antonescu īl critică
Bentoiu. Carol pentru mine este cel mai pustiitor flagel care s-a abătut
vreodată asupra Ţării Romāneşti; mai rău decīt Hunii,
Avarii, Gepizii, Pecenegii, podghiazurile tătăreşti şi
şleahticii polonezi, decīt potopul, grindina, seceta, invazia lui
Carol-Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expediţiile
punitive turceşti, paşa din Silistra, cazacii, dragostea puterii
ocrotitoare după 1774, incendiile, cutremurele, lăcustele,
despăduririle, revărsările de apă, răpirile de
teritorii, prăvălirile de morene, fumăritul, surpările de
terenuri, ruperile de zăgazuri, filoxera, gărgăriţa,
ocupaţiile austriece şi ruseşti, decīt puţurile
otrăvite, femeile siluite de năvălitori, copiii
luaţi ca ieniceri, decīt prăbuşirile de turnuri, decīt
bisericile pīngărite,
134
decīt Muhamad, Baiazid, Suleiman şi Fuad, decīt orice. Ubu roi īn
persoană, am venit să-i tundem de bani, să legăm măgarul
de gard şi să ne uşchim. Din consideraţie pentru
Bentoiu mă reţin a vorbi prea deschis. Despre Antonescu īnsă nu
pot să nu arăt că, oricum, singurul īn toată Europa
a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept
īntr-o chestiune de onoare personală pentru acesta, īn care nici Petain
nici cardinalii nu i-au spus nu. īn vreme ce floarea aristocraţiei germane,
generalii şi feldmareşalii acoperiţi de medalii şi
decoraţii stăteau smirnă īn faţa lui şi tremurau, iar
el făcea spume la gură şi alerga urlīnd de la un capăt la
altul al īncăperii, Antonescu i-a ţinut piept īn propriul lui bīrlog
de la Berchtesgaden; dīrz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la
moarte cīteva sute de mii de suflete de evrei.
(Lecca: Cu preţul cītorva boarfe, unor zile de lucru de opt ore
şi dormit acasă, cītorva apartamente... Goring era de acord, mi-a
spus-o: numai să nu ştie Hitler...)
Şi, orice ar fi fost, regele Mihai putea, trebuia să-1
īnlăture pe Antonescu de la putere, la nevoie să-1 aresteze
deşi soluţia expedierii īn străinătate cu un avion ar fi
fost mai nobilă - dar nu să-1 predea unui particular, lui
Bodnăraş, ca să fie dus īn casa acestuia, mai rău ca
debitorii insolvabili īn vechiul drept roman. Putea să-1 ţină
sub stare de arest īn cuprinsul palatului, să-i ceară să se
sinucidă - şi e de recunoscut că a fost vina lui Antonescu de a
fi confundat onoarea lui de om cu dreptul la viaţă al naţiunii,
īn vreme ce Bismarck deosebea datoria sentinelei de a muri la post de
obligaţia conducătorului de a-şi jertfi, la nevoie, pentru
salvarea ţării, pīnă şi onoarea - dar pentru nimic īn lume
să nu se fi īnvoit să fie dus la un particular acasă şi
predat unei puteri străine. Gestul regal, adică mai bine zis al
sfătuitorului tronului, nu are nici o scuză.
Cīnd sunt scos din celulă spre a fi din nou trimis la Gherla, īmi iau
rămas bun de la toţi. Bentoiu, zīmbind trist, īmi
mulţumeşte. Apoi, īncepe să plīngă, Lecca; brusc, mă
sărută. Au murit, curīnd după aceea, amīndoi.
- Abia de la profesorul Tomescu īnvăţ rugăciunea de
seară. Lumina lină, al cărei farmec inefabil
mă cucereşte de prima dată.
Cum de-i pot prefera cei care o au la īndemīnă dintotdeauna, cum de-i
pot prefera formula incantatorie indiană om mani padme hom'?
Şi, dacă-i vorba aşa, cum de pot aşeza teosofia, zenul,
tantrismul deasupra evangheliei?
Lumină lină a sfintei slave: mai e alt vers deopotrivă acestuia īn limba
romānă'?
135
īn 1937, cīnd de Crăciun s-a format guvernul, Tomescu a trimis
tuturor colegilor săi cīte o Biblie.
(īn vremea aceea, de supărare, eu mă băgasem bolnav in pat.
Ningea īntruna.)
Decembrie 1970
Căci cu greu \'a muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun punte se hotărăşte cineva
să moară.
Rom. 5, 7
Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin īnchisori decīt
bătrinii.
Pentru că mai uşor renunţi la viaţă cīnd ai
timp īndelungat de trăit? Pentru că la tinereţe patimile sunt
mai aprinse dar şi vigoarea spirituală mai neīntinată? Pentru
că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi
duşmăniile generaţiei mai vechi? Pentru că erau mai
puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin
īncărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri,
dezamăgiri, confirmīnd astfel teoria lui Robert Brasilach după care e
bine să mori īnainte de a te fi pīngărit mersul īnnoroiat al anilor?
Nu ştiu. Au fost mai buni.
N-a fost cameră in care tinerii - şi mai ales legionarii -
să nu-mi vie īn ajutor şi să nu-mi dea cafeaua" de
dimineaţă şi feliuţa bisăptămīnală de pīine
- odoare tară preţ pentru un bolnav de intestine īn schimbul ciorbei
de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu
coajă şi pămīnt cu tot ori al verzei crude la care
şi lighioanele s-ar uita cu silă - singurele alimente ce le puteam
oferi.
Pīnă ce - şi au trecut mai bine de trei ani - n-am
īnvăţat să mănīnc arpacaş, ei m-au ţinut īn \
iată. Şi tară a face caz.
Cu totul din īntīmplare, Dinu P., de la părintele Todea, ştie cum
a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu.
La Tīrgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici pīnă īn
1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru
deţinuţii politici), Filipescu īşi proclamase convingerile
socialiste şi atee īntr-o cameră de tineret legionar. E drept
că-i apostrofa şi pe gardieni: copiii care-şi batjocoresc
părinţii". (Rubaşov īn īntuneric la amiază ori Zero
ţi infinit).
I-a fost din ce īn ce mai rău - boala evolua repede - şi a
pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) pīnă la moarte.
īntr-atīta s-au purtat tinerii legionari de faimos, de atent, de plin de
abnegaţie şi drag cu el şi atīt adīnc respect i-au vădit
celui mai vīrstnic dintre ei īneīt pīnă la urmă i-au īnmuiat inima.
136
īnainte de a-şi da sufletul - cu greu, fiindcă orice
respiraţie ajunsese un spasm , Filipescu 1 -a īmbrăţişat
pe cel care īndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut
spovedi părintelui Todea şi s-a stins īmpărtăşit.
După cīteva săptămīni a īncetat din viaţă şi
băiatul care-1 īngrijise filial*.
Psalmul 38, 18:
Lasa-mă să mă odihnesc mai īnainte de a mă duce şi a
nu mai fi."
Octombrie 1958
Cozile la care se rīnduiesc evreii pentru depunerea de acte īn vederea
emigrării īn Israel īncep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două,
de pe la unu, de pe la unsprezece.
Sunt alcătuite de mici comercianţi minaţi, de bătrini
şi bātrīne rămaşi singuri īn ţară, dar şi de
membri de partid, directori şi directori generali de ministere,
funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre din aparatul
politic, din organele de miliţie şi securitate.
Impresia pe care o fac cozile e puternică. Sunt ovrei, totuşi,
şi-n mine īncep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi
fulgeră. Tata, dealtfel...
(Dar asta-i altă poveste. Casa īn care locuiam, nu a noastră,
fusese bombardată la 4 Aprilie patruzeci şi patru. După
23 August ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de
clasă cu tata la liceul real Nicolae Bālcescu din Brăila. De la
spatele bisericii Olari pīnă-n calea Moşilor pe unde īncep
să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt cīţiva metri.
La 30 August stăteau! şi eu pe marginea trotuarului şi
priveam' tancurile. Jur că nu rideam, nu salutam, nu aplaudam, nu
exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu,
uite-aşa. Mă simt deodată strins de braţ şi
blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat -
stai şi te uiţi, timpitule, staţi si vă uitaţi
cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă,
uite-i cum rid, or să plingă lacrimi amare şi tu la
fel... Hai acasă... īl iau pe tata prudent de mīnă şi mergem
binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.)
* De la loan lanolide allu că a fost īnsuşi Valeriu Gafencu, unul
din ..sfinţii īnchisorilor". (Nota aut.)
137
Gestul acesta al scoaterii paşaportului din buzunar are īntr-īnsul
ceva de truc, de scamatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, rīzgīiat.
Degetele īncrucişate. Poa. Nu mă mai joc. Vreau la mama. Domnul
Goe. Aidoma ţīncului care cīnd nu-i mai place, nu-i mai convine, se retrage,
o ia posomorit spre casă. Sau cīştigătorului care se ridică
după ce a umflat toate poturile. Vreau la mama. Vreau
acasă. Nu mă mai joc. īi bagi pe toţi īn horă, īi
aţīţi, tocmeşti lăutarii, īncingi petrecerea,
strigăturile de la tine vin, eşti cu ei şi-i laşi
baltă, mască, ţuţ. Adio. Plecăm. N-am cuvinte. Ia-1 de
unde nu-i. Edgar Vălas cu bine. Observaţi la calitate. Trio
Iozejhiv. Doctorr King, şedinţe de fachirism. Mafalda, calea
Dorobanţi 43. Hīrtia glonţ scoasă din vestă ca asul de
pică de sub mīnecă. Laila, celebra votantă, calea
Griviţei 373, tramvaiul 12 şi 24, īn fundul curţii, de la 9-13
a.m. şi de la 17-20 p.m., īn lipsa mea de acasă primeşte
soţul meu, profetul Theodorescu. Şiretlicul, escrocheria,
trişarea, păcăleala. Dacă-s proşti.
Oamenii cu scaun la cap sunt scīrbiţi - unii zīmbesc. Oamenii mai
simpli sunt cuprinşi de o pică, o rīcă, o ciudă, o
ură, cu sorţi de lungă durată.
(Cervantes īn Algeria, după ani de zile, izbuteşte să
organizeze cu alţi cīţiva o evadare. Noaptea se īntīlnesc cu toţii
pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte
īnsă unul dintre ei. īl aşteaptă. Trece timpul. Se
hotărăsc să plece fără cel care-i īn īntīrziere.
Cervantes stăruie: să-1 aşteptăm, īnchipuiţi-v ă
deznădejdea lui cīnd va sosi şi va vedea corabia īn larg...
Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă... Era turnătorul. Sunt
prinşi cu toţii şi duşi īnapoi in sclavie.
Povestea aceasta atroce - unde Cervantes apare atīt de nobil, dovedindu-se
că nu īntāmplător a scris el Don Quijote - mi-o aduc aminte,
fără legătură directă, cozile de la prefectură.)
- Tot printr-o asociaţie de idei pe care, la īnceput (apoi īnsă
da) nu mi-o pot lămuri, īmi aduc aminte de (pseudo) memoriile lui Ciano,
citite prin 1946-1947.
După 1942, dintr-odată, iată că tonul memoriilor lui
Ciano se schimbă: acum vorbeşte ca un european, ca un aristocrat, ca
un gentleman, ca un liberal; ororile naziste īl scīrbesc şi-1 īnspăimāntă.
Vrea pacea, vrea liniştea, vrea le bon vieux tempsiS\
Ta te uită! S-a zis cu imperiul, cu violenţa, cu uleiul de
ricină; el, Ciano, oricum, sa se ştie, nu-i decīt un diplomat, ca
Talleyrand, ca Vergennes, ca Mettemich. El usturoi n-a mīncat. El unul mīinile
cu sīnge nu şi le-a murdărit. E un om de lume, cu păcate,
dragă Doamne, dar mereu cu mănuşi albe.
Şi īncep să apară īn memorii personaje noi: Dumnezeu, Papa,
regele, principele Umberto. Dar cīnd? Cīnd īşi aduce aminte Ciano de micul
rege, de Papă, de Talleyrand, de Europa? Cīnd 1-a īncolţit frica
şi s-a
138
văzut că trupele aliaţilor germani nu vor cīştiga
războiul. Nu īnainte. Numai atunci vechea, sănătoasa frică
şi-a recunoscut copilul: mamă bună. Numai arunci apare iar H
conte şi se pornesc a străluci valorile vechii civilizaţii
liberale şi candelabrele saloanelor europene.
Şi la evrei vedem o revenire la trecut şi repudieri: dar
repudieri provenite nu dintr-o evoluţie ori o cutremurătoare
descoperire, ci datorită unor prea concreţi factori externi.
- Ierarhia păcatelor
Biserica le īmparte īn: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer
şi cele īmpotriva duhului sfint.
īnchisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se
iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii,
furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul,
defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă
(şantajul şi turnătoria).
(Nu le iertăm noi, oamenii; cīnd e căinţă
cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; īn Procesul lui Iisus de
Diego Fabri, Maica Domnului īşi īntinde broboada de femeie
sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plīns
ale părerii de rău.)
- Diviziunea muncii.
Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi;
iar noi - noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pīine, un
pat propriu, un cui, un creion suntem fericiţi pentru ei.
Aprilie 1960
Din camera 18 suntem scoşi după o lună şi risipiţi
prin alte celule. Am norocul să fiu luat odată cu naşul meu
şi dus la 24, unde primul om de care dăm e călugărul care
m-a creştinat şi care fusese scos două zile după botez.
īn noua celulă atmosfera de exaltare şi de interes aprins pentru
schimbul de idei nu mai există ca īn cealaltă. S-a culcat soarele
şi a răsărit luna. După a duhului şi a focului,
urmează o perioadă a deprinderii traiului cotidian. Brusca deosebire
de nivel spiritual şi energetic mă pune serios la īncercare
şi-mi dă de īnţeles că lucrul greu nu este să
răspunzi unei situaţii aprige, fie ea chinuitoare, ci să
deprinzi a rezista frecuşului zilnic al banalităţii. Şi
Mauriac, citīndu-1 pe Charles Du Bos: a şti să crezi şi
fără acompaniamentul muncii neīntrerupte. Da, aşa e:
deodată muzica nu se mai aude, ca şi cum ai fi trecut de colţul
străzii. Aici să te văd băiete! La anchetă era o
luptă, un vīrtej absorbant şi-mbătător īn felul lui,
dar acum īn cenuşiul plictisitor al programului (fie al programului
139
cu totul excepţional din puşcărie care, oricīt de altul
decit cel din afară, tot un train-train de vie" este -
şi cīt de calculat de gol este: Insul, Timpul şi Ceilalţi) ce
rămīne? Ce ai mai propriu, ce eşti: vlaga, osīnza, materia
cenuşie, hormonii - TU!
Am din fericire drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina.
Viaţa de mīnăstire (şi poartă rasa de cīnd era
flăcăiandru) 1-a pregătit de minune pe călugăr pentru
īnchisoare şi 1 -a īnvăţat ceea ce este esenţial pentru a
răbda: să ştii să taci, să nu te mire şi să
nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărīt a
īndura totul fără a cricni (fără a cīrti zic monahii), cu o
egalitate oarbă şi īncăpăţīnată avīnd
drept ideal nepăsarea de nu chiar nesimţirea. Iar dintre acestea cele
mai mari sunt: tăcerea şi nepăsarea. Textiu biblic (Iacov 3, 2)
- īn care se afirmă că cine-şi poate īnfrina gura
īşi poate īnfrīna trupul īntreg şi toată fiinţa - are un
caracter ştiinţific şi experimental īntru nimic inferior al
unuia de, să zicem, Claude Bemard.
Naşul, aici, se arată din ce īn ce mai spiritualist" ceea
ce īn limbajul intelectual al camerei desemnează un amestec de spiritism,
parapsihologie şi credinţă īn metempsihoză. Spiritismul nu-mi
spune nimic. Mihai Avramescu şi Pavel Sim. mi-au dat să-1 citesc pe
Guenon care a făcut ţăndări din spiritism -, dar e, la
mine, şi o reacţie repulsivă personală; cīt priveşte
īnsă parapsihologia, la locul ei de īndreptăţită
disciplină psihică bazată pe observaţii, nu poate fi
contestată. După ce s-a rīs atīta de ei, biocurenţii doctorului
Giurgea de la Militari sīnt acum īn domeniul public Al ştiinţei.
Dar pīnă şi spiritismul (răspīndit pe unde n-ai crede:
căpitanul de jandarmi M.D. are un prieten care a fost regele Ludovic-Filip
şi cunoaşte o doamnă care e reīncarnarea reginei Elisabeta a
Angliei) īn atmosfera seacă şi cumplită a celulei, īntrucīt e
altceva decīt odiosul concret, bob număratele obiecte utilitare (prici,
tinetă, balie, ciubăr, masă, cănită, gamelă,
gata) şi lumina brutală a becului, ni se impune ca īmbietor.
īn orice caz evocă īncăperi cu mobile de prisos ori cu lampa
stinsă, ceea ce nu-i lucni de lepădat. īn celulă orice
taină dispare : puţinătatea lucrurilor, cunoaşterea aprofundată
a obiceiurilor şi caracterului oamenilor din jur, invarianta absolută
a curgerii timpului. Şi rezultă că printre altele - dar nu
departe de apă, somn, closet, vitamine, mişcare - avem neapărat
nevoie şi de penumbre, de niţel mister. Orice formă de
spiritologie apare binevenită şi purificatoare. Aşa īncīt ascult
fără a mă supăra multe relatări despre spirite albe,
spirite albastre şi spirite roşii, despre Ketfy King şi Sir
William Crookes (Ketty 1-a păcălit pe Sir William: acasă la el
īi apărea, cīnd īnsă ilustrul fizician a vrut să repete
experienţa la sediul Academiei Regale, n-a mai venit; de ce? a īntrebat-o
apoi şi a primit
140
răspunsul: ca să te fac de rīs, 'drăguţule; şmecheroasă
nevoie mare) şi mă familiarizez cu Alain Kardec, Leon Denis,
Raoul Montendon, Gabriel Delanne şi Sil Russel Wallace. Şiruri
de umbre firave se strecoară sfios īn celula douăzeci şi patru,
conştiente parcă de inconsistenţa lor, dar pline de
bunăvoinţă, sărmanele (chiar şi lui Ketty King īn
rochia ei bufantă din secolul XVII, - nu-i mai arde de pozne, din
milă pentru noi), şi īndulcesc īntrucītva arşiţa materiei
cu stropi de iluzie.
(īn această a doua celulă de īnchisoare se petrece, īmi pare,
ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi īntīmplat pe drumul
către Emaus. Mīntuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat.
Dar se cuvine să īncepi, tu, om, a secreta fidelitate şi un nou fel
de fericire, mai īn surdină, şi să desprinzi realitatea
prezenţei Mīngīietorului īn locul cel mai neaşteptat, mai arid; īn
tine. Trebuie să dai tu īnsuţi mai mult, nu mai eşti simplu
spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat,
făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un
lucru foarte greu, că nu numai īnceputul - nunta - e curat, ci şi
că traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de
relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca īnceputul nu e:
şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie
şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată,
acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii
şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rīnd şi
anilor pe şart.)
Jilava, martie 1960
Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. Pal. īn zgomotul asurzitor
al camerei optsprezece (Cine se-nscrie la tun? unde ai pus iar căniţa
dom'le? Prapură pe franţuzeşte e oriflamme, abassourdi pe
englezeşte e flabber-gasted. Băgaţi de seamă cine
mergeţi la tun nu mai e decīt foarte puţină apă!
Pipetă pe franţuzeşte nu mai ştiu, prinţule,
dumneata-ţi mai aduci aminte cum e pipetă pe franţuzeşte?),
este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele
pe cel mai īndeosebi viril, de care dau atīt de frecvent dovadă eroii
homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul
războinicilor īn Iliada.
(Mila, aveam să citesc după eliberare, īn opera lui Eugen
Ionescu, mila nu este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană
şi bărbătească. A1. Pal. vorbise mai īnainte ca vreunul din
noi să fi citit acele cuvinte ale lui Eugen Ionescu.)
141
1934
Manole despre nebunie: cel mai pertinent lucm īn privinţa nebunilor
1-a spus Salom Alehem: nebunul nu sparge numai geamurile altuia.
Putem aşadar şti oricīnd şi oriunde dacă nebunul e
nebun adevărat ori prefăcut. Dacă sparge numai geamurile altuia
īnseamnă că nu e sincer, iar dacă le sparge pe ale lui ori pe
ale altora şi pe ale lui nu īncape īndoială că e nebun autentic.
Nebuni autentici: 1948, Radu Cioculescu: nu dă la Securitate numele -
neştiute de această instituţie - celor (mă număr
printre ei) care l-au ajutat la redactarea şi transmiterea īn
străinătate a unor memorii. 1950, A. L. Zissu: refuză semnarea
apelului pentru pace de la Stockholm; le spune celor veniţi cu pantahuza
că el e pentru război, īi beşteleşte, īi alungă -
şi nenorociţii, īngroziţi, o iau la fugă dīndu-şi seama
că fiind trei vor fi siliţi să-1 denunţe.
Cernica, 1965
Părintele stareţ Roman: vina cea mare a fariseului nu este atīt
mīndria cīt e convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate
īndreptăţi de unul singur, că nu are nevoie de Dumnezeu.
Iar despre timp: creştinul e cel care nu trăieşte nici īn
trecut, nici īn viitor, ci numai īn prezent. Trecutul nu-1 apasă, viitorul
nu-1 īngrijorează.
(Nu cumva pentru creştin e mai ales valabil versul lui Mallanne, unul
din cele mai frumoase ale limbii franceze: Le vierge, le vivace el le bel
aitjowd'lua'*"?)
Septembrie 1940
Citesc cu stranii simţăminte de satisfacţie (numai Casandra
a ştiut cīt e de dureros să vezi că ai avut dreptate), lipite pe
ziduri şi stīlpi, manifestele mişcării legionare īmpotriva lui
Carol al II-lea. E un drept la critică pe care autorii manifestelor
şi l-au cīştigat prin suferinţă. Dar, peste cīteva zile,
anumite declaraţii şi articole duhnesc a răzbunare şi prea
multă pricepere īn arta folosirii părţii de unde bate vīntul.
Copleşitor titlu al unui scurt articol de Iorga: Să nu fim mojici.
142
Jilava, camera O, decembrie 1963
Profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionare de
Vlaşca: īţi spun adevărul, īţi vorbesc ca unui camarad.
Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de orice credincios. Dacă
trăia, legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: o a cincea
coloană germană. Creştină şi romanească
era legiunea pentru īntemeietorii şi fruntaşii ei, omorīţi
toţi cu juvăţul de Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost
Icoana şi după ea ar fi īntocmit rīnduiala ţării, nu
după programul de la Niirenberg. Dar dacă au rămas īn
viaţă numai un pumn de executanţi şi-n jurul lor nişte
zurbagii...
- Spiritului european dr. Al.-G. īi reproşează ataşamentul
feroce, animalic, pentru viaţă. Europeanul e aproape incapabil de
sinucidere: dovadă de^ laşitate. Asiaticul e mai detaşat, nu atīt
de jalnic īnrobit de existenţă. īn creştinism (nu
contestă) precumpăneşte cultul vieţii veşnice, dar la
european, la omul1 alb, vede altceva: o frică josnică, o
cramponare cu orice preţ, cu preţul oricărei
ticăloşii, oricărei crime, de verbul a trăi. Cramponarea
asta la viaţă, de cīine estropiat, de orb paralitic, de canceros
īnnebunit de suferinţe şi care tot mai suge vitamine, de
trădător care pentru a scăpa de moarte şi-a vīndut neamul
īntreg şi tovarăşii toţi, o exprimă cel mai bine
pronumele neutru nereflexiv, de lipsă īn romāneşte: on veni vivre
sau īn nemţeşte: man will leben. Formula cea mai
deprimantă: es will leben, aplicată omului.
Iulie, 1952
Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai
īn Bihor, īmplinind unsprezece luni īntr-o aceeaşi īntreprindere (aproape
de necrezut), eu mă aleg cu un concediu de douăsprezece zile
lucrătoare. Merg să le petrec la Timişul de Sus, unde maicile
augustiniene mai au şi acum o pensiune (Manole: i-a apucat pe toţi
ovreii mare dragoste de mīnăstiri şi de catolicism).
Clădirea dinspre şosea a instituţiei lor fiind ticsită,
sunt cazat īntr-o anexă līngă bisericuţă, unde
locuieşte permanent văduva ministrului C, care a jucat un rol
īnsemnat īn crearea localităţii Timiş.
Deīndată după sosire, cer voie să-i'prezint respectele mele
Doamnei C; mă primeşte cu bucurie şi-şi aduce bine aminte
de tata.
După cīteva zile mă īmbolnăvesc destul de rău; vecina
mea īmi aduce pline prăjită şi ceai. Poartă - ca
şi Alexandrina Cantacuzino şi
143
celelalte doamne de la Asociaţia naţională a femeilor
ortodoxe romāne (uneori şi Regina Măria) - o rochie de culoare
īnchisă, de mătase; rochia īi vine pīnă la bărbie şi-n
jurul girului stă un lanţ lung de care atīmă o cruce masivă
de argint. Ori de cīte ori īmi aduce pīinea prăjită şi ceaiul,
doamna C. īmi face semnul crucii pe frunte.
Februarie 1971
Eu am venit ca oile melc să aibă
viaţă şi să aibă belşug.
Ioan. 10, 10
Predica de alaltăieri a părintelui G.T. şi scrisoarea din
Ottawa a lui Toma Pa\ el coincid aproape; ca dată, ca subiect.
īn amīndouă e vorba de tema ospăţului īn toată
īnvăţătura lui Hristos.
Orice prilej īi cade la īndemīnă Domnului pentru ospeţe
şi veselire. Se dau mese după o vindecare trupească (Mat. 8, 15;
Marcu 1, 31; Luca 4, 39 si 8, 55); după dobīndirea unui nou adept sau
cucerirea unui suflet (Mat. 9, 10; Marcu 2, 15; Luca 5, 29); īn cazul fiului
risipitor sau al vameşului Zaheu, marea căinţă este aceea
care īndreptăţeşte splendoarea serbării. Domnul
binecuvīntează şi īnmulţeşte vinul la nunta din Cana;
Măria miruieşte şi ea īn timpul unei mese; la Betania a fost
masă mare de vreme ce Marta era atīt de īngrijorată şi
covīrşită de treburi.
Nu numai că nu refuză invitaţiile
păcătoşilor, dar nici pe ale fariseilor nu le respinge Domnul.
Cerul e adesea asemuit cu un ospăţ (Mat. 22, 2; Luca 14, 16; 22, 30);
şi ce i se făgăduieşte insului care-şi deschide inima
lui Hristos? Cel care, pīnă atunci stătea şi bătea la uşă,
acum afirmă: voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. (Ap.
3, 20).
Această neistovită bună dispoziţie şi vrere a
Domnului de a săibători bucuriile prin ospeţe apare
proiectată pe tot cursul anilor de predicare; textele: A venit Ioan nici
mīncīnd nici bīnd şi spun: are demon. A venit Fiul Omului mīncīnd şi
bīnd şi spun: lată om mīncăcios şi băutor de vin,
prieten al vameşilor şi al fariseilor"' (Mat. 11, 18-19) şi
.,Căci a venit Ioan Botezătorul, nemīncīnd pīine şi negustīnd
vin, şi ziceţi: are demon. A venit şi Fiul Omului, mīncīnd
şi bīnd, şi ziceţi: Iată om mīncăcios şi
băutor de vin"... (Luca 7, 34) sunt clare.
Pavel, urmīnd pilda īnvăţătorului său (Fapte 6,
34) după o biruinţă a binelui (botezul temnicerului din
Filipi), a pus şi el masa şi s-a veselit cu toată
casa.
144
- A. Schmemann īşi īnsuşeşte formula materialistă a lui
Feuerbach: Omul este ceea ce mănīncă" şi zice că e o
formulă strict biblică şi creştină.
Cine nu mănīncă trupul Meu şi nu bea
sīngele Meu...
Tot Schmemann (care-i ortodox): lumea pentru creştin e un
ospăţ, imaginea ospăţului apare de-a lungul īntregii
Scripturi şi este şi finalul, īncoronarea ei: ca să
mīncaţi şi să beţi la masa Mea īn īmpărăţia
Mea".
BUGHI MAMBO RAG
... de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten;... de la vivre
e je vecus, tu vecus, ii vecut..., de la voir e je vis,_tu
vis, ii vit... spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser
şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, sois,
son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan...
nous vecumes, vous vecutes,... declinarea sanscrită īnsă
cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ,
genitiv, locativ, vocativ... de tipul erkiindigen, erkiindigte, erkundigt...
prepoziţia urmează verbului şi-i, poate schimba sensul,
creīndu-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash
up, to drive up...
- Domnul mereu - reiese de pretutindeni - binecuvīntează, rodeşte
şi multiplică: pīinea, vinul, peştii. El nu apare ca un Dumnezeu
al pustiului, pustei şi tundrei, al sterilităţii, uscatului
şi pīrjolirii, ci al bogăţiei, belşugului,
plinătăţii, hranei şi veseliei. Pe cine vrea să
vină la El īl aşteaptă bucuria şi banchetul. Nu numai la
Socrate şi Platon. (Acela e preīnchipuire; pe cīt se poate.)
Fericitul Augustin: Marta se īngrijorează şi se
străduieşte, iar Măria benchetuieşte.
Printre motivele pentru care Domnul se referă aşa des la
ospeţe şi īmbie cu mese īncărcate (viţelul e mult...)
desprind:
a) Pe cel invocat de teologii pricepuţi; teologii pricepuţi nu
pun mare preţ pe argumentul invocat de colegii lor mai puţin
pricepuţi; Dumnezeu a creat pe om ca să fie slăvit de acesta. Ei
formulează cu totul altfel şi-n chip vrednic de măreţia
divinităţii scopul avut īn vedere: a se da şi omului
putinţa de a participa la uriaşa, euforica bucurie de a trăi
(viaţa īnsăşi, ca atare, spune Catehismul episcopilor
catolici olandezi, este o minune care-ţi taie răsuflarea).
Etienne Gilson exprimă lămurit raţiunea pentru care Dumnezeu a
creat lumea şi pe oameni. Numai ca să-L preamărim? Ar īnsemna
că-L cunoaştem foarte puţin. Ceea ce Dumnezeu
făureşte nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i
glorie, ci fiinţe care se bucură de ea cum se bucură şi el
şi care, participīnd la fiinţa sa, participă totodată la
beatitudinea lui. Aşadar nu pentru el, ci pentru noi īşi caută
Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobīndi căci o are.
145
nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci
pentru a ne-o īmpărtăşi."
(Nu degeaba tot stārni, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil, un
gentleman, un boier.)
b) Pe cel la care-mi place a reflecta īndelung: fiindcă numai la
ospăţ se bucură omul de bucuria altuia, ba şi are nevoie de
această bucurie: ospăţul e cu atit mai frumos şi mai
izbutit cu cīt toţi cei de faţă sunt mai veseli.
Ospăţul este poate - īn chip paradoxal - singurul loc īn care bucuria
celuilalt nu este pizmuită. Şi unde nu există
concurenţă, numcni.s clausus; t/ie marc tJie merrieiA:
creşterea numărului comesenilor departe de a constitui o
piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia şi a
tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează
condiţia paradisiacă: ea presupune īn primul rīnd capacitatea
de a te bucura de bucuria altuia, de a o īmpărtăşi.
Jilava, camera 50 (infirmeria t.b.c.)
Adventiştii din celulă, şi sunt cīţiva, ī!
dispreţuiesc făţiş şi cu īnflăcărare pe popa
Petcu din Năieni, preot de ţară tară cunoştinţe
teologice superioare, căruia īi vin uşor de hac citīnd cu nemiluita
textele biblice pe capitole şi versete, dovadă peremptorie a unei
mari familiarităţi cu Scriptura, dar şi obicei de
clănţău procedurist. Se uita la el foarte de sus deoarece se
īncurcă dīndu-le replica, precum şi fiindcă părintele,
răpus de plictis şi mizerie, se oploşeşte īn amintirea
vinurilor de lstriţa - premiate la concursuri viticole internaţionale
- şi a comīndārilor unui sat de gospodari cuprinşi.
Ce-i drept,
spectacolul pe care-1 oferă adventiştii ia adeseori o īnfăţişare
dramatică: dacă māncarea e făcută cu o urmă
de grăsime sau de carne de cal - la infirmeria t.b.c, se mai īntīmplă
- ei o resping, se aşează īn genunchi, ridică braţele
şi-şi aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial,
scenografic, īnsă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu
frecvente hemoptizii şi īnfometaţi de ani lungi de īnchisoare, gestul
ia un caracter foarte concret. īn acest timp, părintele
īnfulecă degrabă, ca toţi ceilalţi. Dintr-odată se
află pus īn situaţie de inferioritate.
Hotărīnd să iau apărarea bietului om, foarte de ispravă,
īncep să īnvăţ pe de rost textele potrivnice interpretării
adventiste (obiectivi şi cinstiţi tot ei mi le indică şi
predau) şi ajungem, preotul şi cu mine, să-i putem combate pe
propriul lor teren scriptuar. Respectării oarbe a Sīmbetei īi opunem pasajele
fundamentale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Mat. 12, 8;
Marcu 2, 28 şi Luca 6, 5 (Fiul Omului este Domn şi al Sīmbetei):
Marcu 2, 27 (Sīmbăta a fost făcută pentru
146
om, iar nu omul pentru Sīmbătă), Rom,. 14, 6 (Cel ce
ţine ziua o ţine pentru Domnul şi cel ce nu ţine ziua nu o
ţine pentru Domnul), 7 (Căci īmpărăţia lui Dumnezeu nu
este mīncare şi băutură) şi 22 (Credinţa pe
care o ai s-o ai pentru tine īnsuţi īnaintea lui Dumnezeu. Fericit
este cel ce nu se judecă pe sine īn ceea ce aprobă); I Cor. 8, 8 (Dar nu
mīncarea ne va pune īnaintea lui Dumnezeu) şi 10, 27 (Dacă cineva
dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi
voiţi să vă duceţi, mīncaţi orice vă este pus
īnainte...); Colos. 2,14 (El a şters zapisul ce era asupra
noastră) şi 16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mīncare
şi băutură sau cu plivire la vreo sărbătoare sau
lună nouă sau sīmbete).
Cu acest din urmă text, īn special, facem minuni printre colegii care
urmăresc disputele cu atenţie, bucuroşi de biruinţele
ortodoxiei, dar şi admiratori ai tăriei de caracter a
sectanţilor.
Cīnd suntem scoşi la baie, Sīmbăta, adventiştii nu consimt
să se spele pe trup. Pe mīini, da, şi Sīmbăta: dar nu pe coip.
Spectacolul care se repetă săptămīnal (suntem īn perioada īn care
direcţia penitenciarelor īngăduie aplicarea regulelor de igienă)
scoate īn evidenţă două īncăpăţīnări naive
şi dovedeşte o dată mai mult ca niţică dreptate
este la fiecare, īncleştarea adventistă, nelogică, bucheră,
talmudistă e - dat fiind suferinţele şi ocările pe care le
dezlănţuieşte - şi admirabilă. Dar şi gardienii
nu sunt cu totul greşiţi cerīndu-le tuturor deţinuţilor
să se īmbaieze. De ce oare nu li se dă adventiştilor
posibilitatea să meargă la duş īn altă zi? Pentru că
Sīmbăta e ziuă de curăţenie īn puşcării! Cu
duşmănia mai poţi lupta, birocraţia īnsă nu-i de
īnfrīnt. Părintelui Petcu, primului, şi apoi nouă tuturor ni se
cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noştri care stau goi sub
duş, cu braţele īncrucişate peste piept, zīmbind serafic, aşteptīnd
martirajul. Sunt jalnici, caraghioşi şi profund respectabili.
Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la
dispoziţie pentru a-şi batjocori necruţătorii adversari.
(Iar gardienilor, care cunosc tărăşenia, le vine greu a crede
că popa nu vrea să se răzbune.) Refuzăm cu foţii
oferta acum adresată īntregului colectiv, apoi şi ordinul care ni se
dă. Pīnă la urmă caralii nu insistă şi toată
scena se termină cum zic Francezii īn queue de poissoiu rămīne
baltă ca şi grătarele de lemn fixate sub instalaţia de
robinete. De unde īnsă, cīnd sunt īn unanimitate, dreptslavitorilor abia
dacă li se acordă răgazul să se săpuneze
fulgerător şi să se clătească şi mai instantaneu,
dacă sunt şi adventişti de faţă, gardienii, spre a-i
provoca, a-i necăji, a le face rīcă, prelungesc dinadins
şi mult şederea la baie, dau apă caldă din belşug:
dreptslăvitorii pleacă săfui de curăţenie şi
īmbăiaţi cu adevărat.
Cu puţina apă pe care o primim īn celulă, renunţīnd la
orice lăut, īi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller
să se spele ei pe tot coipul Duminica dimineaţa.
147
- Traian Crăcea, tīnăr ardelean, īnfocat şi iscusit
predicator adventist, este singurul din tagma lui care admite posibilitatea
mīntuirii celor ce nu fac parte din sectă. (Martorii lui Iehova sunt
şi mai exclusivişti: la ei mīntuiţii sunt limitaţi
numeric.) Crăcea vorbeşte de Hristos cu lacrimi īn ochi,
adevărate, nu ca ale eroului balzacian care-şi plīngea iubita
inaccesibilă, pierdută dincolo de gratiile bisericii.
Jilava, camera 13
Teoria lui Nemo şi a mea despre Doktor Faustus al lui Thomas
Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă care o ascultă cu mult interes.
Doktor Faustus este o carte concepută pe trei planuri, din care două
iniţiatice.
Primul plan, al lecturii naive: Serenus Zeitblom e un om cuminte şi
normal, Adrian Leverkiihn e un dement. Artiştii ăştia sunt de
fapt nişte demonici. Arta e primejdioasă.
Planul lecturii a doua, ori al iniţierii de gradul īntīi: Serenus
Zeitblom e un prostănac neinteresant, Adrian Leverkiihn este artistul īn
toată veracitatea lui; arta presupune o doză de nebunie, numai
aşa poate fi creatoare şi justifică insipida existenţă
a lumii.
Planul lecturii a treia, ori al iniţierii superioare: dreptatea e a
lui Serenus Zeitblom, nu īn mod searbăd, ci paradoxal, frenetic,
kierkegaardian. Adrian Leverktihn e cu adevărat nebun, idealul este un
Zeitblom efervescent. Credinţa babelor e deci bună? Bine e să
mergi la biserică şi să aprinzi luminări? Desigur. Dar nebuneşte.
Efect de zoom: normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior
nesăbuinţei. Viaţa cumsecade considered as one of the fine
arts42!
īmi aduc aminte de teoria lui Manole despre necesitatea creării unui partid
al moderaţilor violenţi (ori al conservatorilor īn trenchcoai)
menit să apere cu ultima vehemenţă - soreliană -
echilibrul, raţiunea şi cumsecădenia.
Februarie 1931
Ceai la Anetta, cu numeroşi invitaţi. Manole a consimţit
să vină şi el, după īndelungate stăruinţe din
parte-mi. Declară că nu-1 interesează o adunare de ovreiaşi
procomunişti ori vag de stīnga. īn timpul mesei (bufet rece)
recunoaşte că există şi lucruri onorabile care se pot spune
148
despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? vrea să ştie
Bellu Z., niţel curios, dar mai ales răbduriu-dispreţuitor. (Se
vede bine că tīnărul ăsta īndrăzneţ nu e lămurit.
Să-1 ajutăm - lămurim.)
Bunăoară, zice Manole, faptul că luase de nevastă o
nemţoaică grasă şi de familie foarte bună. Cīnd Engels
a vrut să ia īn căsătorie o muncitoare, doamna Marx 1-a
ameninţat că nu-1 va mai primi īn casă. Apoi Marx avea o
barbă splendidă şi era un bărbat frumos. Şi bea
zdravăn, ce-i drept mai mult bere - constată Manole cu părerea
de rău a omului silit să recunoască şi defectele unei
personalităţi altminteri fără cusur - dar ţinea la
băutură şi īntr-o zi o englezoaică beţivă s-a
amorezat pe imperiala unui omnibuz de el şi de barba lui.
Bellu Z. fierbe. (Provocare!)
Că īi plăcea să se plimbe prin Londra cu omnibuzul, de
preferinţă pe imperială, continuă Manole. Iar despre
Lassale, s-a spus un lucru cīt se poate de onorabil. L-a spus Bismarck: īmi
este adversar politic, mi-ar face īnsă plăcere să-1 am vecin de
moşie.
Toţi stīngiştii īntorc plictisiţi capul şi - după
un moment de pauză grea - īşi īndreaptă iarăşi
atenţia spre sanvişuri, spre sticle.
1968
La ieşirea din brutărie, un cerşetor bătrīn, mic,
discret.
īi dau trei sau patru lei.
īşi scoate respectuos pălăria şi-mi
mulţumeşte īndrugīnd lung. De ce nu ştiu - amintirea tatei,
asemănarea fizică (de mititel gīrbovit), gestul atīt de politicos,
ruşinea de a fi salutat de un moşneag pentru cīţiva lei,
năvala īn memorie a scenelor de puşcărie revelatoare ale bietei
condiţii umane? -, dar izbucnesc īntr-un plīns cu hohote īn mijlocul
străzii, ca nebunul.
Gherla 1962
Virgil B., cu ochi de veveriţă, micuţ, tras prin inel de
felul lui, iar acum scheletic, oprit īn dezvoltare, căruia hepatita
infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă
verzuie, e puşcăriaş de la şaptesprezece ani. Cīnd īi fac
cunoştinţa are douăzeci şi cinci. Privirea,
mişcările, iuţimea, neastīmpărul, gesturile de titirez,
setea de cunoaştere, supărările din te miri ce sunt toate de
copil. Ştie de necrezut de multe lucruri, unele ţin de rubrica
enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi
tehnică pentru tineret.
149
Spre pildă tabelul lui Mendeleev īn īntregime, pe grupe, sub-gmpe
şi perioade, simbol de simbol. ĪI īnvăţ şi eu,
īmpreună cu maiorul Ilie Şerbu; vīrsta, la acesta din urmă, n-a
obosit pornirea spre īnvăţătură; şi nici n-a curmat
elanul spre bine.
Virgil e pasionat de existenţialism, despre care a mai auzit; i-1
expun, iar şi iar. īi povestesc şi piesele lui Ionescu: īl
farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, īntre pereţii
groşi ai fostului fort Jilava, sau īntre ai clădirii tereziene
(martinuzziene, cīnd trece la zarcă) de la Gherla, lui Virgil spiritul
generaţiei şi aerul timpului (īncotro sufla vintiil veacului)
īi dau antene speciale care-i īnlesnesc priceperea şi-1 ajută
să ghicească pe sărite.
Tot vorbind cu el despre existenţialism şi tot privind īnjur
(suntem īntr-o cameră rea), īmi formez părerea, că - descriptiv
şi expozitiv -existenţialismul are dreptate. īntocmai aşa e
viaţa cum o vede existenţialismul, aşa arată lumea cīnd
lipsesc naiva credinţă īn Dumnezeu şi iluziile moralei. Da, zidul,
greaţa ţi mīinile murdure (murdare de pe urma compromisurilor
şi trădării, dar şi inevitabilului frecuş cu zilele)
definesc oribilul univers din care Hristos nu mai face parte. (Apartamentul
părăsit de oameni, năpădit de şoareci şi
păsări de noapte.) Descrierea este cu totul neexagerată, a
existenţialiştilor; numai soluţia lor e greşită. Sau
mai bine zis nu cunosc soluţia: străpungerea zidului pīnă la
Iisus mīngīietorul. (Mīngīietoad dar şi revelatorul, liniştea
dată creştinului este şi ea īntemeiată pe cunoaştere,
īntru nimic mai puţin decīt cea -dobīndită prin budismul indian
ori zen). Şi e de mirare: unii existenţialişti au fost prin
īnchisori: cum de n-au găsit mijlocul de a trece prin ziduri'?
BUGHI MAMBO RAG
... Nemţii pe colonelul Sturdza 1-au primit foarte corect, dar
rece. Dovadă că pe atunci mai exista un simţ al onoarei
militare... Iar cīnd a venit Mackensen īn teritoriul ocupat, la Bucureşti,
să-l vadă pe Caip, bătrīnul germanofil a ieşit īn capul
scării şi l-a dat afară... Ce spui, domnule? de unde ai scos-o
p-asta? E absolut fals ... īi spune Marcellus lui Demetrios...
- Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de
cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există
Dumnezeu, totul este īngăduit.
Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există,
opreliştele nu mai au nici un rost, poţi face - netulburat - orice.
Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a
murit, nici nu mai e nevoie să plec īn Algeria) pierde din vedere o
altă ineluctabilă consecinţă
150
a formulei. Dacă Dumnezeu nu există īnseamnă nu numai
că insul īşi poate face de cap, ci şi că natura şi
universul nu mai au nici o īndatorire faţă de om. Cine mai poate
spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face
nedreptate'? Totul e īngăduit şi īmpotriva fiinţei
raţionale; totul e īngăduit şi forţelor oarbe ale naturii,
coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale
destinului. Totul este posibil: este posibilă batjocura, terfelirea,
absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret:
omorurile, atacurile, violenţa - sunt şi ele neplăcute cīnd trec
din cărţi īn stradă, īntrebaţi-i pe locuitorii marilor
metropole după ora opt seara.) Ştiu eu pe cineva care s-ar
veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie
silit să se grăbească.
Iubitorii de raţiune şi dreptate - printre care s-au recrutat
īndeobşte necredincioşii ar trebui să-şi dea seama
că ei, mai mult decīt oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să
existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să
ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi
să nu ne fie īngăduit chiar orişice.
(Oare Troţchi şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist
n-au fost -aşa, niţel - bucuroşi că există totuşi
ţări cu alte regimuri īn care s-au putut refugia?)
Ianuarie 1955
Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi
vedea de ce. S-a petrecut ceva rău'? Vreo boală? Sunt eu om să
mă adresez (traducerea din franceză: suis-je homme «...) unui
avocat īn caz de boală? īl aud surīzīnd la celălalt capăt
al firului.
īn odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc
lume multa de tot, numai cremă şi elită. Mă lămuresc
de īndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul
mīnăstirii Slatina, călugăr de origine
ţărănească şi cu reputaţii de sfīnt, sade pe
scaunul oaspetelui, iar acesta e pe un taburet la picioarele lui, cuminte
şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare
gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte
22, 3 ? Dacă cel ce stă la picioarele maestrului e Pavel, cel de pe
scaun nu mai e decīt Gămăliei.
Părintele Cleopa, destul de tīnăr, simplu, vorbitor īnlesnit, cu
privire blīndă, părul, barba şi mustăţile
foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de īntrebări şi răspunde la toate nu numai
cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar
şi cu vădită atenţie, reflectīnd īndelung. Codin Miionescu,
Todiraşcu, Pillat, Alice Voinescu, Mihai Musceleanu. doctoml Voiculescu,
Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochi aprigi şi calzi
ascultă
151
răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire.
Unii dintre ei, ca Pavel Sim., Virg. Cd. şi alţii studiază
teologia īn orele libere şi dau examenele clandestin. Da,
ăştia n-ar pleca īntristaţi de la Domnul.
Se stă pīnă tīrziu de tot, de parcă somnul, odihna,
oboseala, treburile, orariile n-ar exista. Şi nici nu se află un
samovar, ca la Ruşi.
Eu īnsă plec
īngīndurat; de ce ascult din afară toate lucrurile acestea īmbietoare, de
ce mi-e teamă să fac pasul hotărītor?
August 1970
Mai toţi cei ce-1 ascultau pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au
trecut īn răstimp prin īnchisoare ori măcar pe la Securitate.
Părintele Mihai constituie o excepţie. Alţii au murit.
Părintele Cleopa - după ce a trăit vreo patru ani īn
pădure (mīncīnd mai mult rădăcini, neavīnd posibilitatea să
aprindă focul - fumul ar fi fost reperat -, susţinut de cīţiva
ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă -urma paşilor ar fi
pus organele de represiune pe drumul cel bun -, vieţuind īn bună
vecinătate cu fiarele) e acum la Sihăstria, ca simplu
călugăr.
Dinu Pillat şi cu mine, plecīnd de la Văratec, ajungem la
Sihăstria pe la ora prīnzului. O zi măreaţă de August:
lumina şi peisajul aparţin lumii nestricăcioase de după
īnvierea de obşte. Neprihănirea, din toate părţile, te
izbeşte, te ia de gīt, te īnvinge.
La căsuţa de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem
cu greu. Se vede că fostul prigonit se fereşte ori e supravegheat,
ori amīndouă. Izbutim, prin intervenţia unor monahi cărora le
explicăm ce-i cu noi (şi partea asta ia mult timp), a fi
primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru
intens, care se ţinea atīt de drept, e cărunt acum şi
īmpuţinat la trup. Ne opreşte cu bucurie mai bine de trei ceasuri la
el, a rămas acelaşi vorbitor fluent. Ne īnvaţă despre
ispite şi distincţia ce trebuie făcută īntre ispitele din
stīnga şi cele din dreapta. Ispita din stīnga, o ştim cu toţii:
e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din
dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi
calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia
satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus īn cer,
toate-s bune pe pămīnt. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi
rod osul īn colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă.
Moralitatea osīnditoare.) Putem cădea şi, prin aceasta, siguranţa
nu īncape nicăieri. Vivere pericolommente. Monahul cunoaşte
lozinca nietzscheeană la fel de bine ca Mussolini. Viaţa
monastică e tot atīt de plină de greutăţi, hīrtoape,
viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel mai negru roman
152
existenţialist. Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic
existenţialiştii francezi. Ce salt se cere!
La ieşirea din mīnăstire ne īntīmpină iar natura: numai
verde şi albastra, strălucire calmă şi distinsă. Ce
mai prefăcătorie! Ispită din dreapta şi ea!
- La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis īn
cartea lui despre draci. Exemplul pe care-1 dă e mărunt dar cu
perspective imense:
Diavolul păzitor" al unui Englez oarecare īl īndeamnă din
răsputeri pe muritorul asupra căruia veghează" să se
jertfească īntr-o chestiune care-1 preocupă: aceea specific
britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de
la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea
īnăuntru. Cedează, īi suflă diavolul, fii smerit şi bun,
altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul īşi bea aşadar
ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi
nedreptăţit, băutura i se opreşte īn gīt, blestemă īn
minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut
concesia īn silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează.
Trei exemplare īn perspectivă.
Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă
prea departe pe calea virtuţii īntr-o chestiune secundară,
să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi
simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur.
Ele ar fi stat īnăuntru, el afară, toată lumea era
mulţumită, spiritul de jertfa" lipsită de dreaptă
socotinţă (şi pus īn aplicare unde nu avea ce căuta) era
īnvins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele
trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi
iritaţiei -meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect
şi adevărat corso.
- Dr-ul Al. G, protestează īmpotriva superiorităţii pe care
o recunosc eu creştinismului asupra hinduismului. Dragostea, după el,
nu lipseşte cītuşi de puţin din brahmanism şi budism. Cea
mai mare bucurie pentru un ins nu este să ajungă el īn Nirvana, ci
să ajute pe alţii să parvină la stadiul final al
avatarurilor. Dovadă e bodhisath'a Avaloh'ttesvara a cărui
desăvīrşire i-ar permite să aibă oricīnd acces la Nirvana;
el totuşi refuză ieşirea din ciclurile reīncarnării
şi, din afecţiune şi milă pentru oameni, rămīne īn
lume sub formă de dalai-lama.
Eu: ca să-i īndrume către ce? Tot către neantizare.
īn raptul capului nu pot īnţelege cum de li s-a părut dintr-o
dată multor creştini europeni că religia lor de nu este chiar de
tot rea, e totuşi īn mare măsură inferioară celor asiatice.
Budismul? Dar budismul e o soluţie uşoară. Te retragi -
şi gata. E o renunţare, repliere. Creştinismul e nespus mai greu
şi mai complex -
153
e teandrie. Fără a īnceta să fii om trebuie să fii
şi Dumnezeu, īn acelaşi timp. Nu cere capul bisericii
creştine şi el răstignirea trupului? īnsă nu pentru
obţinerea unei stări de īmpietrire, ci ca mijloc de total devotament.
Confucius? E o foarte savantă şi īnţeleaptă
politeţă (īn sensul etimologic). Yoga? Mi se pare. īn fond, o
gimnastică: psiho-somatică desigur, bună. utilă, dar strict
funcţională, ca orice calistenie. Zenul e o contemplaţie: care-i
este sensul, oscilant?
Chemarea stoicismului rămīne vie pentru mulţi oameni superiori,
şi acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicul
e demn, surīsul lui totuşi e crispat, amarnic şi plin de resentiment;
de tăcută (stăpinită, fără-ndoială)
īmbufnare.
Creştinismul nu-i nici acru, nici temător in faţa
vieţii. Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu şi mai
eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar şi măreţ.
Dar să nu se creadă cumva că prin creştinism ne este
vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă
dintre soluţii, investiţia care asigură dobīnda cea mai
ridicată.
1940
Teoria lui Salom Aş (īn Dcr Krieg geht nvilcr): evreii
nu l-au primit pe Hristos drept Mesia, pentru că nu se puteau īnvoi ideii
că Binele final şi Adevărul adevărat s-au arătat
şi deci se ştiu.
Voiau sa le mai lase īn viitor, grele īncă de alte nădejdi,
īnvăluite īncă īn nedezvăluite văluri.
Nu contestau măreţia īnvăţăturii noi, dar
a-1 recunoaşte pe Hristos īnsemna să admită că Descoperirea
s-a tăcut, că asta e.
Ei preferau să-şi păstreze mai departe visările,
neconturate; poate că va fi ceva şi mai şi...
Văratec, 1971
In postul Sīntei Marii mă spovedesc părintelui Calinic.
Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să
mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori īmi
aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi
īi lipsesc banii de īnmonnīntare - mie care ştiu că nu e tată.
I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar
ce să fi făcut cu un beţiv!?
154
Să-i fi dat, mă īntrerupe duhovnicul. Cīnd mai vine, dă-i,
nu-l judeca! Şi eu - zice - am un prieten beţiv, un nenorocit şi
cīnd vine pe aici īl omenesc. Dă-i!
Cīt de bine īmi pare că m-am tăcut ortodox.
Văratec, 1970
Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgacov, recomandată stăruitor de Pillat.
Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pămīnt, īn Uniune, luīnd
chip de motan negru care duce cu el un Primus.
Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce īnsă cu
Primusul?
(Zīt! īi spune taxatoarea, motanii n-au voie să
călătorească īn autobuz!)
Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii,
şi e dovada genialităţii autorului.
Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth
e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al īntunericului. Dar
ştie unde s-a īntāmplat a nimeri şi - lepădīndu-şi
mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi
somptuoasă se dă pe brazda şi pe măsura parohiei.
Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi,
a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani
consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată
de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de
construire a comunismului - triumf al bunei stări.
Cīnd dracii trec īn zbor peste case şi cu asmodeice puteri le
ridică acoperişurile, ce se vede'? Se zăresc lungi şiruri
de coridoare unde, īntoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc
fiecare pe cīte un Primus masa de seară.
Asta e comunismul!
Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul
locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie,
cozile, primusul. īn vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, īn
occident, oftează, manifestă, răpesc, urla, scriu, se despoaie,
īşi lasă barbă, fac dragoste īn public, aruncă cocktatluri
molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a
sărăcimii.
Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar Ia gīndul miliardului aceluia şi
jumătate, cine stă să se gīndească, īl apucă nebunia.
Alt comunism?
Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel'? Cīnd l-om face noi va fi
altceva.
155
Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi
lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social, marxist
nu mai puţin decīt leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade,
deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face:
eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie
aşadar să fii osīndit).
Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. īmpuţit. Mahalagesc.
Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu
gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei
stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor.
Ştiu ei, demonii, cum să se īntrupeze, nu īntīmplător.
BUGHI MAMBO RAG,
... īn gară la Teiuş de cine dau? De Dragomireanu, mergea spre
biroul şefului de gară. Conu Alecu rămăsese īn vagonul
ministerial. Voia să mănīnce o omletă şi-l ruga pe
şeful gării să dea dispoziţii la restaurant să i-o
prepare şi să i-o servească īn vagon. Mă reped la
conu Alecu. Era īn drum spre Gherla, la Hossu, să-l roage să stea el
de vorbă cu Maniu să vină īn Octombrie Ia īncoronare la
Alba-Iulia. Maniu refuza. Conu Alecu era binecunoscut īn Ardeal īncă
dinainte de război din vremea cīnd venea sub numele de Ion Brad să
aducă ajutoare pentru şcolile romāneşti. īşi punea mare
nădejde īn Hossu, episcop tīnăr şi suflet mare. Am mīncat
şi eu din omletă... Aş, ţi-ai găsit, n-a venit... N-a
venit, şi ziarele din Budapesta au putut scrie Erdely non coronat... Dumnezeu
să-l ierte, că a murit ca un erou şi un martir...
Toamna 1964
Pe Nichifor Crainic - deţinutul care, la Aiud, pentru o gamelă de
aipacaş sau o ţigară spunea că nu există Dumnezeu - īl
osīndesc toţi la ieşirea din īnchisori, după graţiere.
Rămīne de văzut ce-ar face protestatarii după patrusprezece
ani de regim celular.
Dar la Glasul Patriei se īnghesuie toţi să scrie, acum, īn
stare de libertate !
Scīrbă. Nonsens.
Sunt oare şi eu printre ultimii douăzeci şi nouă de
legionari?
īn Setea şi Foamea (actul III), Eugen Ionescu a rezolvat
definitiv problema: după două săptămīni de īnfometare
şi de trecere a vaporilor
156
de ciorbă pe la nas, ateul recită īn genunchi Tatăl Nostru
iar credinciosul se leapădă de Cel Atotputernic proslăvind pe
Darwin.
Şi nu ne duce pe noi īn ispită. Darul suferinţii nu-1 are
oricine, cu tortura e ca şi cu şperţul: totul e să nu
īncetezi a stărui, mărind oferta, pīnă ajungi la preţul
respectiv.
Topaze: e incoruptibil,
cere o sută de mii de franci ! Orwell : există pentru fiecare cīte o
tortură irezistibilă.
- Dumnezeu, iertător, nu pedepseşte mereu
păcatele şi greşelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu
vederea nici o faptă bună. (De partea cealaltă a ecuaţiei,
semnul valorilor se inversează.)
De aceea este atīt de greu de făptuit binele, pentru că
īntīlneşti la tot pasul īndīrj iţele īmpotriviri şi iscusitele
piedici ale celui viclean.
Nietzsche: Suntem īndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile
noastre."
Deīndată ce ia hotărīrea de a face binele, omul īşi
asumă o răspundere imensă şi-şi bagă de bună
voie capul īn laţ. Ce-i drept, binele fiind de esenţă
divină, voitorii de bine dau dovadă - e un punct asupra căruia
trebuie să dăm dreptate diavolului - de mare cutezanţă
şi chiar de trufie. Oricum, īnainte de a te avīnta īn domeniul binelui
este necesar a şti că treci pe teren minat.
Proverbele constată cinic situaţia: Dai, n-ai"', Dai cu
baniţa, scoţi cu lingura", Dai cu mina şi alergi cu
picioarele", Dai un deget şi-ţi ia toată mīna", Pe
cine primeşti la masă, te scoate din casă", iar Apostolul,
de fapt, nu gīndeşte altfel cīnd scrie (Rom. 7, 15, 18, 19) că nu
face binele pe care-1 voieşte, ci răul pe care nu-1 voieşte.
Răul poate să-1 facă oricine, cīt de nevolnic ar fi. Binele
īnsă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. Răul:
lapte pentru copii; binele: carne pentru adulţi. G. Duhamel creīnd pe bietul
amploaiat Salavin, pornit dintr-odată pe sfinţenie şi
sfirşind īnfrīnt, a īnţeles cum stau lucrurile. Sfinţenia
şi bunătatea nu-s la īndemīna oricui. Una-i să baţi mingea
pe maidan, alta să faci scrimă. Se cere o pregătire, un
antrenament aspru. Pentru această cauză se mortifică (şi se
īntăresc) monahii īn fel şi chip īnainte de a īndrăzni s-o apuce
pe calea faptelor bune.
Păcat de ioghini că urmăresc depărtarea de lume,
dincolo de bine şi de rău, iar nu facerea binelui şi
trăirea dragostei, pentru că de pregătit ar fi bine
pregătiţi.
Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulţi
anticreştin şi scandalos, reprezintă şi el o perfectă
intuire a pericolului de a căuta sfinţenia de unul singur şi pe
cale idioritmică. Viridiana este o justificare a bisericii şi
a mīnăstirii şi o demonstraţie a puţinei noastre priceperi
īn a ne īnsuşi şi aplica īnvăţăturile lui Hristos.
- Erezia smereniei, a falsei
smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul.
157
Ispita de a te lăsa osīndit la muncile veşnice şi de a merge
īn iad din atīta dragoste pentru Hristos īncīt să tīnjeşti a
săvīrşi jertfa care constă īn a te lipsi de El, ispita aceasta
logică şi dementă a descris-o Papini īntr-una din nuvelele Iui.
Tīrcoale le-a dat ea şi janseniştilor, care zice-se că le
recomandau monahiilor de la Port-Royal să nu se
impărtăşească vreme īndelungată pentru a suferi subtil
şi aprig stīnd departe de Hristos.
La moartea lui N. lorga, Ct. N. a vrut să trimită din
Germania următoarea telegramă lui Horia Sima: Am cerut să fiu
īnscris īn legiune īn ziua asasinării lui Codreanu, cer să plec din
legiune īn ziua omorīrii lui Nicolae lorga".
Dar n-a făcut-o, din smerenie.
Dar ispita falsei smerenii - a ne abţine de la fapte bune şi
bucurii legitime - este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda.
Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundīndu-se īn rău.
Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii
ce suntem.
Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi
umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai īn opera lui
Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă a logicei.
Desigur, raţionamentul eroului papinian: īl iubesc pe Hristos -Hristos
ne cere să ne jertfim pentru El care jertfa poate fi mai mare
decīt a renunţa īn veci la El? - să comitem, aşadar, acele crime
şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă
porţile iadului, este cīt se poate de logic. Atīta doar că nu este decīt
logic, prin urmare dement.
Ca īnsuşire principală a omului, călugării
ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici
dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta
socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de
exprimat īn cuvinte. (Are o formulă tot atīt de vastă ca polimerii de
bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic
drămuite, şi bunul s;mţ şi īnţelepciunea
şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus.
Nici una din virtuţi nu e absolută - nici chiar adevărul
-, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim
nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe
şi sofisticate erori.
Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe
calea raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat
de Chesterton, că logica pură, nesprijinită şi
necompletată de celelalte īnsuşiri benefice, este o boală
primejdioasă, ba chiar funestă.
Erezia falsei smerenii calcă şi peste īndemnul de a cuceri cerurile.
Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea. Ni se
cere, adică, dragostea concretă care e tot una cu a dori prezenta mirelui,
voinţa de a fi alături de El. Partea Măriei, partea cea
bună. Noi nici nu trebuie să
158
urmărim a fi
undeva anume - rai, Tabor, Golgotă, Cana - ci numai să fim
alături de Hristos care este, El, adevărul, calea şi
viaţa.
Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apoc. 3,
20 unde Mīntuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile
Lui că va veni la el şi va cina cu el. Hristos vrea sā fie īmpreună
cu noi, ne cerc răstignirea trupului ca să putem ajunge a fi una
cu El, iar nu pentru a ne īndepărta iremediabil de El īn fundul iadului,
īn geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice.
īn tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă
ne poate ajuta, pentru că e simpla.
Nevoinţa
rusească īndeobşte şi cunoscută ca a iuradivīilor -reprezintă
o formă foarte specială de sfinţenie. Este a celor(a) care se
prefac a fi proşti (proaste), imbccili(c), nebuni(c), aiuriţi(ite)
spre a stīrni dispreţul şi a provoca jignirile. Cazul
călugăriţei Isidora, IsiJora nebuna, folosită de
colegele ei numai pentru muncile josnice şi privită ca o
descreierată pīnă īn ziua cīnd e dată-n vileag de un mare
pustnic, spre ruşinarea celorlalte.
Mortificarea subtilă; este adevărat că e cumplită
şi deci foarte meritorie, dar e pe tot atīt de primejdioasă şi
de echivocă:
a) mai īntīi că implică
punerea celorlalţi īn stare de păcat (īi provoci să fie
nedrepţi, reuşita planului tău presupune lipsa lor de
compătimire, scontează pe răutatea lor);
b) apoi este pricina de poticnire
pentru o mulţime de nevinovaţi care vor confunda credinţa cu
ţicneala;
c) īn sfīrşit pune nobila
īnţelepciune sub obrocul smintelii, compromiţīnd-o.
Totul se petrece īn regiuni extrem de labile, pe nişte nisipuri
mişcătoare; se dansează pe vulcan, pe muchie de cuţit de
unde căderile se pot produce orieīnd.
Fără a mai vorbi de īncă o primejdie: aceea ca prefacutul(a)
imbecil(ă) şi aiurit(ă) să nu care cumva să
ajungă a-şi transforma cu timpul rolul īn realitate şi a deveni
cu adevărat ceea ce pretinde a fi. Consideraţia aceasta e poate cea
mai gravă şi scoate īn evidenţă constatarea că o
viaţă creştină nu se poate īntemeia pe o pretenţie, o
mască, o inducere īn eroare, o păcăleală. Altfel spus, o
făţărnicie. "
- Biserica īntotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului
simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers
ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit
īn deosebi minţile ascuţite,
■'■'...
159
cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea,
īn simplitatea ei, suveranul rafinament.
- De vreme ce Hristos este cel care a īnviat - iar de n-a īnviat Hristos la
ce bun suntem creştini? - nu putem năzui spre iad, sălaş al
morţii.
Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de
smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrīn, că
dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să dau
declaraţii, să mă reeduc etc. - ca atīţia alţii, ca
atīţia oameni de treabă şi de valoare - a fost numai din
orgoliu. Şi poate că le-aş fi dat dreptate dacă nu eram
bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii.
Şi nu cumva este această smerenie - care e tot una cu
intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului
să iasă dintr-īnsa şi să se depăşească - nu
cumva este ea īnsăşi o paradoxală trufie, colorată de
ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: īn materie de
umilinţă creştină, desfid orice concurenţă?
BUGHI MAMBO RAG
Sectantul B.: Dvs. aţi minţit va să
zică la anchetă.
Generalul A. V.: Da.
Sectantul B.: Şi ziceţi că sunteţi
creştin? Dvs. nu ştiţi că minciuna este interzisă de
Dumnezeu?
Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul jără discriminare. Sunt
obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui.
SectantulB.: Ba da. Tot adevărul şi numai
adevărul oricui. Minciuna ne este interzisă.
Generalul A. V. : Chiar dacă nenorocesc pe un altul?
Sectantul B. : Chiar.
Generalul A. V.: Nici ca să scap un om de persecuţii nedrepte?
Sectantul B. : Nici.
Generalul A. V.: Atunci prefer să iau asupră-mi un păcat şi să-1 ispăşesc
eu.
Sectantul B.: Asta-i de la diavol.
Generalul A. V.: Să-ţi spun o istorioară. Prietenul meu, inginerul Al.
Ştef, avea o femeie de serviciu care era milenistă sau
credincioasă sau nu ştiu exact ce, dar īn tot cazul şi pentru
nimic īn lume n-ar fi spus o minciună. O femeie extrem de cinstită.
Cīnd d-na Ştef. era acasă şi
160
suna la poarta cine\>a şi ea nu voia să
primească (o chinuiau migrenele), ruga slujnica să spună
că-i plecată. (Uitai să-ţi spui că locuinţa lor
era in mijlocul unei grădini mari.) Credincioasa refuza categoric. Se
năşteau situaţii neplăcute şi discuţii. Femeia,
că nu minte. D-na Ştef. nu voia să o concedieze, deoarece era
onestă şi vrednică. In cele din urmă au căzut la o
īnvoială: femeia de serviciu mergea la poartă după ce
stăpīna ei ieşea din casă şi se ducea īn grădina din
spate. Atunci slujnica era de acord să spună: eoni (a nu e īn
casă. " Nedoritul oaspe nejlind atent la prepoziţie
īnţelegea acasă, ori credea că femeia de serviciu nu-i tare
lă gramatică - şi comedia lua sfīrşit. Ei, ia spune,
plăcutu-ţi-a?
Gherla, Martie 1962
Dupa-amiază rece, din care se desprinde totuşi o
depărtată făgăduinţă de primăvară. Prin
interstiţiile scīndurilor ghicim că vremea e a moină. Mă
cuprinde nostalgia şi toropeala. Mi-ar plăcea să mă pot
cocoloşi ca un copil, ca o mīţă pe cuptor. Mă
vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a
fabricii din Pantei imon, strada Armenească şi de necrezuta ei
linişte, pomul de Crăciun din casa Şeteanu, zīmbetul doamnei
Boerescu īn rochie de catifea violet, pădurea dintre rīul Tīrgului şi
rīul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale d-rei
Florescu, imprecaţiile anticatolice ale d-nei de Branszky, strigătele
neguţătorilor ambulanţi străbătīnd, numeroase şi
felurite, cupolele de pace şi tăcere care se īnălţau
deasupra uliţelor şi străzilor... Şi Anetta care mi se
uită drept īn ochi, şi Manole vituperīnd la Duque īmpotriva
liberalilor şi pentru junimişti...
īl rog pe doctorul Serafim Pīslaru să-mi recite o poezie de-a sa,
apoi, vrăjit parcă şi mai mult de nostalgie, mă ghemuiesc -
pe cīt ne este permis - sub fereastra acoperită de seīnduri a celulei -
prin interstiţii se zăreşte o fişie vagă de deal -
şi, ca un copil care-şi īngīnă sieşi poveşti de mult
ştiute, īmi repet şi-mi sistematizez teoria celor nouă ceruri pe
care o tot frămīnt şi care mă tot mīngīie de oarecare timp.
īn primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul,
Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui
Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor.
De la cerul al patrulea īn sus şi pīnă la al şaptelea
sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care
īnfricoşează. Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul
dreptăţii aspre. īncepīnd din cerul al şaptelea se
dezvăluie - celor ce le este dat - neaşteptate secrete finale. Numai
că, spre deosebire de ce cred iniţiaţii guenonişti,
teosofi, antroposofi, spiritualişti ori oamenii pozitivi cu idei
161
largi, ori ateiştii de nuanţă agnostică, divinitatea
din cerul al nouălea nu este o forţă" sau o
energie", cīt mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns
coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă
albă, blīnd şi bun. Dumnezeul copilăriei celei mai
īndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor
şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din
Dickens şi din Bibliotheque Rose.
Aici stă Hristos, Mīngīietonil şi Odihnitorul, care ne-a
tăgăduit că ne va tămădui de rele, scīrbe, păcate
şi dureri, la care se gīndesc eroii lui Cehov din Unchiul Vama. (Ne
vom odihni, unchiule Vama...) Dumnezeul cel mai de sus, final, din
taina tainelor şi sfinta sfintelor nu este cītuşi de puţin cel
abstract, nu e Creatorul rece, nu e Brahma necuprins şi neschimbabil, nu e
cugetătoarea zeitate a gnosei, depărānd eonii. Şi-n acest al
nouălea cer, nelocuit de Brahma, desigur că nu mai domneşte
seriozitatea pămīnteană; nici urmă de această aşa-zisă
seriozitate a pedanţilor, conştiincioşilor, fariseilor şi contabililor.
Serioşi īn lume ni se cere a fi īn īnţelesul de virtuoşi,
cinstiţi, atenţi la durerile altora; dar nu mohorīţi şi nu
executori nemiloşi ai regulamentelor trecătoarelor
īmpărăţii şi efemerelor prefecturi de poliţie.
Călugării sunt voioşi - de ochii lumii se abţin s-o arate
īn public, dar purtarea lor arcană e alta -, acri sunt dracii şi
funcţionarii -, iar īn cer, pun rămăşag, nu mai există
decīt zburdălnicie. Cum de-ar putea fi altfel, de vreme ce Mīntuitorul ne
spune limpede că acolo nu pătrunzi dacă nu eşti ca pruncii.
Oare serioşi" sunt pruncii ori de o neastīmpărată veselie?
- Pe Creator e mai toată lumea gata să-1 admită, pīnă
şi ateii mai īmpac iuitorişti, iar agnosticii in corpore. Şi
francmasonii recunosc un Arhitect, o Fiinţă Supremă. Ca şi
Robespierre. Toţi simpatizanţii, sub o formă ori alta, ai
teosofiei şi hinduismului (şi sunt numeroşi īn lume) nu se
īmpotrivesc ideii unui spirit diriguitor. Acum, pīnă şi oamenii
obişnuiţi cu limbajul ştiinţific de mare popularitate
şi amatori de exprimări obiective pomenesc fără
supărare de o Energie, o Forţă, un Motor.
Motor era şi la Aristotel. Dar nouă, aici, īn īnchisoare -
chintesenţă de viaţă - cīt de neştiutori ni se par
toţi, de la Stagirit la Rene Guenon şi la Edouard Sehure! O fi, nu
zic ba, o fi aşa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, e
matematică, e gnosa, doi şi cu doi fac patru, e arhitectonică,
sunt linii de forţă, orbite planetare, legi, dreptate, mă rog,
socoteli...
De la al treilea īn sus, lucrurile se schimbă īnsă. Orice
urmă de contabilitate dispare. Suim spre Hristos. Galaxiile şi eonii
rămīn, cuminţi īn urmă. īncepe greul urcuşului. Vămile
se īnteţesc. Pentru ca să trecem de la Creator la ideea Treimii, la
realitatea unei divinităţi nu numai ntotputernică şi ordonatoare,
ci şi mai ales bună, īngrijorată de soarta
162
făpturilor; iubitoare de oameni pīnă la jertfa, izbăvitoare
şi consolatoare. Creştinismul nu e numai o religie care se
īnchină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte īntr-un
Mīntuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii*. Losski spune dar
că nu monoteist e creştinul, ci credincios al unei religii trinitare.
El, creştinul, intră īn alt domeniu decīt al monoteismului; moralist,
drept ori sistematizat.
Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sunt
mai neaşteptate. Printre constelaţii şi roiuri de galaxii, stele
iiovae, pitice şi albe, uitīnd de predici mīnioase, volume de
teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare veşnice
de hidrogen - reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsīnd īn
urmă judecători, constructori, socotitori, profeţi, gravi
filozofi şi geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus,
curăţīndu-se, pīnă la staţia terminus: locul de lumină
şi verdeaţă, pajiştea īnflorată, mişunīnd de
căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu
fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart
şi se ostenesc īngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere
necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află
Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsaţi - īn sfirşit -
să vină, oricīt de bătrīni de ani sau de īmpovăraţi de
grele amintiri, să vadă: pe Tatăl cu barba albă, la mijloc,
pe Hristos purtător de stigmate şi cruce īn dreapta, pe Duhul
curăţitor şi alinător īn stingă.
- Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă
şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori
o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii
(teologia mai bine decīt zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori
un īnalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul); ori o
terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, zenul) ori un set de
īntrebări (taoismul); ori un act de supunere īn faţa Unicului
(iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e
īnvăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a
salvatoarei putinţi de a ierta. Nici o religie nu concepe īndreptarea
păcatelor altfel decīt pe dnimul logic al compensării (iar īn
bralimanism şi budism teoria, prin samsara, e īmpinsă
pīnă la consecinţele cele mai absolute); numai īn religia īn care
Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi
speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin
cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc - deci şi cel mai
scandalos - «rt.
(īn această metanoie, revoltătoare pentru ordine, raţiune
şi dreptate, īşi găseşte probabil explicaţia şi
ciudata repulsie pe care, singură printre celelalte confesiuni, o
provoacă multora creştinismul.)
* Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos
ţintuit pe cruce" (Sfīrta Clarisa) (Nota mit.)
163
Creştinul cată să respecte din toată inima budismul,
brahmanismul, iudaismul, islamismul... dar să nu uite că religia lui
e foarte deosebită de acestea. E o credinţă īn care eu cred
că cerul final nu e al matematicilor sau filosofiilor, ci al pletelor albe
şi al căţeilor graşi şi al pisicuţelor cu
tundă. (De vreme ce Domnul īi cheamă pe copii şi-şi
aseamănă īmpărăţia cu ei, nu ar fi deloc de mirare
să se afle īntr-īnsa ce le place lor.) Matematica e adevărată,
ca şi dreptatea, ordinea, mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune.
Sus de tot e altceva.
Teologii morţii lui Dumnezeu"' cad īn extrema cealaltă: īl
contestă pe Dumnezeu Tatăl şi-1 recunosc numai pe Hristos. Dar
īn ce fel! Numai ca simbol al omului, al aproapelui, al problemelor
omeneşti - pe care se grăbesc să le confunde cu
preocupările lor politice: războiul din Vietnam, drepturile civile
ale negrilor, progresul ţărilor slab dezvoltate... Aţi
īnţeles? Dumnezeu desfiinţat, iar Hristos secularizat, politizat,
criptocomunizat.
- Pīnă la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii
de ştiinţă lipsiţi de credinţă īn Dumnezeu.
Deşi Bettex, īncă din veacul trecut, spunea că la cei simpli
şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la
savanţi.desigur nu. Bacon, acum mai bine de trei veacuri, tot la
cărturari se referea certīndu-i că nu-1 pot gīndi pe Tatăl numai
deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, se rătăcesc
necitind Scriptura şi necunoscīnd puterea lui Dumnezeu."
Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neīncetat al
ştiinţelor dezvăluia cu īncetul: implicata, absoluta necesitate
a unui Mare Programator. Biologia: admite īn cele din urmă că
analizorii (cum ar fi ai văzului) intră īn acţiune după un
program dinainte stabilit (īnnăscut zice Monod) şi că
transmit numai selectiv - există neuroni specializaţi numai pentru
viziunea liniilor drepte, spre pildă -, realitatea fiind analizată īn
fiecare situaţie după criterii preexistente.
Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia
atomului? Numai după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul?
Structurat şi el, ca inconştientul, după program. Invarianta
speciilor? Tot dovada unor limite prevăzute. Reţeaua legăturilor
de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri,
programare.
Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atītea
recunoaşteri ale unor modele. Să fie toate spontane şi
īntīmplătoare? Aida de! Cibernetica este suprema dovadă raţional
ştiinţifică a creaţiei, noţiunea
universală de programare nu mai īngăduie nici o īndoială
cu privire la existenta Creatorului.
164
Ceea ce, desigur, nu cuprinde şi necesitatea unui mīntuitor şi a
īntrupării sale. Acestea rămīn mai departe sub semnul
libertăţii, sunt actul nostru cel mai de preţ, mai specific
diferenţiator şi mai anti-en-tropic: actul de credinţă, la
fel de antidestin ca şi Arta pentru un Malraux, ca şi anti-istoria
pentru un Mircea Eliade.
Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a
creaţiei divine, din ce īn ce mai puţin probabilă: pe
măsură ce realitatea se dezvăluie īn uluitoarea ei complexitate
şi conexare. Puţin probabil īn limbaj probabilistic e tot una cu
zero.
(Dar calculul cu milioanele de maimuţe care bat la maşină
vreme de milioane de ani? Nu vor bate pīnă la urmă şi Hamlefl
Posibilitatea e pur teoretică, iar exemplul - scolastic - are tot
atīţia sorţi de realizare ca şi tragicul sfirşit care-1
aşteaptă pe măgarul profesorului Buridan. Şi chiar
dacă l-ar bate, nu va fi niciodată scos din flux şi nici
nu va fi trecut īn acumulator ori stocat ori copiat: Va fi
tot o virtualitate.
Că pilda cu maimuţele dactilografe43 e
neconcludentă şi constituie o alegorie
pseudo-ştiinţifică rezultă şi din aceea că īntreg
raţionamentul implicat suferă de un viciu elementar: o confuzie īn
privinţa verbului a bate. Maimuţele nu bat la maşina de
scris īn sensul operaţional care singur ar da naştere unor serii
combinatorii asupra cărora să se poată face calcule
probabilistice, ci lovesc īntr-īnsa, asemenea copiilor care se
aşează la pian şi se prefac a cīnta. Dacă maimuţele ar
putea fi īnvăţate să bată clapele izolat, exemplul din nou
n-ar fi bun pentru că īn acest caz nu mai avem de a face cu serii de īntīmplări
ci de acte conştiente.)
- Dumnezeu, precizează iezuitul Hausherr, nu este infinit, ci
adevărat. Dumnezeu nu este Infinitul, ci Adevărul. El a creat
infinitul, dar e o Persoană. (După cum şi pe om-persoană
1-a creat prin suflu, prin cea mai directă şi personală
relaţie. O Idee sau o Forţă avīnd de rezolvat aceeaşi
problemă, ar fi găsit alt mijloc, dar e sigur că nu pe cel
indicat la Fac. 2, 7: a suflat īn faţa lui suflare de
viaţă.)
Afirmaţia lui Hausherr şi textul biblic ne scot din silogismele
amărăciunii", deznădejde şi coşmarul
dialecticii."
- Dacă-mi īngădui să vorbesc de o barbă albă, de
animale, dulceţuri şi flori īn cerul al noulea nu o fac desigur
dintr-un antropomorfism atīt de extrem īncīt nu poate fi măcar
bănuit, ci fiindcă mă gīndesc la stări duhovniceşti a
căror echivalenţă metaforică e cel mai bine redată
prin căţeluşi, pisicuţe etc.
- Aşa să fie? Nu cumva sunt nu numai stări ci şi
transfigurata lor materialitate?
165
Poate că nu stăruim īndeajuns asupra faptului că Ierusalimul
ceresc nu va fi altă lume ci tot aceasta,
dezvrăjită, cu alte sensuri şi valori, la alte niveluri de
curăţie şi intensitate, dar nu ruptă de imagistica proprie
făpturilor create după chipul şi asemănarea divinităţii.
- Bătrīnul Haydn e īntrebat pentru ce muzica lui religioasă este
veselă īn loc de a fi ceremonioasă şi solemnă.
Răspuns: pentru că ori de cīte ori mă gīndesc la Dumnezeu
mă cuprinde veselia.
BUGHI MAMBO RAG
- Oi fi d-ta, domnule, prinţ
şi coborītor direct din nu ştiu aţi domnitori, dar te-ai
pişat şi nu te-ai spălat pe mīini...
- Eu!?
- Da, d-ta, ce te faci că nu ştii, ai umblat cu
mīna la daraveră şi pe urmă ai atins cănită din care
bem noi, care nu coborīm din voievozi...
- Dar nici nu...
- Ba da! De trei zile te
urmăresc, domnule prinţ, şi ieri tot aşa ai folosit
tineta şi nu te-ai spălat, vrei să ne infectezi pe toţi...
- Dacă
mă spălam puneam toată mina pe cănită...
- Da, dar te spălai...
- Da nu vezi
că nici nu e apă...
- Las' că ştim noi. Ce, ieri n-a fost apă?
Şi tot nu te-ai spălat. Ce-ţi zici, pe ăştia lasă
să-i ia dracu de mitocani...
- īmi atribui ginduri...
- Nu ţi-ar fi
ruşine!
- Ruşine, dacă-i vorba aşa,
să-ţi fie dumitale că-mi faci proces de intenţii şi-mi
aduci acuzaţii gratuite...
- Ba
să-ţi fie ţie, cit eşti tu de prinţ, porcule şi
măgarule...
- Dobi...
- Bine ţi-au făcut că te-au băgat
aici, aşa meriţi...
- ...toc
īmpuţit ce eşti!. .
Tăcere, tăcere, domnilor, TĂCERE. Vine cārāitul!
- Din Pantelimon ne-am mutat īn
strada Armenească, īn centru. E frumos, dar atmosfera nu e alta, atīta
doar că-s oameni mai numeroşi şi
166
clădirile mai apropiate una de alta. O pace veche şi un
fel de īncredere īn lume şi ale eī stihii domnesc şi aici.
Strada e asfaltată, cum mai liniştită nu se poate, pe
margini sunt case boiereşti", curţi, grădini şi
flori, īntocmai ca la mahalaua de unde veneam. īn faţa casei noastre - o
casă pe colţ, din cărămizi aparente şi arse: verzi,
roşii, albastre, albe - locuieşte familia Boerescu. D-na Eliza Boerescu
e născută Florescu, e fiica generalului Ion Emanuel, fost prim ministru
şi proprietar al unui mic castel īn Calea Victoriei. īn amintirea
reşedinţei părinteşti, are şi casa din Armenească
un rum, mai micuţ. īşi are domiciliul acolo şi sora doamnei Boerescu,
domnişoara Florescu, o fată bătrīnă", sprintenă
şi umblăreaţă, mereu īn căutare de suferinţe pe
care să le aline. Colonelul Florescu, al treilea frate, capra rīioasă
a familiei - decăzut, ajuns casier pe la Hipodrom - nu e primit de
surorile lui.
Alături de noi e casa lui Mihai Şeteanu, consilier la Curtea de
Conturi; băieţii lui sunt unul cu un an mai mare, celălalt cu un
an mai mic decīt mine.
Noii vecini ne primesc amabil. Pe atunci vecinii erau ca rudele şi
nici cel mai ticălos dintre oameni nu ar fi angajat slujnica plecată
de la un prieten ori de la un vecin. īn casa de vizavi muzica e la mare
preţ şi mama, bună pianistă, e chemată des. Pianul īi
deschide şi uşile altor case, astfel īncīt ajungem să
cunoaştem o mulţime de lume din societatea boierească.
La familia Şeteanu sunt poftit săptămīnal şi la toate
sărbătorile. Holul casei este imens şi cu īnălţimea
cuprinde două etaje. De Crăciun, fără greş, pom cum
nu mai văzusem şi nu mai aveam să văd. Unchiul
răposatei doamne Şeteanu, generalul Zossima - cu o barbă
albă de patriarh, īn evantai, una din cele mai vestite bărbi ale
Capitalei e Moş Crăciun.
Frumoasa şi īncăpătoarea vilă, cu scară
interioară, e īmpodobită cu fast şi e plină de musafiri.
Cadouri nenumărate, bunătăţi, lumini. Totul nu-i decīt
veselie, căldură şi bună voie. Barba lui Moş
Crăciun pare anume coborītă din cer şi sfinţeşte
locul. Afară, strada e tăcută. E ca īn Colindul de
Crăciun al lui Dickens de fermecător şi de blīnd.
Dimineaţa, de Crăciun şi de Paşti, doamnele Boerescu
şi Florescu mă răsfaţă cu o cutie de bomboane cīt
toate zilele...
Greu īmi va veni să cred, după mulţi ani, că
toţi oamenii aceia au fost nişte bestii. Cīt i-am cunoscut,
superficial desigur, dar īndeajuns pentru a nu comite greşeli fundamentale,
mi-au rămas mai degrabă īn minte ca oameni de multă fineţe,
plini de bonomie şi simplicitate, pe
167
care gīndul de-a fi nedreptăţit ori insultat pe cineva nu le-ar
fi dat pace, asemănători eroilor lui Gārleanu,
Brătescu-Voineşti şi ai Vieţii la ţară.
Jilava, camera 9,1960
Analizīnd cu Anatolie Hagi-Beca fenomenul romānesc, ne oprim asupra nuvelei
Călătorului ii sade bine cu drumul:
Nuvela are un iz caragealesc (titlul; lipsa de conţinut reflexiv a
personajelor; schematismul lor redus la o frază asiduu repetată: aici
la han īn drum, la răspīntie, trebuie un băiat iute, spirt); dar
e un caragealism din care s-a dus orice acid şi orice venin.
Acum cerul romānesc este cu totul limpede. Straturile politicăriei
superficiale au dispărut; ambiţiile deşarte, intrigile,
neastīmpărul fie şi-n doze reduse - s-au topit. Apare numai fondul
arhetipal al sufletului romānesc aşa cum este: voios, ahtiat de prietenie,
doritor să vadă mulţumirea altuia (Mă
Năiţă, dacă mă iubeşti, ia de ici
bucăţica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul
singur, arzīnd de nerăbdarea de a īmpărţi cu altul orice noroc.
(Beţia solitară şi neagră, atīt de frecventă la
popoarele nordice şi anglo-saxone, nu există la noi, la noi petrecerea
implică pe comeseni şi voia bună generală.)
īn nuvela lui Brătescu-Voineşti seria matematică a
īnsuşirilor descrise de Caragiale şi-a atins limita şi se integrează
īntr-o sumă desăvīrşită a seninătăţii
nevinovate. Căci personajele din Călătorului īi sade bine sunt
de o perceptibilă neīntinare, foarte aproape de vīrsta copilăriei -
celei individuale sau comune.
Conştientul dispare şi cu toate că nu se
urmăreşte o psihanaliză se dezvăluie inconştientul.
Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne īnvaţă că īnapoia
conştientului aparent clar, demn şi curat, clocoteşte
inconştientul cel sumbm, mocirlos, complexat şi abject, iată
că īn privinţa sufletului romānesc lucrurile stau anapoda.
Stratul conştient prins de Caragiale mai cuprinde şiretenii,
ambiţii, umbre... Straturile mai adinei ale nuvelei lui Brătescu-Voineşti
ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca şi
balada Mioriţei, unde palpită aceeaşi putere de
transfigurare (īn baladă, transfigurarea situaţiei tragice, īn
nuvelă transfigurarea prin simpatie şi prietenie a unor situaţii
triviale) şi aceeaşi pace - principala moştenire
lăsată oamenilor de Mīntuitor.
Vezi, Anatolie, Călătorului īi sade bine este o
bucată de mare īnsemnătate pentru tipologia romānească şi
nemuritoare īn literatura
168
noastră deoarece rărhīne ca o fotografie, mai bine zis o
radiografie a caracterului unui norod. O radiografie care vorbeşte
desluşit şi se interpretează uşor: straturile adinei ale
sufletului romānesc sunt calme şi senine, īn lacul mioritic - modest ca
suprafaţă, aşezat la periferia marilor centre ale
civilizaţiei, la răscrucea marilor imperii'1 - se
reflectă un cer cu totul curat.
Hagi-Beca şi cu mine suntem din ce īn ce mai bucuroşi enumerīnd
esenţele fenomenului romānesc pentru care dragostea noastră -
nostalgică - mereu se confirmă şi creşte.
- Care anume luciu făurit aici, pe acest pămīnt, a izbutit
să ajungă īn cer?
Să ne gīndim bine.
Mīntuitorul, cīnd se arată apostolilor după īnvierea din
morţi, are trup nestricăcios, trup de slavă. Lui Toma care,
atunci, īi cere dovezi tangibile, īi arată stigmatele şi-1
pofteşte să pună mīna pe ele. Pe trupul de slavă,
aşadar, se vedeau stigmatele.
Pe de altă parte, ştim că Mīntuitorul B-a īnălţat
la cer cu acest trup, care purta semnele pironirii pe cruce ducīnd prin
urmare de-a pururi īn cer şi ceva pămīntesc. Acest ceva scos
din vremelnicie: stigmatele sale.
Iată singurul dar făcut de lumea omenească celor din
īnălţimi: amprentele torturii.
Se petrec şi se repetă oare semnele de groază īn veci de
veci? Aduc ele a bolid scăpat de sub gravitaţii, rătăcesc
şi ele īn spaţiu cu sinistra lor povară?
- Sufletul romānesc atīt de
hīrşit de istorie şi īntāmplări. Hīrşit, dar nu
acrit.
Contactul cu pacea divină şi cu bucuria vieţii nu a fost īntrerupt.
- īn camera 18 nu toţi au ştiut că m-am botezat. Altfel,
fostul şef al Frăţiilor de Cruce nu m-ar fi poftit
să iau loc līngă el pe unica băncuţă şi nu mi-ar
fi spus: ei, acum să stăm de vorbă īn contradictoriu, legionarul
şi evreul, după cuviinţă. Vrei?
īi arăt că nu avem ce discuta īn contradictoriu pentru că
unde ne aflăm toţi credem acelaşi lucru. Şi-ar fi să
dăm prea lesne cīştig de cauză planului cusut cu aţă
albă al administraţiei de a isca discuţii şi certuri,
aşezīnd īn aceeaşi īncăpere oameni cu apartenenţe politice,
sociale sau etnice diferite.
īntīmplarea vrea ca după cīteva clipe să fie scos din
celulă. īl duc pīnă la uşă şi-1 sărut pe
amindoi obraji. Gestul meu e oarecum teatral,
169
dar sincer. Simt că aşa trebuie să procedez. Nimeni nu-mi ia
gestul īn rīs. Dimpotrivă, se creează o atmosferă gravă.
Omul care pleacă este şi el mişcat. Ne părăseşte
cu un zimbet de bucurie pe faţă, rostind: urmele revolverului
legionar...
A rămas Mirel Gab., care, neobosit, mă īnvaţă sumedenii
de poezii de Gyr şi Crainic şi splendida bucată a lui Sergiu
Mandinescu. Şi azi ca ieri.
- O atmosferă de gravitate s-a
mai produs odată, īntr-un cabinet medical, unde ne duc pentru extracţii
dentare, făcute cu dalta şi fără anestezie, de un felcer.
īn aşteptarea ordaliei noastre, caraliul ţigan īşi omoară
timpul punīndu-ne īntrebări cu tīlc: cīţi ani ai? la cīt
eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? puneai şi tu femeile la
şantan să se urce goale pe masa şi să le stropeşti cu
sifon? (Chestia asta cu femeile goale stropite cu sifon pe mesele
şantanelor e obsesia tuturor, reprezintă pentru ei suprema
vădire a bogăţiei şi desfrīului, idealul nec plus
ulira, visul, Himalaia; e ducesa lor de Mortemart. Mai departe nu se
poate merge, un fel de limită a vitezei luminii pentru teoria
relativităţii.)
Pe mine mă īntreabă dacă-s Romān. Sunt, īi răspund. Ce,
mă, nu eşti jidan? Sīngele meu e evreiesc, īi dau eu replica, dar de
gīndit şi de simţit gīndesc şi simt romāneşte.
īşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace. Apoi se repede
la altul: da' tu, bătrīnule, cīte moşii ai avut?
(Răspunsul meu, parafrazīndu-1 pe Churchill, a cărui mamă
era din Statele Unite şi care declara: sunt cincizeci la sută
American şi sută-n sută Englez, ar fi putut să sune: sunt
sută-n sută evreu şi mie-n sută Romān.)
- Toate le putem afla, toate le
putem cunoaşte, toate le putem īnvăţa.
Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa,
că nu mai putem avea surprize, că am mers pīnă la capăt.
Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la
infinit, orişicīnd proaspăta.
-Si azi ca ieri Dăm chiot de alarmă Dar nu
ne-aud īndepărtaţii semeni Calo e mort, Scaevola de asemeni...
- Cea mai extraordinară cugetare citită
vreodată, īn afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard. Contrariul
păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.
170
- Lui C. G. Jung, īn Ceylon, un preot
īi spune: Nu, lui Buddha nu i te poţi ruga. Nu-1 poţi implora.
Buddha nu mai e. E īn Nirvana."
Asta-i marea deosebire. Hristos, care s-a rugat mereu, aşteaptă
mereu ruga noastră. E cu ochii şi cu urechile la noi, mereu la uşă
Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17), iar la
fiecare liturghie se jertfeşte. El nu e īn Nirvana, la odihnă, la
repauz, la deconectare. E pe şantier şi pune umărul.
- Numai păcătoşii pot gusta creştinismul
īn toată plinătatea lui. Pricina e exprimată de Sf. Simion Metafrast
īn rugăciunea sa pregătitoare pentru Sf.
īmpărtăşanie: Nu este nici un păcat care biaiieşte
iubirea Ta de oameni."
(Titlul cărţii unui fruntaş al Grupului de la Oxford, A. J.
Russell: For sinners only. Numai pentru păcătoşi. Atīta
doar, că se pare că suntem cu toţii păcătoşi.)
BUGHI MAMBO RAG
... Va să zică īncepem cu sonetul lui Felix Arvers, primele
versuri: Mon āme a son secret, ma vie a son mystere... //; categoria
sturionilor: nisetnd, morunul, cega şi păstruga, hi a somonizilor:
somnul, lostriţa şi faimoasa varietate a Rinului: truite saumonee
care este roz... Şi după ce ai frecat bine amestecul de cacao cu
zahăr... Fannv Seculici, teosoafă, moartă, de malarie probabil,
la Suez; pe cīnd se īntorcea de la un congres care avusese loc la Madras... Nu,
e din Le lac: O temps, suspends ton voi... Da e Bucura Dimibnmi, fratele
ei fusese căpitanul vasului austriac pe care a venit īn secret Vodă
Carol la şaizeci şi şase... Dragă, la Sankt Moritz
Titulescu locuia numai la Suvretta House şi mīncarea lui favorită
ştii care era? Boeuf gros sel, dragul meu, adică o bucată
zdravănă de rasol de vacă, cu măduvă...
Aiud, Mai 1961
Mare discuţie īn celulă despre vechea societate romānească -
veche, adică dinainte de August 1944. Cei mai mulţi o condamnă
surprinzător de aspru. Recunosc şi accente care aduc cu Citadela
sfărīmată a lui Horia Lovinescu. Ba un muncitor pomeneşte de
străşnicia" societăţii capitaliste.
171
Tăcusem, dar după observaţia asta mă bag şi eu īn
vorbă, arătīnd că spre a nu fi socotit tendenţios mă
voi referi - ca ori de cīte ori este cercetat comunismul - numai la dovezi
aflătoare īn texte de-ale părţii adverse.
(Cine ar fi dorit, bunăoară, să dovedească inanitatea
alegerilor n-ar fi avut să facă nimic alta decīt să aşeze
paralel numărul de voturi obţinut de fiecare fruntaş al
partidului şi numărul de ordine al locului pe care-1 ocupă
acelaşi īn nomenclator", care-i statutul de organizare al cadrelor,
un fel de Book of Precedency, de Registru al Ceremonialului chinez ori
al Etichetei spaniole, spre a constata legătura indisolubilă dintre
numărul de ordine din nomenclator şi ordinea descrescīndă a
numărului de voturi. Dacă Nr. 1 obţine 99,6%, Nr. 2 obţine
96,2%, Nr. 3 95,8%; niciodată nu s-a īntīmplat şi nu s-ar fi putut
īntīmpla ca Nr. 5, de pildă, să aibă parte de un număr de
voturi superior - sau egal -celui din dreptul numărului 4. Această
atīt de simplă verificare a două coloane de cifre - cifrele
vorbeşte - ar fi fost mai edificatoare decīt orice anchetă, greu
de efectuat.)
Că deosebirea dintre vechi" şi nou" e adeseori
factice şi că părerea că tot ce e nou este, oricum şi
fatal, mai bun e tare fragilă, se vădeşte hotărīt de pe
unna unui document asupra autenticităţii căruia nu poate exista
vreo īndoiilă pentru că e vorba de o creaţie, a noului"
īnsuşi, de un film realizat de regim. Documentul, aşadar, nu poate fi
respins ca duşmănos ori măcar compromis de părtinire.
Conceput şi tradus īn imagini de un regizor oficial, distribuit unor
actori autorizaţi (printre care artistul poporului, Gr. Vasiliu-Birlic),
trecut prin numeroase etape de control de către toate organele competente
şi purtīnd viza cenzurii, miliţiei şi Securităţii;
filmul Două loturi constituie - le-am spus colegilor mei - o
irecuzabilă īntărire a tezei că vechea societate nu era atīt de
straşnică pe cīt se crede. N-o spune un adversar al noului regim, un
agent al forţelor reacţionare ori măcar un observator neutru, o
spun - īn fotografii neechivoce şi cuvinte īnregistrate pe bandă
sonoră - autorii filmului făcut după celebra nuvelă a lui
Caragiale.
īn film - film dealtfel credincios nuvelei, īndeajuns de bine ticluit
şi cu haz interpretat - turbatul, şeful de serviciu al
ghinionistului erou, īl īntīlneşte pe acesta - care a lipsit de la birou opt
zile īn şir fără să anunţe - īntr-o
cīrciumă şi beat. Şi ce face turbatul (implicaţia fiind
că ceilalţi şefi de serviciu, neturbaţii, s-ar fi
purtat şi mai domol)? īi spune că dacă nu vine a doua zi la
serviciu sau cel puţin nu trimite cheile (pentru că nici această
elementară cuviinţă nu avusese), va cere... să fie dat
afară din slujbă.
172
Asta o spune turbatul unui funcţionar care lipsise opt zile de la
serviciu, luase cheile sertarelor cu el, nu vestise că e bolnav, nici
că nu poate veni, nici altceva şi care e surprins īntr-o circiumă
şi beat!
Grozăvie: omul este ameninţat cu darea afară din
slujbă. Şi cum ne mai vine a rīde - īi spun preopinentului meu,
muncitorul deţinut politic, subjugat de magia cuvīntului nou -
cīnd ni se pomeneşte, cum faci dumneata - de severitatea şi
neīndurarea vechii societăţi de vreme ce ştim cu toţii
că după vreo cincizeci de ani pentru o īntīrziere de două sau
trei minute bietul ftincţionar (căruia nu-i mai arde să
frecventeze Carul cu bere), pomenindu-se īn situaţia de a nu se fi
putut urca īn autobuzul ticsit (īn īntīrziere şi el cu vreo treizeci de
minute), ar fi fost chemat la cadre, beştelit ca ultimul
trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi
concediat pe loc ori īncunoştiinţat că va fi azvīrlit pe drumuri
la prima nouă abatere.
Dar chivuţele arestăluite īnainte de prīnz şi puse īn
libertate către seară pentru că venise inspecţia şi le
găsise că nu aveau mandat." Chivuţe, dealtfel,
nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de
comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul
blīndeţii.
Muncitorul nu s-a supărat. O fi suferit şi el şi-i om pe
care-1 poţi amăgi uşor. Dar intelectualului D. I. Suchianu, scriitor şi beneficiar al vechii
societăţi, īi voi purta pică atīta timp cīt voi trăi pentru
cronica sa consacrată versiunii cinematografice a piesei Citadela
sjarīmată. Nu numai că īn cronică terfeleşte pe larg
societatea din care şi el a făcut parte - la un loc destul de bun -
dar se şi ridică īndīrjit īmpotriva nuanţării caracterului
unui personaj - Matei - băiat de viaţă, nepăsător,
dedat plăcerilor īn piesă, tīnăr boier cu idei īnaintate şi
suflet larg īn film; susţinīnd că niciodată un membru al
claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile: prin definiţie şi-n
virtutea rasismului social era sortit să rămīnă un fecior de
bani gata, un parazit, un netrebnic.
Ridicolul aici īntrece mīrşăvia, deoarece Suchianu pe sine se
afuriseşte: a colaborat doar la Viaţa Romāneasc ă"',
revista tineretului generos şi stīngist şi propriul portret şi-1
reneagă - un portret la fel de īncărcat de taine ca al lui Dorian
Gray. Cīt despre afirmaţia īnsăşi, e falsă, dovadă
Viaţa R o m ā n e a s c ă" şi redactorii ei.
- Zi de zi sunt mai dispus să cred că īnsuşirea de
căpetenie a fiinţei umane nu este atīt iubirea de sine cīt ura şi
invidia faţă de altul.
Iubirea de sine, īn fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura
şi invidia sunt cauzele relelor. O dată cu progresul ele cresc
şi domină scena.
Jacques Maritain: Istoria lumii face īn acelaşi timp progrese pe linia
răului şi pe aceea a binelui.
173
BUGHI MAMBO RAG
... Şi Alexander Coama de Korosi, transilvănean din
Trei Scaune, din satul Korosi, asta-i Chiuntşu, marele specialist īn
tibetană, a obţinut mai mult decīt SSr Charles Bell
care n-a făcut decīt să pătrundă in Lhassa... cardinalul
turba de mīnie... folosind razele infraroşii care pătrund īn
adīncime... cu grele sacrificii personale si speri uri substanţiale a
obţinut pe la 1840 textele tibetane aşa cum Anquetil du Perron va
obţine to/w/Upanişadelor... A murit īn India, la Darjeling... Le
ciel est si bleu, si calme... li spune Marcellus lui Demetrios...
- Filmul Două loturi īmi aduce aminte de un altul cu o
scenă extraordinară pe care toţi cei ce au fost anchetaţi
de către organele Securităţii o vor aprecia ca pe o
ceşcuţă de ţuică bătrīnă, rece,
din-tr-acelea cum gustam la Clucereasa, īn grădină, vara, la
umbră, scenă cu adevărat evocatoare a paradisului general care
n-a fost, aşa cum credea Cezar Petrescu, localizat numai īn dulce tīrg al
Ieşilor, ci răspīndit īn toată acea Romānie īn care şi
Cezar Petrescu şi presa din Sărindar au tras cu nemiluita, pīnă
ce s-au trezit că le pare totuşi rău şi şi-or fi spus
-īn celulele de la Jilava, Aiud, Gherla, Galaţi, Piteşti ori Botoşani,
pe bordul vasului Transilvania īn drum spre statul Israel cu 70 de
kilograme şi o patalama ori, ca Măria Banuş, zguduiţi de
căinţă īn faţa īndelung neluatei īn seamă turle a
Dragomirnei - că poate s-au pripit.
īn scena aceea de pomină - şi rămīn credincios īn a folosi
numai piese din dosarul părţii celeilalte - un tīnăr pictor
comunist este arestat de Siguranţă şi dus īntr-un cabinet de
anchetă. Acolo, după ce a mīncat două palme (unde
eşti maiorule Jack Simon să te prăpădeşti de rīs?), se
vede aşezat pe un scaun chiar īn faţa biroului anchetatorului şi
i se ia un interogatoriu. Răspunsurile pe care le dă sunt consemnate
de un dactilograf, iar dactilograful scrie la o maşină situată
īn imediata apropiere a īnvinuitului. Scena aceasta - evocată de regizorul
unui film cenzurat, se-nţelege, cu toată grija - spune totul şi
e mai edificatoare decīt sute de volume şi mii de articole pentru că
recunoaşte, că, īn timpul teroarei exercitată de
Siguranţă, īnvinuitul nu purta ochelari negri, era anchetat īn
prezenţa unui terţ, iar răspunsurile sale erau consemnate prin dactilografiere
aşa cum īi ieşeau din gură.
Securitatea, odată cu noul, a revenit la sistemul inchizitorial;
răspunsurile n-au mai fost īnregistrate prin dactilografiere, ci prin
redactare de către anchetatori, īntocmai cum s-a procedat şi īn cazul
Ioanei d'Arc.
174
Răspunsurile ei erau rostite īn franceză, dar apoi reformulate īn
latină şi stilizate de grefierii tribunalului inchizitorial, care
schimbau cu totul sensul vorbelor spuse de Ioana. Procedeul anchetei
inchizitoriale s-a repetat.
- Ai fost īn casa lui Gheorghe
Florian?
- Da.
Şi anchetatorul notează:
,J3a, recunosc că am fost īn casa conspirativă din strada...
numărul... unde am avut legături infracţionale cu legionarul
Gheorghe Florian."' Cīnd i se dă procesul-verbal spre semnare,
anchetatul exclamă:
- Dar bine, eu n-am spus că era
o casă conspirativă şi nici că Gheorghe Florian a fost
legionar şi nici că am avut legături infracţionale cu el.
Protest, fireşte, inutil. Şi pe care anchetatorul, de
aceeaşi bună-credinţă ca şi grefierii
inchiziţiei, īl socoteşte absurd. Anchetatorul redactează, el,
răspunsul īn moderna lui latinească: cu alte cuvinte īl
transcrie īn limba aulică a instituţiei unde slujeşte.
Orice aşezămīnt are limbajul lui oficial şi de realitate nu ia
cunoştinţă decīt pe căile folosite de organele
informaţionale de care dispune. Oare nu au convenit organele anchetatoare
periferice că īn str... nr... se află o casă conspirativă?
Oare nu au hotărīt aceleaşi aparate de Stat că Gheorghe Florian
e un legionar notoriu'? Oare poţi avea cu un astfel de ins şi īntr-o
asemenea casă alte legături decīt infracţionale? (De vreme ce
ştim că aşa-zisa sfīntă Margareta, care pretinzi
că-ţi vorbea, este de fapt o diavoli ţă, nu-i oaie drept si
corect să notăm: dicwoliţa mi-a spus să mă duc la
Chinon?...)
Ca atare, se consemnează adevărul şi nimic altceva, doar
atīt că e adevărul perceput şi īnregistrat de anchetator şi
transcris īn stilul lui, īn mod cuviincios. Deoarece
anchetatorul nu se poate adresa ierarhiei altfel decīt īn acest limbaj
protocolar, aulic, se exprimă numai adevămrile admise de
instituţie, casa unde se vedeau īnvinuiţii se traduce prin casa
conspirativă unde se īntruneau uneltitorii, ceaiul la care
fuseserăm invitaţi se preface īn şedinţa
duşmănoasă organizată prin convocări telefonice (negi
că te-a īnştiinţat telefonic?), vocile ce-mi vorbeau ajung demonii
mă īmboldeau (īnsuşi părintele inchizitor şi teologii
au stabilit că demoni erau de fapt cei pe care-i auzeai).
Stilistică şi ecleraj.
De īndată ce nu mai există o maşină de scris care
să ţăcăne frumuşel şi să reproducă
vorbele anchetatorului, şiretlicul funcţionează. Fără
torturi, fără bătăi...
Realizatorii filmului nu au putut escamota adevărul istoric. Dar
puţini spectatori, probabil, au īnţeles cīt de semnificativă era
maşina
175
aceea de scris, atotgrăitoare; ea reprezenta o lume īntreagă, un
univers mort: galaxia obiectivitătii.
Maşinuţa ţac-ţac-ţac simboliza tot ce se
făcuse pe calea unui progres real vreme de veacuri. Cīnd a fost
scoasă din camerele de cercetare penală şi anchetatorul a fost
din nou abilitat să consemneze cu mina lui răspunsurile
īnvinuiţilor - adică să le stilizeze după concepţia
şi din punctul lui de vedere şi īn graiul instituţional
respectiv -, toată opera lui Beccaria a fost anulată, ceasul istoriei
a fost dat īnapoi cu cinci secole şi situaţia īn care s-a aflat
curata păstoriţă de la Domremy a devenit -ar trebui īnsă ca
oamenilor de pe la 1430 să li se recunoască circumstanţa
atenuantă că dnctilografia īncă nu fusese născocită -
şi aceea a nenumăraţilor anchetaţi de către
Securitatea unei orīnduiri sociale care a făgăduit şi ea - ba
şi mai consecvent - că va asigura fericirea oamenilor.
1965
Nenorocirea este că veacuri de-a rīndul - şi acum mai mult decīt
oricīnd pīnă şi oamenii de bună credinţă (mai ales
ei) văd īn creştinism un fel de vag şi blīnd cretinism, bun
pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.
īn vreme ce e clocot, e scandal, e curată nebunie", mai
īndrăzneţ şi mai exigent decīt orice teorie extremistă de aventură,
e happcning -e cel mai formidabil happening.
Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate,
dar e īn special un mod de a trăi şi o soluţie şi e
reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare,
supra-LSD. Pe līngă doctrina creştină, cerinţele şi
rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac
băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică.
Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cefe imposibilul)
şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea
fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de
heroină).
Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă - dar nu
searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei
neīncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare īnălţime
- şi nici o plasă dedesubt.
Nu īnţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi
petiţionarii fericirii că trec pe līngă ceea ce caută. Eu
unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune
mai tare" a unor cārti ca Arta de a fi fericit sau Cum să
reuşeşti in viaţă a lui Dale Carnegie.
176
Isihie: fericire. Şi nu numai īn anumite locuri, la sfintul munte.
Pretutindeni. O reţetă universală.
1971
Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred,
īn definiţia de mai sus.
O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le
Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric.
Măscăriciul face ce ştie şi ce poate īn faţa
icoanei Maicii cu Pruncul, īşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i
stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de
după un stīlp; priveşte īngrozit bīlciul. Dar Pruncul rīde şi
bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei
nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.
- Jegul trupesc şi privăţile murdare sunt ele
condiţiile unei vieţi mīnăstireşti autentice? Don Bernard
Besret, tānărul fost abate normand modernist, scos din funcţie
de Roma, a pus şi el problema (ah! la crasse44) fără
s-o rezoh e; şi se poate īntreba oricine dacă-s neapărat necesare.
O mortificat io m plus? Dovada atingerii unei stări de
indiferenţă şi depăşire a micimilor lumeşti?
Răspuns: īn casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" (Ioan
14, 2). Mīnruirea, prin urinare, se poate dobīndi pe căi diverse.
Lucrurile se petrec aici ca şi īn artele plastice unde Lionello Venturi
scrie că nu există o singură cale pentru realizarea
absolutului ci foarte multe, egal valabile, judecata făcīndu-se numai
după rezultat: opera faimoasă justifică şi omologhează
metoda īntrebuinţată.
Unul se mīntuie cocoţat īn sicomor, altul la fintīnă, altul pe
drum drept, altul pescuind, altul scriind īn registrul vămilor.
Aşadar: cui īi reuşeşte să-i devie indiferente jegul
trupesc şi privăţile murdare, şi să le
depăşească, este cu atīt mai bine.
Pe cine īnsă nu-1 lasă indiferent, pe cine īl tulbură
şi īl sīcīie jegul trupesc şi privăţile murdare, pe acela
nu trebuie să-1 frăniīnte ghidul că sunt obligatorii;
să nu cīrtească, să se spele!
(Pe urmă, mai e ceva: discuţia porneşte de la presupunerea normală,
dar nu certă, că murdăria se datorează unor temeiuri
teologice: depăşirea pămīntescului şi ataraxia sufletească:
s-ar putea totuşi ca murdăria să nu
177
fie decīt lene şi nesimţire. Spre a fi valabile şi
admisibile, jegul trupesc şi murdăria privaţilor trebuie să
fie neapărat voite şi intenţionale.)
Bune sunt jegul şi murdăria pentni cine le poate īnfrīnge,
bună şi curăţenia (căci adevărat mai e şi
că trupu-i templul duhului) pentru cei cărora jegul şi
murdăria le sunt pricină de sminteală.
In fond, parafrazez cuvintele apostolice: Şi cel ce
mănīncă, pentni Domnul mănīncă... şi cel ce nu
mănīncă, pentru Domnul nu mănīncă."
S-ar putea tot aşa spune:
Cine se spală, pentni Dumnezeu se spală. Şi cine nu se
spală, pentni Dumnezeu nu se spală.
Aceasta cīt priveşte curăţenia corporală, unde fiecare
face după īndemnul conştiinţei; referitor la privaţi
situaţia e mai complicată: a nu le curaţi īnseamnă a
impieta asupra libertăţii altuia care poate le vrea
curăţate. Nu putem impune soluţia noastră şi calea
noastră de nevoinţă altora. Textele evanghelice sunt
clare, iar īn Morala ambiguităţii Simone de Beauvoir a
confirmat pe deplin, cu mijloacele filozofiei moderne, tezele Mīntuitonilui
şi exegeza kierkegaardiană. De vreme ce suntem fiii
libertăţii şi că opusă păcatului este nu virtutea
ci libertatea, cred că jegul trupesc rămīne la libera
voinţă a fiecăruia, dar că privăţile cată a
fi păstrate īn stare de curăţenie.
BUGHI MAMBO RAG
... De felul meu sunt brăilean, dar de născut sunt născut
la Buzău, īn 77. Venise barabafta turcească pe Dunăre
să atace Brăila şi mama, sperioasă, s-a refugiat Ia
Buzău, unde m-am născut... Bisectoarea este linia dreaptă care
desparte unghiul īn două părţi egale... Cuvīnt romānesc
pentru garrigue nu există, e un fenomen specific legiunilor
carstice din jurul bazinului mediteranean şi mai ales din sudul
Franţei... M-am gīndil noaptea toată şi mi-am adus aminte: Simplizissimus
e de Grimmelshausen, Der griine Heinrich e de Gottfried Keller, iar Galgenlieder
īs de Christian Morgenstern... Dar dacă nu freci bine-bine cacaoa cu
untul, n-ai făcut nimic... da, domnule, după chef mergea negustorul īn
trăsură singur, in urma lui in altă trăsură
pălăria şi īntr-o a treia, convoi, venea bastonul... alte
vremuri... tăierea īmprejur noi o socotim ca o lege ceremonială
şi deci a căzut, dar ţinerea Sīmhetei e īn Decalog, e lege
morală, deci a rămas... M-aţi omorit cu legile voastre morale
şi ceremoniale, adventiştilor... īi spune Demetrios lui Mti'vellus...
178
Văratec, 1970
Există o ciudată ispită - de dreapta, conform
Părintelui Cleopa -aş numi-o ispita credinţei considerată
ca panaceu totalitar al grijilor şi īnlocuitor general al virtuţilor
omeneşti, care-i o īmpătrită ipostază a trufiei
combinată cu naivitatea:
a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli,
că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne īmbolnăvim,
că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem
oricīnd tămădui prin rugăciuni.
Convingerea aceasta care aduce īntrucītva cu observaţia
făcută de Gide lui Maritain (fi chemi pe Hristos la telefon), e
tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o
īncearcă se pune īn situaţia reclamantului care īn loc de a se
adresa tribunalului competent de gradul īntīi ar trece de-a dreptul la calea
extraordinară a recursului.
E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt
şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se īmbolnăveşte īntocmai
ca toată lumea se vindecă īntocmai ca toată lumea, nu
altfel - cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte,
dacă īi este dat să se tămăduiască).
Dumnezeu desigur face minuni, dar cīnd binevoieşte - şi
istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici
obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh 1-a somat
pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o
vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei
- īn sensul de la Matei 11, 12 - către credinţă.) La Lourdes
numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală
īntrece īn mod considerabil numărul celor validate de biserică.
Biserica s-a dovedit mai prudentă decīt medicina După cum
şi īn cazul giulgiului de la Turin, a dat prioritate argumentelor istorice
asupra celor ştiinţifice (razele infraroşii).
Sfīntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?)
şi după dobīndirea harului: Datu-mi-s-a mie un ghimpe īn trup, un
īnger al satanei, să mă bată peste obraz".
(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu
să-1 ajute şi să binecuvīnteze tratamentul.)
b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de
viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.
Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. īn
jurul mīnăstirii de cuvioşi călugări nevoitori īntru
desăvīrşire stau două mii.
c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile
obişnuite ale omului de rīnd: īnţelepciunea, judecata
sănătoasă, iscusinţa, strădania...
Credinciosul are nevoie de ele īntocmai ca toţi semenii săi.
179
Credinţa ne ajută, ne īntăreşte, ne īnalţă,
ne bucură, dar nu ţine locul īnsuşirilor şi
calităţilor omeneşti. (Ea, īn general, - şi asta-i regula -
nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar īn raport
cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci
ne creează īndatoriri īn plus.)
Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o
imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate
consecinţele normale - şi nu se poate plīnge sau mira. Nu
beneficiază de extrateritorialitate.
d) Convingerea că putem oricīnd obţine orice fără nici
un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti
cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre
puteri, trebuie să le dobīndim prin mijloacele comune. Acesta e şi
tīlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă īn traistă,
care nu este decīt conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7).
īngerul īi deschide lui Petru porţile temniţei şi īl
descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face
singur. Dar īi porunceşte: īncinge-te... īncalţă-te cu
sandalele... pune haina pe tine, fiindcă stă īn puterea lui s-o facă
şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mīinile
sale.
Poate că şi nenorocitul de Cromwell a īnţeles cum devine
cazul cīnd a spus: īncrede-te īn Dumnezeu şi ţine-ţi praful de
puşcă la adăpost de umezeală (Put your failh in God and
keep your powder diy).
- Cele patru
tipuri recunoscute de pedagogul german Kiinecke apar invariabil şi īn
puşcării: Cezar (īnchide fereastra! Nu folosiţi tineta după
ora nouă!), Vedeta, Văicărilă (sau Vreau la
mămica) şi Păcală (decīt să treacă
neluat īn seamă, mai bine o face pe tontul şi paiaţa).
BUGHI MAMBO RAG
... ajungīnd să susţin că şi gramatica lui Panini n
u poate fi īnţeleasă decīt aplicīndu-i-se metodele cele mai moderne: structuralismul
lingvistic ' şi logica formulă... Titulescu, īn ciuda
purtărilor lui de monarh, era şi tare copilăros: se juca
neīncetat cu trenuri electrice din care a\>ea plină casa...
continuăm să expunem azi sistemul general al plantelor după
Linne, am ajuns la īncrengătura... iar pe dinele lui Samuel Vemon uitasem
a vă spune că-I chema Dingo... Ştiti cumva numele vasului lui
Ahah din Moby Dick?... cu P, īncepe cu un P... Logica aristotelică
nu e de nici un folos, ne trebuie o logică analogică... şi
făcută din lemn de ba/sa. . zice cardinalul, īnjurīnd de mama focului
īn vreme ce mtşvhfliuii o īntinseseră de mult...
ştiinţă care poartă numele de ticrojatograiuclrie... drept
īn capul lui milady de Winter...
180
Bucureşti, septembrie 1964
Părintele Mina mi-a spus şi repetat numele preotului la care
urmează să mă prezint dacă ies din īnchisoare. Numele
acestui preot, īn ziua eliberării, īl uitasem.
Deīndată după sosirea īn Bucureşti, şi-n tot timpul
luptei mele cu ploşniţele (două deparazitări n-au avut
rezultate şi insectele nu s-au dat bătute - annis suspectis
pugiia\>enuit deinde victi se dediderunt45 - decīt īn
faţa verdelui de Paris, substanţă cu numele plin de farmec
şi otravă ca-n Florile răului) mă chinui să-mi
reamintesc.
L-am rugat pe naşul meu să-mi găsească un preot,
oriunde, şi să procedăm fără amīnare. V. este īnsă prins şi el de mii de griji şi
īncurcături, ştiu că mă pot bizui pe el, dar văd
că va trebui să aştept şi sunt nerăbdător. Totul
a mers atīt de bine acolo, de ce n-ar merge şi aici? E nevoie să
mă zbat.
.Mariana V. se bucură mult afiīnd de botezul meu. A
scăpat de arestare şi proces numai ca prin urechile acului. A fost
anchetată şi ea, reţinută trei zile - şi a dovedit
că nu degeaba e fiica unui foarte mare avocat şi unui foarte
deştept om. (Recunoaşte că a citit Pădurea
interzisă şi afirmă că imediat după aceea i-a dat
foc: din declaraţia aceasta nu iese.) īi arăt Marianei cum stau
lucrurile cu mine. Deīndată īmi-propune să mă recomande
preotului de la Schitul Dărvari, duhovnicul ei.
Schitul Dărvari e" o bisericuţă de vis, īn mijlocul
unei grădini de roman semănătorist, şi e un fost metoc
atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe līngă Schit şi făcusem
odată īnvierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate să nu
atragă prin graţia, micimea, liniştea lui tupilată. Fascinosum.
Primesc aşadar fără a mai sta pe gīnduri propunerea
Marianei, şi văd şi īn sugestia aceasta un fel de minune, un
rapel", o chemare a trecutului şi o īmplinire a sa. Decid a mă
duce să-1 văd pe preot a doua zi. Cum īl cheamă? George
Teodorescu, zice Mariana. īmi aduc aminte că acesta era numele pe care
mi-1 dase părintele Mina.
Preotul mă primeşte fără a-mi pune multe īntrebări
şi-mi fixează data de 12 Septembrie. La 14, ziua Crucii, mă va
īmpărtăşi.
Sunt miruit īntr-o Sīmbătă după-amiază, de
faţă fiind, pe līngă preot şi dascăl, naşii (V. a venit cu soţia lui, Rodica), Mariana cu soţul
ei, inginerul I. Pete. şi Paul Sim. Ceremonie
scurtă. La ieşire: mireazma gradinei şi cerul unei zile
regeşti de Septembrie.
Soţii V. trebuie să fugă" neīntīrziat
după treburi şi angarale (sunt īntr-o situaţie cu atīt mai
complicată cu cīt ea a fost silită să divorţeze ca
să-şi poată ţine copiii īn şcoli iar
recăsătoria" īntīmpină subtilele īmpotriviri ale
birocraţiei şi unor judecători conştiincioşi). Mariana
,->i
181
Sorin mă poftesc la un ceai unde - lihnit - sunt
răsfăţat cu bunătăţi de post. Mariana ne-a
făcut, tatei şi mie, următoarele versuri:
. A mes anus
Siv O se ar et Ni col as
Statistique perplexe A vrai dive ii ne s 'eu trouve Pas
tant, dans le monde, qui soient Dedaigneux de gros qui proinent Amoureux de ce
qu ils croient A vrai dire ii ne s 'en trouve A peine que deux ou
trois, Chevaliers de 1 'impossible Melancoliqit.es de la lot Potir tont dire, ne sied-il gttere? De
se mettre en chăsse de joie,
Car le monde du possiblc Redoute ce genre d 'cinai46.
Tata rīde. Nu cinci, zece să fi făcut, şi merita.
- Hazardul.
Ateii fac mare caz de el.
Dar nimic, īn lume, nu-1 confirmă, nici extraordinara multiplicitate
şi specializare a organelor şi nici precisele interconexiuni ale
funcţionării lor. Aceasta ca izvor al puterii de asamblare.
Ca declanşator de evenimente: mă īntreb dacă
acţionează numai din īntīmplare, cum s-ar zice. Hazardul are şi
el facultatea lui selectivă şi, vorba lui Bernanos, nu oricui i se
īntīmplă orice.
Scriitorii o ştiu prea bine, toţi. Auerbach, īn Mimesis: abia
iese cavalerul rătăcitor din castelul lui şi a dat la o
fugă de cal de o prea frumoasă şi nobilă fecioară
ţinută īn lanţuri de un tiran. La fel şi la Jean Genet:
nici n-a apucat bine să plece de-acasă, că i-a şi
ieşit īn cale un marinar blond. Merge Father Brown să se plimbe'?
Misterioasa crimă are loc la primul colţ, ori la al doilea. Als ob
am exercita o atracţie magnetică pentru anumite sorturi de
evenimente, ar avea şi organismul nostru psiho-somatic īn totalitatea lui
puterea lui selectivă globală īntocmai ca şi celulele care-1
compun, am circula pe nevăzute orbite preferenţiale. Nu toţi
mezonii pi o iau la dreapta.
- Dacă lumea n-ar fi decīt
īntīmplare - ba şi īntīmplare īntāmplătoare - dacă homo
sapiens n-ar fi decīt un produs datorat unui hazard cu totul
182
şi cu totul improbabil, de ce există talente īnnăscute? Cum
de ştie natura să confecţioneze piunci anume pregătiţi
pentru anumite īndeletniciri sau instrumente făurite de societatea
omenească? De unde ştiau celulele (şi, tot atīt de bine,
neuronii) farului Mozart că există pian şi clavecin şi cum
de erau programate pentru o treabă despre care nu aveau cum să
deţină informaţii? (Prin Leopold Mozart? Dar atunci cum
rămīne cu numeroşii muzicieni ai căror părinţi nu au
avut nici o legătură cu muzica?) Şi de ce e dotată fiecare
specie nu numai cu altă constituţie fizică, dar şi cu alt caracter,
atīt de specific fiecăreia, atīt de nuanţat altul decīt al
celorlalte'?
Poruncă nouă dau vouă, zice Domnul, să vă
iubiţi unul pe altul. Precum Eu v'am iubit pe voi, aşa voi unul pe
altul să vă iubiţi." (Ioan 13, 34).
Obişnuita formulă iubeşte pe aproapele tău ca
pe tine īnsuţi" este īnlocuită, pentru că Domnul ştie
că nu toţi oamenii se iubesc pe ei īnşişi. Sunt unii,
supăraţi şi bosumflaţi, care nici pe alţii şi
nici pe ei nu se iubesc.
Domnul, prevăzător, nu ia drept punct de referinţă
dragostea de sine - care poate lipsi -, ci dovedita lui dragoste -
dovedită cu sīnge, chin şi moarte faţă de oameni, singura
specie la care egoismul poate fi īnfrīnt de invidie şi rīcă.
BUGHI MAMBO RAG
... //; tabloul lui Szathmaiy, bunicul meu, colonelul Blavemberg, e
lingă domnitorul Carol, sunt amīndoi călări īn seara
bătăliei de la Plevna... Osman Paşa umbla nebun după
Romāni, să nu se predea Ruşilor... MĂ, TU FACI MUHAIA DE
MINE, MĂ, BANDITULE, LAS' CĂ ŞTIU, IA SPUNE CE VORBEAŢI VOI
ACOLO... Pe căţea o chema Molda... Da, Smetana īi zice Vltava... Aia
e de Martinii... Ca Sf. Martin din Tours... De la Poitiers e Pictavinul...
Granchester, Granda Castra adică... Şi Lytton Stiacfiev si John
Maynard Kevnes, amīndoi, erau rivali... Numai drumurile au fost de ei, pe cīnd
Grecii... īl căuta cu disperare pe domnitor, care pe urmă i-a
lăsat spada şi 1-a primit atīt de frumos... La Bucureşti a
privit defilarea de la o fereastră a hotelului Imperial, īn faţa
Palatului... īn Grecia, da, la Coi fu... A ucis-o Luchieni. un anarhist...
Monumentul Reformei, la Geneva, nu-i deloc urīt... Şi pe Sădi
Carnot... Declaraţia de război pe care a īnmīnat-o tatăl meu lui
Burian nu era scrisă de Emil Porumbarii... L-am cunoscut bine pe Beldie, Ideea
Europeană a fost o publicaţie interesantă... Era mare
gastronom: masa nu o lua toată la acelaşi restaurant, ci
fiecare fel acolo unde se gătea mai rafinat, lua bunăoară
aperitivul la Rīşiumtnu
183
si Babeş, peştele la Iordache, friptura la Unchiul īn Buzeşti, desertul la Capsa... MĂ,
CE COMPLOTAŢI VOI ACOLO, MĂ, TUFACIMUHAL4 DE MINE, MĂ
BANDITULE...
Mai tīrziu, cīnd citesc A I ombre de la croix, īmi dau seama
că am trăit copilăria mea toată - Pantelimon, Clucereasa,
strada Armenească - sub această umbră. īncă nu ştiam
că aveam nu să fug de umbra crucii, de chemarea ei şi a
clopotelor, ci să am parte de o altă soluţie: a mă
aşeza la picioarele ei şi a o īmbrăţişa.
Fascinaţia mă luase de mīnă demult şi mă
domesticise. Iar greutatea maldărului de păcate de care mă
despovăram- greutate īndelung rămasă imponderabilă şi
brusc gravitaţionată la īnchisoare (tremendum) - īmi era cel
mai valabil bilet de liber acces.
26 decembrie 1970
īnduioşetoare seară de Crăciun la doctorul Al-G. Bucate
ardeleneşti (după tată) şi basarabene (după
mamă). Gingăşia mamei doctorului, nu bătrīnă, dar
rămasă din alte vremuri - vremuri de tihnă. Evocarea vieţii
patriarhale din Basarabia: masa, de Paşti, stă īntinsă trei zile
īn şir, acoperită de mīncăruri şi cozonaci. Uşile sunt
deschise: intră, bea, se ospătează oricine pofteşte.
Primejdia, spune dr. Al-G., stă īn căutarea perfecţiunii pe
acest pămīnt unde - prin definiţie - ea nu poate exista. īn lumea
păcatului perfecţiunea nu se īncheagă. Se cuvine aşadar
să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea
- generatoare de băi de sīnge, opresiune, intoleranţă,
īnchisori, torturi şi lagăre, ci - dimpotrivă
-imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem
limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o
imperfecţiune cīt mai puţin rea, singura cu putinţă aici.
Şi īn slujba Schimbării la Faţă se repetă mereu
că celor trei apostoli, care erau cu el, Mīntuitorul li s-a arătat īn
slava Sa divină pe cīt se poate.
Căci apostolii erau oameni.
Pe cīt se poate. Nu putem nici privi măcar şi cu atīt mai mult
(ori cu atīt mai puţin: dialectică lingvistică) nu putem realiza
aici perfecţiunea desăvīrşită, iar toate regimurile care
şi-o iau drept scop ajung cu binişorul la tiranie şi oroare,
deoarece urmăresc o nălucă despre care nu pot să nu-şi
dea cu timpul seama că sunt īn măsură s-o făurească
numai impu-nīnd-o prin decret. Cine urmăreşte societatea perfectă
ajunge mereu la fericirea obligatorie sancţionată de
poliţie şi codul penal. Numai guvernele reiati\ iste sunt
paşnice - şi, vorba colonelului Broser, poate că lucrul cel
184
mai cuminte 1-a exprimat, cinic şi revoltător, contele Taafe, ministrul
austro-ungar: toate naţiunile īmpărăţiei trebuiesc
menţinute īntr-o egală stare de nemulţumire.
(Motiv pentru care oamenii politici putrezi din perioada
directoratului francez au putut trece drept adevăraţi īngeri īn
comparaţie cu incoruptibilii perioadei robespierriste.)
- Cine crede că religia
creştină e īndemn la nătīngie, se īnşeală amarnic. Amarnic
se īnşeală şi cine crede că e şcoală a
slăbiciunii şi miorlăielii.
lată ce zice antonii creştin Georges Bemanos, dīnd o lecţie
practică de creştinism, adică de curaj: Singurul pericol care-1
paşte pe un om deznădăjduit, cīnd īnfruntă ura ori
dispreţul, este de a se īnduioşa asupra propriei sale soarte."
Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e
tot un cavalerism: nu cere mai puţin avīnt, mai puţină putere de
īndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai
puţină nepăsare pentru ce se face" ori se zice", mai
puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decīt orice
sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală
de tip buşido şi de grup (Peguy, H. Franck).
Numai că are, īn plus, şi o nobleţe suner-rogatorie, a
bunătăţii şi iubirii. Reflexul de răceală ori
silă al/t.:vaierului sau al stoicului, creştinismul īl
īnfrīnează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti
nu se loveşte aici de piedica melancoliei şi nici dispreţul nu
poate ceva īmpotriva dragostei izvorīte dintr-o euforie inaccesibilă
īncruntatului stoic, īnciudatului campion, grijuliului gimnofisist.
- Codin Mironescu:
Sunt oameni care īncep de la etajul doi. Au albuş, au
gălbenuş, n-au icusar. Există o glumă, o ştii? Cred īn
botez, cred īn Sf. īmpărtăşanie, cred īn icoane... Dar īn Dumnezeu? De...
Oamenii aceştia nu au discernămīnt, adică daail
esenţial al deosebirii adevărului de eroare. Nu se integrează īn
adevărul bisericii. Fii atent, au multe īnsuşiri, n-au baza de la
care totul īncepe.
- Pentru Max Scheler, pe acest
pămīnt, cīnd e normal, īnsoţit de iubire şi liber, actul sexual
reprezintă singura cale de contopire īn cosmos, de comunicare cu
finalităţile.
Cred şi eu ceva, tot surprinzător la īnceput, cum e şi
afirmaţia marelui filosof catolic: singura cale de a īnvinge pămīntul
e curajul fizic.
185
Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi
dovada asumării condiţiei de om.
Chesterlon e de părere că respectarea cuvmtului dat īl
specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciotul
ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar
nu mi se pare mai puţin hotărītoare alta. Există alta, mai
particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai
inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat īntāmplător
pe cruce: curajul īndurării unor suferinţe cumplite a fost
singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu
adevărat, īn īntregime; prin care şi-a putut do\ edi
buna-credinţă.
Nici inteligenţa, nici īnţelepciunea, nici tămăduirile,
nici īnvăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi
fost probe serioase: singur curajul īn faţa durerii şi morţii īi
sta la īndemīnă. Bătaia, sīngele, moartea, astea sunt dovezile care
nu īnşeală, care nu pot fi măsluite. Urīte? Grosolane?
Mitocăneşti? Simpliste? Poate, dar categorice. Şi avīnd ceva din
brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului īmplinit
care-i rupe gura pīnă şi Satanei.
Octombrie 1963
Tot contabilitatea rărnīne pentru mine marea
duşmancă, femeia roşie din Vavilon (aceea pe care martorii lui
Iehova, sărmanii de ei -sunt patru īn celula aceasta, toţi cu
pedepse mai mari de cincisprezece ani - o văd instalată la Vatican),
ipostaza perfectă a diavolului.
Legea, cu blestemul ei, o exprimă contabilitatea.
1967
Claudel, foarte limpede: Am īncheiat un pact cu iadul. Acolo nu mai īncape
libertate, nu mai īncape decīt Legea, o precizie, o dreptate īn acelaşi
timp penală şi matematică."
Sub regimul blestemului şi Legii, pīnă şi Dumnezeu e
limitat. De-abia sub har e divinitatea īntr-adevăr atotputernică.
Numai după ce a pătimit pe Golgota a putut Iisus coborī īn Iad
şi dezlega sufletele drepţilor şi a putut fi īnlocuit talionul
cu iertarea.
- Echilibra, iarăşi şi iarăşi.
Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi
convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită
cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori
186
masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e dar nu
frenezie, nu ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau
dansurile şi orgiile sacre ale păgīnilor; acolo, sau undeva tare pe
aproape, mă tem că duc şi dansurile īn hora ale derviştilor
īn sufism. īn creştinism īnsă extazul nu e niciodată tulbure.
Dionysios şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan
nebunească şi controlată.
Dealtfel, marii sfinţi, īn frunte cu Tereza de Avilla şi Ioan al
Crucii au socotit extazul ca legat de faza īncepătoare a unei vieţi
mistice şi contemplative. Cu timpul, stările convulsive" -
chiar dacă nu au nimic īn comun cu frenezia şi fanaticii (īn
sensul misterelor antice) - īncetează şi sunt īnlocuite cu stări
de fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi
cuviincioasa interiorizare; isihia e surizătoare şi
īnţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge
spre esenţe, īn vremea ce oricare extravaganţă opreşte
atenţia asupra amănuntului exterior. Omul care de dragul lui Hristos
şi-ar vopsi barba īn albastru sau ar purta o pălărie cu
pană mare de păun nu va fi niciodată īn ochii semenilor săi
omul lui Hristos, ci omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun
la pălărie: amănuntul pitoresc (fie el oricīt de nevinovat sau
chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esenţă şi
deci joacă rol de opritoare.
Cu atīt mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură
cu magiile de orice fel (magie este luat īn īnţeles de procedeu
tipizat cu efecte sigure independente de efortul spiritual: adică īn sens
opus alhimiei care, ea, presupunea īn prealabil curăţenia
sufletească şi mintală a operatorului), cu freneziile hedoniste,
desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu beţiile oricīt de
vaticinant şi departe ar merge pe căile nopţii, pe aleile
delectării ori srupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să
mă exprim, aş vrea să spun că īn extazul creştin
fiinţa omenească nu īncetează de a tī raţională,
modestă şi mai ales discretă. Isihastul, neapărat, e
fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea vede.
El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste
poliţistă englezească, fantome care tot apăreau la o
anumită oră īntr-o casă părăsită, purtīnd lumini
şi iacīnd gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat
răspunde că, de bună seamă, crede īn fantome (e un
scoţian), dar adaugă: numai īn fantomele discrete şi
interiorizate, care nu atrag atenţia asupra lor şi nu apar mereu la
aceeaşi oră şi īn acelaşi loc purtīnd lumini şi iscīnd
zarvă īn mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi īnsuşirea unei
fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, īşi
văd de ale lor. Creştinul sincer - Doamne, iartă-mă - este
supus aceloraşi reguli de modestie.
(Rene Guenon: oamenii ajunşi la stadiile īnaintate ale
spiritualizării şi iniţierii nu ne sunt cunoscuţi, ca
şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu
187
desăvīrşire detaşaţi de lume, de problemele ei
şi de noi. Nu se manifestă, īntocmai ca fantomele cinstite.)
- īn Pale Fire, Vladimir Nabokov explică: După cum spune
Sf. Augustin, putem şti ce nu este Dumnezeu, dar nu putem şti ce
este. Nu este deznădejde. Nu este teroare. Nu este ţarină care
gīlgīie īn gītlej; nu este hīrīitul īntunecat al leşinului care ne duce la
neant prin neant."
Aşa se conturează reacţiunea creştinului īn faţa
durerii: neprovocare; asumare; refuz de a o preface īn perversă bucurie;
depăşire.
Mioriţa. Absurdul
vieţii: fărāmiţat, descentrat.
Absurdul atroce al răstignirii. Mielul īl dezintegrează: şi
le iartă lor că nu ştiu ce fac.
Gherla, decembrie 1963
Afară viscoleşte.
Cīt de urītă mi-a fost purtarea faţă de colegul meu de
clasă, Rafael Cristescu. Ce puţin 1-a īnţeles copilul
răzgīiat ce eram, plin de sine, sigur pe cele cīteva romane
franţuzeşti pe care le citeşte, leneş şi tocilar (nu e
contradicţie) şi īngust la minte, īnchis, muncit de mereu aprinsele
răni ale vanităţii.
(Cum de m-a putut zări Hristos Dumnezeu? Am fost, din ce īn ce, atīt
de ascuns īn mediocritate nemulţumită, īn stupidă īngīmfare, īn
rău niciodată privit din exterior, īn glod. Şi apoi, cu timpul,
īn hazna. Cum de m-a văzut, că şi pe ticăloşi ca
să-i deosebească trebuie să se ridice şi ei niţel
dintre bălării? Cum de s-a miluit? Ori vede cumva şi altfel, īn
altă perspectivă - cum şi crucea īn tabloul lui Dali e
văzută de altundeva - şi atunci afundarea ştearsă īn
murdărie i se arată şi ea tot īn relief, tot ca o
excrescenţă?)
A fost de un mare curaj. Profesor secundar sub Carol al Fl-lea, s-a
numărat printre atīt de puţinii care, la plebiscit, au votat deschis
īmpotriva constituţiei regale. Pe front, sub Antonescu, s-a dus ca
voluntar. A căzut īn faţa Odesei, poate ca Peguy: făcīndu-şi
datoria cu exces de zel.
Nu-mi păstrase nici o pică. īmi scria amical de pe front, mi-a
spus că-s om cumsecade. (După cum Irlandezul īmi anunţase
că Hristos mă va chema.)
Bolnavul, cu febră, mai zace īncă pe patul de spital, dar medicul
a şi spus rudelor că e pe calea vindecării, iar rudele au pornit
grăbite să dea vestea cea bună: pacientul zace pe
ticălosul lui culcuş, dar iată t-īi se itnti i/t' departe
paşi grăbiţi pe coridor.
188
Viscolul de afară īmi aduce īn gīnd primele versuri ale poeziei lui
Trakl, pe care am īnvăţat-d la 34, de la Binder Harald:
Wenn der Schnee am, Fenster fălit Lung die
Abendglocke lăiitct Vielen ist der Tisch bedeckt Und das Haus ist wohl
beştelit.4
Apoi strofa finală, versul din urmă.
Pīinea şi vinul. Şi la Ignazio Silone, īn decorul lui de
munţi pleşuvi, săraci, duri. Pīinea şi vinul, traiul
şi surplusul. Pīinea şi vinul, trupul şi sīngele. Materia
şi spiritul. Necesarul şi prisosul. Prea curat trupul şi mult
scump sīngele Domnului.
Nu ne este dat a le vedea, pīinea şi vinul, prefăcute īn came
şi sīnge. Măcar īn simplitatea lor materială le vedem oare?
Măcar strălucirea gospodărească o putem distinge
neīnduhovniciţi?
Există o frivolitate atee,
grăbită ca a cucoanelor dichisite care trec foşnind, uşor
parfumate, către locul de īntīlnire. Frivolitate oarbă,
īncăpăţīnată, despre care Montherlant spune că e tare
ca oţelul."
BUGHI MAMBO RAG
...Nu era nevoie să fii mare strateg īn 1939 ca
să īnţelegi că Franţa avea să fie īnvinsă,
doborītă. Frederic al IIlea, cel care spunea că suveranul trebuie
să fie primul servitor al poporului său, enunţase demult
şi alt adevăr: că războiul nu se cīştigă cu
armatele, ci prin rezistenţa morală a naţiunii... Manuala e un cerc mistic chinez, de la ca
porneşte... A venit Şcoala Politehnică din Viena, toată, cu
profesori şi studenţi să vadă minunea de la Cernavodă,
primul pod lung din lume īn īntregime din oţel şi cu grinzi īn
consolă... La Englezi a fost altfel, n-au avut armată, dar au avut
rezistenţă morală... Eduard al VIJ-lea īi spunea lui Clemenceau:
la dumneavoastră se schimbă mereu guvernul, n-aveii
stabilitate. Clemenceau de colo: dumneavoastră aveţi guvern, dar
n-aveţi armată... Anul 1940 1-a infirmat pe Clemenceau, n-afost o
īnfrīngere, ci o descompunere... īi spune Marcellus lui Demetrios...
- Adventiştii aceştia care
zile īntregi nu mănīncă dacă bănuiesc o urmă de
grăsime īn gamelă, legionarii aceştia care-şi dau
bucăţica de pīine bolnavilor, tinerii aceştia care au trăit
ca fiarele ani de-a rīndul īn munţi, copiii aceştia care au īnjghebat
o Ligă Revoluţionară Romānă şi au meşterit o
bombă (īi lipseau numai declanşatorul, materialul exploziv şi
posibilitatea de a funcţiona), ţăranii aceştia care n-au
vrut să se
189
colectivizeze sau care, beţi fiind, şi-au strigat năduful īn
circiumă şi au īnjurat apăsat după o lungă
tăcere, uniţii care n-au īnţeles să-şi
părăsească denominaţiunea, iată oamenii pe care mi-i
doream (inconştient poate), īnchisoarea, văd, e locul meu de
īmplinire, cum zice Toynbee despre imperiul otoman că a fost statul
universal al ortodoxiei. Eroii aceştia modeşti, unii ridicoli
(dar nu există eroi ridicoli: accessorium sequitur principate®), īi
compar cu ce mi-a fost dat să văd la Paris īntre 1936 şi '1939.
Bunăstare. Abundenţă. Vacanţe plătite, cremele
care īnnegresc pielea, excursiile, automobilele, aperitivele. Aperitivele,
grevele, vacanţele. Pīnă la saţietate. Monotone. Dinainte
ştiute. Şi să nu li se spună adevăruri neplăcute.
Şi să fie lăsaţi īn pace. Asta vor.
Andre Suares: interesant e Ignaţiu de Loyola, adică interesante
sunt problemele sufletului şi spiritului, interesantă e morala, e
problema relaţiilor dintre om şi dumnezeire, tot ceea ce nu este
şi ar putea fi, neaşteptatul, surpriza, amarul, dulceaţa.
N-au nici de doi bani idei nobile īn cap. Trupuri fără suflet.
Totul nu-i decīt īn haine şi-n formele vieţii materiale. Sufletul e
lipsă; spiritul e un fel de papagal incoerent, uzinat īn două
miliarde exemplare; trăncăneşte īn cuşca materiei sub privirea
lui Vaucanson. Şi marele oftat fierbinte al lui Loyola se ridică
din acest haos: «La ce bun să ai totul, dacă n-ai suflet?»
īntocmai, da, lumea hedonistă şi indiferentă, lumea lui je
m 'eu foiis, universul lui ce-mi pasă mie, īndeosebi asta e:
plictisitoare şi sterilă. Dacă-i vorba aşa, orice
călugăr augustin din Libia o recunoaşte unul ca Ludwig
Lewinsohn - e mai viu decīt un īntreg cartier de sportivi din New York. Iar
viciul e şi el dezolant şi neschimbător; şi, vai,
constată Flaubert, nu-i mai rodnic decīt virtutea.
Biciuitoare, antrenante, deschizătoare de perspective şi ferestre
sunt cele ale gīndului, ale jertfei, ale orbecăirii după adevăr.
Je m 'en fous. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Ţara lui
Pemod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pouv ArthmA9.
īi durea īn cot, ceva mai jos, de vecini, de părinţi, de
ţara lor, de ieri şi de mīine, de Dumnezeu, de orice, erau
sătui, plictisiţi, morţi. N-au fost īnvinşi, Dumnezeu
mi-este martor, iar īnvingătorii lor n-au avut nici un merit: aşteptau
- singurul lor sentiment treaz - să fie, īn sfīrşit, liberaţi de
povara libertăţii.
Ironia īşi ia revanşa: la capătul inteligenţei lucide
stă nerozia oarbă şi suprarafinamentul dă īn gropi. Iar eu
mergīnd pe străzi: torul e Dumnezeu, eroismul e torul. De aici
ţīşneşte izvoiiil farmecului şi al interesului pentru viată,
flacăra. Morala, cea batjocorită, e poezia vieţii.
īmbuibarea şi frica:
190
mai retrograd nici că poate fi; mai sufocant; obloanele sunt trase,
istoria şi avīntul īncremenesc.
Merg la operă pentru subiect, delicaţii de ei. Apres moi
le deluge*0, acum cred că s-a spus; dar nu de
Ludovic al XV-lea, au spus-o toţii
- Desigur că budismul,
jainismul, zenul, antropo- şi teosofia etc. sunt mai uşoare decīt e
creştinismul. In creştinism Domnul e mereu prezent, dar nu
impietează nici o clipă asupra absolutei noastre libertăţi.
Stă la uşă şi bate. Nu intră nechemat. Iar īnainte de
a da, īntreabă: crezi tu că pot? Nu īntreabă dacă
solicitantul e vrednic de a primi, ci dacă e liber de a crede.
Şi de răspuns răspunde tot pe măsura libertăţii:
fie ţie după credinţa ta.
Creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a
universului: lege care poate fi denumită a contradicţiei {coinddentia
oppositontm), a paradoxului, a dialecticii, a
bipolarităţii simultane. Cred, ajută necredinţei mele.
Brice Parain: libertatea provine
din incertitudine. Nevoia noastră occidentală de libertate,
caracteristica noastră esenţială, vine de la incertitudine.
Totul, pentru noi, este cum să evadăm din camera īnchisă
şi din infernul dialecticii.
Dacă universul nu-i decīt o pulsaţie ritmică de expansiune
şi contractare (la o perioadă de optzeci de miliarde de ani?), atunci
e un coşmar.
Coşmar serios, nu teoretic, de vreme ce doctrina care şi-a
făcut din dialectică un crez, după ce a constatat legea o proclamă
totuşi trecătoare şi o desfiinţează īn societatea
fără clase. A fost şi nu mai e. Iar cine se-ndoieşte, la
pīmaie.
Dialectica e infernul. Universul ritmat e coşmarul. Numai
că (Hausherr) Dumnezeu nu-i infinitul. Infinitul e un aspect al
universului creat. Dumnezeu, persoană, e altceva: e adevărul.
Temei de nădejde.
1969
- Există o singură artă creştină, care nu-i nici
gotică, nici romantică, nici barocă, arta de a purta crucea
(Franz von Baader).
Problema răului īn lume: prima īntrebare-īncuietoare pe care ţi-o
pun cei ce se miră că poţi crede.
Nu există explicaţie concludentă, răspuns categoric.
Dintre toate, cel mai coerent răspuns mi se pare cel dat de
Dostoievski, īnsuşit de Pavel Evdokimov:
191
Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om
1-a creat liber, adică liber de a crea răul, de a-1 introduce īn
lume. Acesta e riscul pe care şi 1-a luat Dumnezeu prin actul
creaţiunii, riscul divin asupra căruia stăruie (aş zice: pe
drept cuvīnt) Losski īn teologia apofatică. Omul a trecut de la ideea de
rău, de la posibilitatea răului (ştiut de Dumnezeu ca
virtualitate) la īnfăptuirea răului.
(Nu īnseamnă că răul a preexistat la Dumnezeu, altfel decīt
0 ca opus al lui 1 īn orice sistem binar; de vreme ce se poate ceva, se poate
şi cazul contrariului acelui ceva, adică lipsa lui: flip-jlop. Relaţia
dintre rău şi bine nu implică preexistenta răului la
Dumnezeu altfel decīt 0 e implicat de 1, negativul de pozitiv, nefiinţa de
fiinţă.)
Introducerea răului īn lume, ca principiu activ, este un act de
creaţie, analog actului divin. Satana īl ispitea pe Adam
şoptindu-i: veţi fi ca Dumnezeu"'. Grăind astfel Satana nu
a minţit pe de-a-ntregul: făptura, timp de o clipă, a devenit
divină; a creat paralel cu divinitatea: răul. Care a
contaminat lumea.
Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care 1-a dus Iisus de
pe pămīnt īn cer sunt stigmatele.
Manicheiştii, precizează Rene Nelli, nu susţin că
există doi dumnezei egali: unul al binelui şi luminii, altul al
răului şi īntunericului. Asta ar fi, zice, o prea gogonată
prostie. Manicheismul (Nelli īl tratează sub forma sa catară)
susţine altceva: că prin īnsuşi faptul creaţiei, al
trecerii de la neant la fiinţă se declanşează forţe
pīnă atunci latente, virtuale. Forţele răului ar fi un fel de
inevitabile reziduuri ale creaţiei, un produs de sinteză; īn
fond, la part du diable51. (Diavolul, īn orice trecere de la
unitate la binar, fiind zero.)
Dostoievski şi Evdokimov: răul nu e o consecinţă
necesară - cītul infinit al unei īmpărţiri infinite - ci un act liber
al omului.
Ruperea, oricum, s-a produs prin trecerea de la unul la doi, la
bipolaritate, la dialectică. Sistemele antagoniste ale lui Ştefan
Lupaşcu nu sunt şi ele expresia oricărui sistem binar?
. - Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21; Marcu 12; 17; Luca
20, 25).
Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugīndu-i şi
Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar
mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar
şi ei să le aprobe: e text!"
Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului - se
tălmăceşte: Statului - ce este al său, dacă e īn
adevăr stat şi se poartă īn consecinţă. Cīnd statul
(Cezar) se īndeletniceşte cu ale lui, cu īntreţinerea drumurilor,
192
menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea
ţării, administraţie şi īmpărţirea
dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său:
impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci īnsă cīnd Statul nu mai e
Cezar ci Mamona, cīnd regele se preface īn medicine-maii şi puterea
civilă īn ideologie, cīnd cere adeziunea sufletească,
recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei
şi procedează la spălarea creierului**, cīnd fericirea
statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică
regula stabilită de Mīntuitor, deoarece nu mai este īndeplinită una
din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea
părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mīntuitorul nu numai
că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi
lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13)
a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu.
Cīnd pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, īndemīnarea nu este
interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut
politica ei. Dar cīnd politica īncape īn mīinile Celuilalt, se aplică
regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin:
deīndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era īnălţat
steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o
legătură, oricīt de mică -nici asupra punctelor comune. Lui
Mamona numai blestemele din moliftele Sfintului Vasile cel Mare.
(Diavolul: să īncheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm
un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus
doi fac patru. -Nu. De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac
patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil'? - Nu-mi pun
semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că
există Dumnezeu.)
- Cīnd se produce conflict īntre porunca divină (sau dreptul natural)
şi pomnca omenească (legea pozitivă) nu īncape īndoială
pentru un creştin.
Dar creştinul, ca şi Hamlet, e īndreptăţit să nu
voiască a-şi pierde viaţa. Va īncerca deci să
găsească o soluţie pentru a nu călca porunca divină
şi nici a muri. Soluţii, īn general, se găsesc, şi nu toate
sunt neapărat dezonorante.
Cīnd regele Eduard al VH-lea al Angliei a cerut să fie scos din
formula de jurămīnt pasajul potrivnic cetăţenilor catolici, i
s-a răspuns că formula nu poate fi modificată şi toate
stăruinţele regale au fost respectuos respinse. Regele totuşi
era hotărīt să nu-şi jignească o parte din supuşi. A
rostit jurămīntul aşa cum i se prezentase, iar īn dreptul pasajului
cu pricina a fost apucat de o violentă criză de tuse. După aceea
a rostit jurămīntul īn continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat
prin respectiva tuse.
193
Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci
şi la toleranţă, ' īnţelepciune, dreaptă
socotinţă şi inteligenţă, aşa īncīt soluţia
lui Eduard al VII-lea a fost creştină. Dacă īnsă, la nevoie
şi la adicătelea, nu mai există scăpare, orice
iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul naţional,
ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte,
īnfruntăm primejdia.
Altfel trăim, dar trişti - şi cu insomnii, vorba tatei.
- Dramaturgul francez Paul Hervieu
era un om ambiţios, plin de ironie şi de simţ practic.
Totuşi, arată F. Vanderem care 1-a cunoscut bine, cīnd i se
părea că are de īndeplinit o datorie, ironia, simţul practic şi
ambiţia piereau ca prin farmec. Asculta milităreşte, fără
a se mai gīndi la interesul personal. Omul de lume devenea erou. Fraţii
Jerome şi Jean Tharaud: Singurul lucru important, orice ai face, este de a
fi mereu eroic.
- Marele merit al ordinelor monahale
īn catolicism - fiecare cu accentul pe altă preocupare sau formă de
vădire a dragostei - este de a fi recunoscut pluralitatea stilurilor.
Fiecare īşi manifestă credinţa potrivit cu personalitatea sa.
Nu există nici un stil obligator.
Ana e o creştină dintr-o bucată, dar greşit crede
că numai stilul ei - neīntreruptul surīs serafic, gesturile onctuoase
şi mīinile īmpreunate, vorbele exclusiv cucernice are putere de
circulaţie.
La Pateric e clar de tot: nici chiar stilul de viaţă
creştină al unui mare pustnic din Tebair1 nu este
incomparabil şi inimitabil: stilul de viaţă al unui oarecare t
._i cismar din Alexandria, om īnsurat şi tată de copii, poate fi
deasupra celui practicat de īnsuşi Sf. Antonie, marele nevoitor.
Iunie 1968
Nu pot rezista ispitei de a-mi repeta, de a-mi īnşirui, bucurīndu-mi
sufletul şi mintea, colecţia mea de paradoxe despre care sunt convins
că duc toate către Hristos. Un fel de litanie, de via dolorosa
analectică, dar plină de īncīntări.
Luther: Hier stehe Ich. Ich katm nicht anders.
Gott helfe mir. Amen.
Salvador Dali: Singura
diferenţă dintre un nebun şi mine este că eu nu sunt nebun.
(Frază evanghelic de ameţitoare, pauliniană.)
194
Kierkegaard: Contrariul
păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea.
(Cea mai puternică rostire omenească. Vine imediat după
Evanghelii.)
Thomas Moare: I trust I make myself obscure. Adevărata
dovadă a prieteniei şi īncrederii: Hristos vorbind ucenicilor
săi, la sfirşit, ca unor prieteni, devine din ce īn ce
mai obscur. (Pe măsură ce ai de spus lucruri mai īnsemnate, pe
măsură ce te īncredinţezi mai deplin şi te
mărturiseşti mai nereticent trebuie să devii mai greu de
īnţeles şi să te exprimi mai paradoxal.)
Adaog listei una din lozincile revoluţiei franceze din mai, luna
trecută: Fiţi realişti, cereţi imposibilul."
(Probabil că nici nu şi-au dat seama cīt de claudeliană şi
de strict creştină e lozinca.)
Şi, iarăşi, mereu, neīncetat: Marcu 9, 24. Dacă
Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea
ta" poate fi rezumatul Legii - Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27 -,
apoi Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" īmi pare a fi - cum
să spun'? - taina cea mai de taină a īnvăţăturii creştine,
noua īnvăţătură, şi īntr-un anume fel pecetea darului
Duhului sfint.
Jilava, camera 18, martie 1960
Din toate cīte ştiu toţi aici, din cīte aud, din cīte se
citează nimic nu cred că poate sta alături de Nici eu nu te
osīndesc", de Mare e credinţa ta, femeie", de Cred, Doamne,
ajută necredinţei mele". Fiecare e de ajuns pentru a
mărturisi caracterul supraomenesc al Evangheliilor; din fiecare fenomen ce
contribuie la alcătuirea acestor fraze stiigă divinul.
Gherla, februarie 1963
īndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală īntr-o
celulă aglomerată unde se află o singură tinetă:
diareea.
(Şi la Securitate: interdicţia de a merge la veceu īn cursul
interogatoriului, ceasuri multe de-a rīndul; anchetatorii, ei, lucrau cu
schimbul.)
Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa
de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus:
durerea şi batjocura.
Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei
şi altele sub semnul baţjocurei.
195
Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicīnd īnjositoare;
un aer clasic le īnvăluie. Celelalte au parte nu atīt de suferinţe
cīt de beīele, necazuri, complicate neajunsuri. īn categoria īntīi boalele vor
fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce
lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, īn ea
mişună interminabilele īnjosiri cronice: trīnji, furuncule, varice,
colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. īn loc de
medicamente radicale, oblojeli; īn loc de aspre dureri, stăruitoare
sīcīieli. īntr-o parte: duşmănii şi violenţe. īn
cealaltă: perfidii, chemări īn judecată, şantaj. Ura
şi răcnetul durerii; dispreţul şi văicăreala
extenuării:
Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu īn
acelaşi loc. Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează
suferinţa. Sistemul fourierist al fluturării de la o muncă la
alta ar duce şi īn cazul durerilor la o alinare; 2) monotomia
exasperează pīnă şi cele mai bune intenţii, oboseşte
compătimirea, iscă sila.
Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el
izvorăsc ambele mari ape ale īncercării: tragicul, derīderea.
Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării,
adică pe cel mai adecvat cīmpului de luptă pe care avem a face
faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar.
BUGHI MAMBO RAG
... Glycophylusa, Plaţi tera, Hodrigita, Vlahi temise... Dar
explicaţia pe care odă Nandriş picturii exterioare e mai
legată de filosojia greacă, de Platou şi Plotin... Mă
īntīlnesc īn 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem
īntāmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui īn Contemporanul",
īncepea aşa: īn grădina ţării mele a sădit un Rus
un pom... Comandantul suprem era generalul Cerbace\>, dar comandantul armatei
a IX-a era generalul Tarakanov... Şi se termina: pomul
libertăţii-i zice... Madame Tarakanova, la cincizeci de ani,
era o femeie īncă foarte frumoasă şi a\'ea bijuterii splendide,
foarte grande dame... Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se
mīntuie poate şi ei de vreme ce se roagă... īmi dă bună
ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din
libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc... Ii spune Demetrios lui
Marcellus...
1965, toamna
īntr-o marţi seara, la catedrala Sf. Iosif, slujba sfintului Anton.
Cīnd ies, trec īn clădirea cea mare de alături, urc scări
īnalte şi dau de coridoare
196
lungi şi curate, cu mulţime de uşi. Nu pare a fi nimeni īn
clădire, atīt e torul de liniştit. După ce, oarecare timp,
cutreier astfel īntinderile, dau de cineva de-al casei, care mă
īndrumează şi aflu camera unde locuieşte fastul meu profesor de
franceză, Iosif Frollo, catolic fervent, bănuit de a fi jesuite a
robe courte52. De la iezuiţi, aşa cum şi-i
īnchipuie prejudecata populară, luase oare obiceiul de a-şi freca
mīinile, zīmbind?
Prejudecata populară judecă după imagini stereotipe - ca
cele de la Epinal - şi nu ştie că iezuiţii au
constituit mereu aripa liberală şi progresistă a bisericii
catolice; că au predat şi pus īn circulaţie ştiinţele
pozitive, că predilecţia lor a fost īnspre matematici şi
astronomie, că īn discuţia polemică asupra graţiei au luat
partea concepţiei celei mai īngăduitoare pentru om
(străşnicia au susţinut-o janseniştii); că l-au susţinut
pe Galileu īn timpul procesului său - acuzatorii erau dominicanii, nu
ei! - aplicīnd teoria probabilităţii - creatorii căreia sunt -
şi propunīnd īn mod foarte raţional ca sistemul lui Galileu să
fie considerat ca o ipoteză ştiinţifică.
Atunci cīnd Henri Poincare va ajunge să scrie īn Ştiinţa
şi Ipoteza că este mai comod" a zice că
pămīntul se īnvīrteşte īn jurul soarelui decīt că soarele se īnvīrteşte
īn jurul pămīntului, cīnd se va dovedi mişcarea generală a
tuturor corpilor şi sistemelor cereşti unele īn jurul altora, cīnd
fizica relativităţii va hotărī că īntre
mişcări nu se pot stabili relaţii concepute pe
dependenţă decīt īn funcţie de puncte fixe de
referinţă - relative şi ele -, cīnd filosofia
existenţialistă, prin Camus, va recunoaşte că īn fond
problema pusă de Galileu şi Copemic e un fleac pentru că
adevăratele preocupări majore ale omului gīnditor sunt altele: ce e
viaţa? ce-i omul? de ce există durerea? cum ajungem la fericire? s-a
văzut că iezuiţii nu greşiseră mult şi nu se
pripiseră.
īl găsesc pe fostul meu profesor īntr-o īncăpere
lunguiaţă, cu aspect de cameră de pensiune bunicică şi
modestă; e īn pat, bolnav, dar obrajii īi sunt rumeni şi ochii
senini.
īşi aduce cu greu aminte de mine, apoi se bucură izbutind să
mă situeze īn şirul generaţiilor de elevi şi-1 ajut să
refacă o parte a componenţei clasei.
Se bucură şi mai mult cīnd īi mărturisesc (de aceea venisem,
īmi păru o datorie, un fel de proiectare a unei fericiri prezente asupra
unui trecut plin de farmec) că m-am botezat īn īnchisoare (pe unde a
trecut şi el). Dar vezi, īmi spune, acolo a fost uşor, greul e aici.
Roagă-te, acum, să-ţi păstrezi credinţa.
īl īngrijeşte o doamnă īn vīrstă, care-mi aduce
dulceaţă.
Deşi īnţeleg că profesorul e bătrīn şi bolnav,
nu-i desprind nimic ostenit sau blazat pe faţă.
Cīnd dau să plec şi sunt la uşă, mă opreşte
şi-mi repetă:
197
Nu uita, acolo era uşor, greu e aici, acum. Fii cu băgare de
seamă dacă vrei să nu pierzi ce ai primit: Roagă-te mult.
Da. Din ceasul liberării am putut constata din plin cītă dreptate
au teologii catolici facīnd deosebirea dintre graţia suficientă
şi graţia eficace şi declarīnd că aceasta din urmă ne
este necesară clipă de clipă spre a nu cădea; le este
necesară chiar celor īnaintaţi īn virtute, chiar sfinţilor (se
roagă şi ei pentru iertarea păcatelor, nu Inimiliter ci veradter),
dannite nouă! Sfīnful Filip Neri: Ţine-mă Doamne, de urechi,
că altfel te vīnd ca Iuda.
Acolo, Hristos mereu prezent (şi nu mereu cum īl vedea Gyr: Ce trist
era Clirist") şi graţia eficace lucrătoare, tară
pauză.
După şocul botezului şi tensiunea īnchisorii urmează
īnsă ca neofitul ce sunt să nu uite că trebuie să se
considere drept o maşină cu feed back, adică singur
să-şi īntreţină arderea īn temeiul materialului combustibil
iniţial. Bateria e īncărcată pe viaţă. Dar
funcţionarea cere autosupraveghere, auto-reglare, ca să poată
avea loc nu numai' īn poziţie de īncīntare şi entuziasm; ci şi
la rece. īn clipele cīnd nu se mai aude muzica neīntreruptă de care
vorbea Charles Du Bos.
Sus e neīntreruptă. Aici īnsă, trebuie să putem şi
fără acompaniament muzical.
(Să-1 parafrazez pe Valery? IIfaut tenter de c'roire5i.)
- Rezumat al unui
discurs ţinut colegilor de cameră de la Aiud, după masa de
seară, īn apăsătorul interval pīnă la stingere.
Cine vrea să īnţeleagă ceva din esenţele regimului care
ne găzduieşte aici trebuie să facă apel la patru oameni de
seamă - patru, ca The three just men of Cordova ai lui Edgar
Wallace şi Cei trei muşchetari ai lui Alexandre Dumas.
Ei sunt:
Andersen cu povestea lui
despre regele gol. Toată lumea vede, ştie că regele e gol, dar
nimeni n-o poate spune. Nimeni nu poate spune că doi plus doi fac patru.
Cu īncetul lumea se obişnuieşte, se resemnează - şi-i
devine cu totul indiferent dacă e sau nu e gol. Cīt despre copilul care īn
povestirea lui Andersen strigă adevărul, īn comunism el e cel
mai condiţionat, prudent şi grijuliu să nu vorbească ce nu
trebuie.
Jules Verne şi
romanul rachetei lansată spre luna. Racheta nu ajunge pīnă la
ţintă şi se transformă īn satelit al ei.
Fantezia lui Jules Verne exprimă tragedia comunismului: pornind de la
ideea că scopul scuză mijloacele, uită pe drum de scop şi
preface mijloacele teroriste (menite a fi temporare) īn scop şi
instituţie.
Koestler a pus problema
īn īntunecime la amiază iar Victimele datoriei de Eugen
Ionescu prin scena finală (avalez, mastiquez...) redă
198
cu formidabil simţ dramatic tragedia: toţi stau īn jurul mesei
rotunde -agenţi, suspecţi, binefăcători, complici -
şi-şi aruncă unul altuia bucăţile de pīine, se
chinuiesc fără a mai şti de ce, habar nemaiavīnd de scop. Cercul
e perfect, egalitatea e neştirbită, hora se īnvīrteşte
demenţial la nesfirşit.
Joc şi eu; strig: īnghite, mesteca, īnghite, mestecă..., din
ce īn ce mai tare şi mai repede ca īn Boleroul lui Ravel
revăzut de Toscanini. Şi impresionez. Teatrul acesta improvizat, cu
un singur actor īn lipsă de altul şi cu o piesă inedită, īi
distrează pe colegii mei.
Rostovtev, marele
istoric al antichităţii, explică decadenţa imperiului roman
īn secolul al Il-lea prin ajungerea la conducere a păturilor militare,
adică, de fapt, a ţăranilor: oameni foarte neştiutori,
īngroziţi de răspundere. Spre a rezolva grelele probleme ce li se pun
īn faţă, merg la soluţiile cele mai comode pentru ei
(morala producătorului, le va denumi mai tīrziu, propovăduindu-le,
spre nenorocirea omenirii, Georges Sorel) şi mai accesibile minţilor
lor simple. Exemplu: ce să ne batem noi capul cu urmărirea
impozitelor, fiecare unde e acolo să fie ţintuit, la locul lui! Vom
şti de unde să-1 luăm. Astfel īncasarea impozitelor devine mai
uşoară şi tot astfel mijesc zorii noii lumi medievale
īntemeiată pe colonat.
Edgar Wallace: īntr-unui
din romane, şeful bandei, Tod Haydn (Two o'clock Tod) distribuie
rolurile: unul o va face pe lordul, altul o va face pe secretarul, altul pe
bătrīnul valet, alta pe frumoasa fiică a lordului... (E vorba de
captarea unui bogat moştenitor venit din Australia.) Şi ca treaba
să nu se īncurce şi nu cumva impostorii să se trădeze, Tod
īi sileşte să-şi joace rolurile īn continuare",
să-şi vorbească limbajul convenţional chiar cīnd sunt
singuri, fără de viitoarea victimă.
Aşa ajung şi terorizaţii şi reeducaţii să
discute īntre ei ca şi cum mereu ar fi de faţă un agent al
Securităţii. Pe urmă nu mai e nevoie nici de turnător, nici
de autocenzură: fiecare īşi asumă rolul īn continuare"',
instinctiv, automat. Reflexul pavlovian e obţinut.
Efectul e pirandellian. Şi ce importanţă mai are dacă
lordul e lord cu adevărat, de vreme ce totul se petrece ca şi cum
ar fii Pseudomorfoze.
- Deşi īmi dau seama că vin īn contradicţie cu spusele
Apostolului (I Cor. 6, 18-19: Fugiţi de desfrīnare! Orice păcat pe
care-1 va săvīrşi omul este īn afara de trup. Cine se dedă
īnsă desfrīnării păcătuieşte īn īnsuşi trupul
său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului
Sfīnt care este īn voi, pe care-1 aveţi de la Dumnezeu şi că voi
nu sunteţi ai voştri?"), pentru care păcatul trupesc este cel
mai compromiţător şi angajează complet persoana
umana, cred că păcatul supărării şi al enervării
este mult mai grav. Insul care, īntr-un magazin, īn autobuz sau īn tramvai, ori
la birou ori la o coadă se enervează şi se
răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai
că se dă īn urīt spectacol, dar se şi rupe cu totul de
199
Dumnezeu. Cred că īn toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi
Singaporelui, ba īn toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor
şi metropolelor lumii, īn ocnele Guyannei, īn temniţele de la
Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvīrşite nu strigă mai
disonant şi mai jalnic la cer decīt icnirile, certurile din senin şi
insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de
arţăgoşi şi īmbufnaţi. (Crimele, furturile,
depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile
şi complicaţiile lumii, harţa īnsă nu.)
Supărările acestea - pe care nici nu le luăm īn seamă,
deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv nu sunt de
fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări
sufleteşti de neīmpăcată opoziţie cu lumea creată de
Dumnezeu; ale unei īndărătnice şi imense īndepărtări
de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată
cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vīlvătăi
şi pune īn cumpănă toată măreţia facerii şi
toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat īn diabolism, prins īn
nisipul mişcător al mīniei gratuite. Vicleanul, aici, cu
adevărat īşi merită numele, cīştigă sută la
sută şi fără nici un efort.
Dar vorbele! vorbele acelea la nivel de muşcătură de cīine
ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături
chelălăite şi colţi arătaţi de dincolo de gard;
care desigur nu stau īn corelaţie cu involuntara īmbrīncire sau cotul
atins īn treacăt, ci sunt īnsăşi vărsătura Satanei.
Tocmai contrariul supărăciosului īl prezintă Sf. Apostol lacov
(3, 23) drept pildă de urmat: Pentru că toţi greşim īn
multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva un cuvīnt acela
este bărbat desăvīrşit, īn stare să se īnfrīneze īn
īntregime."
De grele păcate avem pnlej a ne īnfiora, pentru mine nici unul nu-mi
pare mai străin de afirmaţia că īmpărăţia
mea nu este din lumea aceasta decīt turbarea verbală a nervosului din
autobuz.
- Soluţia descărcării prin insulte īn autobuz e
meschină şi e şi laşă pentru că-i fără
risc. Dacă un om, cu adevărat, nu crede īn Dumnezeu, e mai bine
să meargă pīnă la capătul convingerii lui, ca Ivan
Karamazov. şi să-şi omoare tatăl, direct sau printr-un
Smerdiakox. Da, e mai bine să comiţi o crimă, şi să te
lepezi formal de Hristos şi să treci la păgīnism (printre
pagini, spune ( hesterton, au fost oameni admirabili, iar Iulian Apostatul ca
persoană se arată ireproşabil): e mai cinstit. Şi-mi vine a
crede - īntemeiat pe Luca 16 - că Dumnezeu se va uita cu mai
puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decīt la
cel care-1 trădează īn obscuritatea sudălmilor şi
ocărilor īmproşcate īntr-o aglomeraţie.
Gravitatea păcatului trupesc provine de fapt din ceea ce nu e
trupesc. Denis de Rougemont: Dacă sexualitatea ar putea rămīne
pură, ;nlu-:i pur animalică, intocmai ca celelalte funcţiuni ale
corpului. Dracul nu s-ni preocupa de ea.
200
1952-1959
Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El sunt de
asemeni infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putinţă fiindcă
ţine de insolubila problemă a relaţiilor dintre /? coipuri.
In această infinitate de căi sunt ca şi pe
hărţile geografice unele mai accentuate sau mai colorate şi
care se īntīmplă să poarte şi nume de persoane. Pe al
oxfordianului irlandez care mi-a vestit botezul, nu l-am reţinut. Dar sunt
alte trei pe care le socotesc legate de minunea īncreştinării mele,
transpunīnd īn termeni mie accesibili lucrarea harului.
I-am cunoscut pe Virgil Cānd. şi Paul. Sim. prin Tr.
Paul - ea īi zicea Pavlic - lucra la biblioteca Institutului de istorie,
īntr-o cămăaiţă mobilată cu un singur birou, un
scaun şi un dulap; fereastra mare, disproportionată īn raport cu
dimensiunile odăii, răspundea īnspre copacii stufoşi dintre
şoseaua Kiselev şi bulevardul Jianu. Alături,
despărţită de cămăruţă printr-un antreiaş,
era sala de lectura a bibliotecii Institutului. Domnea acolo o linişte
deplină şi binefăcătoare, cu totul rară īn vuietul
şi zāna, īn panica şi hăituiala anilor 50, care īn
Bucureşti īnsemnau pentru atīţia alţii dintre locuitori:
evacuări din case, cozi īncepīnd de cu noapte, alergături
fără sfīrşit şi tară noimă la sediile Oficiului
de īnchiriere, inutile strădanii de a găsi un post, drumuri de la un
serviciu Je cadre la altul (orele de audienţă fiind īn general de la
două la trei, iar colo pentru pīndirea şefilor la oficiile de
īnchiriere īntre patru şi cinci dimineaţa), autobiografii pe
zeci de pagini, referinţe, retrăiri ale trimiterii Je la Ana la
Caiafa (ce limpede le este dat oamenilor in suferinţă să
refacă şi să priceapă fiecare pas al calvarului) <\
parcă nu le venea a crede că Ana fi Caiafa eiau
dinainte īnţeleşi, luci.ui īn perfectă cīrdăşie, aveau
unul şi acelaşi număr de telefon >i că toate
sculările in zori. toate actele, cozile, peiiţiile .->i
sesizările eniu de ilorile mărului, de florile străvechiului
pom al binelui >i răului cure acum dase-n pīrg ca niciodată
rodind fructe veninoase tonte. Pentru alţii Bucureştii erau
ascunderea, teama de scrisori, de vecini, de prieteni şi duşmani, de
noapte şi de zi - ca-n blestemul lui Moisi ia Deuteronom: O! de-ar veni
seara! O! de-ar veni dimineaţa!
Acolo, īn mica oază de linişte (şi curăţense, era
şi un loc īngrijit, pe cind străzile şi casele pluteau īn praf
şi paragină), Paul Sim. mi-a īncredinţat, bătut la
maşină pe foi subţiri, textul celor două volume ale SfWiilaniilor
unui pelerin rus īn traducerea părintelui ( hiricuţă. Mi-a
spus: ,,E o carte pe care o laşi după primele pagini sau o
citeşti pīnă la capăt şi te duce departe."
Paul - cu trup de uriaş, zīmbet copilăros, glas domol şi
nimb de bunătate -- era un tīnăr istoric pe care-1 atrăgeau toate
epocii. ?\ tonte
201
culturile. Pe Virgil Cānd. - scund, subţire, cu ochelari, glas īnalt,
priviri sfredelitoare şi gesturi iuţi - aceeaşi vastă
cultură nu-i dase voie să hoinărească mult; īl reţinea
īndeosebi sfertul balcanic şi bizantin al cadranului romānesc. Ca şi
Paul Sim., Dviţu şi alţi cīţiva tineri din jurul lui Mihai
Avramescu, cercetători fideli ai după-amiezelor şi serilor de la
Schitul Maicilor, studiase - clandestin - teologia şi-şi luase diploma
de licenţă paralel cu nenumărate altele.
De la el mi-au venit lecturi consacrate ortodoxiei sudice (Paul era mai
puţin atonit şi elin, la el predominau Paisie Velicicovschi şi
un fel de incertă blīndeţe slavă): icoanele bizantine,
(volumaşul lui Duthuit īl considera primordial), loan Scărarul, Ioan
Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Grigore Pallama, Nicolae Cavasilla;
mă īndemna totodată spre istoria imperiului romāno-bulgar, spre Getica
lui Pārvan, ba şi proverbele lui Zāne. Dar mai presus de orice ţinea
la Vieţile Sfinţilor care figurau īn numeroase ediţii
printre cărţile lui; pe acestea īmi cerea să le adīncesc. īntre Minee
si Snaxar, lucrări despre iconografie şi
iconologie, am dibuit īncet. (Filocalia mi-a dat-o Pavlic, īn dar.)
Virgil avea īn camera lui din strada Popa-Tatu o bibliotecă vastă
şi preţioasă şi-mi īngăduia să iau ce voiam
dintr-īnsa. Totul īmi era permis, dar nu totul īmi era de folos, aşa īncīt
mă călăuzea, cu zīmbetul lui de intelectual erudit şi
rafinat, surprins şi niţel jenat de preferinţele mele vag
mundane şi mondene, căci mă duceam la el nu numai atras de
ortodoxie ci şi ahtiat de lecturi, ca la o bibliotecă de īmprumut.
Virgil dovedea şi o fermitate, ca de duhovnic, luată poate şi de
la numeroşii lui prieteni călugări; peste unii (se furişau
discret) dădeam cīnd sosea timpul schimbării volumelor.
Tanti Viorica era sora mai mare - văduvă şi lovită de
viaţă - a colegei mele de birou, Marta Const. (Marta era
īntruchiparea veseliei, optimismului, un fel de Olguţa, mai
reţinută poate, atrasă de pozne şi de pisici; mai
copilăroasă decīt mine chiar, īşi făcea mustăţi
de hīrtie şi se recomanda: sipică cu stumeţi, sau īn
variante." pisifirică cu frispeţi, fizdrugă cu
zdrubeţi sau bizigă cu buzdăţi. Estimp locuia īntr-o
mansardă fără sobă, īşi īntreţinea mama
bolnavă, īşi ajuta sora şi se zbătea să afle īn care
īnchisoare fusese dus logodnicul ei.) Trecusem şi eu, de cīnd mă
īnglobase marea epurare a baroului, īn 1948, prin numeroase locuri de
muncă unde nu prindeam cheag; curīnd serviciile de cadre īmi treceau la
dosar menţiunea duşmănos" ori nu prezintă
īncredere" ori mai rău decīt un legionar" (asta a fost formula
preferată de şefii de cadre evrei şi avea să fie de mare
folos anchetatorilor de la Securitate, şi mai ales maiorului .Jack Simon),
ceea ce mă silea să reīncep a căuta o slujbă. (Am dat
şi de o femeie cumsecade, odată, şefă de cadre: te angajez,
mi-a spus, orice ai fi, că te văd oropsit şi am nevoie de un om
cu ceva carte, dar
202
īţi pun o condiţie, s-o ştii: să nu-mi vii la serviciu
īn stare de ebrietate, īn 1952 mi se īnfundă rău şi
menţiunea cu totul necorespunzător mă pune
īn situaţia de a nu mai fi angajat nicăieri.)
S-a miluit de mine un membru de partid, şef de contencios al unui
minister şi m-am văzut registrator la arhivă. Marta era
juris-consultă, prin Marta l-am cunoscut pe Ştefan Popescu şi la
Ştefan acasă, īn grădină, am īntīlnit-o pe Viorica.
Logodnicul Martei, R-an (un Armean) şi Fănică Popescu fuseseră
comunişti din tinereţe, scoseseră reviste, lipiseră manifeste.
(Jos pălăria!) Ţineau de grupul lui Pătrăşcanu
şi primiseră cuvenita răsplată pentru entuziasmul lor. R-an
era īnchis, iar Fănică trecea pe la domiciliu īntre două
detenţii: lovit de o tuberculoză osoasă, abia dacă putea
să umble. Căsuţa lui vagon din strada Parfumului, plină de
cărţi, ziare, tablouri, reproduceri, cărţi poştale
ilustrate, fotografii, statuete şi discuri, cu mobile de stil disparate
şi toate acele nimicuri de bună calitate care-şi revelează
stăpīnul drept altceva decīt un om oarecare, te fermeca. īn
grădină erau o boltă de viţă, straturi de ceapă
şi roşii, flori cu grijă īntreţinute, o droaie de pisici
(multe, născute prin beciuri, īn stare de sălbăticie) şi o
căţea neagră, grasă, flocoasă, cu numele de
Smaranda... Un mic rai.
Ştefan, fiu de frizer din strada Carol, copil teribil care-şi
amārīse părintele cu politica şi revoluţia, mīncător de
cărţi, scriitor el īnsuşi, beţiv, beţiv pasionat nu de
băutură ci de tipărituri, idealuri şi idei, īncepuse a
bănui īn puşcărie (cea dintīi) existenţa unui Dumnezeu. Era
totuşi rezervat īn privinţa aceasta şi se mărginea la unele
aluzii. Viorica īnsă īşi manifesta făţiş evlavia. Mi-a
ghicit acele gīnduri pe care nici eu nu le desluşeam? Oricum, mi-a fost de
mare ajutor. Altfel decīt Paul Sim. şi Virgil Cānd. Nu prin lecturi.
Ei īi datorez că īn toţi acei ani mohorīţi şi
agitaţi - īn care clipele şi orele treceau infernal de īncet iar
golul săptămīnilor şi lunilor mai repede ca vīnrul - nu mi-am
pierdut vremea toată pe Ia cozi, la spaţiul locativ (fusesem alungat
de două ori din casă), la raion, la cadre, la ghişete... M-a dus
pe la biserici, pe la mai toate. Le ştia ca nimeni alta, aşa cum
unele cucoane ştiu cofetăriile şi băcăniile ori
boiangeriile; cunoştea īn parte pe toţi preoţii, felul lor de a
sluji, meritele şi cusururile lor, dacă era mai bine să
mergi la vecernie, la maslu ori la liturghie īn cutare loc, dacă predica
era mai duioasă, mai savantă ori mai lungă aici ori acolo.
Am mers cu dīnsa la vecernia de sīmbătă la mīnăstirea
Plumbuita, cu tramvaiul 1, şi l-am cunoscut pe stareţul Sofian; am
urcat treptele strimte ale bisericuţii Bucur, printre flori, să-1
auzim pe părintele Alexe, şi dealul Patriarhiei īn ziua de 27
Octombrie, dimineaţa devreme, la scoaterea moaştelor Sfīntului Dumitru
Basarabov; am făcut īnvierea la Mihai Vodă īn curtea
Arhivelor Statului (te-ai fi crezut la Sienna), la
203
Sfinţii Voievozi īn Griviţei, la Catedrala Neamului, atīt de
īncăpătoarea clădire din spatele Arcului de Triumf - şi
căreia unii īi spun greşit mīnăstirea Caşin, după
numele staţiei, deşi poartă hramul Sfinţii Arhangheli (sau
Voievozi că e tot una); am ascultat liturghii măreţe la
Sf. Spiridon ori la Domniţa Bălaşa, īn basilici mari ca īn
piaţa Vergului ori la podul Sf. Elefterie; am intrat, plecindu-ne capetele,
īn miniatura de biserică de pe chei, zisă Sf. Spiridon vechi, cea
cu inscripţie īn limba siriacă; am văzut-o pe Viorica
īnchinīndu-se la icoana Sfintei Van'ara īn biserica Enei, la cea
făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, din biserica Icoanei sau la
cea din Olteni; ba am ajuns şi īn cartiere depărtate, īn Fundenii
copilăriei mele, pe strada Mărţişor lingă Arghezi, īn
Ferentari, la Ghica-Tei; şi am revenit īn centru, la biserica
grecească din piaţa Pache, la pitită biserică a Doamnei
printre magazinele de pe calea Victoriei (īmi vine a scrie: printre
dughenele de pe Podul Mogoşoaiei), la capela Bibeştilor din strada
Sapientei cu aspect de locaş de cult metodist biserica Ortodoxă
şi Istoria Romānilor mă furau deopotrivă, laolaltă. Pretitundeni
o urmam pe Viorica, bucuros; odată am auzit-o pe Olga Gieceanu
comentīnd Scriptura īntr-o după-amiază de Duminică, la Bucur:
desigur că noi nu suntem criminali, tīlhari, furi... desigur... dar ca
să ne putem numi ai Lui e de ajuns? E de ajuns
să nu să\ īrşim păcate mari? La asta ne mărginim?
Şi totuşi cutezăm a ne īmpărtăşi! Iar eu, nici
măcar botezat, simplu spectator, īnghiţeam, ascultīnd-o, o
licoare cu slabe urme de otravă. Mergeam pretutindeni; īmi făceam
desigur şi eu cruce; priveam; ascultam, mă rugam: zvīcnit,
nesigur, nedecis, īncurcat. Dar nu ostenit, nu sătul.
Jilava, camera 24, 16 aprilie 1960
Mīine e prima zi de Paşti. Pastile au fost calculate după mīna
lui Damaschin. īn celulă, spre seară, peste
toţi s-a lăsat amorţeala, nu se aude nici o
şoaptă. (Ce mă, aţi murit? ne strigă prin vizetă
caraliul Biserică"'.) Pe bănci, īnghesuiţi,
deţinuţii - ca şi ostaşii din schiţa lui Brăescu,
prinşi de īnviere īn căutarea străzii Stavropoleos - sunt
duşi cu gīndurile departe - īn timp şi spaţiu - de locul unde se
atlă. Līngă mine, V naşul meu recent, vorbăreţ de
felul său, tace de mult.
Deodată īmi şopteşte: dacă se va stinge lumina
īn seara asta, dar nu pentru cīteva clipe, ci dacă se va īntrerupe
curentul oarecare vreme - să ştii că īnseamnă că vom
ieşi īnainte de termen. O voi stinge cu puterea fiinţei mele
astrale.
Nu-i răspund.
204
Clipele pică indiferente, liniştea se adīnceşte,
coboară o moţăiala ce izolează pe fiecare īn ghemul
visărilor, regretelor ori neroziilor sale proprii. După un interval
destul de lung, brusc lumina se stinge. īn puşcărie, evenimentul este
extrem de rar. V., cu braţele īncrucişate, cu trupul
īncordat, nu tresare, nu scoate o vorbă. Dar simt că e ca
īn transă, īntunericul durează mult de tot, pe coridoare se aud
cişmele gardienilor īn pas de alergare, şi īnjurături.
Bănuim pe sub uşă dīrele de lumină ale felinarelor.
Cīnd se aprinde iarăşi becul, aproape de stingere, mă uit la
V.
să văd faţa lui rotofeie,
strălucitoare, inundată de calmă biruinţă.
Nu comentăm.
1931
Anetta, īnainte de prīnz. īn cameră, o inundaţie de lumină.
Vorbeşte repede:
Să vezi, am ascultat ieri o placă la Gennaine:
S-a dus valsul d-altă dată Shimmv, foxtrot
şi java...
Aşa trebuie să fi fost după 1920, nu? Femeia
fatală distrugea fericirea casei, burghezul era nenorocit şi nu se
īnsura cu femeia iubită, ea pleca mai departe, indiferentă şi
rea, el mergea de rīpă, afară ploua, treceau trenurile īn noapte,
farurile se reflectau īn picături, oamenii se sinucideau, hoţii īn frac
săreau pe fereastră, fetele fugeau de-acasă, se jucau toţi
de-a lumea nouă... Vrei să mergem la şase la cinema? se dă
un film cu William Powell şi Myma Loy.
Gherla, Pastele 1961
īncă de mult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu
şi mie că are, perfect cusute īntr-un colţ de batistă,
cīteva tarime de īmpărtăşanie, date lui cu vreo trei ani īn
urmă de părintele Ion lovan, duhovnicul Vladimireştilor.
Am hotărīt, cīteşi trei, īn lipsa unui preot īn celulă,
să ne gri j im singuri. Vom ajuna sīmbăta şi Duminica
dimineaţă şi vom păstra cile ceva din mīncarea de
sīmbătă, dacă se va putea. Sile, care a \enit de curīnd īn celulă de la bucătărie, unde
a stat vreo cītexa luni. are la dmsul
205
o punguliţă de plastic şi īntr-īnsa cīţiva
biscuiţi uscaţi şi opt bucăţele de zahăr.
Marinică ştie la perfecţie toate rugăciunile
īmpărtăşaniei.
Izbutim să punem de o parte felioarele de pīine care, īn
săptămīna aceea, ni se dau sīmbătă. Ajunăm, ne
rugăm.
Duminică la prīnz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui
Sile. Ne aşezăm turceşte. Marinică recită pe īndelete
īntregul şirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred Doamne
şi mărturisesc... şi Luaţi mīncaţi... De pe podul
palmei cu grijă spălată īnghiţim fiecare cīte o
firimitură de grijanie; firimiturile sunt de necrezut de mici, aproape
invizibile. Apoi mīncăm cu mare poftă cartofii care īn ziua aceea se
nimeresc a fi fost, ca niciodată, curăţaţi şi oarecum
fierţi. Ronţăim biscuiţii şi zahărul.
Marinică rosteşte rugăciunile de mulţumire.
După deşteptare, īncercarea de a cīnta īn surdină Hristos
a īnviat fusese brutal reprimată de gardieni. Acum īnsă, la
prīnz, ne dau pace şi din cīte un colţ, de sus de unde suntem
cocoţaţi auzim - ca din văi, de colo, de dincolo cīte o
īngīnare de cīntec şi o reluăm şi noi, şuşotind.
- Creştinismul respingīnd frica
şi prostia, păcate groaznice, nu poate decīt aproba aforisme ca
acestea:
Activitatea duce la mai multe īmpliniri decīt prudenţa"'
(Vauvenargues);
Mai bine e să te īnşeli decīt să nu faci nimic."'
(Goebbels); Cine nu riscă, pierde totul." (Fouche)
Iar īntrebării: Ce să facem'?" şi răspunsului
(implicat īn citatele de mai sus): Trebuie să facem ceva", le
stă īn faţă fraza lui Yves Guyot: Primul lucru pe care trebuie
să-1 facem e să nu facem prostii."
- Există īn Evanghelii şi
īn literatura patristică concizii vrednice de clasici.
Bunăoară la loan 13, 30 cīnd Iuda iese de la Cina cea de
taină, fulgurantul: Şi era noapte." Nici poeţii cei mari
n-au găsit cale mai evocatoare şi mai scurtă; şi
rapiditatea - crede Pastemak - e modul poeziei.
īn Pateric: curtezana care ori de cīte ori venea un anume mare pustnic īn
oraş după treburi īi dădea milostenii şi-i plăcea
să-1 asculte. Odată, după ce bătrīnul īi vorbise, 1-a
īntrebat: Părinte, este ispăşire?" Zise bătrīnul:
Este".
Atīt. (L-a urmat pe loc şi a dus-o la o mīnăstire de femei; īn
pustie.)
- Ion Omescu se gīndeşte la o
piesă de teatru, vrea s-o scrie după ce se liberează, reia teza
lui Paul Raynal despre Iuda: fără el nu se putea, şi-a jucat
rolul; de ce să fie osīndit?
206
Cred īnsă că deşi se ştia ce va face, rămīne
vinovat. Dumnezeu, atotştiutor, are preştiinţa reacţiilor
şi purtărilor noastre, dar nu ne sileşte să
reacţionăm şi să ne purtăm īntr-un anume fel. Avem, neīncetat,
opţiuni.
Dacă faci un bine unui om rău şi nu te aştepţi
să-ţi fie recunoscător, prevăzuta lui urītă
reacţie nu te va mira, dar tot odioasă rămīne.
Trădarea lui Iuda era de aşteptat şi a fost folosită;
tot trădare e.
S-ar zice că această aşteptare (o să vezi că...)
īl face şi mai odios: nu şi-a putut ieşi din piele. A rămas
īn automatism. Iar porunca dintīi e: cine vrea să fie al Meu să
iasă din sine...
- Bhagcn'ad Cita īnfăţişează
năzuinţele omului superior: a fi eliberat de ură,
dorinţă, frică, dragoste şi milă.
Cuvintele acestea definesc limpede poziţia axiologică a hinduismului
şi totodată limitele sale īn teoria valorilor.
Liberat de milă şi dragoste!
Ce uriaşă deosebire, şi nu e greu a spune īn defavoarea cui
- īi afirm dr-ului Al-G.
Dr-ul Al-G. susţine că liberarea de milă şi dragoste,
īn Bhagavad Gita, nu poate fi interpretată ca o scădere īn
raport cu doctrina creştină, ci ca o depăşire absolută
a bipolarităţii.
Mă rog, o fi, dar īl īnfrunt cu propria lui teorie despre
originalitatea creştinismului.
O dată cu descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă despre
secta esenienilor, universitatea din Ierusalim, rabinatul internaţional
şi cărturarii evrei de pretutindeni au făcut foarte mare caz de
asemănările dintre esenieni şi creştini. Tīlcul amploarei
ce s-a dat textelor eseniene este uşor de dibuit, se urmărea a se dovedi
că şcoala lui Iisus Hristos nu este decīt o ramură oarecare a
iudaismului. Doctrină interesantă, creştinismul, onorabilă,
dar - vedeţi - e numai şi numai o comunitate rabinică printre
altele, o variantă. Iar de vreme ce-i aşa - şi textele
descoperite dovedesc profunda asemănare (īn fond identitate) a
creştinismului cu mediul īnconjurător şi cu anterioritatea -, la
ce bun atīta agitaţie īn jurul unei religii pretinse nouă, al
cărei cap nu-i nici o nevoie să-1 considerăm divin pentru a o
explica'? Ia citiţi sulurile: e aproape acelaşi lucru. Işu e
regele dreptăţii", adică şeful unei sinagogi puriste
şi niţel dizidente.
Aşa să fie? Nu.
Nu, doctrina esenienilor seamănă cu a lui Hristos, seamănă,
dar nu răsare. Sunt şi trăsături comune şi
diferenţe majore. Sunt asemănări care merg pīnă la un punct
şi acolo īncetează. Şi tarul īn embriogeneză repetă
207
filogeneza, dar nu se opreşte la stadiul de peşte. Şi
pruncul omenesc face gesturi ca ale puiului de maimuţă, dar pe la
zece luni tīnărul primat e stereotip, īn vreme ce vlăstarul
uman o apucă pe căile nesigure ale adaptării imperfecte,
căile lui Edgar Daque. Apa, dacă e pusă la fiert, īncepe a emite
aburi pe la 60°, zice dr-ul Al-G., dar de fiert nu fierbe decīt la 100° şi
apa fiartă e cu totul altceva decīt apa caldă sau apa care e
aproape fiartă ori pe punctul de a fierbe. Fierberea e un fenomen nou, de
neīnlocuit, de neasemuit, e surpriză, motiv de mirare.
Creştinismul faţă de esenism e ca apa care fierbe
faţă de apa din care ies aburi.
Tot aşa, după ce-i reamintesc propria-i metaforă, īi pot
răspunde lui Al-G.: or fi, ba şi sunt, īn textele vedice şi
budiste şi īn ale celorlalte religii, pasaje despre milă şi
dragoste şi precepte similare cu cele evanghelice. Dar sunt īntāmplătoare,
izolate, nu sunt coordonatele care susţin construcţia şi nu
ele rezumă doctrina. Dragostea nu este nici īn hinduism nici īn Legea
veche axa, temeiul, esenţa, principiul, criteriul, totul -
aşa cum e īn Evanghelie. Nu e apa care fierbe.
Şi īn sistemele aritmetice cu baza 12 apare cifra 10; are īnsă
altă valoare ca īn sistemul zecimal.
Savanţii apologeţi ai textelor eseniene īmi par īn postura de evoluţionist!
īncremeniţi īn ajunul unei mutaţii.
īn creştinism dragostea nu e un oarecare precept, unul, e singurul lucru
ce va rămīne cind se vor fi dus toate, după cum spune Pavel.
Intr-atīta şi-a respectat
Dumnezeu creaţia īneīt pentru a intra şi a interveni īntr-īnsa i s-a
supus (motiv care mai tīrziu 1-a inspirat pe Francis Bacon să scrie: naturae
n&n imperatiir nisi parendo54). S-a smerit şi s-a
furişat printre noi luīnd ca şi noi calea naşterii din femeie
şi trup cu adevărat omenesc (trupul Domnului n-a fost, cum le-a
plăcut unor eretici să creadă, o nălucă). Creaţia
nu este, după tot ce vedem cu ochii şi tot ce ni se spune īn Sfīnta
Scriptură, un joc ori un fleac pentru Creator: de vreme ce şi-a dat
pe unicul său Fiu pentru ea şi a luat asupră-şi riscul imens
de a pierde partida īnseamnă că e ceva teribil de serios
şi pentru El şi pentru noi. Mai īnseamnă ca nu trebuie cumva
să ne īnchipuim că Dumnezeu este dispus să-şi calce legile
sau să le suspende efectul cu una cu două. El e gata să ne
ajute a ne croi drum prin ele, din milă şi caritate - şi mai
mult īntărindu-ne decīt īnlăturīnd orīnduirea naturală din
dniinOl nostru -, dar nu a-şi lua creaţia ā la lege're. Să
luăm aminte
- Nimic nu-i mai anticreştin
decīt morala producătorului. ncJericita născocire a lui Georges
Sorel.
208
' .
E contrară marilor principii ale creştinismului: spiritul de
jertfa şi ideea că acela care da nu are neapărat dreptul la
răsplată.
Morala producătorului esenţial contabilă - nu ştie
nici de mărinimie, nici de serviciu. Ţine de
mentalitatea talionului, īntru nimic mai puţin īngustă şi
simplistă.
Lumea n-a fost creată īn temeiul moralei producătorului; cu totul
invers: īn temeiul dăruirii şi spre binele exclusiv al
consumatorului. Pīnă la urmă, Făcătonil se lasă de-a pururi
consumat īn Euharistie.
Jilava
Nu te Iasă grijile să dormi sau te deşteaptă din somn.
Dar se īntīmplă ca şi de pe urma fericirii să te
pomeneşti treaz īn toiul nopţii. Aşa mi s-a īntīmplat mult
timp după ce am fost primit botezul. Doar din bucurie - oul of sheer
joy, aus Ututer Fivi ide deschideam brusc ochii, cuprins de
o stare euforică, izvoditoare nu de adormire - ca la stupefiante - ci de veghe,
de viaţă supraintensă; de somn īmi ardea mie? de
odihnă? de uitare? de oblivon ori evadare? Nu, de
prea plin īmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici,
să alerg, să strig de bucurie, să-i zgīlţīi şi pe
ceilalţi, să le spun cīt sunt de fericit, să-i rog sa-şi
dea seama ce comoară posedă cu toţii, ce sobiţă
minunată", ce tranchilizant tară prescripţie
medicală. Noroc de mine că străşnicia regulamentului
mă īmpiedică să mă dau īn spectacol. Ceva din felul meu diurn
de a fi trădează probabil, măcar īn parte, veselia mea
lăuntrică; deoarece unora le sunt surprinzător de drag īn timp
ce altora le impun o solidă antipatie.
- Tu. ateu? Aida de, eşti mult prea vesel*. (Dostoievski īn Adolescenţii/)
Ianuarie 1961
Mutaţi de la Jilava la Gherla. īn maşina-dubă
stăm strinşi ca sardelele supra-presate de cine ştie ce nou
procedeu electronic de mare eficienţă, ca laserul, stereotbnia.
hi-fi-ul; de necrezut. Să nu dea Dumnezeu omului cīte poate īndura: in loc
de vaiete se aud amintiri politice ori picante, versuri, controverse
ştiinţifice... Stau lipit de Al. Bile, scriitor, poet, gazetar
şi umorist - şi foarte mare grad masonic. Am ghinion, căci e un
209
om gras, dar am noroc pentru că e vesel şi gura nu-i tace. L-a
cunoscut pe Ionel Fernic, pe Cincinat Pavelescu, 1-a cunoscut pe Maurice Magie.
I-a citit īn palmă doamna de Thebes. L-a cunoscut pe Alexandre Millerand.
Duba - suprasolicitată - īnaintează tīrīş-grăpiş.
Sosim la gară īnspre amurg, undeva īn cīmp, departe de peroanele ale
căror lumini abia se zăresc printre rafale de zăpadă, ne
īnconjoară o perdea groasă de alb cenuşiu, care
īnţeapă; viscoleşte ca-n Bărăgan, suflă
crivăţul ca-n nopţi de pomină. Azvīrlim geamantanele
şi bocelele la pămīnt īnainte de a sări din
maşina-dubă. Apoi le ridicăm şi alergăm cu ele,
luptīnd cu vīntul, pīnă la vagoanele-dubă. Aici alt necaz:
scările sunt atīt de īnalt aşezate īncīt cei mai mulţi nu se pot
urca. Se caţără cīţiva mai tineri care ajută
celorlalţi să se cocoaţe şi ei, cu chiu cu vai,
caraghioşi.
Lui Bile, n-am vrut să-i spun cīt de străin mă simt, m-am
simţit de francmasoni. Manole surīdea citind extravaganţele şi
confuziile Buletinului anti iudeo-masonic al doctorului Trifu (īn guvernul
iudeo-masonic prevestit, figura la interne ziaristului Scaitator de la
Adevărul" cu numele său de Blumenfeld şi cu prenumele
Canalie - Canalie Blumenfeld , iar la finanţe Marmorosch-Blank, ca
şi cum numele celor doi asociaţi ai vestitei bănci ar fi fost
ale unui singur ins), dar tendinţa o aproba. Mania misterului, la
masoni, īl scotea īndeosebi din sărite, şi nu-i putea suferi. Era
şi el gata să le atribuie, de nu toate, multe din năpastele care
au lovit biata omenire. Bile. e treizeci şi trei şi e īn consiliul
internaţional, dar precizează că e de rit scoţian- antic
şi acceptat -, că nu face parte din marele-orient, revoluţionar
şi ateu. Ei, cei din ritul scoţian, cred īn Dumnezeu şi īn
lojile lor sunt īnscrise familiile regale şi princiare ale apusului
şi toată negustorimea americană. Manole, desigur, ar fi osīndit
amabilitatea mea faţă de bietul mason, lepădat - vorba lui
Koestler - de propriii lui copii (ca şi socrul lui Dinu P.). Nu cumva e şi
doctorul Trifu pe aici?
Viforniţa - nu numai tineretul - ne ajută şi ea, celor
rămaşi īn urmă, printr-o bruscă schimbare a direcţiei
vīntului, să ne putem sui. īmi vījīie īn minte şi-n urechi cuvintele
din Kindertotenlieder ale lui Mahler: In diesem Wetter... In diesem
Wettev...
Şi-apoi, fără pauză, tonalitatea virīnd nu mai
puţin iute ca vīntul, versurile lui Cincinat, prietenul lui Bile:
Frumoasa mea cu ochii verzi Ca două mistice smaralde
Te duci spre alte ţări mai calde Melancolia să ţi-o pierzi.
210
BUGHI MAMBO RAG
.. .Tacuerimus, tacueritis, tacuerint... Fordul cu mustăţi era
o maşină nervoasă... Nu, dle, jiu sarailie, ci serai-gli, care īnseamnă
prăjitură īmpărătească, de palat... Principiul
strategic esenţial al alinatelor romāne a fost din totdeauna atragerea
duşmanului īntr-un defileu ori un coridor īn care acesta să
nu-şi poată desfăşura forţele, aşa a fost
la Posada, la Rovine, la Căhtgăreni, la Podul īnalt...
Năpădită de funie, milady de Winter scrīşneşte
din dinţi...
- Cīnd Kierkegaard scrie că
Dumnezeu nu vrea să se arate sub chip extravagant, orbitor şi
obligator de uriaş papagal roşu, el parafrazează doar cuvintele
de la Luca 17, 20-21: īmpărăţia lui Dumnezeu nu va veni īn chip
văzut şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci,
iată, īmpărăţia lui Dumnezeu este īnlăuntrul
vostru."
E de mirare că un popor atīt de ascuţit la minte ca acela iudeu
s-a putut opri asupra unui Mesia glorificat, cuborīnd din cer cu un alai
definitiv care nu ar mai fi īngăduit nici cea mai mică īndoială,
ci doar prosternarea, constatarea. Cum de n-au bănuit că planul divin
va recurge la o cale mai puţin simplistă? Soluţia mesianică
īnchipuită de Iuda este de o naivitate egală cu soluţia
scenică a unui deus ex mac/una.
- La Marcu 9, 24 problema
simultaneităţii credinţei şi necredinţei apare īn toată
acuitatea ei. Prima impresie este că de vreme ce credinţa
coexistă cu necredinţa, aceasta din urmă e precumpănitoare.
Că de fapt, rămīne doar ea.
Dar nu e decīt o primă impresie, greşită.
Există īn dialectica simultanelor
credinţă-necredinţă un punct critic pe care,
mgīndu-ne mai departe, īl depăşim. Prin faptul că mă rog,
deşi mă īndoiesc, deşi prin urmare nu cred īn mod absolut, cred!
Aceasta e credinţa: depăşirea punctului critic al dialecticii.
Depăşirea aceasta (stăruinţa īn rugăciune cu toate
că mă aflu īn stare de incertitudine) presupune un act de curaj. Ca
şi īn teorema lui R. Thom sunt pe vīrful neutru şi catastrofic, la
egală distanţă īntre cfedinţă şi
necredinţă. Dacă merg mai departe, dacă mă rog,
dacă nu mi-e frică să cred, īnseamnă ca risc, pariez,
mă avīnt, săr īn gol, optez - īndrăznesc. Exact ca īn regula
statornicită de īnsuşi Domnul: īndrăzniţi!
(Cīt despre senzaţia de umilinţă pe care o īncerca
văzīnd că nu putem crede īn mod cu totul pur şi
neşovăitor, trebuie şi ea depăşită. Cum? Printr-un
act de smerenie: să recunoaştem că ispita, jalnica ispită a
necredinţei, face parte din condiţia noastră omenească cum
fac parte
211
şi atītea alte infirmităţi şi
inferiorităţi. Tot de smerenie ţine adaosul esenţial: a
zis cu lacrimi" - lacrimile mīntuitoare ale căinţei,
speranţei şi beatitudinei.)
Jilava 1961 şi fabrica Stăruinţa din Vitan (19651968)
Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar - cum să
spun'? -nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu īnsuşirile
ei, este o nerozie.
Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gīlceava,
harţa: gălăgioşi; fără de larmă şi
tărăboi se asfixiază şi pier; pīngăritori, au un dar
neīntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar
idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc
de cuviinţă să-şi īntărească minciunile cu
jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama,
să fiu nebun.
Dacă ar fi să-i iau īn serios, ar trebui să se īnalţe
maldăre de ochi, ca cele atribuite lui Ante Pavelici de Malaparte īn Kaputt;
sa se perinde īn faţa fabricii nesfīrşite convoaie de dricuri,
īntrerupīnd orice trafic; să fie balamucurile pline pīnă la refuz.
Şi nu le poţi intra īn voie. Oricīt de frumos le vorbeşti:
orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de
inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene
īndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi
nu pot bea īn cīrciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele
īnşirate alături şi puradeii roată; o niaidanofilie, un
exhibiţionism, o nostalgie a bīlciului; şi un jind al ocării,
ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid,
dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a
găsit nume atīt de potrivite şi care-n infern īşi fac din cur o
goarnă.
August-septembrie 1931
Lecturi pentru acest sfirşit de vară caldă (prin perdele
lumina curge īn cameră) : Poeziile lui A. O. Barnaboolh de
Valery Larbaud (recomandate de Anetta, stăaiitor şi cu surīsuri
complice). Perii at Encl House, recentul poliţist" al
Agathei Christie. tot după sfatul Anettei; şi le-a venit rīndul
după o lungă aşteptare - Le Grand Menulnes de Alain
Foumier si corespondenţa Alain Fournier - Jacques Riviere.
Toate mă īncīntă. Dar versurile lui Valery Larbaud mă
tulbură, mă emoţionează şi-mi pare că deţin
taina comuniunii dintre mine şi Anetta: Oh, splenāeurs de
Ici vie commune et du tiwn-tnv'n ordinaire. ā voite cale tinic
perdue!
212
- īntre instinct şi
inteligenţă, īntre furnicar şi individ,īntre automatism şi
libertate, pentru creştinul care nu-i hotărīt să intre la
mīnăstire, ci rămīne īn lume, singura soluţie este echilibrul
şi dreapta socotinţă.
Omul priveşte cu spaimă furnicarul (ori stupul ori colonia de termite
sau oricare altă societate animală) unde fiinţa individuală
nu-i decīt o piesa care-şi repetă funcţia la
nestīrşit, unde pe orizontul perfect circular nu se īnscrie nici un
punct omega".
Descartes ghicise, cibernetic, aspectul de maşină automată
al fiecărei unităţi dintr-o specie animală - precum şi
al speciei īnsăşi.
Iar acum cīnd - datorită exploziei demografice şi progresului
ştiinţei - organizaţia (īn care Bertrand Russell vedea
antipodul libertăţii individuale) se īnfăţişează
din ce īn ce mai evidentă şi mai acaparatoare, nu se merge
hotărīt la automatism, al cănii echivalent pe plan biologic este
instinctul? Altfel spus, nu cumva instinctul, departe de a fi
premergătorul şi vestitorul inteligenţei şi o formă
elementară de comportament, este un procedeu superior, infinit mai sigur?
Să nu fie.
După chipul şi asemănarea Sa. Şi a
suflat īn faţa lui suflare de viaţă.
Echilibrul teandric - ideal şi totodată soluţie - arată
omului că poate vieţui creştineşte īn lume.
Nu e nevoie de automatism, numai de civism.
Libertatea nu se confundă cu libertinajul şi nebunia.
După dezordine - şi dezmăţul acolo duce - urmează
īntotdeauna (Erich Kastner īn Fabian) prostia, adică o altă
asuprire.
(Heliade Rădulescu: urăsc tirania şi mă tem de
anarhie.)
Datorită civismului, pe de o parte, şi libertăţii
sprijinită şi limitată de morala şi de credinţă
īn Dumnezeu, pe de alta, putem ieşi din coşmarul stupului,
organizaţiei, dresajului, fără a cădea - prosteşte -
īn anarhie. (Sigur că funcţionarii, īn numele moralei
producătorului şi al comodităţii, asta ar prefera: stupul,
ori măcar, īn aşteptare, puţin colonat.)
Echilibrul ne
fereşte de iadul pregătit nouă dincolo de licenţa lui Ivan
Karamazov: turma dobitocească.
- Rău facem cu toţii
că nu citim mai mult din istoria religiilor, din lucrările lui Mircea
Eliade.
Am afla cu toţii că sacrificiul e o constantă a istoriei
şi un imbold al omului.
Fără de sensul sacrificial suntem lipsiţi de uneltele construcţiei.
Dar noi vrem Taborul fără a trece pe la Golgota. Bine este
nouă să fim aici, dar nu ia-ţi crucea ta şi
urmează Mie.
īn lumea aceasta - īn care īmpărăteşte diavolul, īn care,
aşadar, contabilitatea e stăpīnă - există două
conturi, două coloane, două partide;
213
la Indieni sistemul contabilităţii īn partidă dublă se
numeşte karma. Talmudul vorbeşte făţiş de scrib
şi registre. Dar sensul e unul şi acelaşi: totul se
plăteşte.
Domnul a plătit preţ, ne-a răscumpărat.
Plata ori jertfa e o lege a lumii, de neīnlăturat, la fel de
absolută ca legea Boyle-Mariotte!, Ţal! zicea
Caragiale.
Pas de te īnţelege cu o lume care acordă oarbă
credinţă legilor fizicii, dar nu-şi dă seama de legea
sacrificiului.
Dar īn sacrificiu, eu care-1 confund pe contabil cu diavolul, n-ar trebui
să văd tot un calcul, o captalio bevevolentiae; un fel
de avans, ca la tranzacţii!
Nu, e o recunoaştere a dualităţii din lumea creată (yin-vang,
Vişnu-Siva, făurire-distrugere); mai e şi act gratuit.
Atunci şi actul gratuit al lui Gide e admirabil? Nu, pentru că
Lafcadio ajunge la extaz prin omor, adică prin nenorocirea altuia, īn
vreme ce o altă lege absoluta o găsim formulată la Dostoievski:
oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o īntemeieze pe
nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia.
(Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin
mijloace originale, de unde şi caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului,
īnşelăciunii, denunţului; īn toate acestea fericirea e
obţinută de la altul, e luată. Crima e parazitară.)
Dar dacă victima e un nemernic nevrednic de viaţă'? N-are a
face, pentru că:
a) turpitudinea victimei nu
justifică pe asasin;
b) crima lui Raskolnikov e o tragedie nu prin moartea unei bătrine
cămătărese, ci prin prăbuşirea iscată īn
fiinţa lui;
c) individul - oricīt de īnzestrat şi de superior - nu e Dumnezeu
şi nu-i poate lua locul.
- Constantin Hr. (vecinul meu de strană de la Schitul Darvari) e
instalator de profesie, poartă barbă mare
călugărească, ajută preotului la altar şi nu
ezită să proorocească. Ameninţă cu iadul pe cine nu
ascultă liturghia toată īn genunchi, mănīncă (oricīt de
puţin) came sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se
deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă
exasperează, dar īl respect - ca toţi cei ce vin la Schit:
sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută -
şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică.
Eu īi spun nea Costică", mai ales frate Hr." - şi-i
place.
Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mīntui!
nu te poţi numi creştin dacă bei, dacă mănīnci,
dacă mergi la teatru...) fac parte din diavoleasca ispită de dreapta
a desăvīrşirii absolute, aşa cum o īnchipuie mirenii.
214
O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase
sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti īn
ghetto nu poţi fi evreu.
Aceeaşi mentalitate. Una e desnvīrşirea monahală, alta e
viaţa creştinească obişnuită. Sub cuvīnt că nu
eşti desăvīrşit - ce bine ar fi -nu īnseamnă, gata,
că eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate
blestemăţiile, că tot una e!
(C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.)
- După citirea atentă a ultimelor lui romane, Dostoievski ne
apare ca unul ce a cunoscut marea taină finală a ortodoxiei: isihia
şi rugăciunea inimii.
Makar Ivanovici din Adolescentul - omul mereu fericit, pribeagul
voios neştiutor de oboseală - o dovedeşte cu
prisosinţă. Pe Makar Ivanovici nedreptatea şi răul nici
nu-1 pot atinge; e īntruchiparea īnsăşi a idealului din Spovedaniile
pelerinului rus, a versetului 17 din capitolul 5 al epistolei īntīi
către Tesalonicieni, e ortodoxul care trăieşte necontenit
bucuria īnvierii.
Drept este că Adolescentul., ca operă literară, nu-i
cel mai de seamă īn seria marilor romane dostoievskiene. īn acest loc
secundar şi-a īngropat autorul comoara.
Septembrie-noiembrie 1964, Fundeni
Toamnă caldă, regească. Singurul anotimp - de obicei
scurt īn care Bucureştiul dezvăluie cīt de frumos este.
Bănuit de arterită. īşi fac de cap şi maţele.
Şi destul de şubrezit. S.F. i-a vorbit de mine doctorului Marian I., care mă primeşte īn secţia de
cardio-vasculare de la spitalul Fundeni.
Secţia e la etajul trei.
Torul īmi pare - şi este - curat, īngrijit, īmbietor, luxos. īncă
n-au īnceput operaţiile. Camarazii de cameră sunt tineri şi veseli,
au impresia că sunt īn vacanţă, Māncăm nu īn
salon, ci īntr-o sală de mese care s-ar zice că e la o
pensiune de localitate balneară. La īnceput tinerii mai īnjură, mai
ales de cele sfinte, apoi, la rugămintea mea, īnlocuiesc
īnjurăturile şi consimt să īnjure de marmură, văzduh,
ceară şi alte nevinovate substantive.
(Regret că nu le pot traduce şi lămuri originea
īnjurăturii franceze jamicotton, ticluită de confesorul
regelui Henric al IV-lea, abatele Cot-ton; īn locul oribilului jarnidieu contracţie
a cuvintelor je renie Dicu% el a propus suveranului pe
aceea rezultată din je renie Cottoir ;
215
adoptarea, īn hohote de rīs şi mare exaltare, a propunerii
validată de posteritate - e cit se poate de onorabilă pentru toţi
cei implicaţi.)
Seara iau ascensorul şi mă urc la etajul opt unde, pe
toată suprafaţa clădirii, se īntinde o imensă terasă.
Luminile oraşului scinteiază īn depărtare. Efect de feerie, de
grandoare, şi mai ales de nemărginire, de libertate. Nici un zid.
īn general, seara, pe terasă e lume destul de puţină. Alerg
de la un capăt la altul şi īngīn ori strig īn gura mare: slavă
Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Mă īnchin
şi mulţumesc şi. pe cit mă lasă vocea, cīnt.
Cam ieftin efectul de lumini, dar pentru mine e de ajuns. Contrastul
cu spaţiul īnzidit al celulei şi cu becul ei orbitor e terapeutic.
Proiect de scrisoare către
Manole, la Bruxelles:
Dragul meu. ca maurrasist şi voltairian ce erai (ce eşti?) mi-ai
spus de atītea ori că dacă te-ai ruga ai face-o ca La Hire:
Doamne, poartă-te cu mine aşa cum m-aş purta eu cu
Tine...
lată. aşa s-a purtat cu mine.
Da, pot spune: lndulcitu-m-ai cu dorul tău, Hristoase, şi m-ai
schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste."
Dar pe de altă parte: īntru strălucirile sfinţilor
Tăi, cum voi intra eu, nevrednicul? că de voi īndrăzni
să intru īn cămară, haina mă vădeşte
că nu sunt de nuntă."
(La ospăţul īmpărătesc pot avea acces īn jurul mesii
rotunde marii criminali şi păcătoşi, arzīnd de
strălucirea grozăviilor săvīrşite şi repudiate;
dar.,săracii şi ticăloşii", cei mici şi meschini
pīnă şi-n păcate? Cei de iertat pentru frică şi
lepădare. Domnul iartă orice. Iartă şi păcatele
mizerabile. Există o nădejde - pīlpīită ca flacăra de
candelă - şi pentru drojdia, pleava păcatului.)
1954
Trixi. pe care o vizitez adesea de cīnd a fost exclusă din partid,
plīnge uşor. Dramatica şedinţă de excludere a zguduit-o
pīnă-n cele mai ascunse fibre. Oricum, plīnsul acesta se deosebeşte
de crizele lacrimogene pe care le isca fie şi cea mai modestă
glumă a mea cu privire la iubiţii conducători. Ajunsesem să
mă satur şi eu, mă feream de ea; susceptibilă şi
atentă la orice inflexiune a vocii, īmi īnchidea telefonul din te
miri ce, sughiţīnd şi hohotind. Eram mai abitir ca Ziţa, ambetat
peste poate, şi pe măsură ce ea se īnălţa (sau se
afunda?) īn ierarhie, iar īn jurul meu nenorocirile se īnmulţeau,
dobīndeau proporţii, īmi luam cīmpii, la propriu,
216
porneam dupā-amiezele de acasă, colindam - singuratic drumeţ, ori
Strivit īn supraīncărcate autobuze-hardughii - īmprejurimile
Bucureştilor, păduri, lacuri, bisericuţe, conace vechi, Pasărea,
Pustnicii, Bragadiru.
Excluderea din partid, urmīndu-i pierderea funcţiei de secretară
de organizaţie şi, apoi. o īndelungată atrofie muşchiulară
īnsoţiră de o stare depresivă acută, venind īn şir
peste ea, m-au adus iarăşi īn casa din strada Comeliu Botez.
Acum Tr. plīngea molcom, īmi spunea că-i pare rău, că-i
dezamăgită, că vrea să organizeze un salon reacţionar
(s-o ajut).
īn primăvara lui 1953, aproape īnsănătoşită,
īncepe să meargă, cam pe la trei-patru săptămīni
odată, la Cāmpulung unde-s prietenele ei, Tanya şi Irina Ol.-ky,
două rusoaice albe născute īn Romānia după 1917. In Septembrie
īmi remite o scrisoare a lui Dinu Ne, pe care 1-a cunoscut la domnişoarele
Ol.-ky; e cu domiciliul forţat Ia Cāmpulung, rezerva mea īl
interesează, speră că nu-i port pică. In termeni foarte
amabili. Dinu mă pofteşte să vin să-1 vizitez.
Ceea ce hotărăsc să fac. Trixi se bucură grozav, bate
copilăreşte din palme, sare pe cīt o lasă picioarele
slăbite de boală. Apoi mă īnvaţă cum să procedez,
vinde să trag la Cāmpulung, īmi dă adresa unei case vecine aceleia
unde īşi are domiciliul Dinu cu soţia lui, īmi arată că e
mai bine să nu mă duc la miliţie să mă anunţ.
Clandestinitatea aceasta mi se pare exagerată, dar mă
distrează, şi mă supun. Aflu totodată că voi īntīlni
şi pe un alt fost elev al liceului Spiru Haret, mult mai mic decīt mine,
care-i fugar" īn oraşul unde n-am mai fost din vremea
copilăriei de la Clucereasa şi trăieşte acolo de
cīţiva ani sub un nume fals şi cu buletin de identitate
plăsmuit.
Urmez īntru totul instrucţiunile date de Tr. Sunt primit cīt se poate
de cordial de către Ne. şi soţia lui de care mă leagă
din primele clipe o simpatie reciprocă. Ei locuiesc nu departe de malul
rīului, īntr-o casă cu tuni şi grădină, umedă,
mucegăită, tristă, dar nu fără farmec, cu ziduri
mīncate de muşchi şi īncolăcite cu iederă de culoare
īnchisă. (Ceea ce aşterne peste domiciliul obligator al locatarului
un aer de surghiun la moşie al unui boier bănuit de hainire.) Aflu
că la Cāmpulung vine lume multă de tot, că Dinu citeşte,
expune, rezumă, īntreabă, răspunde, comentează. Dintre
toţi elevii lui Nae lonescu el a moştenit suflul socratic īn gradul
cel mai īnalt, mai stăruitor. Misteriosul prieten spirist mi se
recomandă Crăitaleanu, poartă o mustaţă vădit lăsată
īn scop de camuflare, ridicol de stufoasă pe o faţă tīnărā
de intelectual subţire cu reflexe de monden rafinat.
īntrunirile din casa cu turn - īn cursul cărora se serveşte ceai
Iară zahăr, fiecare adueīndu-şi-1 cu sine plus un corn,
două sau trei discuţiile de īnalt nivel filosofic, măestria
descoaserii spirituale de către gazdă a
217
celor prezenţi exercită o puternică atracţie asupra
mea. Crăifăleanu este un om īncīntător, de toate e informat,
a citit toate cărţile din lume, īl adoră ca şi mine pe
Alphonse Daudet, e aprig consumator de ceai - se pricepe să-t
pregătească după tipic - străluceşte; seniorie de mare
clasă. Mă ştie din liceu, cīnd eram īntr-a şaptea eu, īn
prima el; eu pe el, nu. Ne īmprietenim la cataramă īn cel mai scurt
timp şi nu trec nici douăzeci şi patru de ore pīnă ce aflu
că numitul Craiffy e fiul avocatului Mişu Paleologu. om de
mare ispravă.
Dinu - personalitate puternică īnzestrată cu daruri harismatice -
īşi exercită influenţa nu numai prin vorbire, citire, dialoguri
cu şi prin īntinsă şi intensă corespondenţă.
După ce mă īntorc la Bucureşti, īncepem a ne scrie unul
altuia cu mare şi harnică regularitate. Tr. merge acum aproape săptămānal
la Cāmpulung. Vreau să-i īncredinţez ei scrisorile, apoi -
cuprins de o vagă teamă absurdă - o rog să-i comunice ea
gīndurile mele lui Dinu, verbal; dar ea stăruie să īntrebuinţez
calea scrisului şi a poştei (pentai Dinu este o mare plăcere
să primească o corespondenţă cīt mai vastă).
(Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca şi ale lui Minai
Radul eseu şi ale altora; făcute frumos pachet, legate cu o
panglică, aveau să-mi fie puse plocon pe masa de anchetă de
către locotenentul major Onea.)
Uneori Craiffy şi Dinu vin, clandestin se-nţelege, īn
Bucureşti. De cīteva ori īi găzduim la noi, tata şi cu mine.
Craiffy e temerar, mustaţa e o apărătoare de comedie, aduce a
recuzită de trupă de saltimbanci exact ca īn Căpitanul Fracassg,
ca īn trupele lui Pascally ori ale lui Viatei Millo, la sfīrşitul
vieţii. Dar rodomontada prinde şi Craiffy nu-i dibuit, nu e suspectat
niciodată deşi a petrecut şase ani la Cimpulung, la cīţiva
paşi de sediul miliţiei; niciodată slujitorii statului democrat
popular (pleonasm, spunea Manole, voi scrie un studiu intitulat statele
pleonastice) nu s-au īntrebat din ce trăieşte, unde lucrează,
ce-i cu tīnărul acela mustăcios şi elegant (elegant ori dramatic
de zdrenţuros). Abia după amnistia din 1955 vor afla şi ei adevărul
1966
Citirea Evangheliilor īmi aduce īn minte fraza aceasta a
cardinalului de Retz; Adevărul răspīndeşte, cīnd e la un anumit
carat, un fel de strălucire căreia nu i se poate rezista.""
- Alt argument, la prima vedere consistent şi el, īmpotriva
creştinismului. Şi de acesta dau prin diverse celule.
218
Cum se poate, zic oamenii, şi nu numai ateii, ca faptele unei
vieţi vremelnice (o, cīt de vremelnice) să ducă la
fericirea veşnică ori la osīnda veşnică'.'
Disproporţia, zău, pare absurdă. Sentinţe veşnice
- se īnfioară T.L.
şi cīntăreşte, adīnceşte, reţine cuvīntul al
doilea, nu trece repede, īncearcă a-1 rotunji, a-1 mīngīia cu
palma, dar de departe, ca pe o bilă īncărcată electric,
brăzdată de fulgerul care īnseamnă pericol de moarte -
sentinţe veşnice pentru lucruri care se petrec īntre barierele unei
infime temporalităţi! Şi cum de s-ar putea stabili relaţii
de cauzalitate pentru domenii despărţite de o prăpastie mai
ameţitoare decīt cea dintre rai şi iad? E ca īn exemplele aritmeticii
elementare, nu poţi aduna mere cu nuci.
Argumentul, īi răspund şi lui T.L., şi de fiecare dată,
e impresionant, dar nu-i valabil pentru că trece peste unele
observaţii psihologice cu privire la durată.
Clipele de suferinţă pe care le trăim, īntocmai ca şi
cele de plăcere
dacă ne este dat a le trăi le trăim ca timp absolut,
ieşit din vremelnicie.
Ei, ce-s şase ceasuri pe cruce, trec!
Trec repede īn temporalitate, dar - bergsonian vorbind - nu trec deloc ca
durată, imobilizează timpul. Da, trec pentru spectator ori
comentator, dar pentru cel care nu le numără, ci le parcurge, care nu
numai le parcurge, dar le şi trăieşte, adică le umple nefinitul
şir cu infinitele discontinuităţi ale durerii pulverizate īn
miliarde de miliardimi de secundă, le alimentează cu particulele
sīngelui şi aşchiile durerii de-a lungul unei infinitesimale serii
unde nu există putinţa de integrare
artificiu de calcul echivalent cu nădejdea nu sunt şase ore,
adică de şase ori trei mii şase sute de oscilaţii ale
pendulului, ci şase ore de veşnicie.
Zece ani de putere absolută pentru tiran ori o domnie de zece ani
pentru nerăbdătorul moştenitor nu sunt un biet deceniu, sunt un
timp scos din curgere şi relativitate, altă entelehie decīt a lui
Heraclit ori Einstein.
Dar clipele organismului nu-s conectate şi ele veşniciei,
absolutului cosmic? Sau pe plan trivial, gīndească-se fiecare la clipele
unei operaţii dureroase, unei extracţii dentare cu atingerea
nervului: par ele sincronizate cu numărul de bătăi ale
pendulului?
Disproporţia, prin urmare, e mai puţin absurdă decīt ne vine
a crede. Capodopera artistică nu ne scoate şi ea pe oarecare
durată din Timp? Proust. Verweile dochr*. Faust nu şi-a
vīndut sufletul pe vreo douăzeci, treizeci ori cincizeci de ani, ci pentru
o doză de viaţă (sau durată) absolută, adică
pentru o veşnicie. Iar Brahma creează mereu noi şi noi
veşnicii. Să nu-1 facem pe diavol mai īnşelător decīt e: īn
pacturile
219
pe care le īncheie cu feluriţi Fauşti el oferă nu ani
ci eoni. (Eoni falşi, deoarece sunt emişi iară garanţia
rezervei de legitate a creaţiei, dar utilizabili pentru cine-şi
constaiieşte iluzia cu ei.)
Corolar: e la fel cu păcatul originar. Nu s-a produs o singură
dată. Fiecare īl comitem la rīndul nostru, fiecare, īn parte,
cădem: ieşim din unitate şi păşim sub blestemul
dualităţii binelui şi răului.
Păcat nu numai originar, ci şi de fiecare dată original.
După anchetă
Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. Nu toată
lumea are harul sfinţilor de la Lyon: Blandiana şi Irineu, chinurile
cărora depăşesc şi desfid capacitatea noastră de
īnregistrare - puterea cutremurului sparge seismograful.
(Pe atunci domnea īnţeleptul Marc-Aureliu.)
Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decīt i se
cere. Porţia impusă ajunge, nu este nevoie să īndepărtezi
cu un gest larg al braţului linguriţa ce ţi se īntinde şi
să smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalīcul pentru a īnfuleca, morfoli
şi molfăi cu nesaţ din materia urīt mirositoare.
Se aplică şi zicala lui Talleyrand (Toynbee o atribuie lui
Voltaire): Surtout pas de rele59.
(Ce Dumnezeu! Nici un judecător nu acordă ulti'a petitaH}.
Nici un comerciant cu scaun la cap nu dă cincizeci de mii celui care-i
cere cinci mii. Dar se vede că teroarea produce un fenomen
asemănător cu cele cunoscute drept paradoxale īn fiziologia
creierului (zgomotul mare nu trezeşte din somn, vorbitul īn şoapte
da), cu efectul de groapă din fizica nucleară (mai īntīi nucleul
respinge cu forte uriaşe particula ce se apropie, dar dacă aceasta
izbuteşte a sări peste punctul critic nu numai că
rezistenţa scade: particula e atrasă, acaparată, repulsia
devenind nesăbuită ospitalitate).
- Teama de un pericol real şi imediat - localizat īn timp
şi spaţiu se numeşte frică şi este un
simţămīnt normal. Teama stīmită de o simplă virtualitate
(de multe ori zămislită de o īnchipuire ce a prins aripi)
poartă numele de laşitate. Frica: de automobilul care vine cu viteză
mare către mine e natural să mă feresc, de nebunul care se
repede asupră-mi cu un cuţit fug. Mă atacă un dine
turbat, mă dă maiorul Jack Simon cu capul de pereţi:
tresare īn mine teama. Abjecţiunea creatoare de catastrofe īncepe o
dată cu formula: Să nu se spună că... Să nu se
cheme că... Dar dacă cumva, ia mai bine să mă duc eu
să-1 denunţ...
220
Laşitate e şi panica terorizatului. Panica terorizatului īl
excită pe terorist, jocul acesta de oglinzi dispune de o putere
amplificatoare analoagă intensificării unui izvor de
lumină aşezat īntre două suprafeţe reflectante.
Pe cīt este frica de normală (definiţia fricii au dat-o
Englezii: curajos se numeşte omul care ştie doar el cīt īi este de
frică) pe atīt poate - prin gratuitatea ei - scoate laşitatea din
sărite pe omul cel mai īngăduitor.
Provocarea aceasta a răului (căci īl stīmim), măsurile
acestea de apărare luate īn vid, chezăşuirea aceasta aprigă
a unui viitor incert (prin urmare disponibil), invitaţia la
necruţare şi demenţă lansată călăului se
īmbină constituind un bloc de īndărătnicie mai rece decīt un
gheţar, o masă densă şi lucioasă la care nu īncape
acces. Oul lui Felicien Marceau, suprafaţa netedă prin care
n-ai cum trece.
Laşitatea slujbaşului care nu se hotărăşte să
ia o măsură perfect legală. Laşitatea autorilor de
referinţe pe care nimeni nu-i obligă să spună absolut
tot ce ştiu. Refuzul īncăpăţīnat de a da curs cererii
legale şi inofensive a solicitatorului sub cuvīnt că s-ar putea
să se creadă că... Laşitatea corului de adulatori care-1 īmbie
pe tiran şi-1 fac să piardă orice fărīmă de bun
simţ. Mucarerul, voluntar, plătit peste haraciu. La trei ani, la un
an. Imaginaţia la pīndă, neadormită. īntrecerea īntre
terorizaţi, care va da mai mult. Devansarea gīndurilor pe care teroristul
nu le gīndeşte şi poate nu īndrăzneşte să şi le
formuleze; ori nu-i īndeajuns de sofisticat īn arta chinuirii pentru a le
formula. Diabolică, neagră, pervertită gătire
şi netezire a căilor răului.
Ori poate că secretul teroarei este de a pune pe terorizat īn situaţia
de a-1 provoca pe terorist să ceară din ce īn ce mai mult. De a
stabili īntre cei doi o strīnsă colaborare, ca īntre partenerii actului
sexual, ca īntre operat şi chirurg. De a-1 obliga pe terorizat să
refacă procesul de gīndire al teroristului şi a-i atribui
intenţii mai crude şi raţionamente mai subtile decīt are īn
realitate.
Numai īn felul acesta īmi explic imaginea rămasă mult timp
neclară pentru mine: a īnvinuitului care ajută ancheta (şi
pretenţia acesteia de a fi ajutată).
- Aşa şi cu egoismul, diferit de răutatea gratuită.
Egoismul e firesc. Dintre două gamele o aleg pe cea mai plină.
Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Suntem
patruzeci īn celulă şi avem numai trei linguri prăpădite de
care abia ne putem folosi. După ce şeful camerei e scos din
celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune.
Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca
oţelul īmbogăţit cu wolfram, tungsten. mangan...
221
- Bunăvoinţa şi
gentileţea nu implică neapărat prostia şi nu exclud ironia.
Dovadă anecdota cu Talleyrand şi tīnăail bijutier.
Talleyrand, In prezenţa unei doamne, primeşte pe tīnārul trimis
al bijutierului. I se oferă două inele deopotrivă
de orbitoare. Doamna nu ştie pe care să-1 aleagă. Talleyrand se
adresează tīnărului: dumneata pe care l-ai alege pentru logodnica
dumitale? Tīnărul ezită, alege. Prea bine, surīde Talleyrand, ia-1
şi oferă-i-1, i-1 dăruiesc. Iar doamna rămīne cu
celălalt.
Ni se cere să avem
simţul tragic şi eroic al existenţii. Şi să nu le luăm
īn tragic.
Să ieşim din noi, să nu ne gmdim la noi.
Şi să fim nepăsători la ale lumii.
Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.
Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este
să ştie a suferi.
Să fim curajoşi şi īndrăzneţi.
Şi să fim blīnzi şi smeriţi cu inima.
Să nu scoatem sabia.
Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă
pace pe pămīnt ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire
īntre fiu si tată, īntre fiică şi mamă, īntre noră
şi soacră.
Să nu ţinem la viaţă, să fim oricīnd gata s-o
jertfim, defăimīnd deşertăciunile.
Şi să avem drept scop suprem dobīndirea vieţii veşnice.
Să nu căutăm mīntuirea īn moarte sau neant, ci păstrīnd
modesta condiţie luptătoare a omului.
Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim
desăvīrşiţi, să ne īndumnezeim.
Să vedem īn creştinism reţeta perfectei fericiri.
Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către
un Creator hotărīt să ne vindece de ale lumii.
Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din
paradox fac temeiul filosofiei lor?
1924 ori 25
Excursie cu maşina. (Un Pierce-Arrow deschis, uriaş). Sunt
pe bancheta din fundul maşinii īntre părinţii mei.
Pe o şosea, deodată, dintre stejari, o biserică şi o
cruce īn bătaia soarelui.
222
Puternică senzaţia produsă de strălucirea crucii
metalice şi de unicitatea ei īn cadrul tabloului unde totul e
natural, numai crucea e făcută de mīna şi cugetul omului.
Jilava, ianuarie 1962
Vis fulgerător: e o noapte de iarna, cu vifor şi
nămeţi, cumplită şi străveche. Pe străzile
troenite şi pustii ale Bucureştilor umblă disperat un om
fugărit, ros de īntrebarea: unde să se ascundă'? Poliţia e
pe urmele lui, cu ordinul de a-1 īmpuşca. Urmăritul se uită
īncoace şi īncolo, neştiind cărei uşi (gangurile,
curţile n-ar fi sigure) sa-şi īncredinţeze soarta. Omul acesta
īncotoşmănat şi hăituit e Căpitanul. El face la
īntīmplare cīţiva paşi. sună la o oarecare uşă, fie
ce-o fi. E pe strada Armenească. A sunat la mine. Eu locuiesc acolo. īi
deschid, īl poftesc īnăuntru, au-1 īntreb cine e (ştiu). īl
ajut să-şi scoată şuba. īn cameră e o vatră
şi-n vatră focul arde cu flăcări īnalte. Deīndată pun
de ceai, aduc rom, mă agit, īl omenesc. īi pun la dispoziţie a doua
odaie locuinţa are două camere, taman cīt trebuie. El
stă īncruntat, norii năpastei īi īnconjoară fruntea īnaltă;
bucuros de căldură şi hrană, dar şi bănuitor,
ager şi neīnduplecat. Nu-i gata să creadă orice, e şeful, e
luptătorul care cercetează terenul cīnd, atent la orice detaliu,
īnaintează īn necunoscut, īmi spune cine este, īi spun cum mă
cheamă şi se īnfioară, se crede vīndut. Dar iată că
izbutesc să-1 conving să nu plece īn viforniţă şi la
pieire, să treacă īn camera cealaltă; e īnsă neconvins, se
pleacă doar de nevoie ursitei. Cīnd dau să deschid uşa spre a
mă napoia īn camera īntīi flăcările din vatră par a
cuprinde casa toată...
Credinciosul e fericit, aşadar apărat, īnsă e şi
vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E īn casa de
sticlă, īl văd toţi, şi-n situaţiile cele mai intime.
Citi in Hristos
v-aţi botezat, īn Hristos v-aţi şi īmbrăcat: dar nu numai īn Cel de slavă, ci şi īn Cel al
durerii şi abjecţiei, cel pălmuit de sluga arhiereului, pus cu
faţa acoperită să ghicească cine īl īmbrīnceşte,
īndemnat să se bucure de către cei care īngenunchind īnaintea Lui
īşi băteau joc de El.
Cine va bea sīngele meu şi va mīnca trupul meu, Eu
voi fi cu el: dar sīngele care a curs de
pe cruce şi trupul sfirtecat prin răstignire.
Nu numai că trebuie să ne īnălţăm pe noi, ci
şi scīnteia divină din noi trebuie s-o aprindem.
Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale
Mīntuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să ştie
că īn ochii multora pare de un
223
ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a
īnfrăţit cu durerea, trainic
frate de cruce.
- Sălăşluieşte oare in noi cīte un anume
păcat principal, cu adevărat singurul dăunător
insului respectiv? Reduce el prin a sa prezenţă pe celelalte la
simple accidente lipsite de gravitate? Se poate afirma, analogic cu
Buffon, că păcatul c omul īnsuşi"? Se poate
vorbi ca şi Taine, de păcatul cel riguros personal ca de une
făculte maitresse6]'?
Ştim care anume e păcatul cu siguranţă primejdios,
luīnd aminte la calea nonă rezervată spre iad?
Medicina, demonstrind că microbii toţi se află īn corpul
omului şi că numai unul, la boală, devine ucigător,
descrie o situaţie paralelă.
Există temperamente fiziologice şi morale;
sensibilităţi corespunzătoare anumitor elemente ale mediului
īnconjurător. Alergii. Sensibil la frig, biinoară; de frig să se
ferească. Alergie la parfumuri: de mirezme se va păzi. īmpotriva
esenţialului păcat aducător de moaite va duce nevăzutul
război cel care şi-1 cunoaşte: pe celelalte īşi poate
īimădui a le lua peste picior.
Statisticile par a dovedi că puţini canceroşi pier de
tuberculoză ori de pe urma unui accident. Diavolul e specializat.
Ştie el unde bate Are, pentru tot omul, o poartă anume, personală,
ca-n apologul lui K \fka.
1969, Duminică
Predica de astăzi a părintelui G.T. reaminteşte rugăciunea
zilei de miercuri. Prin păcatele noastre īl răstignim pe Hristos,
prin gīndurile noastre necurate īl batjocorim.
īntr-un anume sens, păcatul cu ghidul e şi mai abject decīt cel
cu fapta pentru că - nevăzut - īl īnsoţeşte necesarmente
făţărnicia, impostura. Eşti īn privilegiata situaţie
a escrocului faţă de spărgător, care-şi riscă,
el, viaţa; a hoţului din casă (de care nu
te poţi feri) faţă de tīlhanil la drumul mare, cu
tot pitorescul său alai: calul, pistoalele la brīu, căciula pe-o
ureche.
Cu flecare faptă rea batem un cui īn
crucea Sa.
Imagine de groază.
Paharul din care gustăm la īmpărtăşanie e plin
de sīngele Său, sīnge īn care sunt toate păcatele, urgiile,
ticăloşiile, meschinăriile noastre. Din ele ne adăpăm.
Femeia care aduce despotului vasul plin de singele fiului ei răpus din
īnaltă poruncă: na, safură-te.
Imagine de «roază.
224
Dar mai de groază este a cuielor bătute odată cu fiecare
păcat. Ce fac oamenii cīnd, de pe crucea troiţei,
crivăţul şi intemperiile au smuls trupul Domnului? Se uită,
īşi văd de drum
Iar la
vremea de soroc fi unind din nou pe cruce Şi-i bal cuie/e la
loc
Jilava, mai 196(1
V. īmi mărturiseşte că la zece Mai era mai
rău decīt mahalagiii: se scula cu noaptea-n cap, se dichisea, alerga
pe bulevard, la defilare. Cīnd apărea familia regală īi dădeau
lacrimile īn ochi. Niţel mai tīrziu. īntre veghe şi somn.
mă vizitează umbra doamnei de Branszky īnsoţită de a
perechii executate īn 1793, de a ucisului rege portretizat de Van Dyck atīt
de fin. de neajutorat, de a legitimului conte de Chambord, cu bărbuţa
lui de arhiduce austriac, leh biii auch koni^lreu'1'.
- Gen. 8, 12:
Dar poaimbelul nu s-a mai īntors la el."
De ce văd īn această propoziţie toată tristeţea
sfīrşitului copilăriei?
Un Mystere Fronleiuic? Un fel de iremediabilă degradare a
inocenţei?
Nostalgia lumii care nu mai poate fi: uliţa copilăriei, vacanţa
mare, cele
două văluri purificatoare: amintirea şi
nădejdea?
īn Septembrie luminile se aprind devreme, cīnd cerul nu-i īncă
invizibil, ci roz-vineţiu şi serile-s călduţe: pe Calea
Victoriei (vin dinspre
Calea Griviţei unde am luat de la pictorul Petrescu-Găină,
din căruţa de
la hotelul Bratu, un vraf de reviste I[istoria) pătrunde -
cuceritoare,
dulce otrăvită - mireazma subtilă a Suburrei.
Gherla, Zarea, martie
1964
Nu cred, īmi joc mie īnsumi jocul credinţei. Nu sunt creştin, nu
pot fi. E o iluzie, o bună intenţie, e o luptă (meritorie, da):
īnsă o imposibilitate, sunt prea departe.
Lungi ceasuri de calmă deznădejde.
Apoi mă liniştesc: bun, rău, puţin sau mult credincios,
sunt totuşi botezat. E un fapt. Dumnezeu ne judecă şi după
gīnduri. Diacul ne ţine sau nu prin fapte: faptele īi sunt opozabile,
după cum prin lapte īşi valorifică pretenţiile (la
cīntar). La el, actele iwbeşte.
225
Dacă-i aşa, apoi port indelebila pecete, ştampila, tatuajul;
sunt şi eu pe veci īnsemnat cu fierul roşu al Blestematului şi
Batjocoritului.
Nu sunt īn regimentul de gardă al uhlanilor; dar sublocotenent īn
regimentul de infanterie Nr. 743 cu garnizoana īntr-un sat de pe frontiera
nord-estică tot sunt, tot ofiţer al armatei germane se numeşte
că sunt.
- Firescul, īn celebrul vers
al lui Boileau, este desigur tot una cu adenhul.
Chassez le naturel, ii revienl au galop63. Mă īntreb dacă numai el, alungat, revine
degrabă. Minciuna, deopotrivă. īntr-atīt suntem coborītori
nemijlociţi ai păcatului din vechi, comis sub semnul şi la
adăpostul minciunii. Minciuna s-ar zice că a dobīndit rang de
trăsătură firească īn constituţia noastră
psihică, īn orice episteme ar generaliza Michel Fou-cault.
Şi, spune părintele romano-catolic Ion Pop (suntem īn camera 44
de la Gherla), nu numai īn sens peiorativ; de voită şi
interesată denaturare a unui adevăr. Ci şi ca nevoie de a
falsifica, a schimba, a fabula, a ne masca; poate că acesta e motivul
pentru care biserica a condamnat atīta vreme teatrul şi pe
comedianţi. In īnţelesul acesta, arta de la Picasso īncoace şi
īn special arta supra-realistă, care reaşează lucrurile create,
le combină īn alt fii, dezmembrīnd realitatea şi
făurind alte asamblări de părti alcătuitoare,
trădează o viziune anti-tomistă şi păcătoasă
a lumii. Pentru părintele Ion Pop, īn Doktor Faustus Adrian
Leverkuhn este pedepsit fiindcă muzica dodecafonală este o
pretenţie luciferică de a stabili alte armonii, de a contesta legile
lui Dumnezeu.
- La puşcăriaşi mult savurata
zicală indiană - decīt să umbli e mai bine să stai īn
picioare, decīt să stai īn picioare e mai bine să şezi, decīt
să şezi e mai bine să stai culcat, decīt să stai culcat e
mai bine să dormi, decīt să dormi e mai bine să mori, decīt
să mori e mai bine să nu te fi născut - reprezintă
īnsăşi valoarea de contrast a creştinismului. Care-i dragoste de
viaţă, făgăduinţă de a trăi veşnic.
Unamuno: jindul nemuririi eului, iată ce-i creştinismul.
īn India, la toate religiile, ţelul e dispariţia, desfiinţarea,
dezgustul. Creştinismul, dimpotrivă, este alb, este goethean (Am
Anfang war die Taf^ este o afimiaţie creştină īn care
autorul a sărit peste La īnceput era Cuvīntul de-a dreptul
la Toate prin El s-au făcut), este exaltare: fericirea de a fi. După
chipul şi asemănarea Celui care a grăit: Eu sunt cel ce sunt.
Buddha ne īmboldeşte cu neantul. Hristos ne oferă totul.
226
Paris, 1938
īn afară de dragostea de viaţă creştinismul e şi
entuziasm.
(Cit de trist īmi īnchipui că trebuie să fie pentru Dumnezeu
să vadă imensul plictis scīrbit al Indiei; ori nepăsarea
teoretizată şi inteligentă a Franţei!)
Chesterton: Tot răul provine nu din faptul că locomotivele sunt
prea admirate, ci dintr-acela că nu sunt destul de admirate. Păcat nu
e că locomotivele sunt mecanice, ci că oamenii sunt mecanici."
Paris, 1938
,.Mincau, beau, se īnsuraţi, se
măritau piuă in ziua ciuda intrat
Noe īn corabie şi a venit potopul
şi i-a nimicit pe toţi. "
Luca. i7. 27
Cīt de bine văd că singurul lucru important nu-i decīt eroismul,
īn sensul larg, adică posibilitatea pentru om de a suferi, a vibra, a se
zbuciuma. Idealul de camping, formula lui ce-mi pasă mie, lui mă
doare-n cot, dispreţul acesta pentru cuvintele mari (toate:
şi Datoria şi Sufletul şi Dumnezeu şi Omul şi
Revoluţia şi Misterul şi Libertatea şi Ordinea şi
Civilizaţia) s-ar putea să dizolve lumea.
Spun că sunt moderni. Modem a fost Peguy, care se ruga īn autobuze, un
erou şi un entuziast; s-a dus să moară cu trupul pentru
cetăţile trupeşti"' īntr-un război lumesc pe care-1
socotea drept.
(Adaos 1965: Peguy se conformă īndrumărilor date de Krişna
lui Arjuna īn Bhaghavaā Gita.)
Paris, decembrie 1938
Montherlant (īn Echinocliid din Septembrie): Oricine crede īn orice
o fi trece drept un fraier, un tont." Toată cartea e scrisă
īmpotrivă deştepţilor" care au convingerea că nu pot
fi duşi".
Groaza de fraiereală - obsesia şmecherilor, onoarea lor,
singura -este impulsul josniciei. Balzac {Modeste Mignon): A nu fi
niciodată fraierii, maximă ticăloasă care este
dizolvantul tuturor simţămintelor nobile ale omului."
227
A nu uita că fraier īn romāneşte vine de la germanul Frciherr,
adică om liber. Omului liber (īn cavalerism se confundă cu
nobilul) īi pasă prea puţin dacă a fost şmecherit de un
mişel.
Bucureşti, 1935-1936
Manole despre tradiţie şi progres: O fi fost el Condorcet
revoluţionar, īnsă nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-1
concepea īn afara cercetării experienţelor trecute şi a
legăturii cu istoria. Citeşte-1 (slavă Domnului, biblioteca
Fundaţiei Carol este deschisă toată ziua), vei vedea că se
exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decīt ştiind
ceea ce a fost, spre a nu cădea īn aceleaşi vechi erori. Eu īl
respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-1 pot
īnţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă
poată īnţelege pīnă la un anumit punct şi apoi să nu
mă poată totuşi pricepe. Ăsta e secretul
tradiţionalismului.
Tradiţie şi progres īnseamnă că sunt lucruri pe
care el să nu le īnţeleagă, iar eu da - adīnc. Cu toate
acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să
le poată īnţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi
gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci
continuarea liniei īncepute. (Ca şi cum progresul ar fi o linie dinainte
trasată.)
Manole īl admiră grozav pe Guizot.
Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni īn lume ar trebui
să regăsească absolut neschimbate şi absolut intacte:
noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de bază ale
civilizaţiei; principiile moralei.
Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt īn devenire.
Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul
constă īn menţinerea lor, ba chiar īn transformarea lor īn şi
mai" Statice,~şi -mai indiscutabile, şi mai absolute reguli.
Ar trebui să se afle şi īn prezenţa a ceva nou şi
de neīnţeles pentru el: poezia lumii modeme, estetica, sensibilitatea,
farmecul şi melancolia ei. Pe acestea le pricep eu, el nu.
Ar trebui să mai găsească la un grad altul decīt al epocii
lui, la un grad mai īnalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea
şi libertatea mai puternice decīt īn vremea lui.
īn toate īnsă el să se poată repede pune la curent şi
la punct, retacīnd drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic
şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia
trasată, merge mai departe īnsă in aceeaşi
direcţie.
228
Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite. camaraderia
e doar pentni oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres
moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei
existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e
posibilă numai īntre bărbaţi şi femei căliţi īn
morală. Dar ei zic camaraderie şi īnţeleg desfrīu. Au schimbat
numele, nu relaţia. Păi desfrhi! e de cīnd lumea şi nu
constituie nici o noutate, nici un progres. Pe cīnd camaraderia - caie-n
primele clipe l-ar mira pe Guizot - e o noţiune progresistă.
Bucureşti, 1931
Manole despre necesitatea de a practica religia īn care suntem
născuţi:
Cu lehova, dragă, eu sunt īn raporturi reci, dar onorabile. Uite ce
spunea Alberti, florentinul: le spune burghejilor cetăţii să
meargă cu ostentaţie la biserică; nu din religiozitate să
meargă, ci ad pompam, ca să se deosebească de cei
ce joacă la loterie, de aventurieri, de capitaliştii nedemni.
Trebuie, fīrtate, să dominăm de undeva istoria şi
viaţa, tară a ieşi din ele. Ne trebuie o perspectivă a
demnităţii: sa facem prin urmare, cu mult calm, gesturile hieratice
izbăvitoare apte să asigure perpetuitatea umană şi
onorabilitatea, să ne deosebim de toţi derbedeii: să mergem la
biserică, adică la templu. Nu mergem la templu din misticism, ci din
ostentaţie, īn calitatea noastră de oameni moderni şi mīndri.
De ce vom face gesturile hieratice ale religiei īn care īntīmplător
ne-am născut? Pentni că, deşi individuale, au
intenţionalitate socială, sunt gesturi colective exprimate
individual. Şi de ce sunt izbăvitoare? Pentni că dau omului
conştiinţa valorii sale proprii, subsumīnd-o fluxului istoric.
Şi sunt absolut necesare fiindcă sunt modul exterior prin care ne
afirmăm bunele relaţii cu Dumnezeu. Dumnezeii fiind personificarea părţii
superioare a fiinţei noastre, şi a elitei sociale. Gesturile
hieratice exprimă aşadar ce este mai presus de brīu in noi, sunt
izvor de onorabilitate. La templu cu noi. Şi nu discret, nu modest:
ostentativ!
Bucureşti.
Manole despre revoluţii: cum se face că numaidecīt după
1789. adică după īnceput şi Victorie, se dezlănţuie
reacţiuuea? Pentni că democraţia a dat drumul celei mai teribile
dintre forţele reacţionare: maselor. Şi de ce au izbucnit curīnd
războaiele? Pentru că. după cum
229
spune Sorel, pacifiştii sunt cei mai buni asociaţi ai
negustorilor de tunuri."'
- Nu aruncaţi mărgăritare porcilor, zice lumea. Dar textul
evanghelic este mult mai dur şi mai trist: Nu daţi cele sfinte
dinilor nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre īnaintea
porcilor; ca nu cumva să le calce īn picioare şi, īntorcīndu-se,
să vă sfīşie pe voi" (Mat. 7, 6).
Ni se atrage atenţia: făptuirea binelui este o acţiune
riscantă; nu numai că de cele mai dese ori e degeaba, dar şi
poate antrena pe săvīrşitor īn primejdii de moarte.
Paris, 1937
īn cartea mai veche a lui Henri Franck, scrisă īnainte de război:
Dacă noua repartizare a muncii pe care o va face orīnduirea
socialistă n-ar avea drept consecinţă decīt să
micşoreze puţin mizeria materială a oamenilor, dacă n-ar
introduce īn viaţă, odată cu niţel mai multă dreptate
reală, un idealism nou, īnnoirea producţiei, īntinerirea artei,
dacă n-ar īmprăştia īn inima oamenilor un entuziasm la fel de
arzător ca cel care i-a īnsufleţit pe creştini, pe grenadierii
lui Napoleon şi pe revoluţionarii ruşi, ar trebui să
deplīng mina civilizaţiei burgheze şi să mă tem de o
īntoarcere la barbarie.. Mi-e teamă, mă īngrozesc... Dacă
poporul nu se mai īnsufleţeşte pentru lucruri ca Afacerea Dreyfus, ca
răscoala poloneză, ca suferinţele Alsaciei, ca revoluţia
rusă, dacă se mărgineşte la un marxism steril, la un
materialism urīcios, atunci īl dispreţuiesc şi mi-e frică de el.
Dacă nu mişcă decīt pentru pofte, pentru invidie şi
ură... dacă nu-i gata să-şi dea viaţa... s-a zis cu
toate... Şi din nefericire... frică-mi este că aşa va fi...
atunci strădania poporului va avorta deoarece eroismul trăieşte
numai prin rīvnă şi cutremurare."
1964
īnsemnătatea nemărginită a sentimentului de incertitudine.
Tot una cu angoasa. Nu ştiu. Pīnă īn clipa īn care īl primim pe
Hristos nu ştim ce-i cu lumea. Şi după aceea: nu ştim ce va
fi cu noi, la sfīrşit. Angoasa e semnul speciei umane, numărul nostru
cromozomic pe plan psihic.
- Dumnezeu Tatăl ne-a dat pe Moisi şi pe prooroci; Hristos ne-a
dat Revelaţia şi Evangheliile. Dar hotărīrea, de fiecare
dată, pīnă la urmă
230
tot noi trebuie s-o luăm. Hans Fallada: tot omul moare pentru sine.
Hotărīrea e tot atīt de īnsingurată ca şi moartea.
Hristos ne ajută prin Cuvīntul său, dar ne lasă liberi a
decide. Şi cum decidem? Avem la īndemīnă două puteri:
īnvăţătura Sfintei Biserici şi dreapta socotinţă,
care-i act de libertate potrivit definiţiei lui Denis de Rougemont:
libertatea nu-i un drept, e un risc pe care trebuie să-1 asumăm.
Suntem ajutaţi, sfătuiţi, miluiţi,
călăuziţi: dar la sfirşit, tot eul vorbeşte,
adică tot duhul, care e liber.
O frază cu totul creştină a lui J. P. Sartre: Important nu
este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am
făcut eu din ceea ce au făcut din mine."
Iulie 1966
Cu dr. Al-G. despre Europa şi Asia.
Eu: Principala īnsuşire a civilizaţiei-culturii occidentale este
caracterul ei de generalitate, se adoptă uşor şi se
adaptează oriunde. Celelalte civilizaţii şi culturi, oricīt de
sofisticate, sunt mai regionale; China şi India īşi pot īnsuşi
cultura albă incomparabil mai iute decīt Europa pe a lor.
Nu-i chiar īnlesnirea aceasta semn de inferioritate'? Nu, sunt cazuri cīnd
uşurinţa, departe de a semnala superficialul, relevă o
graţie, graţia fiind după Alain economia mijloacelor.
Alfabetul latin, pentru că e cel mai uşor de citit din toate cīte
sunt, īnseamnă că stă īn urma celorlalte? Cifrele arabe"
(de fapt indiene) sunt inferioare celor latine? Ori sistemul zecimal altora?
Prin descoperirea lui zero n-au dovedit Indienii că şi ceea ce este
practic" poate fi creator de neghicite semnificaţii şi
nebănuite domenii de cugetare?
Generalitatea civilizaţiei-culturii occidentale, simplitatea
caracterelor latine şi a numerotaţiei arabe nu aparţin unor zone
de superficial şi inferior, ci participă de la iuţeala şi
degajarea trupurilor glorificate. Uşor" aici nu se opune lui
greu" (īn sens de adīnc, de serios) şi nu īnseamnă
uşuratic, frivol, ci desfide pe greoi", aşa cum la Simone Weil {La
pesaiUew ci la grāce) graţia e pusă īn contrast cu
gravitaţia (= atracţie a pămīntului, īncetineală,
īngreuiere, grăsime, grosime, grosomănie).
231
Gherla, octombrie 1963
Ne vine īn celulă doctorul [., medic psihanalist. īi spun că nu
cred ca psihanaliza să fie atīt de ştiinţifică pe cit zice
şi s-ar zice că e; cred īnsă cā marele, adevăratul,
Īnduioşătorul merit al psihanalizei ar putea fi acesta:
că s-a aplecat cu īnţelegere (sau īn orice caz cu
bunăvoinţă, iară scīrbă sau suspectă curiozitate)
asupra unor dureri nouă.
Leon Bloy: sunt īn biata inimă omenească locuri īncă
inexistente şi unde suferinţa intră spre a le da. īn
sfirşit, fiinţă. Relativitatea, aidoma: nu spaţiul cuprinde
aprioric materia, ci materia īn expansiunea ei creează spaţiul.
Pe linia aceasta psihanaliza se arată de nu sub aspectul ei cel
mai ştiinţific, īn orice caz cel mai omenesc, mai durabil.
īnseamnă īnsă că dăm de un apel la ,,simpatie'"
şi compasiune, ceea ce nu-i ştiinţific, īntocmai:
psihanaliza a uitat că e mai īnainte de toate un leac, abia ulterior a devenit
o ştiinţă cu pretenţii sistematice şi obiective,
iar leacul e prin definiţie milos, compătimitor.
- Altă conversaţie cu
acelaşi:
Pe cind termenii de complex, libido sau refulare ajungeau atīt de populari,
alt cuvīnt de seamă al psihanalizei era lăsat īn umbră. El nu
este mai puţin īnsemnat; a rămas oropsit fiindcă e mai
puţin plăcut şi fiindcă stă mai puţin la īndemīna
tuturor celor care fac din psihanaliză exclusiv o justificare. Ciivīntul
respecti\ e sublimarea.
Vulgarizatorii psihanalizei
seamănă cu ereticii inochentişti care din versetul unde
īnsă păcatul s-a īnmulţii darul a prisosit (Rom. 5,
20) deduc dreptul nu numai la existenţă, ci şi la
propăşire şi extindere a păcatului.
Adevărul e altul: că harul ajută pe marii păcătoşi
să iasă din păcat, nu să se
īncăpăţīneze īn el; şi cu atīt mai puţin să-l
rodească. Din libido Freud nu face un sălaş al dospirii
ne\ rozelor sau psihozelor, ci un temei de perfecţionare, o
substanţă din care se pot filtra produse din ce īn ce mai rafinate.
Sublimarea este aşadar cuvīntul din urmă a! psihanalizei,
holărītor; e ţelul, şi tocmai el a fost acoperit cu vălul
uitării şi al nepăsării.
Ultima conversaţie cu
doctorul 1.:
īi spun că există nişte versuri de T. S. liliot care
se potrivesc de minune psihanalizei. I le citez trunchiat.
La Bucureşti le regăsesc: IVe must try to
penetrate thc othcr private worlds / oj makc bclicvc aiul fear. / To
rest in oui own stţffc/ing is cvasion of sufferhig. U'c must /cam to suffcr morc. "
232
Trebuie să īncercăm a pătrunde īn
celelalte lumi particulare ale iluziei .şi spaimei: deoarece dezechilibraţii au ieşit
din generalitate, s-au refugiat ori pierdut īn cīte un univers
al lor, altul decīr cel iniţiat de puterea divină, şi acolo
domină armele diavoleşti: irealitatea, frica; c/e-am rămīne
numai īn propria noastră suferinţă, ne-am eschiva de la durere: durerea
poate fi o şcoală a egoismului, contactul cu suferinţa nu
īnnobilează dacă ea devine motiv de auto-compătimire.
auto-cocoloşire, egocentrism, cult al eului patimilor; trebuie să
īnvăţăm a suferi mai mult: nu este numai proiectul
oricărei psihanalize, ci modul īn care creştinul atacă problema
vieţii. Ins own approach, cheia lui franceză,
şperaclul lui de neconfonnist al vieţii hedoniste.
De ce suferim? De ce există nedreptatea? Cum de nu sunt
lucrurile aşa cum s-ar cuveni să fie? De ce sunt, Doamne, atīt de
josnic, iar ceilalţi atit de nepăsători? De ce avem parte de
boli şi ne este dat să murim? De ce propăşesc răii
şi sunt pedepsiţi cei buni? De ce īşi poate face ris cel viclean
de noi?
Biblia le rezolvă
pe toate de felul acesta, toate logicele, īnţeleptele, modestele,
īndreptăīitele noastre īntrebări printr-un act de autoritate şi
un răspuns fără drept de apel. Sentinţa e dată de pe
scaun, deliberarea n-a durat. Atīt īn \echiul cit şi īn noul Testament ni se vorbeşte sumar, iară īnconjur,
menajamente, farafastīcuri, politeţuri, ocoluri.
Pavel (Rom. 9, 20-23) ne-o taie scurt: ,,Dar omule, tu cine
eşti care răspunzi īmpotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va
zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai tăcut aşa'?
Sau nu are olanii putere peste lutul lui. ca din aceeaşi
līămīntătură să facă un vas de cinste, iar altul de
necinste?
Si ce este dacă Dumnezeu, voind să-ii arate mīnia şi să
facă cunoscută pulerea sa. a suferit cu multă răbdare
vasele mīniei Sale, gătite spre pieiie'?
Si ca să arate bogăţia slavei Sale către vase ale
milei pe care mai dinainte Ie-a gătit spre Slavă'?"
Voilă ce r/ui s'appclle parietal Scurt
şi cuprinzător. Good old stnmg laniţuage1*'.
De aceea au crezut Luther, Calvin şi janseniştii că pot
jubila. Asta e! Verde şi pe şleau. Dacă-ţi place.
īn Curica lui Iov, Elihu, fiul- lui Barahuel din Buz pune
capăt lungilor plīngeri ale lui Iov şi iscusitelor
discuţii ale prietenilor săi īn acelaşi stil militar:
Cap. 33, 12-13:
..Dar aici īţi voi răspunde ca tu n-ai dreptate, fiindcă
Dumnezeu e mai mare decīt omul!
233
De ce grăieşti īmpotriva lui, fiindcă el nu dă
nimănui socoteală de toate cīte face?"
Cap. 35, 4-7:
Iată ce-ţi voi răspunde şi ţie şi
prietenilor tăi:
Priveşte cerurile şi īndreaptă īntr-acolo ochii;
uită-te la nori: cīt sunt ei de sus faţă de tine!
Dacă păcătuieşti, ce rău īi faci lui Dumnezeu,
şi dacă păcatele tale sunt numeroase, ce-i strică lui?
Dacă eşti drept, ce dar īi faci sau ce primeşte el din mina
ta?"
Cap. 36, 22-23:
Da, Dumnezeu este nespus de mare prin puterea lui! Cine poate să dea
īnvăţături ca el?
Cine i-a dat īnvăţătură cum să se poarte? Şi
cine poate să-i spună: Aceasta ai făcut rău?"
Cap. 37, 23-24 :
Pe cel Atotputernic nu putem să-1 ajungem cu priceperea noastră,
el este de tot īnalt īn putere şi bogat īn judecată şi nu
calcă niciodată dreptatea īn picioare.
Pentru aceea oamenii se tem de el şi i se īnchină, el īnsă
nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe
sine īnţelepţi."
Iar după vorbirea lui Elihu, Iov trage singura concluzie cu
putinţă, grăind către Domnul:
Cap. 42, 3:
Cine cutează, ai zis tu, să bīrfeascā planurile mele din
lipsă de īnţelepciune? Cu adevărat am vorbit, fără a
īnţelege, despre lucruri prea minunate pentru mine - şi nu
ştiam."
Oamenilor le cam place să citească primele treizeci şi unu
de capitole din cartea lui Iov, ale disputei creaturii cu Făcătorul,
ale īnşirării tuturor nedumeririlor, ale protestelor formulate de
logică şi de simţul justiţiei -divanul gīlcevii omului cu
Dumnezeu. Sfīrşitul Cărţii īnsă este evitat. Şi
totuşi el dă cheia cifrului.
Cifrul tradus īn clar e simplu: nu putem pricepe. Ne īnconjoară
tainele. Ne rămīne numai a ne smeri, cuminţi. Ne rămīne numai a
repeta rugăciunea: Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne
pre noi, că nepricepīndu-ne de nici un răspuns rugăciunea
aceasta aducem Ţie ca unui stăpīn noi, robii Tăi;
miluieşte-ne pre noi." Neprice-pīndu-ne de nici un răspuns.
- De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru
că viaţa e o aventură, este Aventura.
Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant
şi să faci īnconjurul lumii; aventură (şi romantism) este
să-ţi rodeşti viaţa care
234
ţi-a picat acolo unde te-ai născut din īntīmplare şi-n condiţiile date.
Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi
de Mister.
(După cum şi minunea cea mai mare este că există legi
statornicite şi că universul funcţionează după ele,
minunile fiind excepţia.)
- Sunt oameni īntre oameni. Regulamentul este unui iar ordinele sunt
aceleaşi. Dar nu toţi gardienii le aplică la fel. Unii cu
zeloasă grijă, cu īndīrjire, cu bucurie. O īntreagă
panoramă. Biserică, la Jilava, a cărui poreclă se
datoreşte faptului că īnjura folosind numai acest cuvīnt pentru
că ştie că jigneşte pe cei credincioşi
(şi-şi īnchipuie că deţinuţii politici trebuie să
fie toţi bisericoşi). Mareşalul, mic de stat, nespus de
mulţumit de postul lui şi de el īnsuşi, cu priviri īnalte, reci,
dispreţuitoare; se ţine ţanţoş de parcă ar fi
īnghiţit o umbrelă, o suliţă, un vilbrochen; cīnd i se
dă raportul trece prin faţa şirului deţinuţilor cu un
zīmbet īncīntat, ca Napoleon īn seara bătăliei de la Austerlitz -
ceea ce (fāră de voia lui) produce mereu o destindere. Pisică, plăcerea
căruia este să intre pe furiş īn celulă şi să
prindă īn flagrant delict pe cei toropiţi de moţăiala.
Şi ceilalţi: cei cruzi, sălbatici, bătăuşii,
distribuitorii de zile de izolare, de ore īn genunchi ori sub pat. Unul cu nas
subţire şi ochelari cu ramă de tablă ca un amploaiat
caragealesc, scund, duhnind a răutate de la o poştă, ca
beţivul a băutură. Cei răi din nepăsare,
conştiinciozitate, prostie. Complexaţii. Sadicii. Mīncătorii de
sticlă pisată şi purtătorii de sīrmă ghimpată
de-a dreptul pe piele, ca mătuşa lui Bertie Wooster. Imbecilii care
dau crezare instrucţiunilor orale şi iau īn serios ce li se spune
despre criminalitatea deţinuţilor politici. Le deprindem, tuturor,
maniile; spre a ne feri; spre a ne acomoda; aşa cum fetele, la bordel,
cunosc damblaua fiecărui client.
Locotenentul Ştefan de la Jilava īi īntrece pe toţi prin
inovaţia sa: scuturarea saltelelor, tortură de seamă şi
supremă belea. Saltelele de la Jilava nu sunt pătrate, nu sunt
dreptunghiulare, nu sunt sferice. Forma lor ţine de figurile geometriei
descriptive ori de ale geometrii lor neeuclidiene; un echivalent al numerelor
ireale; un fel de ozeneuri nezburătoare. Făcute din pīnză
rărită, ruptă, roasă, ele scot la cea mai mică
atingere nori de zdrenţe, de scame, de praf şi de un fel de
pīclă, de ceaţă, de negură, de brumă
alcătuită din firişoare de murdărie cristalizată ce se
porneşte a pluti īn camera neaerisită unde rămīn ca un smog zile
īntregi. Oştiri de draci ies din saltele o dată cu zdrenţele
şi colbul şi se cuibăresc īn sufletele manipulnnţilor, le
otrăvesc, exacerbează nervii şi duc la disperare. Apoi
trec de se aşează prin ungherele celulei unde poluează totul īn
cīrdăşie cu smogul.
Dar iată că viaţa nu-i numai din alb şi negru şi
că oamenii nu-s toţi deopotrivă. Sunt şi gardieni care nu
aplică regulamentele cu aceeaşi
235
străşnicie şi nu dau ascultare ordinelor īn mod
nereflectat. Coreeanul şi Boiereanu de la Gherla, Nedelea de
la Jilava (numele anchetatorilor de la Securitate şi ale gardienilor sunt
pseudonime), ori cel ce ne spune (cīnd ştie că nu-s turnători de
faţă): Dacă v-aş aplica regulamentul Īntocmai, n-aţi
mai ieşi nici unul de aici. Nu ne deschid uşile şi nu taie gratiile
cu pila ca să evadăm. Nu contravin dispoziţiilor. Nu calcă
legile. Dar nu fac exces de zel. Nu jignesc. Percheziţionīnd agale şi
tară de convingerea că un ac făcut din sīrmă ar putea
periclita securitatea statului. Găsind prilejuri de a zīmbi
īngăduitor, de a zvīrli un chiştoc, de a rezolva o
situaţie tară a recurge la măs.iri disciplinare. Moderaţi.
Dovadă că, ordinele criminale, un om niţel abil şi
cumsecade le poate ocoli Iară n-şi ridica stăpīnirea īn cap.
E ceva ce se poate.
Există eroism şi sfinţenie. Dar există şi o
moderaţie, modestă ce-i drept, nepretenţioasă, care şi
ea este de mare preţ. De cīte ori nu-s binecuvīntaţi cei care -
lăturiş - ştili să
aplice - omeneşte, creştineşte, romāneşte,
bătrīneşte litera neīnduplecată.
- Ce dovedeşte existenţa caraliilor cumsecade, că regimul e
bun? Că, totuşi, şi-n cadrul lui se pot realiza reformele care
vor duce īnspre libertate?
Cītuşi de puţin. Nu aceasta o dovedeşte.
Ce dovedeşte atunci?
Că Dumnezeu este atotputernic.
De vreme ce pīnă şi printre gardienii de īnchisori şi
lucrătorii de la Securitate īşi poate găsi slujitorii.
īnseamnă că puterea divinităţii nu are margini.
īn Doctorul Jivngo există un personaj episodic
ale cănii manifestări sunt mereu benefice; e un general de
Securitate, pe nume levgraf şi poate orice: face rost de apartamente, de
unt, de ciocolată, de portocale, de medicamente lipsă īn comerţ.
Prezenţa unui levgraf dovedeşte ea că regimul comunist e
bun?
Dovedeşte:
a) că īn regimul comunist binele poate fi realizat numai īntīmplātor,
pe căi ocolite şi nclegale,- adică
neconfonne cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: īntre
ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de
principiu);
b) că Dumnezeu - care-i dincolo
de bine şi de rău - nu ezită să lucreze cu oricine şi
să recurgă pentru īndeplinirea planurilor sale ori pentru a
uşura suferinţele oamenilor chiar la indivizi din tagma
asupritorilor, precum: fariseul Nicodim. care era tmul de-ai lor
(membru
236
al completului de judecată); prigonitorul Pavel; sutaşul
Corneliu; vameşii...
- Cum funcţionează perfecta
logică demenţială? Premizele: Burghezia trebuie să
piară;
Cine nu e cu noi e cu ei.
Concluzia: Pe rangă cu el!
Poate că arestările din perioada 1947-1950 să fi avut
şi caracter de teroare politică. Cele din 1958-1959 sunt numai
demenţiale. Regimul e consolidat, orice justificare politică a
dispărut. Acum maşina se roteşte de la sine. Mătura
ucenicului vrăjitor bate darabana. Ţelul e uitat. Īnghiţi!!,
mestecaţi. Sunt puşi sub stare de arest spiritişti,
bridgişti, dansatori, corişti. Lotul bridgiştilor, lotul
spiritişti lor, lotul Patriarhiei, lotul ascultătorilor la radio,
lotul comentatorilor, lotul filateliştilor (au făcut schimburi de
mărci, pe una se afla chipul mareşalului Antonescu).
Aflaţi, domnilor, că dracul stă şi el la uşă,
īntocmai ca Domnul. Numai că īn loc să i se aplice Apocalipsa 3,
20 adică discretul şi nobilul iată, stau la uşă
şi bat; de va auzi cineVa şi va deschide ...", i
se aplică Facerea 4, 7 adică grosolanul: sta la pindā
la uşa ta". Iar nebunia care e plecarea duhului, a
suflării divine -, fiică dreapta a diavolului, stă şi ea cu
geamantanul tăcut ori, după caz, cu traista-n băţ, gata
oricīnd să intre posomorită ori deşănţată,
erinye ori paparudă īn casă, īn minte, īn membre. Hap
ţup. Pape Satan, pape Satan aleppe.
Atīt aşteaptă, să fie chemaţi. Şi binele şi
diavolul şi nebunia. Deosebirea e de manieră: boierească la
primul, mahalagească la ceilalţi. Heine: Ich riej den Ten/el und
ev kaniin0'. Numai că, acei din veacul al XX-lea au putut
constata că nu e atīt de şarmant" pe cīt credea progresistul
poet.
Maurras: civilizaţiile sunt la fel de vulnerabile ca indivizii, ajunge
un pumnal īnfipt īn spate ca să piară.
Echil.'irul mintal
al indivizilor şi al colectivităţilor nu e mai puţin
fragil, stă pe aceeaşi muche de cuţit. (Poate că nu
īntīmplător apare din nou obiectul acesta care se foloseşte şi
pentru a omorī.)
- Cīnd o entelehie oarecare devine
absolută (fie ea bună) şi dobīndeşte caracter de monopol,
demenţa e aproape.
Oamenii politici īn genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu
cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decīt punerea īn
practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.
īn condiţiile lumii care s-a rupt de Dumnezeu nici un absolut nu poate
revendica exclusivitatea.
237
Ian Kott: Hamlet e nebun, deoarece atunci cīnd politica elimină toate
celelalte sentimente, devine ea īnsăşi o imensă nebunie.
Se poate merge atīt de departe īncīt să se susţină că
slăbiciunile, metehnele ba şi viciile conducătorilor politici
devin temei de limitare şi īmblīnzire, izvor de libertate. Un
putred" ca directorul Barras va fi mai tolerant şi va face mai
puţin rău decīt incoruptibilul Robespierre. Norocul nostru, spune
un nobil personaj al lui Balzac, a fost că surorile lui Napoleon erau
nişte tīrfe; ce ne-am fi făcut altminteri!
Paradoxul este explicabil: virtuţile sunt şi ele supuse
relativităţii şi nu devin eficace decīt puse īn slujba Binelui
divin şi practicate īn numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii,
antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii īşi pot
pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi
călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul
heroinei. Domnul ne-a pus īn gardă spunīnd că demonul poate lua chip
de īnger luminos.
- De cealaltă parte a oglinzii
- dacă pot spune aşa - e la fel: nu orice suferinţă e
valabilă. Tīlharul cel rău nu a suferit mai puţin decīt
celălalt dar nu i-a fost de folos. Virtutea şi suferinţa,
aşadar, sunt şi ele supuse relativităţii celor
lumeşti: sunt valabile numai prin sensul lor.
Dar īmpărtăşania īnsăşi! īţi este după
cum te-ai apropiat de ea: spre bine, tămăduirea sufletului şi a
trupului, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci, spre
bucurie, sănătate şi veselie - ori spre osīndă.
Henry de Montherlant īn Port-Royal: Există o
suferinţă care nu-i roditoare, o suferinţă moartă
şi care tīrăşte īn moartea ei tot ce sufletul află īn
juru-i... Atenţie īnsă! Dacă ai crede că-i de ajuns să
cunoşti suferinţa pentru a fi mīntuit, te-ai īnşela cu
desăvīrşire.
Degeaba suferi, dacă eşti īn afara Bisericii nu ţi-e de nici
un folos. Cīţi eretici n-au riscat moartea, ce zic? Cīţi nu au
dorit-o şi care acum ard īn foc? Diavolul are şi el martirii lui.
Cīnd povestesc Fraţii Karamazov īn celula 44
şi fac distincţia dintre suferinţa care nu-i mereu mīntuitoare
pentru pătimitor şi suferinţa mereu sfintă ca spectacol,
părintele Ion Pop se supără şi pe mine şi pe
Dostoievski, ba şi pe ortodoxie (vină port şi eu fiindcă am
găsit de cuviinţă să afirm că asta-i
concepţia ortodoxă).
- Dostoievski vorbind despre
greutatea de a realiza personaje pozitive zice că īn literatura
universală nu cunoaşte decīt două: pe Don Quijote şi pe
domnul Pickvvick. Dintre toate figurile frumoase ale literaturii cea mai
desăvīrşită este a lui Don Quijote."
Thibaudet. Ideea lui e că scriitorului īi vine lesne a crea ce-i este
inferior, greu ce-i este superior. Exemplu: Flaubert, Doamna Bovary, unde
Homais e atīt de viu, iar profesonil Lariviere atīt de şters.
238
Prinţul Mīşchin trebuie desigur adaos celor două nume
indicate de Dostoievski, ca şi Hamlet şi Alceste. La Mīşchin,
Romano Guard ini cutează a deosebi elemente eristice. Nimbul care-i
īnconjoară capul după ce e pălmuit de Ganea. īn Pichvick fără
īndoială ca toţi se poartă după cum observă
Chesterton: ca şi cum ar fi īn paradis. Aici, bonomia, voia bună,
bunătatea şi veselia sunt treptele scării lui lacov.
Dar nicăieri nu e paradoxul evanghelic mai evident ca īn Don Quijote,
nicăieri nu e problema pusă mai universal, nicăieri
īndepărtările şi apropierile de ideal, pendulările īntre
ceea ce suntem şi am dori să fim, ceea ce am uitat că suntem
şi ar trebui să fim, ceea ce am ajuns a fi şi suntem meniţi
a fi, nu sunt contrastate mai sfīşietor, nicăieri jocul
fără de sfīrşit castel-cīrciumă, mīrlan-senior, om-demon
sau om-īnger nu se desfăşoară īntr-un ritm mai dătător
de fiori.
1965
Traducerea lui Don Quijote īn romāneşte (E. Papii, I. Frunzetti) īngăduie o adīncire a tīlcurilor atīt de
extraordinare ale cārtii.
Ca şi traducerile lui Murnu. De ce (īntrebarea e a lui Lovinescu),
tradus īn romāneşte, Homer e mai viu, mai savuros şi mai
netransformat decīt īn alte limbi? Fiindcă romāna păstrează o
mireazmă telurică pe care altele au pierdut-o de nu se mai ţine
minte cīnd. Romānei, ca atare, i se potriveşte spusa despre Nicolae
Filipescu: singurul boier care miroase a cojoc ţărănesc.
Traducerile franceze prin care atīţia cititori romāni s-au
furişat pīnă īn preajma lui Don Quijote sunt reci, sulemenite,
graţioase, dar mecanice; subjonctivele sunt somptuoase, dar tertipurile
stilistice sterilizante.
Limba romānă, prin opoziţia dintre elementele latine şi
orientale, precizează paralelismul, răsfiīnge īn oglinda grăirii
dualitatea Don Quijote - Sancho Pānza, amplificīnd-o, aducīnd īn grosplan
bipolarismul firii omeneşti tară a fi nevoie, ca īn alte limbi,
să se meargă la trivialităţi.
Cavalerul o dă mai pre latineşte, iar scutierul foloseşte
tot ce este balcanic, turcesc, levantin, fanariot. Astfel ruptura e şi mai
intensă, pe cīnd eroul apare mai puţin departe: sărman ca
Dionis, nebun cum e Călin, nobil deopotrivă ca Luceafărul,
poznaş ca Nastratin, frate mai mare cu Păcală şi Pepelea, e
īnsuşi omul pe care Hristos īl cheamă să iasă din sine
şi să cuteze a fi, a redeveni el īnsuşi cel de la īnceput.
Re-īnnobilarea, re-īndumnezeirea omului şi a lumii, iată scopul
predicăni Evangheliei, iată şi tema din Don Quijote.
239
Aprilie l%()
Partea cea mai groaznică a proceselor in care acuzatul
mărturiseşte şi recunoaşte totul este că nouăzeci
şi cinci la sută din faptele incriminate corespund adevărului.
Atīt doar - că nu sunt criminale.
De aceea s-au lăsat īnşelaţi juriştii occidentali:
obişnuiţi cu formele clasice ale proceselor, ei au cercetat
conformitatea dintre declaraţii şi fapte, fără a se mai
īntreba dacă faptele sunt şi criminale. Erau atīt de convinşi,
li se părea atīt de evident ca faptele incriminate să fie
infracţiuni, īncīl au considerat lucrul ca de la sine īnţeles.
N-au re\ izuit axiomele.
Ce ni s-a imputat nu era fals. Cetisem cărţi de Mircea Eliade, de
Emil Cioran, de Eugen lonescu. Mersesem des la Tr. să bem ceai din serviciul
Rosenkaralier, să pălăvrăgim şi să ne
mai descărcăm sufletul. Rajk, ce-i drept, se văzuse cu Tito: de
ce oare şeful unui guvern nu s-ar fi dus īn vizită la
şeful unui stat vecin şi aliat?
Mult mai puţin gra\ ă ar 11 fost condamnarea pentru fapte
inexistente. Ar fi fost o simplă eroare judiciară; au mai fost.
Giraudoux: naufragiul Titanicului a fost o nenorocire blinda,
intra īn ritmul vieţii, ultima bună īnainte de 1914 cīnd īncepe
neaşteptata, originala catastrofa. Soljeniţīn (ori Pastemak): cīnd a
izbucnit războiul īn 1941 oamenii au răsuflat uşuraţi:
ieşeau īn sfirşit din fantasmagoria teroarei pentru a păşi
din nou pe făgaşul normal al unei vechi nenorociri omeneşti.
Jules Romains, văzuse, Kafka prevestise: politia pentru oamenii
cumsecade. Anticreştinismul ce face? Generalizează păcatul,
acum toţi sunt īn stare de vinovăţie permanentă, nu
mai eşti osīndit pentru ceea ce ai tăcut, ci pentru ceea ce
eşti.
1968
Concepţia arhitectului Nicolas Schoffer despre artă (emoţia
artistică poate fi realizată de-a dreptul pe cortex, tară a mai
fi nevoie de intervenţia unor mijloace estetice) nu este un mod de
a exprima extazul religios?
Opera de artă asigură o stare cu totul asemănătoare
isihiei (Linişte + Pace Sufletească + Fericire, adică un LPSF
duhovnicesc, parale] formulei de bază CHON69 din viaţa
organică.)
- Mano le:
Ortega ne īnvaţă să nu facem moralei nouă"
onoarea de a o considera drept o nouă morală. Morala nouă"
nu există, e numai titlul pe care
240
omul-massă īl dă imoralismului său, dorinţei de a nu
mai avea nici o īndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli.
Drepturi fără datorii, mă, e ca şi cum ai vrea
lumină tară īntuneric şi mămăligă tară mestecau.
Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.
- Ortega (īn preajma celui de-al
doilea război mondial): oamenii de astăzi iau atitudini tragice
şi se joacă de-a tragedia deoarece cred că lumea de astăzi
nu mai e cu putinţă.
Seamănă cu copiii răsfăţaţi care-şi
permit de toate pentru că ştiu că nu riscă nimic, care emit
cecuri tară acoperire pentru că va interveni pīnă la urmă
familia şi va plăti. Dar tragedia e cu putinţă.
Războiul şi īntāmplările ulterioare au confirmat
spusele lui Ortega. Acum tragedia s-a banalizat, face parte din mediul
īnconjurător, e un element şi ea īn ecologie.
Adevărul despre imediatitatea
tragediei 1-a relevat de la īnceput creştinismul. De vreme ce
Mīntuitorul a murit pe cruce, plătind cu sīnge şi cu moarte pentru
noi, nu īncape īndoială că la baza tainelor ce ne īmpresoară
e ceva tragic. īnvierea e bucurie, dar Gabata, Calvarul şi
Golgota nu ne īngăduie a pierde fie şi o clipă din vedere
tragedia.
Pascal n-o pierduse: Ultimul act e sīngeros oricīt de frumoasă ar fi
fost comedia; i se aruncă īn sfīrşit omului ţarină
pe cap şi asta-i īncheierea.
BUGHI MAMBO RAG
...A, ui lai, Ilispano-Suiza, marcă buna, apare īn
cartea lui Pierre Frondaic, L'homme ă
I'Hispano, tīnărul acela care se sinucide pentru ca a minţit-o pe
iubita lui că-i om bogat, iar el era un biet pirlit care luase cu īmprumut
maşina unui prieten... Dar cofetăriile! Cea. mai bună din
toată Iară era fără īndoială Embacher de la
Făgăraş, aş pune pe urmă pe Dīinboviceanu la
Cimpulung, Manzavinatto la Galaţi, Flagner la Braşov, Avgherinides
la Bahic, la laşi erau două, Tujli şi Georges, deopotrivă
de hune... Dar cu nuvelele lui Negrtfzzi şi Odobcsc.it ce faci? şi cu Interior de Fīnteneru, cu Fata moartă de Missir?... La
Bucureşti marele maestru a fost unul singur, Marinescu de la Orange
Ih bulevardul Pache, apoi Verdun. lucrase la Capsa, neīntrecut īn
cremele de castane... Cel mai bun păstrăv, s-o ştii de la mine. e
cel afumat īn cetină de brad... Urzică e ort ie, fireşte...
Ii spune Demetrios lui Maiccllus...
Că nu-i atīt de simplu, că totul nu-i pe fond
roz. că la īnceput vă fi fost o catastrofa, ceva cumplit,
o dovedesc suferinţele şi cruzimile: de
241
la uciderea dreptului Abel - trecīnd prin măcelărirea pruncilor -
pīnă la īnfiorătoarea Răstignire şi la orice crimă
sadică. Peste toate stă ca o pīclă de sīnge şi tenebre, de
absurd şi strigăte neputincioase, indicānd tară
putinţă de īndoială ceva cutremurător, fioros, urit.
Cardinalul Newman: ,,Ce poate fi spus despre faptul acesta al suferinţii
omeneşti, care străpunge inimile şi zăpăceşte
raţiunea? Altfel nu pot răspunde: ori nu există nici un
Ziditor, ori societatea aceasta vie a oamenilor se află cu adevărat
alungată de la prezenţa Lui... dacă există un
Dumnezeu, .de vreme ce există un Dumnezeu īnseamnă că
specia omenească este implicată īntr-o oarecare teribilă
calamitate
Jilava, martie 1962
Pietonii George Catargi, miniaturistul, este un extraordinar povestitor -
şi are ce povesti. Născut la Reni, a cunoscut viaţa
sibarită pe care o duceau moşierii ţinutului īnainte de 1914,
aveau un club al lor, constituit după regulele şi tabieturile celor
din Londra: se īmbrăcam la Paris; numai lenjeria de corp nu
şi-o spălau şi călcau īn străinătate, ca
Alexandru Marghiloman.
Catargi studiase la Odessa şi Petrograd, fusese ofiţer īn armata
roşie, făcuse o călătorie īn jurul lumii īnsoţind-o pe
regina Măria.
Genul picturii miniaturiste fiind rar (avusese un singur rival, un
suedez), cīştigase mult şi organizase expoziţii īn
ţări felurite, unele foarte depărtate (Africa de sud).
Arestat şi osīndit pentru spiritism şi practicarea terapiei prin
magnetism, nu pierde nici un prilej de a vorbi convins despre horoscoape,
hennetism, impulsiuni psihosomatice, piramide, civilizaţia maya, minele
din peninsula Yucatan, dimensiunea a patra, lumile paralele, statuile
uriaşe din insula Rapa-Nui, procesul şi tainele cavalerilor
templieri. Moise, fireşte, e pentru el nepotul de soră al lui Ramses
al II-lea, Egiptenii au fost īn America, Atlantida e mama tuturor civilizaţiilor
şi iniţiaţilor, farfuriile zburătoare poartă
fiinţe extraterestre mult superioare nouă.
11 ascult īndeajuns de rece. Pīnă cīnd, rămas aproape surd de
urechea dreaptă de pe urma tratamentului pe care mi-1 aplicase Onea,
mă īnvoiesc să-mi facă nişte pase magnetice. Urmează
vreo zece şedinţe după care aud iar perfect!
Catargi se bucură din toată inima: stabilim să-1 vizitez
după liberare. Locuia īn vīrful turnului unei frumoase vile de
culoare roşie pe dealul Patriarhiei. Acolo are să-mi
pregăteasă tot felul de bunătăţi căci e
mīncăcios şi gastroman rafinat -, şi īn special covrigi cu
susan, tăiaţi īn
242
două, cu miezui scos, īnlocuit cu un amestec de unt, sardele şi
măsline, apoi puşi la cuptor.
- Gustul mīncării acesteia şi simplă şi fistichie, servită
īn tumul cu vedere panoramică asupra īntregului oraş nu aveam
sā-1 cunosc. George Cataigi s-a stins (de inimă), puţin timp
după ce m-a lecuit şi Iară a-mi lua īn nume de rău
reiterata afirmaţie că īn Hristos nu pot vedea un simplu mare
iniţiat responsabil al sistemului solar ori o fiinţă
supraterestră al cărui cadavru concetăţenii săi l-au
răpit din mormīntul săpat īn stīncă şi-n care nimeni,
niciodată, nu mai fusese pus.
Decembrie 1955
Virgil Cānd.:
Vin unii şi-mi spun: aş duce o viaţă
creştină dacă aş putea... dacă aş avea
condiţii, dacă ar fi... dar aşa e imposibil... Şi le
răspund: Asta e viaţa de care ai parte, ăsta-i lozul pe
care l-ai tras; acum trebuie să fii creştin; dacă
aştepţi să ai confort şi timp liber şi să fie iar
linişte şi bunăstare şi să se ducă jupīneasa la
piaţă şi să găseşti brīnză īn toate
băcăniile ai putea pierde prilejul de a fi ceea ce spui că
doreşti să fii. Trebuie să te poţi mărturisi
creştin oriunde, īn tren, īn subsol, printre dobitoci, īntr-un spaţiu
locativ comun, pe cruce, īntr-o cameră de trecere, la coadă."
1961
De īnchisoare nu pomenise, ştia că acolo e uşor.
(īmi aduc aminte de vorbele lui cu prilejul unui interogator ce mi se ia
despre Virgil Cānd., Paul Sim. şi Al. El.)
- Din punctul de vedere al deplinei noastre responsabilităţi cred
că filosofii existenţialişti au dreptate. Scuza
īmprejurările mi-au fost potrivnice" nu e invocată decīt de cei
slabi şi nehotărīţi. Pentru o personalitate puternică - dintre
acelea cărora Alain le spunea firi de crocodil: Goethe, Descartes,
Stendhal, Spinoza - īmprejurările sunt mai curind ceea ce istoricul Arnold
Toynbee numeşte chalenge, o provocare, un imbold.
Oamenii care au ceva de făcut şi de spus nu sunt opriţi
locului de o intīmplare. cu o nenorocire": numai pentru cei de talia
d-lui Berfhelemy darea afară din casă şi īmprăştierea
mobilelor (cu prilejul intempestivei
243
sale evacuări de la Temple, spre a face loc perechii regale ce urma
să fie internată acolo īn toamna anului 1792) le concentrează
tot restul vieţii asupra proceselor şi intervenţiilor
urmărind redobīndirea avutului; numai pe unii ca aceştia faptul
trivial - oricīt de neplăcut şi de nedrept - i-a putut abate din
cale; ceilalţi trec ca expresurile fără opriri prin gările
mici, īnaintează ca ştafetele, cu mesajul strīns la piept sau īn
pumn.
La urma urmei īmprejurările sunt mai īntotdeauna grele. Şi
fiecare - mai arată - Alain - tot ceea ce vrea obţine, dar
ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune
că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobīndeşte prin
neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită
īncăpăţīnare, īnfnngīnd lenea, nestăruind asupra scrupulelor.
īmprejurările nu pot fi scuză decīt pentru rataţi
şi rataţii pe plan social (o spune unul din ei) sau duhovnicesc
sunt cei ce s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj sau nu le-a fost
destui de scump. (Ori nu l-au recepţionat destul de clar.)
Mīngīierea e alta, o exprimă zicala Englezilor: totul nu e să
īnvingi, totul e să lupţi pīnă la capăt.
Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta. Să nu te predai
din prima clipă, ca social-democraţii germani īn Iulie 1932.
Capra d-lui Seguin, īn nuvela lui Alphonse Daudet, a mīncat-o lupul; dar īn
zoii, după ce ea luptase toată noaptea.
Asta-i singura noastră datorie sflntă: de ne este dat să
cădem, să fie-n zori.
Dar, zice părintele G.T., īn
creştinism e altfel; trebuie să īnvingi. īn cer intră numai cei
care au bimit īn războiul purtat īmpotriva Satanei. Vai şi amar de
cei īnvinşi.
- Despre acea circiumă īn care
Don Quijote le cere ţăranilor să vadă - dezvrăjind-o
şi dezvrăjindu-se pe ei - un castel (castelul ai cănii liberi
şi legitimi moştenitori sunt ca fiii chemaţi la
desăvīrşire de un Tată desăvīrşit), a spus şi
americanul Henry David Thoreau un lucru drept: Dacă aţi
tăcut castele īn aer, n-aţi lucrat īn zadar; deoarece acolo s-ar
şi cuveni să fie toate. Acum, puneţi dedesubt şi
fundaţiile."
Bucureşti, septembrie 1964
Deşi am experienţa fericirii de după botez, aştept cu
mare curiozitate prima īmpărtăşanie īn biserică. Nu
sunt decepţionat. Am mers tremurīnd
244
spre altar şi m-am īnapoiat năpădit de bucurie şi
linişte. Detaşării euforice produse - aşa se pare - şi
de droguri, i se adaogă aici dorinţa de a le face altora binele, o
imparţială īnţelegere a oricărui om; nu gentileţea niţel
isterică, a celui care a aflat o veste plăcută şi se
īntrece īn a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai adīncă
hotărīre de a te purta frumos. Da, aşa cum a promis regina Victoria
la īnceputul domniei: / shall be good10.
Dar şi o īngrijorare. Te simţi mult mai răspunzător,
īndatorat. (Luca 12, 48: Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere de
la el şi cui i s-a īncredinţat mult, mai mult i se va
cere"'.) Şi ce poate 11 mai mult decīt īnsuşi Trupul şi
Sīngele īnsuşi?
Jilava 1961
īntemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc a celei de-a doua
veniri a Domnului anul 1844 (īntīi primăvara, apoi toamna), martorii lui
Iehova şi mileniştii trec toţi peste cuvintele categorice ale
Mīntuitorului (Mat. 24, 36 şi Luca 17, 20) unde se arată că ziua
şi ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de īngeri, nici de Fiul, ci
numai de Tatăl.
Calculele sectante se īntemeiază pe interpretări riscate ale unor
texte obscure din proorocirile lui Ezechiil şi Daniil şi
Apocalipsă, şi dovedesc īnfumurare.
Bine face biserica romano-catolică oprindu-i pe laici de a citi
şi interpreta singuri Apocalipsă.
Scene apocaliptice au fost mereu īn istorie şi poate că
adevărul (consecinţă a ultimelor cuvinte din Luca 4, 6) e
simplu: vremurile de catastrofe sunt o constantă a omenirii, un parametru
al lumii care trăieşte sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare
dată, şi mulţi se fudulesc crezīnd că fac parte din
ansamblul clipelor finale. Există o ispită (taifaşă şi
nerăbdătoare) a sfārşitului.
Taina judecăţii de apoi este bine păstrată şi
copilăroasele īncercări de a o dezvălui sunt ca o sfidare a
spusei Domnului.
- Despre egalitate ca patimă:
Sf. Grigore din Nazianz: dorinţa de egalitate este aceea care a
provocat prăbuşirea lui Lucifer.
245
nu este o carte pilduitoare" {Catehismul episcopilor catolici
olandezi).
- Poarta aceea sortită
fiecărui om anume, de care pomeneşte Kafka īn apologul de la
sfirşitul Procesului, īmi confirmă părerea că primim
toţi din partea divinităţii o sarcină a noastră.
Divinitatea ne dă, sub diferite forme, numeroase prilejuri de a o
īndeplini īn cursul vieţii, dar de ea nu scăpăm; tot la ea ne
īntoarcem, orbita pe care ne mişcăm, īntīmplăiile care ne ies īn
cale, opţiunile care ni se oferă la ea ne trimit.
Pe aceasta o numesc unii destin", iar alţii Ia ea se
referă, cred, cīnd spun că libertatea constă īn acceptarea
necesităţii. Astfel că hazardul, pentru fiecare, e limitat,
specific.
(Creştinul recunoaşte acestea, dar mai ştie ceva:
credinţa e suprema armă secretă care anihilează
toate necesităţile, īmprejurările şi situaţiile
şi pulverizează hazardul.)
- Consider semn de nobleţe
capacitatea de a vorbi respectuos şi tolerant despre adversar. Exemplul,
felul īn care Catehismul episcopilor catolici olandezi īncheie
paragraful dedicat sīngeroaselor războaie religioase din veacul al
XVI-lea: Fie-le tuturora sīngele roditor".
1935
Deşi logica unei gīndiri maurrasiene ar vrea să adoptăm
forma cea strictă şi tradiţională a religiei de care
ţinem prin īntīmplarea naşterii, după experienţa sinagogii
ortodoxe trecem şi pe la Templul Coral, mai īn centru, mai vast, mai
elegant, cu orgă şi cor. Atmosfera protestant-Uberală īi place
prea puţin lui Manole. Dar nădăjduieşte să nu ne mai
fie dat să auzim ceva īn genul lui flacărăs"71.
Nu trece īnsă multă vreme pīnă cīnd acel căruia īi
place să-şi spună Şef-rabin senator dr. I. Niemirover, mai marele Templului, să devină
inamicul Nr. 1 al lui Manole. īl enervează grasierile, pīntecele
prea rotund al clericului, īmbrăcămintea lui strident civilă, perioadele
oratorice īncīlcite, o filozofie strictisim raţionalistă şi
surīsuri complice (aduc a scīrbavnicul obicei masonic de a-ţi gīdila
palma cu trei degete cīnd le dai mīna sau a celor trei puncte de sub
semnătură").
Se mai adevereşte că şi grăirile şef-rabinului
īmprumută o romānească ciudată, şi sunt cīntate pe o
melodie supărătoare pentru urechile unui om de la Dunăre.
Folosirea desigur datorită unui lapsus linguae īn cursul unei
comparaţii istorice a cuvīntului Cătălina pune capăt
aventurii noastre
246
corale: Manole nu mai vrea să calce īn Templu şi să
audă de senatorul doctor.
- Mīntuitorul, după īnviere,
trece prin uşi zăvorite. Dacă ne-am mărgini a considera
drept taină doar felul acesta am cădea īn senzaţional, am
confunda pe Hristos printre fakiri şi taumaturgi. Tainele, zice Catehismul
cpiscopilor catolici olandezi, descriu o circumferinţă nespus mai
cuprinzătoare. Există o altă minune, cu adevărat mare
şi vrednică de a ne īnfiora: prezenţa pretutindeni şi īn
acelaşi timp a Mīntuitorului. Pe līngă aceasta păşim ca
şi cum nu ea ar fi principala; ne reţine prea mult o minune de
parcurs, ce riscă să devină (deşi autentică)
piatră de poticnire pentru minţile slabe.
- Pe urmă, īn 1936, vine
şi polemica dintre ziarele Universul" şi Dimineaţa",
care-1 scoate pe Manole din răbdări şi-1 īngrijorează.
Trage o scrisoare de desolidarizare cu presa din Sărindar - o scrisoare
dură şi cumpătată - pe care o propune spre semnare clerului
şi comunităţii evreieşti. N-avem nici un succes, suntem
priviţi cu ostilitate şi dispreţ. Napoleon Arie, membru ca
şi [vlanole al partidului conservator de sub şefia lui Grigore N.
Filipescu, vrea să ne ajute, dar nu are destulă influenţă.
O nouă scrisoare, semnată doar de Manole şi de mine, este
concepută şi redactată, dar nici de ea nu se alege nimic.
- Toţi cei ce, savanţi ori
oameni de rind, se mulţumesc a primi drept răspuns la marile
īntrebări pe care şi le pune omul despre rostul lui īn lume, despre
univers şi viaţă, despre suferinţă şi nedreptate
fraze ca: universul a fost dintotdeauna şi va fi mereu, viaţa
e un fenomen natural, īntīmplarea a creat totul, gīndirea e forma superioară
a conştiinţei omeneşti, dovedesc că sunt tare puţin
exigenţi. Asemenea răspunsuri sunt simple stereotipii simpliste
şi-şi au echivalentul īn: cīnd vorbeşti cu mine să taci din
gură.
Dimpotrivă, nimic nu e firesc şi totul e de mirare şi
minunat. Evoluţia e o taină şi o minune. īntrebările pe
care şi le pune conştiinţa sunt o taină. Natura şi
legile ei implacabile sunt o minune. Din toate părţile enigmele ne
īmpresoară şi tabără asupră-ne, neīntrerupt şi
mai persistent decīt razele cosmice. Şi nici măcar prostia sau
indiferenţa nu pot constitui pīnă la urmă un cīmp magnetic care
să ne apere de ele, aşa cum īntinsul cīmp magnetic al pămīntului
amortizează oarecum şocul mezonilor. Angoasa (ori exaltarea)
pīnă la urmă tot scutură orice suflet,
247
fie şi cel mai obtuz: ii scutură īn celula din īnchisoare, pe
patul de suferinţă, īn clipa morţii ori din senin, pe
stradă, pe drum drept. Orice fapt e anti-destin. Orice operă e
anti-naturā. Orice hotărire e anti-neant. Iubirea de aproapele (zice Catehismul
episcopi/or catolici olandezi) e un mister de credinţă. Dragostea
şi iertarea nu sunt naturale. Natural e principiul al doilea al
termodinamicii.
Şestov: dezvoltarea universului nu e cīruşi de puţin
naturală, ceea ce ar fi natural e să nu fie absolut nimic, nici
univers nici dezvoltare.
- Omul īnsuşi e mister pentru că īl locuieşte divinitatea.
Fericitul Augustin: Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul şi
asemănarea sa, īn gīndire: acolo e chipul lui Dumnezeu, lată de ce
gīndirea nu poate fi īnţeleasă nici de către ea īnsăşi
īntrucīt e un chip al lui Dumnezeu." Metis ipsa ndn protest
comprehendi nec a se ipse ubi est imago Dei.
1965
Există īn arta aceasta, de care dau după īntoarcerea din
īnchisoare, un ascetism, o renunţare la materie (less in more2),
o aspiraţie spre formele pure, spre geometrie, care ar fi esenţa
bună", cea necoruptă de contingenţele multiple ale
realităţii. Un fel de manicheism. Sau, īn orice caz, de
sărăcie franciscană: materia şi natura nu sunt propriu-zis
rele, dar vrednice de a fi dispreţuite ca secundare. Tendinţa e
platoniciană, dinspre tipare, modele, esenţe.
1964, toamna
Proiect de scrisoare la Bruxelles:
Ştiu, Manole, că din īndepărtatul Bruxelles nu te-ai
supărat; ai dat din umeri, poate ai surīs. Măcar de te-a durut
niţel, egotismul inteligent - al cărui adept mi-ai scris că
eşti acum, ca Stendhal la Civitta Vecchia, spre sfirşit - te īmboldea
să nu insişti, să nu dai prea mare importanţă
īncă uneia din surprizele vieţii. De altfel, ca şi mine, şi
tu ai scos de multă vreme verbul a se mira din lexic.
īţi datorez puţinul bun simţ la care pot să-mi caut
refugiul, īţi datorez a fi reuşit, mai tīrziu decīt ceilalţi, să
mă orientez niţel īn lumea asta pentru mine īncīlcită; iţi
datorez de a fi fost scos din marasmul minciunilor convenţionale specifice
societăţii şi epocii īn care am fost tineri, de a fi intrat īn
legătură cu oameni atīt de onorabili" ca
248
Tocquieville, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Prevost Pnradol. nu
mai ştiu cīţi lorzi judiciari şi cīţi
constituţionalişti, conform principiului tău că
dacă nu putem frecventa aristocraţia, măcar īn camera
lorzilor ori printre doctrinari şi senatori romani s-o căutăm;
tu, ani numeroşi īnainte de Raymond Aron, ai ştiut şi mi-ai
dovedit că opiumul intelectualilor se numeşte socialism; m-ai rupt de
sub influenţa neghiobiei īnfumurate şi iluziilor oarbe ale presei din
Sărindar; mi-ai īnlesnit să īnţeleg ceea ce mai toţi care
astăzi trăiesc īn aceeaşi parte a lumii ca tine nu pot
īnţelege, ei care se zbat din răsputeri să ajungă unde
suntem noi cei de aici.
Cu multă răbdare ai īndurat capriciile mele de copil crescut īn
răsfăţuri, prejudecăţile mele de client exclusiv al
tarabelor cu volume franţuzeşti, la .modă. Mi-ai dezvăluit
tăriile spaţiului dunărean şi, dezvăluindu-mi-le, m-ai
convins să iubesc şi m-ai īncredinţat pămīntului unde m-am
născut. Şi cum de-am cutreierat restaurantele de prin
Văcăreşti cu sioniştii cărora le trīnteam că
niciodată nu vom fi cu ei, dar că ne plac fiind oameni dintr-o
bucată şi neplecaţi prostiei! Şi cit de bine am petrecut la
Duque īn piaţa Rosetti proiectīnd istoria parlamentarismului romān; ori scriind
īmpreună, făcīnd cele mai neconlormiste afirmaţii (neconformiste
faţă de mediul īn care trăiam, de fapt tu le numeai
liberal-conservatoare)! Şi ce frumos ne pregăteam de examene īn
fundul grădinii de pe līngă strada Vaselor, sub nuc, spre vară,
cīnd maică-ta, la īnserat, admirīnd, dar şi dispreţuind
niţel atīta rīvnă şcolărească, ne aducea apă rece
şi dulceaţă de trandafiri.
Ne-am īnţeles mereu şi ne putem īncă īnţelege,
deşi eu am apucat-o pe calea fetelor lui Moses Mendelsohn, de care rīdeai.
Am fost īn locuri unde tu nu ai fost, īntr-un soi de imponderabilitate. Orice
efort de īnchipuire e zadarnic. Oricīt de bine intenţionaţi şi
de ştiutori ar fi cei de la Houston, īn imponderabilitate ei n-au fost.
De-a surda discută cei ce n-au fost cu cei ce au fost īn imponderabilitate.
Să nu cădem īn ridicolul unui dialog īntre surzi.
Bucureşti, 1971
Păcatul īmpotriva Sfintului Duh: cel care nu se iartă.
Mă īntreb dacă nu cumva o fi īnjosirea persoanei semenului
nostru - care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada
dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura
Sa), dovada hulei nu o dăm urindu-1 şi baljocorindu-1,
reducīndu-1 la rang de nhicct.
249
adică tratīndu-1 ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie
oare creştinul īn stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat
atīt de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea
libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a
cărei libertate nu poate fi siluită?
Cred īn quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate.
Cred că răpindu-i omului libertatea īl lipsim de pecetea duhului.
Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că ..justiţia e o
formă a luptei de clasă" şi procesele cu mărturisiri
complete", unde omul e pus să se terfelească singur pīnă
la capătul nopţii (luda īl vinde pe Hristos noaptea,
la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să
ajungă să-i fie scīrbă de el īnsuşi şi să se
urască de moarte (astfel īncīt viaţa pe care şi-a
salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic),
unde trebuie să-şi dea seama că a coborīt pīnă pe treapta
cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul şi se
leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din
sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate
punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi īntreagă
a misteriosului păcat, singurul pentru care lsus spune lămurit
că nu poate fi iertare?
Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic
predīnd Ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se
refugieze pe bordul navei lor'.' Au chemat pe Ruşi pe bord şi li l-au
īnmīnat. Ca pe un obiect. Ruşii au īnceput să-1 omoare īn
bătăi īncă de acolo. Marinarul urla şi se ruga
să nu-1 predea. L-au predat.
Preşedintele Nixon - (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflīnd
că nu i s-a dat colonelului Redl - trădător şi spion
dovedit - posibilitatea de a se spovedi şi īmpărtăşi
īnainte de moarte) - a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ
şi au fost şi cāteva demisii. Dar sunt convins că
Dumnezeu n-a privit lucrările cu atīta nepăsare. (Şi cine va
primi un prunc cu acesta īn numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar
cine va sminti pe unul dinlre-acestia mici care cred īn Mine, mai bine i-ar fi lui
să i se atīrne de gīt o piatră de moară ţi să fie
scufundat in adfncul mării). Hristos e blīnd şi smerit cu inima,
dar īn timp a fost om şi El, īntreg, şi măcar o dată L-au
scos din sărite şi pe El, cīnd a şi pus mīna pe bici şi a
izgonit pe zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5).
Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea
şi oarba imbecilitate (care-i păcat\) se amestecă īn
vīscoase părţi egale, nu se poate să nu-L fi răsculat
şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus īşi mai poartă
stigmatele şi o ştim bine se pricepe uneori să şi
pedepsească. Vai şi amar, prin urmare, de căpitanul,
ofiţerii şi mateloţii aceia; unul n-a protestat, n-a
īnălţat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a
dat foc; vai de ei şi de toţi cei ce - vorba lui Kierkegaard -
īncap īn inimile Dumnezeului celui viu.
250
(Pentru expresia Dumnezeul cel viu" am eu o părere a mea:
că nu e numai veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al
lui Isaac şi al lui Iacov, adică al viilor şi nu al
morţilor, - adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci
şi Hristos răstignitul īn care freamătă şi-n cer
amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei biruitoare şi a
răutăţii funcţionăreşti din lume.)
- Cīteva ore puteau īn orice caz
aştepta Americanii de pe vasul din Atlantic: să 11 cerut părerea
preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba imbecilă de a
pune orbeşte in aplicare dispoziţiile". Aceeaşi grabă
ca īn recomandarea lui Caiafa - şi aceeaşi ipocrită invocare a
preeminenţei interesului general asupra dreptăţii individului.
Nelson la Copenhaga, ofiţer disciplinat şi el: şi
totuşi nu s-a supus ordinului. Nu 1-a văzut. Un prinţ de
Homburg abil şi īnzestrat cu simţul humorului. (Tot ideea mea:
că nu e negreşit nevoie de eroism şi jertfă, ci numai de a
nu face zel, a nu te grăbi şi a fi
niţeluş-niţeluş de tot -abil. Căci abilitatea poate fi
pusă şi-n slujba Binelui, Binele nu respinge nici un slujitor.
Există şi o fimis pia7*.)
- Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi,
al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns
la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cīt de liber suflă duhul
şi ce neaşteptat īşi alege sălaşurile: īn sufletul
unui activist mai īntīi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist şi
posesor al unei prea frumoase perechi de mustăţi vrednice de un
falnic FeldwebeP4. īnlăuntrul omului ăstuia cu
figură tipică de solgăbirău ori de domn notar ardelean
(parcă īn Zaheu nu? ori īn vameşul Levi ori īn sulemenita
Magdalenă ori īn toţi pescarii aceia de bună seamă
buiduhănoşi?) se petrece īn interval de numai zece zile (timpul e
limitat ca īntr-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la
sfirşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat
politica, şi-a schimbat sufletul. Nu mai vorbeşte la postul de radio
un om politic cinstit, vorbeşte un inspirat, care a
īnţeles.
Şi urmează trădarea. Transfiguratul e vīndut de către
cei care-l găzduiau (ambasada iugoslavă de la Budapesta). Marile
puteri nici una nu ridică un deget pentru cel dus la jertfire. Pīnă
la urmă ne amestecăm şi noi, īn toată această
murdară tărăşenie şi ne pătăm mīinile cu
sīngele nevinovatului primindu-l pe teritoriul ţării (al
ţării unde mai venerată
251
decīt oricare alta e sfīnta lege a ospitalităţii) şi
īnvoindu-ne să fie luat, pornit şi ucis. Să nu fie sīngele lui
asupra noastră şi a fiilor noştri!
Asemenea fapte se apropie de a lui Iuda, la scara umana (vorba lui Leon
Blum). Cīnd s-au certat dealtfel comuniştii īntre ei, n-au
şovăit să recurgă la hulita onomastică a
creştinilor spre a-1 caracteriza pe Tito, brusc ajuns īntrupare a lui
luda.
- īnjosirea semenului este păcat īmpotriva Duhului sfint pentru
că e des-personalizare. Obligīndu-1 pe acuzat să recunoască,
să-şi denunţe prietenii, să-şi ceară pedepsirea,
să se murdărească şi compromită iremediabil, i se ia
sufletul. Acesta e sensul expresiei asiatice: a pierde faţa. (Faţa,
chipul divin.)
Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur īn
afara evoluţiei: īnainte victima era torturată şi omorītă.
Acum i se ia şi duhul, să rămīnă - spiritualiceşte -
jupuit de viu. Ca Peter Schlemihl tară umbră. Dar trupul
fără suflet ce nume poarta? Numele de cadavru, īnainte de a fi fost
executaţi, cei ce-şi pierduseră faţa la procesele cu
mărturisiri complete, au fost cītva timp īn intervalul pīnă
la punerea īn aplicarea sentinţei - au fost, cu adevărat, nişte
cadavre vii.
Gherla, camera 77 de carantină
Cum a fi fost īn celula lui Monte-Cristo nu ştiu. Dar īn
puşcăriile pe unde trec numai de tăcere nu dau şi numai īn
mormīnt nu am senzaţia că sunt.
Ci o agitaţie neīncetată, mai rău ca īn America īn metro.
Taylorism. Secunde numărate, nanosecunde! Coşmarul timpului fractionat,
folosit pīnă la demenţă. Şaptesprezece ore pe zi.
Douăzeci şi cinci miliarde două sute milioane de nanosecunde.
Mereu, mereu altceva.
Tortura temniţei subterane, obscură şi umedă. īn care
eşti dat singurătăţii şi uitării īn fundul unei
gropi. Dar şi a celulei supraaglomerate, iureşite cu program
continuu" şi supraveghere de fiece clipă, unde liniştea e
la fel de fantezistă ca ielele şi balaurii.
De asemenea păcatul lenei, dar şi al contrariului ei, al extremei
celeilalte: neastāmpărul, forfota, obsesia īntrebuinţării
timpului. Istovirea. Graba. Căluşeii diavolului. Hora
drăcească din Setea şi Foamea. Hristos,
īnsă. ce tăgăduieşte? Odihna. Ce ne lasă?
Pacea.
252
Noiembrie 1960
Sosim la Gherla deşălaţi, spetiţi; amorţiţi;
īnţepeniţi. De unde coborini se pot zări căsuţe
şi uliţe. Zi de toamnă tīrzie, rece, ploioasă.
Călcăm īn bălţi de apă şi noroi. După
nesfīrşita călătorie īn vagonul-dubă ticsit, aerul şi
burniţa ne fericesc.
In loc de o maşină-dubă ne aşteaptă nişte
camioane obişnuite. Suntem ghemuiţi, īnghesuiţi īn poziţii
nefireşti, absurde, ca nenorociţii de pe garrotte din
ilustraţiile lui Goya. şi acoperiţi cu prelate.
Pe drum. săltīnd puţin prelatele, apar clipiri de străzi
desfundate, felinare, oameni zoriţi. Serviete, găleţi, basmale.
Apoi o clădire pătrată, īnaltă, īn care sunt lumini;
īnchisoarea. Proporţiile clădirii şi luminile produc o stranie
senzaţie īmbietoare. Moment de nebunie: amintirea unei sosiri la
Braşov, la hotelul Coroana, odată seara, spre toamnă, cu mama.
Căldura din hol. Mirosul de fripturi dinspre restaurant. Un băiat se
repede să ia geamantanele. Uşa turnantă. Zīmbete īn jur.
Suntem primiţi cu bīte şi toroipane.
- (Prieteni dragi, de vreţi
să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu
aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai
bună meseria -brăţară de aur -, bune-s tehnica dentară
şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar
după cum cea mai rapidă cale pentru a īnţelege ce se
īntīmplă astăzi este a studia sfīrşitul imperiului roman
-Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovţev tot
aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele īn
viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea
mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al
Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e
adevărata şcoală profesională a meseriei de om īn lume.)
De vreme ce individul nu are
putere decīt asupra limbajului că nu poate ieşi din el şi
comunica decīt prin el zice Brice Parain ce poate face? N-are īncotro,
trebuie să vorbească.
Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce
liniştea şi fericirea.
Acţiunile nu sunt şi ele decīt tot cuvinte, căci pot servi
numai la afirmarea adevărului.
Două precizări :
a) Să ai ce spune. De aceea
vorbesc rar oamenii care gīndesc şi simt. Şi reciproca: ..Să
taci! Greu lucru cīnd n-ai nimic de spus!" (Michel Corvin).
b) Cuvintele să fie
convertibile, ca moneta-hīrtie. Pentru cuvinte convertibilitatea e īn fapte, nu
īn aur.
253
Brice Parain: Curajul plăteşte peşin. Cuvīntul e
perfid. S-a īntors īmpotriva noastră fiindcă n-am făcut nimic pentru
el... N-a produs decīt deznădejde... Curajul, cīnd e mare, se poate mulţumi
cu ce face singur. Cuvīntul, pentru a fi adevărat, mai trebuie să
līc şi īmplinit.
- Tot Brice Parain confirmă īntrutotul esenţiala teză
creştină asupra vieţii şi scopului creaţiunii:
Singura noastră bogăţie, care e bucuria de a trăi".
Bucureşti, noiembrie 1970
Incinerare la oribilul crematoriu: sala aceea īn stil francmason,
lorga ar fi spus sinagotic, şi placa de gramafon care
rīcīie şi scīrţīie timp de peste trei sferturi de oră cu
fadinguri lungi datorate uzurii, cei prezenţi simţindu-se şi mai
stingheriţi.
Aici parcă mai mult ca la cimitir se simte cīt de singur e fiecare.
(Porcul omorīt la Clucereasa, īn ajun de Crăciun şi pīrjolit īn
curte īn vreme ce - īmprejur - porcii ceilalţi zburdă şi
grohăie. Sau găinile şi puii care se năpustesc să
mănīnce maţele şi pieliţele găinii curăţate;
ciugulesc cu atenţie, nu lasă o tărīmă.)
Toată lumea īn picioare de o parte şi de alta a unui catafalc
acoperit cu o pīnză. La Indieni şi la Romani rugul ardea, era un
spectacol, se producea o participare. La ţară e pămīntul, sunt
bocitoarele, preoţii, natura. Aici nu-i decīt aşteptare,
plictiseală īn sunet de muzică pompoasă şi stridentă,
golul şi singurătatea fiecăruia. Un fel de
şedinţă: de s-ar termina!
Factorul comun al oamenilor poate fi numai Dumnezeu, numai prin el ne putem
reciproc tolera şi īncerca să ne iubim. In lipsa acestui catalizator
reacţiile rămīn de respingere şi indiferenţă. Laplace
credea că se poate lipsi de această ipoteză, dar progresul
ştiinţific 1-a determinat pe Wemer Heisenberg să ceară
sprijinul filosofiei, iar lumea de rīnd s-a convins că are nevoie de acest
ocol pentru a nu se preface īn ţarc de animale, ori īn casă de
nebuni.
- Puritatea absolută, absolută, da, o admitem. Dar virtutea
(care-i īnfnnare, deci presupune dorinţa păcătoasă) ne
indispune.
Şi totuşi G. B. Shaw recunoaşte că virtutea,
fiind obţinută prin luptă, e superioară. Lui Dostoievski i
se datorează o viziune ce pare definitiv explicativă: am fost
īn paradis, īn lumea inocenţei; am căzut, ne-a murdărit
păcatul; prin mīntuire ieşim din mocirlă şi ne
īndreptăm iar spre inocenţă; de data asta īnsă va fi o
inocenţă meritorie căci va
254
păstra, īngrozită, amintirea răului şi va fi afirmarea
conştientă a binelui, o trăire nu o simplă
stare. Aşa se īnţelege de ce omul va fi socotit deasupra īngerilor.
Gherla, ianuarie 1964
Portretul lui Dorian Grav, povestit de
inginerul Rosetti.
īl povesteşte foarte bine, dar ca pe o istorioară
fantastică.
Eu cred că este un roman creştin cu teză morală: anume
că de realitate nu putem scăpa. Undeva, ea se īnscrie. Nu
există procedeu -artă, minciună, făţărnicie,
iluzie care s-o poată īmpiedica, pīnă la urmă, să se
manifeste pe unul din planurile vieţii.
Dorian Gray şi portretul nu pot fi simultan frumoşi: ori īn
fiinţa vie, ori īn imagine, realitatea e īnregistrată.
Arta poate transfigura, dar nu poate escamota realitatea.
Dictaturile care-şi creează lumea lor perfectă sunt şi
ele confruntate cīndva de foiţele paralele ale
realităţii.
Limbajul con\ enţional al lui Orwell (neiv.speak) sau chestionarele
de care vorbeşte Soljeniţin īn Pavilionul
canceroşilor nu pot īmpiedica şi nici cele mai ticluite
rapoarte consemnarea răului şi realităţii.
Poate că realitatea e aceea care va birui, oricīt de tīrziu,
porţile iadului, porţile iluziei şi ale minciunii
care-şi īnchipuie, prosteşte, că pot sugruma tumoarea
răbdător creseīndă.
(Degeaba trece Talmudul răstignirea sub tăcere.)
Februarie 1934
La Braşov cu mama şi Virginia. E, īn iama, o zi de toamnă
caldă; spre seară īncepe a ploua mărunt şi des. Pe la zece.
mama şi Virginia rămīnīnd la hotel, ies să mă plimb. Simt,
brusc, dorinţa de a intra īntr-o biserică.
Biserica Neagră, fireşte, e īnchisă. īncerc o ciudată
senzaţie de biīndeţe, de apropiere a pietrelor acestora
uriaşe; monumentul nu striveşte străzile şi casele,
s-ar zice că are o forţă ocrotitoare. īnchisă e şi
biserica catolică şi, ceva mai īncolo, una ortodoxă. Urc
pīnă īn Şchei, la biserica Sf. Nicolae, la care mă uit de
dincoace de gardul care o īnconjoară. Străbat apoi cīteva din
ulicioarele īn pantă ale Şcheilor. Revin in centru şi mai umblu
multă vreme pe străzile aproape pustii, īn ploaia
călduţă, odihnitoare.
Biserici sunt: īnchise; mă uit, īn īntuneric par severe, mari.
inaccesibile.
255
1953
Teoria pluralităţii planurilor de conştiinţă, a
lui Ionel Gherea, mi-o confirmă avocatul D. Gh., de la
Oficiul juridic al ministerului unde am fost primit ca registrator la
arhivă.
Om cult şi talentat, D. Gh. e jurist şi compozitor. E membru de
partid şi totodată reacţionar" cum mai convins nu se
poate. īnjură - cu vorbe alese - minciunile oficiale şi soarta care-1
oblrgă să le cīnte īn slăvi (cu vorba, cu scrisul şi cu
partiturile). E obişnuit să trăiască bine, o leafă nu
i-ar ajunge, aşa īncīt n-are īncotro, e silit să se supună. Dar
la oficiul juridic, īntre prieteni şi oameni de īncredere, poate deschide
supapa, işi poate da drumul, răsufla, răcori.
Cīnd īnsă vine
de la cursurile politice pe care le ţine la Uniunea compozitorilor
(căci ştie teorie şi e pus să şi predea) nu
rezistă plăcerii de a povesti ce bine şi clar a expus
marxism-leninismul: bucuria i se citeşte pe faţă, o bucurie pe
bună dreptate mīndră; legitimă. Doar a _ vorbit frumos. Şi
se referă şi la conţinutul prelegerii, ca şi cum ar rezuma
vreun curs de vară, savant şi popular, la universitatea de la
Văleni.
E sincer şi cīnd se leapădă de Mamona şi cīnd se
făleşte cu talentul său de conferenţiar al unei doctrine pe
care o detestă. Simultaneitatea dualităţii planurilor de
conştiinţă e perfectă, iar taina e de nepătruns. Fiecare
cu nle sale; cele două fiinţe coexistă paşnic. Mă
īntreb ce se va īntīmpla cīnd vor comunica, totuşi, potrivit ideii din Dr.
Jekyll şi Mi: Ilyde: groaza dublei personalităţi e
că despărţitura nu poate dura mult. Sau poate că Robert
Louis Stevenson greşea şi că dedublarea e posibilă
pīnă la Judecata de Apoi?
(Tema de reflecţii, gioco.so:
Luca 12, 23: Nimic nu este acoperit care să nu se descopere
şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea cīte aţi
spus la īntuneric se vor auzi la lumină şi ceea ce aţi
vorbit la ureche, īn odăi, se va vesti de pe
acoperişuri".)
Jilava, inai-iimie
196(1
Starea de euforie şi recunoştinţă de după botez
mă īmboldeşte să caut prilejuri de a face binele şi a
mă arăta cīt mai prevenitor, sen iabil, fără cusur. Şi
cīt de bucuros mă simt ca-s atīt de liniştit şi de
indiferent faţă de micimile şi deşertăciunile din jur!
Prima lecţie de modestie şi trezire la realitate mi-o
īnsuşesc īn celula unde am fost transferat după ieşirea din cea
īn care am primit botezul.
256
Fereastra e bătută īn scīnduri, dar sus e un pătrat mic
neacoperit. Pe acesta īl putem ţine īnchis sau deschis. In principiu este
interzis a te apropia la mai mult de doi metri de fereastră, dar unii
gardieni se fac că nu văd şi īn camera aceasta suntem
lăsaţi a manipula pătrăţelul după voie.
Jumătate din cameră doreşte să-1 ţină īnchis.
(Vreţi să ne omorīţi? Trage dom'le, e un curent ucigător!)
Cealaltă jumătate susţine să fie deschis. (Vreţi
să ne omoi iţi? Ne sufocăm dom'le, e o căldură de
moarte.)
Ce minunată ocazie de a-mi arăta mărinimia, blīndeţea
şi detaşarea. Zic: cum vreţi, mi-este egal, nu mă
pronunţ.
Pe loc se realizează unanimitatea celulei, care mă
duşmăneşte. Din toate părţile se aude: ce, vrei
să te pui bine cu toată lumea? Vrei să fii şi-n car
şi-n căruţă, şi cu slănină-n pod şi cu porcu-n
coteţ, nu-ţi merge, ori cu came ori cu brīnză... Ura e
generală, a ţīşnit spontan şi sincer.
Modestie, băiete! Ia-o īncet. Nu sunt nici şase luni de cīnd ai
intrat la puşcărie şi nici două de cīnd te-ai botezat
şi te şi crezi Simion Stīlpnicul! Mai uşor cu nepărtinirea
şi dispreţul faţă de mărunţişuri.
[mi trebuie cīteva
zile ca să īnţeleg. Votez cuminte pentru fereastra deschisă.
Toate se potolesc ca prin farmec. Jos de pe capră, jos de pe stīlp, tomhe
c/e la branchev\
- Misterul:
Simone Weil: Cel mai teribil paradox al libertăţii creştine
este că a fi ales de Dumnezeu īnseamnă a fi părăsit de el.
Pascal: Dacă Dumnezeu există trebuie să fie de
neīnţeles.
Thomton Wilder: Semnul sub care stă calea lui Dumnezeu este semnul
ciudăţeniei. Dumnezeu este ciudat. (Cuvīntul englezesc .strānge poate
fi tradus şi prin: straniu.)
- Deoarece lumea nu e numai
materială, deoarece o susţin forţele spirituale*, īnseamnă
ca forţele spirituale negative sunt distrugătoare.
* Soljeniţin (Casa Mutrioiiei): Nu se spetea să-^i cumpere lucruri şi apoi
să Ic păstre/c mai dihai decīl propria-i viaţă.
Nu alerga după găteli. După veşmintele care-i īmpodobesc
pe cei sluţi şi pe cei dăunători.
Neinfeleasă, părăsită pină şi de soţul ei. mamă care
īnmormintase ş..se copii, dar nu şi firea ei prietenoasă,
străină in ochii surorilor şi nurorilor ei. lucrīnd
prosteşte pe degeaba pentru ceilalţi nu agonisise avuţii
să le aibă īn ziua morţii. O capră de un alb murdar, o
miţă cu picioarele strīmbe, nişte flCUţi...
Şi noi toţi trăind īn jurul ci nu īnţelesesem că
ea era dreptul acela despre care vorbeşte proverbul şi
tară de care nu există sat să poată dura.
Nici oraş.
Nici pămintul nostru īntreg.'" (Kola aut.)
257
Brice Parain: ..Minciuna, viclenia, calomnia pot fi mai groaznice decīt gloanţele
unui revolver."
La ce se poate aştepta o societate care preface bănuiala, invidia
şi denunţul īn principii călăuzitoare? Machiavelli:
Seamănă cucută şi se aşteaptă la holde
mănoase".
- Apoc. 3, 20: Iată, stau la uşă şi bat; de va
auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el
şi voi cina cu el şi el cu Mine."
Dar pe ilustraţii uşa este reprezentată de obicei iară
clanţă. īntreabă un copil: cum poate intra de vreme ce nu
e clanţă? Răspuns: clanţa e pe dinăuntru.
15 Noiembrie 1969
Invitat la Huşi de părintele Mina. īn jurul desfiinţatei
episcopii, transformată īn muzeu regional, li s-a īngăduit
foştilor călugări de la schitul Bradiceşti să
īnjghebeze o mică şi modestă comunitate mīnăstirească.
S-au aciuiat īn dependinţele şi grajdurile episcopiei, deteriorate
rău; le repară pe cīt pot şi refac biserica, foarte mare, cu
hramul Sfinţii Apostoli.
Sunt primit cu prietenie. Stareţul e un bătrīn cu
barbă lungă, albă, ca-n basme şi legende. (Lasă arhimandritului
toată grija schitului...) Au o vie destul de īntinsă, o
īngrijeşte cu pricepere unul din ei, şi o cramă
aşezată īn pivniţele palatului episcopal: datează din
vremea lui Ştefan cel Mare, cramă adīncă, rece, cu bolţi
uriaşe şi butii cīt toate zilele. De aici scoate chelarul un vin
fără pereche; mi se īncredinţează şase sticle ca vin
de īmpărtăşanie pentru Schitul Dărvari.
Totul e meritoriu şi īnduioşător, iar strădaniile
călugărilor impresionante. Două lucruri īnsă nu-mi
sunt după voia inimii: apa, la Huşi, e puţină, proastă
şi sălcie. (Iar īn mintea mea noţiunea de mīnăstire e
legată de aceea de apă curată şi īnviorătoare.) Apoi,
la masă, de lăsata secului, vine vorba de un
călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se atlă -
după cīte īnţeleg - singur īntr-un loc īndepărtat. Stareţul
īntreabă dacă s-a dus să-1 vadă şi să-1 ajute cel
căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus - a fost
năpădit de treburi - dar mai şi adaugă o justificare:
bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu.
Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din
cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu.
258
īmi trece prin minte să-1 īntreb pe cel cu misiunea
neīndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar
dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele
şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare
poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?
- Thornton Wilder: Numai cei ce şi-au dat seama de nefiinţa lor
sunt īn stare să preaslăveascā lumina soarelui."
1969
Un biolog, H. Laborit, a descoperit (?) o substanţă, AG 256 care
- īn organism - nu face decīt să transmită durerile la creier.
[vlaterialitatea aceasta neaşteptată, departe de a duce apa la
moara ateiştilor, īi īnfundă. E de neconceput s-o credem īntāmplătoare.
Imposibil să se fi iscat din senin o substanţă
specializată īn transmiterea durerilor. Adăogīndu-se colac peste
pupăză desăvīrşitei angrenări a funcţiunilor,
alungă ideea hazardului cu măturoiul.
Căci dacă, la urma uimei, am fi dispuşi să admitem
că prin simplul joc al īntīmplăni particulele elementare (şi
stările materiei) s-au aglomerat alcătuind atomi care la rīndul lor
prin īmbinare au fonnat molecule (cu putere selectivă!), care şi ele
s-au strīns īn celule, apoi īn micelii care prin altă aglomerare au dat
naştere la ţesuturi care şi ele s-au adunat īn organe care au
alcătuit apoi aparate care au creat sisteme ce s-au īnchegat īn
fiinţă, dacă tot acest lanţ continuu, aglomerat şi
aglutinat ar putea fi eventual privit ca simplu produs al īntāmplărilor,
apoi e foarte greu (şi prea puţin probabil) de conceput că
tot din īntīmplare s-au ivit substanţe specializate, purtătoare ale
durerii.
Tocmai materialitatea aceasta īmi dovedeşte existenţa unui plan,
unor intenţii, unui program - realizat cu acelaşi material - de un
creator. De vreme ce rezultatele (d. ex.: durerea) nu sunt efecte secundare
(joc secund), ci prevăzute, prezenţa unui creator e
implicată.
Creator, fireşte, şi nu doar atīt: mare arhitect, demiurg, mare
anonim. Hristos Mīntuitorul, Unul din Treimea cea de o fiinţă şi
nedespărţită, e altceva. Pe El nimic nu-1 dovedeşte īn
sens judiciar, nu-1 dezvăluie prin logică; e īn afara logicii
sistemului; e neaşteptatul, paradoxul; la El ajungem prin liberă
şi zie-socotită credinţă. El şi năruie totodată
orice explicaţie strict materială, īn care nu īncape. Cred īntru
Tine, dar mă rog Ţie īntăreşte credinţa mea. Te
iubesc, dar mă rog Ţie sporeşte dragostea mea..."
259
1971
Malraux la nevenirea lui [uda la picioarele Crucii se gīndeşte, cind
scrie, că nici Chateaubriand nu s-a dus la Sf. Elena.
- Ce ne-au prevestit Saint-Simon
şi saint-simoniştii, societatea industrială In care-şi
puneau toată nădejdea, s-a realizat.
Apologul, desigur, e genial ca proorocire; dar e şi stupid, pierzīnd
din vedere că a doua zi după ce regele, tratele regelui,
prinţii, miniştrii, conţii, episcopii şi prefecţii vor
fi pierit, prima grijă a muncitorilor, inginerilor şi altor
industriaşi" va fi să aleagă alţi
paraziţi" - nu aceiaşi (cu toate că...) - dar īn orice caz
alte personaje tot politice", statale"', ceremonioase".
Noua zeitate a societăţii industriale a descoperit-o Brice
Parain, e preţul de cost, nu alta. Dacă demnitatea individuală a
omului s-a pierdut fără urmă, efectul nu e un rezultat al
barbariei, ori o ignoranţă, o cruzime stupidă, ci un mod de a fi
al civilizaţiei industriale. Organizarea industrială este rezultatul
unei concepţii transcendentale al cărei sediu nu se află īn
individ, ci īn colectivitate.
Este evident că civilizaţia industrială impune dictatura...
//; cele din urmă totul tine de preţul de cost... nici
măcar nu domnesc inginerii ori directorii ori administratorii, ci
preţul de cost, iar toţi guvernanţii nu-s decīt slugile
lui."
- īn sprijinul tezei din Doktor Faustus
(că muzica dodecafonală a lui Arnold Schonberg e
demonică īntrucīt se īntemeiază pe armonii altele decīt cele
receptate cu plăcere de organele auditive create de natură şi
īncearcă să edifice o altă lume unde serii arbitrare īnlocuiesc
melodiile) scrie Emest Ansermet.
Timpul muzical nu e o viteză", măsura şi-o trage nu
din timp, ci din cadenţă, iar durata noastră psihică este
ondulatorie. īntre duratele noastre psihice şi momentele energetice
muzicale relaţia nu poate fi decīt continuă şi curbă. Doar
fraza melodică dispune de curbură şi de arcul logaritmic,
mijloacele unei receptări ondulatorii sunt impuse de psihologia
noastră.
Nu-i oare la fel īn artele plastice?
Arta e concentrare a vieţii (definiţia lui Balzac), transcendare
şi transfigurare, dar nu poate fi revoltă īmpotriva armoniilor
fundamentale: pe acestea, dimpotrivă, ni le apropie, ni le
intensifică, ni le dezvăluie.
- Nu de aripi are nevoie spiritul
omenesc, spune Bacon, ci de plumb. Cu prea mare
uşurinţă se avīntă īn cele mai īnalte
abstracţiuni pier/īnd orice contact cu omenescul şi realitatea.
260
- Definiţii ale artei, dovedind
că arta nu-i, cum cred unii, demonică. Scrisul e o formă
a rugăciunii" (Kafka).
Scrisul ca şi dragostea e poezie" (Arghezi).
A picta vise şi a căuta absolutul. Obiectele sunt numai idei
simplificate"' (Gauguin).
Rostirea tainei prin taine" (Kandinsky).
Limbajul desenului reīmprospătează ideea paradisului şi
culorile străvechiului tablou" (Hugo Ball).
- Bucuria de a trăi,
caracteristică a creştinismului.
Marcel Jouhandeau: Faptul că viaţa-i o sărbătoare i-a
scandalizat pe unii. Dacă au ales să fie nefericiţi, treaba
lor... Deşi am parte de toate grijile, toate necazurile, toate
dezamăgirile, nimeni nu află nimic, nici măcar eu."
Asta-i curată isihie şi fidelă ascultare a cuvintelor
domneşti: Dacă vrei să-mi urmezi Mie, ieşi clin tine.
- Doctrinele vitaliste, toate, orice nume ar purta
după pretextele economice ori doctrinare īn numele cărora au pus mina
pe putere, sunt vizate de Denis de Rougemont: scopul lor nu e de a
desfiinţa zeii, ci de a le īnşfăca puterea divinizīnd-o pe acest
pămīnt.
(Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios īntru
asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al
păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al tīrītoarelor...
ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu īn minciună
şi s-au īnchinat şi au slujit făpturii..." Rom. 7,
23-25)
- īnchisoarea ca şcoală de
adevăr.
Oscar Wilde: Viaţa de īnchisoare te ajută sa vezi oamenii
şi lucrurile aşa cum sunt īn adevăr... Cei de afară
se lasă amăgiţi de iluziile unei "vieţi mereu
sechimbătoare. Se mişcă odată cu viaţa şi
contribuie la irealitatea ei."
BUGHl MAMBO RAG
-.pe urinele panterei Baghem... pīnă la urmă
şi generalul Fini, autorul Epignozei, a
renunţat la spiritismul dumneavoastră... cea mai hună miere
fiind cea de salcīm... fanerogamclc... īi spune Marcellus lui Dcmctrios...
261
1971
Aha! īn Bhagavad Gita lucrurile nu-s luate
uşuratic, iar principiul egalităţii este examinat mai de aprope.
Şi nu cumva par a se referi la o şcoală", pe care o
ştiu şi eu, versurile acestea :
Făpturile demonice nu ştiu nici să progreseze nici să
se oprească, īn ele nu există nici curăţie, nici
regulă de purtare, nici adevăr;
- Lumea, spun, este tară
adevăr, iară bază, fără stăpīn; născută
fără īnlănţuire cauzală, avīnd capriciul drept temei;
ce altceva?
- Sprijinindu-se pe sistemul acesta,
sufletele acestea pierdute, minţile acestea slabe
stăpīnesc lumea prin fapte de cruzime şi sunt hotărīţi
s-o distrugă.
- Dedaţi dorinţelor ce nu
pot fi īndeplinite, plini de făţărnicie, mīndrie şi
dispreţ
iau din cauza tulburării minţii apucături rele, iscă
deprinderi josnice.
- Cuprinşi de nenumărate
griji ce şfirşesc odată cu moartea, avīnd mai presus de toate
dorinţele şi bucuria cărnii, sunt īncredinţaţi că
asta e totul"?
..Slavei lui Dumnezeu este să ascundă
lucrurile, iar mărimea īmpăraţilor este să le scoată
la lumină. "
Pilde 25, 2
- īntreabă. Cere. Bate.
īndrăzneşte. Nu te teme. Nu te spăimīnta. Stăruie.
Năvăleşte. Fii treaz. Fii īntreg la minte.
Tot atītea īndemnuri care cu prisosinţă arată că nu se
cuvine să fim proşti! Dovadă e īnsuşi faptul că
Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, că trebuie să-1 aflăm, să-1
descoperim; că lumea Lui trebuie s-o putem descifra. Nimic nu ne e dat mură-n
gură, natura e complicată şi dialectică, dincolo de
complicaţii şi dialectică ni se cere s-o desluşim;
sensurile ei stau dincolo de realitatea imediată. O vastă
cimilitură īn care numai o minte īntreagă se poate descurca. Şi
pīnă la urmă, īn acest rebus, īl găsim pe Dumnezeu ascuns -
unde? īn locul cel mai puţin probabil fiindcă era cel mai evident -
unde nu ne-am fi gīndit, ca īn Scrisoarea lui Poe - īnlăuntrul
inimii noastre!
Le pur cnnui de vi\re °
Paul VaHry
262
- Camera bine īnchisă a lui Satire nu conţine nici cazane cu
apă clocotindă şi pucioasă, nici furci, nici ţepi. Iar
băiatul de serviciu al hotelului-iad le atrage noilor veniţi
atenţia asupra faptului că, aştep-tīndu-se a găsi acolo
obiecte de tortură şi draci cu picioare despicate, dau dovadă de
concepţii īnvechite, romantice.
De asemeni celulele de anchetă şi detenţie nu se cer
neapărat prevăzute cu o instrumentaţie specială. Ce minunat
loc de reculegere s-ar zice că e o cămăruţă la
Securitate; o chilioară: un pat (un paralelipiped de piatră
acoperit cu o saltea de paie), o pătură frumos īmpăturită,
o măsuţă prinsă īn zid, un bec, o tinetă. Cīt īi
trebuie omului, cum spune Tolstoi. Şi nici o unealtă de tortură:
o poate constata orice jurist democrat străin venit īn vizită
şi control.
Dar īn cămăruţa cu pardosea de piatră şi
zugrăvită īn două culori (cafeniu īnchis şi verde
spălăcit) tortura nu e mai puţin la ea acasă ca īn
beciurile inchiziţiei şi gestapoului sau īn taberele Pieilor Roşii.
Fără nici o unealtă? Fără. Fără apă
clocotită, roţi, lanţuri, fiare īnroşite, sfredele?
Fără.
Cine se miră să īncerce a sta şaptesprezece ore, zi de zi,
timp de un an termenul e experimental fără a se putea sprijini cu
spatele măcar o clipă de un perete sau de o spetează.
(Pătura aceea frumos şi savant īmpăturită şi
lipită de perete trădează cea mai mică īncălcare a
regulamentului: nu e voie să şezi decīt la marginea patului";
īn dreptul vizetei - ochiul gardianului la fiecare douăzeci de secunde
şi, dacă bănuieşte, mai des.)
Cine se miră să īncerce a dormi numai cu faţa īn sus şi
obrazul neacoperit sub un bec de o mie de lumini. Dacă reţinutul se
īntoarce la dreapta sau la stīnga, īn timpul somnului, e deşteptat;
dacă-şi bagă mīinile sub plapumă e deşteptat;
dacă sforăie, e deşteptat.
Cine se miră să īncerce a sta douăzeci şi patru de ore
īn picioare sau a se plimba īn cerc pīnă cade jos; ori, pur şi
simplu, să petreacă un an pe cīţiva metri pătraţi īn
frig pătrunzător şi īn căldură zăpuşitoare,
avīnd drept unică perspectivă de schimbare să fie scos cu
ochelari negri la plimbare" īntr-un ţarc cīt o palmă,
unde e singur īntre patru pereţi de beton şi supus aceleiaşi
supravegheri de fiecare clipă.
(īn ţarcul unde eram dus se vedea un capăt de ramură cu
două-trei frunze. Dincolo de beton şi sīnna ghimpată, rezumau
tot neaşteptatul lumii lui Dumnezeu.)
Cine se miră să īncerce a-şi lega bine ochii şi
a merge orbecăind. E mai uşor decīt a păşi pe īntortocheate
coridoare, tras de un gardian, zorit şi supărat.
263
Tortura Iară
imelie. prin aşezarea faţă-n faţă, īn vid, a două
entităţi: omul şi timpul pur. Tortura prin Timp. Omul şi
Timpul, nimic altceva: umple-1! Tortura prin speranţă a lui
Yilliers de l'lsle Adam; iai aici tortura prin timp şi
mister. Nu ştii ce e īn junii tău cīnd te duce cu ochelarii
negri, nu ştii de unde vin ţipete stişietoare (muzică
concretă pe discuri, de cele mai multe ori), nu ştii cit e ceasul (pe
ţărani ii lasă indiferenţi). Picătura chinezească
a căutării care la fiecare douăzeci de secunde te
cercetează. Timpul, unealtă invizibilă care nu lasă urme,
mai puţin chiar decīt bastonul de cauciuc. Timpul, danii cel mai de
preţ; şi duşmanul cel mai necruţător cīnd e izolat
şi abstract, cīnd nu mai e decīt clopot de vid īn care persistă a
vieţui numai, neliniştea, nesiguranţa, īnchipuirea dezlănţuită.
Concluzia practică'.' Una cunosc: să-şi umple tot omul
memoria cu fapte bune ca să aibă cu ce se obloji şi mīngīia.
Ele, singure, pot īndulci scurgerea lentă şi rece a timpului pur.
- De partea opusă a torturii prin timp stă
tortura convieţuirii cu o sută de oameni īntr-o īncăpere
de 20 mp. Adevăratul nume al acesteia e tortura prin balamuc, deoarece
omul īn condiţii excepţionale de presiune se sminteşte.
Puşcăria, fie vorba īntre noi, e uşoară; teribil e
balamucul. Şi organizatorii ei au făcut tot ce le-a stat īn
putinţă pentru a preface temniţa īn balamuc. Bătaia, ranga,
brutalităţile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate
nu-s decīt floare la ureche faţă de chinul prin nebunie.
- Definiţia
dreptăţii.
Proudhon: Este īnsuşirea de a simţi şi afirma demnitatea
noastră, adică de a o voi şi apăra, atīt īn persoana altuia
cit şi īn propria noastră persoană."
După cum bunătatea implică inteligenţa, dreptatea
implică voinţa De Gaulle, cu dispreţ: Oamenii de
bunăvoinţă: bună poate, dar unde e voinţa?"
Hegel: Preceptul evanghelic iubeşte-ţi aproapele ca pe tine
īnsuţi nu vrea să zică iubeşte-ţi aproapele cu
tot atīta tărie ca pe tine īnsuţi, deoarece a se iubi pe sine este o
expresie lipsită de īnţeles; īnseamnă: iubeşte-ţi aproapele
ca şi cum ai fi tu īnsuţi."
Scrima: ..Īnseamnă a spune că trebuie să te īmoieşti a
muri eu! tău spre a renaşte īn al celuilalt. Partea īnfiorătoare,
dacă mă pot exprima astfel, a rugăciunii pentru
unitate este că ne descoperă că nu mai e de ajuns să te
īogi pentru celălalt: trebuie să de\ii celălalt."
264
- Alain, vorbind despre Stendhal, ne
dă, cred, cea mai bună definiţie a omului curajos (pe
care-l numeşte omul cu adevărat vrednic de numele
acesta"): este cel ce nu ţine seama de pericole exterioare, pentru
care primejdia poate veni numai de la el nistişi. Iar
cunoaşterea de sine presupune un fel de război pe care-l duce
eul cu sine īnsuşi şi ceva asemănător cu un pariu
generos pus pe latura sublimă a sinelui.
(Filosoful acesta radical şi pozitivist, se cunoaşte că a
tăcut războiul. Şi el aşează virtutea curajului
pe culmi.)
- Heidegger cunoaşte paradoxul
lui Don Quijote de vreme ce scrie: Orice om este īntotdeauna infinit mai mult
decīt ceea ce ar fi dacă ar fi numai ce este.""
- Cine e mai fraier? Cine-1
urmează pe Hristos sau cine se īncredinţează diavolului?
S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca să-1 urmezi
vrea să-ţi Iaşi casa, femeia, fraţii, părinţii,
copiii, ţarina, vitele, pīnă şi morţii să-i laşi
neīngropaţi.
Atit demonizaţii cīt şi creştinii sunt oameni
īnzestraţi cu sentimentul infinitului. Creştinismul e o martirizare
a tot ce-i lumesc, dar şi dă ceva īn schimb: liniştea aici
şi făgăduinţa mīntuirii viitoare. Pe cīnd diavolul e mai
exigent: īn schimbul simţămīntului demnităţii el nu
oferă decīt deznădejdea, li dai conştiinţa, pacea, somnul.
īţi vinzi prietenii şi rudele, cedezi absolut totul şi mai mult
ca totul şi toate pe degeaba. Ce-a obţinut Iuda de la diavol?
Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispreţul bătrīnilor şi
a restituit banii; s-a ales cu ştreangul şi cu hohotul de ris al
Necuratului.
Sfinţilor li se cere mult, dar nu chiar totul - şi nu degeaba.
Postesc, priveghează, se īnfrīng, dar inima şi sufletul nu şi le
dau.
Contractul īncheiat cu diavolul e mult mai oneros decīt cel īncheiat cu
Domnul. De fapt nici nn-i contract, e păcăleală. Dai
totul, nu primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e
deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea,
ruşinea şi ciuda iscate de īnţelegerea faptului că ai fost
tras pe sfoară. (Sfoară sau fringhie, fringhia
sinucigaşului Iuda.)
- Adeseori un anumit ton
pedant īnsoţit de cuvinte sforăitoare cu aspect ştiinţific
impresionează, aşa incit prostii gogonate, bazaconii se aleg
cu adincul respect al tuturora. Ar fi de ajuns să fie niţel scuturate
pentru a se vedea cīt preţuiesc.
Chamfort: Există
prostii bine īmbrăcate, aşa cum există dobitoci foarte
dichisiţi.
- Poate fi o asceză blinda
şi degajată, tară nici o legătură cu puritanismul
bosumflat?
265
Despre Sf. Francisc: Surīdea lumii şi nu profita de ea."
Infrinarea nu presupune simţăminte de ură şi silă
la adresa vieţii. Greşit gīndesc duşmanii creştinismului -
ori şi adepţii săi - că nu se cere altceva decīt să
urăşti păcatul şi răul. Creştinismul nu poate fi
rezumat printr-o formulă negativă şi de ură, chiar
dacă negaţia şi ura au īn vedere pe ale diavolului.
Nu-i creştină, dar ştie ce spune autoarea acestor rīnduri
fundamentale: Dacă nu iubim viaţa pe seama noastră şi prin
alţii, zadarnic īncercăm pe orice cale ar fi s-o
justificăm." (Simone de Beauvoir).
Şi Hegel: A-l iubi pe Dumnezeu e tot una cu a te simţi cufundat
īn totalitatea vieţii."
1964
Cred aşa: că dacă din īnchisoare pleci şi de pe urma
suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu
sentimente de acreală, īnchisoarea şi suferinţele au fost de
haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi
īnţelegere şi de scīrbă faţă de orice silnicie şi
şmecherie, īnseamnă că suferinţele şi īnchisoarea au
fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place
Domnului a umbla.
Puterea de a iubi, la ieşirea din īnchisoare, trebuie să fi
crescut īn proporţii de necrezut.
Balzac: dragostea care nu creşte zi de zi este o patimă
netrebnică.
Desigur că n-am suferit īncă de ajuns pentru ca să am acele
īngăduitoare maniere şi acea tandreţă neclintită pe
care le obţinem numai după ciunte īnşelătorii şi
reiterate călcări īn picioare.
De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin
nepăsare şi refuzul de a-i īntīlni pe terenul lor. īntocmească,
de vor, proces-verbal de carenţă. Duelul presupune oarecare
egalitate.
- Preoţii şi cărţile de evlavie īi dojenesc pe oameni
că disproporţionează cele trei elemente constitutive ale rugăciunii
(slăvire, mulţumiri, cerinţe) īn favoarea celui din
urmă - cel egoist.
Şi au dreptate. (Reducem rugăciunea la un cerşit). Dar atīta
vreme cit īn ritualul liturghiei şi al ienugiilor refrenele de bază
vor fi Doamne miluieşte" şi Dă Doamne", dojanele vor
părea formale şi vor veni īn contrazicere cu simpla
constatare asupra căreia nu degeaba stăruie teologii mai noi că
omul vede īn Hristos īn primul rīnd pe Cel căruia i se poate adresa
pentru a cere ajutor şi sprijin īmpotriva ispitelor, suferinţii,
singurătăţii.
266
Catarii, creatori ai unei atīt de
rafinate culturi, iubiţi de oameni de calitate ca Denis de Rougemont ori
Rene Nelli, aureolaţi de īnfrīngere, mister şi martiriu, generatori
ai unor devotamente incomparabile, in contrast atīt de acut cu brutalul
Simon de Montfort şi īndīrjiţii dominicani, susţineau
totuşi tuciuri spăimīntătoare.
Credeau că numărul sufletelor a fost statornicit la Facere o
dată pentru totdeauna. Numărul lor, aşadar, nu putea
creşte. Ceilalţi, oamenii īn supranumăr (comparaţia ar fi:
nemembrii ori neoamenii de partid) nu au suflet, sunt pură materie,
aparţin numai lumii materiale, massa damnata.
Concepţie aristocratică, fireşte; dar prezumţioasă
(i se substituie lui Hristos īn calitatea Sa de Judecător) şi,
lucru grav, lipsită de mărinimie.
Cu drăguţii de martori ai lui Iehova care cred că la
una sută patruzeci şi patru mii se reduce numărul celor
mīntuiţi (şi recoltaţi fireşte printre studenţii
Bibliei) se aseamănă prin urmare bunii şi nobilii catari.
..Desigur că nu faptele iţi vor ailttce
cerurile, dar credinţa ţi faptele merg laolaltă şi-ţi
unnca'ă pas cu pas ori, de nu, nu credem ce spunem, şi doar credem ca
avem credinţă. "
Tersteegen, Wegder Jf'alirheit
- Sf. Apostol Pavel mereu stăruie: nu prin fapte ci
prin credinţă ne mīntuim.
Luthei, Calvin, Epistola
către Galateni, solafide. Şi cei care au aerul de a
implica: de vreme ce cred, la ce bun faptele?
La Efes. 2, 9-10, paradoxul apare desluşit:
9 : Nu din fapte...
10: Pentru ca a Lui făptură suntem, zidiţi īn Hristos Iisus
spre fapte bune...
Comentar: Nu īncape īndoială că faptele pe care nu ne putem baza
nu sunt faptele bune, ci faptele legii (Gal. 2, 16: Ştiind
īnsă că omul nu se īndreptează din faptele legii, ci
numai prin credinţa īn Hristos Iisus... iar nu din faptele legii,
căci din faptele legii nimeni nu se va īndrepta.")
Credinţa adevărată (vie) şi faptele bune
alcătuiesc ceea ce īn fizica modernă, care a renunţat la
cauzalitate, se numeşte un cuplu invariabil.
Epist. Sf. Apost. Iacov, 2, 14: Ce folos fraţilor, dacă zice cineva că are
credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să mm tu
iască'.'"
267
Şi 2. 17: Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte,
e moartă īn ea īnsăşi."
Opoziţia dintre cele două (credinţă, faptă) este
aşadar factice; cum ar putea fiinţa credinţa tară
īmplinirea voii Domnului care-i săvīrşirea de fapte bune?"
77/. 3, 8: Voiesc să adevereşti aceasta cu tărie, pentru ca
cei care au crezut īn Dumnezeu să aibă grijă să fie īn
frunte la fapte bune."
Dar dacă totuşi crezi şi faci ceea ce n-ai voi să faci (Rom.
7, 19)?
Asta vine, cred, cum e la regalele de politeţă; cine trebuie
să salute pe cine: cel din trăsură pe cel de pe jos, cel
īnsoţit pe cel care e singur etc. Şi sunt īnşir; te toate,
puzderie, foarte precis. Apoi printr-o singură dispoziţie
finală totul este anulat: omul politicos, deīndată ce vede un
cunoscut, īl salută.
īn rezumat: ne mīntuim, desigur, prin credinţă, nu prin fapte.
(Dacă am crede că ne mīntuim prin fapte am cugeta ca fariseii, ain
vedea īn mīntuire un contract, un drept, un act magic. Dumnezeu fiind obligat
să ne dea mīntuirea īn schimbul faptelor bune.) Dar credinţa atrage
inevitabil după sine faptele bune. ori măcar dorinţa ori
īncercarea de a le face şi părerea de rău cīnd dorinţa nu
se īmplineşte, cīnd īncercarea dă greş. Din credinţă
şi fapte se naşte o īncīlceală şi o īncurcătură
fără seamăn, pe care nimeni nu le poate pricepe şi dezlega.
Una ştim: că peste toată această īncīlceală şi
această īncurcătură se lasă un nor luminos, se lasă
nesfirşita milă a Domnului lisus.
Constat că nu īnţeleg
decīt de bītă. E o surpriză pentru un intelectual. Dar, vorba
ceia, asta-i situaţia. Dumnezeu, milostivindu-se, mă bate ori
de cīte ori e nevoie. Cu ierburi amare, cu varga, cu scīrbe, nu mă cruţă.
Mă bagă-n sperieţi, că de frică ştiu.
Aşa, bătrīneşte. Ciomăgit, mă trezesc şi-mi vin
īn simţiri pentru un timp.
Şi cīt de sincer jinduiam către sfinţenie la īnchisoare. Ce
aproape mă credeam de puritate.
Tot tata, săracu, după ce i-am spus că m-am botezat: Numai
să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi
băga īn cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de
tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.
- Thierry Maulnier: De vreme ce
toate se termină, toate se termină rău.
Proust către doamna E. Strauss: Pentru noi fericirea e o eroare.
Arnold Toynbee: Cuvīntul parohie - cvi o rezonanţă atīt de
locală, de intimă, evocator de cuib şi cămin - e de la
verbul grecesc care se tălmăceşte: a vieţui printre
străini.
268
Concluzie: Rugăciunea īn care stă scris că patria
noastră e īn cer exprimă un adevăr elementar. A da crezare
fericirii pămīnteşti e o greşeală boacănă,
tară scuze.
- Creştinismul e bucurie
şi reţetă de fericire. E şi asumare a durerii. Leon Bloy:
Ştim că stelele sunt mereu īn acelaşi loc pe cer, dar
potrivit feluritelor stări ale atmosferei par mult mai depărtate
decīt īn alte momente, ori dau impresia că sunt mult mai apropiate şi
seamănă cu lacrimi de lumină gata să picure pe acest
pămīnt. Aşa e şi cu Dumnezeu. Bucuria īl īndepărtează,
pe cīnd amărăciunea īl apropie şi s-ar zice că-1
sălăşluieşte īn noi."
Secretul suferinţei nu i se va dezvălui pe deplin omului decīt
īn ziua cīnd va īnţelege angoasa Fiului lui Dumnezeu, care-şi dă
viaţa şi sīngele pentru oameni şi vede īn veşnicul prezent
al torturii prelungite pīnă la capătul istoriei lumeşti că
oamenii nu răspund cu dragoste dragostei lui, că fac totul pentru a o
da uitării şi tot amīnă prin acest īncăpăţīnat
refuz coborīrea sa de pe cruce."
īi ceream să mă īnvrednicească de a suferi pentru
fraţii mei şi pentru El īnsuşi, cu trupul şi cu sufletul.
Mă gīndeam īnsă la prea cinstite şi prea curate suferinţe
care, īmi dau bine seama astăzi, ar fi fost tot bucurie. Nu mă
gīndeam la suferinţa aceea drăcească pe care mi-a trimis-o
şi care consta īn a se retrage īn aparenţă de la mine şi a
mă părăsi, iară apărare, īn mijlocul celor mai
īnverşunaţi duşmani ai mei."
Nu suferim decīt fiind depărtaţi de Dumnezeu, dar suferinţa
aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune că Dummezeu este īn
acelaşi timp Fericirea pierdută, căinată, şi
Suferinţa, deoarece īntoarcem spatele Fericirii. El e Dumnezeul
răstignit pīnă la īmplinirea veacurilor. Torul aşadar stă
sub semnul căderii, care-1 preschimbă pe om īn fiinţă a
remuşcārii, a surghiunului, a durerii iar pe Dumnezeii īnsuşi -
Dumnezeu care nu poate fi decīt al Bucuriei! - īn Dumnezeu al lacrimilor;
Domnul care stă spīnzurat pe lemn, Sfīntul Duh care suspină şi
Măria, care plīnge pe Munte."
De raiul pămīntesc nu ne mai apropiem decīt suferind şi
suferinţa aceasta e singurul lucru care ne poate convinge că pierduta
Grădină tot mai există."
- Propoziţia lui C. G. Jung,
Nostalgia luminii e nostalgia conştiinţei", o interpretez
īn sensul afirmaţiei că prostia nu are nimic de a face cu doctrina
creştină.
Lumina nu este numai Beatitudine ci şi īnţelegere, īn contrast cu
prostia din care face o netrebnică armă diavolească.
269
- Aparent paradoxalei
constatări a lui Bettex că incultului īi este īngăduit să
nu creadă, savantului īnsă nu, īi vin īn sprijin cuvintele lui
Newton: Corpurile, recunosc, stau unele faţă de altele ca
şi cum s-ar atrage; dacă se atrag īntr-adevăr nu ştiu
şi nici nu mă pricep a spune cum s-ar putea atrage."
- Totul īn felul cum s-au petrecut
lucrurile cu mine din clipa īn care am trecut pragul Securităţii
şi pīnă īn ziua mirungerii īmi dovedeşte cu
prisosinţă, cu simplitate, existenţa şi posibilitatea
minimilor.
Cred īn minuni ca şi īn legile elementare ale fizicii şi
aritmeticii. Primul efect al credinţei este acceptarea minunilor (ceea ce
nu contrazice respectul datorat legilor de funcţionare a universului, statornicite
de Dumnezeu).
Bettex: Cine se apropie de tatăl tuturor sufletelor prin
pocăinţă, prin lepădare de sine sau prin nigăciune
stăruitoare şi plină de căldură se ridică
treptat, treptat pīnă la acele lumi unde minunea este la ea acasă; a
cărui privire este totdeauna īndreptată numai către pămīnt
şi umblă numai după avuţii şi plăceri, acela din
ce īn ce devine mai orb pentru lucrurile īnalte; simţul, această
faţă a spiritului, se zbīrceşte şi īn cele din urmă
piere de tot, pīnă cīnd el nu mai vede īn ce este adīnc şi
măreţ, īn tot ce este adevărat şi frumos decīt numai
mofturi şi īnşelăciune."
Dracul, īncheind contractul faustian, cīştiga pe toate tablourile, nu
numai că va avea sufletul, dar şi lumescul i-1 otrăveşte
omului păcălit, i-1 corupe, i-l terfeleşte, i-1 īntunecă,
i-1 devalorizează īn bani mărunţi. (Nu greşesc, nu
cobor" şi eu folosind un limbaj atīt de comercial? Nu,
acesta-i terenul, am intrat īn uliţa cămătarilor.)
- Citirea atentă a capitolului
17 din Evanghelia lui loan dezminte pe cei pe care lumea aceasta
īi plictiseşte precum şi pe cei care se dezinteresează de
treburile ei.
Domnul, īn rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru
toţi credincioşii, nu se roagă pentru scoaterea oamenilor din
lume (versetul 15), ci spune cu totul altceva; că nici El, nici
credincioşii Lui nu ţin de lume, de spiritul ei viclean (versetul
16).
Aşa fiind, conducătorii popoarelor şi ai treburilor
obşteşti n-au dreptul să nu se străduiască din
răsputeri a face viaţa oamenilor mai bună şi funcţionarea
aparatelor administrative mai eficientă: (Idem Pavel la Colos.
3, 22: Orice lucraţi, lucraţi din toată inima ca pentru
Domnul şi nu ca pentru oameni.'") tar indivizii nu sunt, sub
cuvīnt de credinţă, īndrituiţi a īncerca faţă de
viaţă simţăminte de plictiseală şi faţă
de semenii lor simţăminte de nepăsare. Nu sunt din lume,
dar sunt īn lume şi atīta vreme cit sunt pe acest pămīnt
datori sunt a-1 īngriji īn toate felurile.
270
Dezinteresarea este o erezie izvorītă din cu totul greşita interpretare
a capitolului 17 de la Ioan, iar plictiseala este un păcat a
cănii obīrşie se află īn lipsa de iubire faţă de
creaţiune.
īn sensul acesta nu socotesc deloc drept hulitoare versurile lui Jacques
Prevert (lăsīnd fireşte, cu īnţelegere, la o parte tonul
şugubăţ al poetului satiric şi forma neconfomiistă a
unui intelectual din zilele noastre):
Notrc pere qui etes aux Cieux
Resiez-y
Et notts nous resterons sur la terre
Qui est quelquefois si jolie
Cum de-am putea crede (raportīndu-ne şi la Luca, 16) că Dumnezeul
ceresc īşi pune nădejdea īn nişte fiinţe care n-au fost
măcar īn stare să aibă grijă de lumea pe care le-a dat-o?
Cīt despre versurile aceluiaşi Prevert:
...ceux qui crevent d'ennui Ie dimanche
apres-midi parce qu 'ils
voient veirir le hindi
et le mardi el le mercredi et le jeudi
et le vcndredi et le samedi
et le dimanche apres midih
le socotesc absolut ortodoxe şi exprimīnd o sănătoasă
repulsie faţă de nenorociţii care nu gusta minunatul dar pe care
ni 1-a făcut Dumnezeu: viaţa; faţă de orbii şi
neputincioşii care nu se pot bucura, fiindcă nu vor, de
priveliştea frumuseţilor fără număr ale lumii create.
Catehismul episcopilor catolici olandezi: Dar viaţa īnsăşi este, ea, o minune
care-ţi poate tăia răsuflarea.
Plictiseală? Nepăsare? īnseamnă că te opreşti īn
drum. Creştinul nu se opreşte. Pentru el sunt valabile puternicele
cuvinte ale lui Malraux: Totul e semm. A merge de la semn la realitate
semnificată īnseamnă să adīnceşti lumea, să mergi către
Dumnezeu."" (Lumea ca multitudine de sensuri ce trebuie
dezvăluite, destăinuite; şi dezbărate de scoriile
neghiobiilor şi răutăţilor noastre.)
Ioan, 17 ne cere altceva: să renunţăm la
păcătoşenie. Numai că īntr-atīta suntem legaţi de ea
īncīt ne place a o confunda cu lumea şi a socoti că tară de
păcat lumea nu mai are nici un haz.
271
- Mă rog, cam acelaşi
lucru a spus, īn limbaj neconvenţional, şi Felicien Mareeau:
..Nu suntem īn lume ca să mergem la cinema. Trebuie să ai de lucru,
să cauţi, să agoniseşti..."
- Lordul Halifax, ministni de
externe al Marii Britanii īn 1938-1939. se īntreba: Ci
nes cu ca sā judec'.-' (Să judece guvernul german şi
partidul naţional-socialist.) Şi trăgea concluzia:
creştinul neavīnd căderea să judece pe un altul,
ţara lui nu putea face nimic pentai a veni in ajutorul micilor
naţiuni europene sau al năpăstuiţilor.
Ca individ, tară īndoială, onorabilul W'ood, apoi lord
Invin. apoi lord Halifax, ca individ şi īn calitate de creştin nu
putea judeca pe nimeni. Dar ca ministni şi slujbaş public era dator
să apere dreptatea, şi la nevoie cu forţa. (Ihering: Rechl
ist nichl nur hoher Gedank sondem lehendige Kraji"'.) A
confundat scrupule personale cu īndatoriri ale bărbatului de Stat.
Confuzie gravă: in caz de conflict īntre conştiinţa
individuală şi datoria faţă de colectivitate, soluţia
este demisia.
Omul public'" trebuie să asigure aplicarea ord ine i lumeşti
şi respectarea relativei noastre dreptăţi umane. Nu se poate
refugia īn neparticipare. Cavalerii rătăcitori tăceau
acte de justiţie. Iar sfinţii, dacă īnspre ei jinduia lordul
Halifax, se retrăgeau cu totul din lume, nu īncurcau treburile
pămīnteşti, trăiau īn deşert şi nu pe Whitehall.
A ierta, a uita. Predica
părintelui G.T.:
Penitenţii vin şi-i spun: sunt gata, părinte, să-1
iert, ducă-se cu Dumnezeu, dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita.
Le răspunde: iertarea tară uitare nu face doi bani. īţi voi
pune după cīteva clipe patrafirul pe cap şi-ţi voi zice: eu
nevrednicul preot te iert şi te dezleg. Cum ţi-ar veni să-1 auzi
pe Hristos că sare de colo: n-ai decīt să-1 ierţi sfinţia
ta, că Eu de uitat nu-l uit?
Gīndul la Judecata de Apoi:
īntocmai ca la o treabă notată īn agendă.
Imagine obsedantă: să nu ajung a-l vedea pe Hristos
că-şi īntoarce capul, că-şi acoperă faţa cu
mīinile - gest de obicei īnsoţit de o ridicare a cotului - gest īngrozitor
şi care poate rupe inima cea mai dīrză. Asemănător - ca
apartenenţă de gen - cu acele cuie pe care le batem īn crucea
Răstignitului odată cu săvīrşirea fiecărui păcat.
272
Vara la Jilava
E cald şi-n camera ticsită, unde aerul pătrunde numai pe un
colţişor de fereastră, e o zăpuşală grea. Mă
chinuieşte setea. Apa e viermănoasă şi mă feresc s-o
beau nu numai pentru că e oribilă, ci şi de teama de a nu da īn
diaree, boala mea cronică. Diareea īntr-o celulă e păcatul
capital.
Spre seară zăpuşeala devine concretă, apasă,
turteşte, ca şi cum s-ar fi īntreit presiunea atmosferică ori
s-ar fi dublat gravitaţia.
Valentin Gligor, un băiat tīnăr din Sibiu, arestat cu doi ani īn
urmă cīnd se pregătea să plece la vatră din curtea
regimentului, īmi oferă firimituri de pīine, sfătuindu-mă
să le sug īncet: conţin şi apă.
Gestul, īnduioşător, are īntr-īnsul ceva absurd şi este
identic cu modul īn care-şi potolesc setea fiinţele umane īn Dincolo
de oglindă de Lewis Carroll: mănīncă biscuiţi.
Pentru mine īnsă nu e nici ridicol, nici absurd. Şi
nădăjduiesc să-i fie socotit lui Valentin Gligor drept paharul
de apă despre care Hristos zice că dacă a fost dat
īnsetatului īn numele Sau nu va rămīne tară de răsplată.
1968
Pe lista păcatelor īmpotriva Sfīntului Duh aş adăuga acel E
un accident de parcurs" rostit de ministrul francez Michel Debre - şi
necontrazis nici de Generalul de Gaulle, nici de Andre Malraux - după
ocuparea Cehoslovaciei şi moartea lui Ian Pallach.
Trei condiţii"' ale
libertăţii. (Cuvīntul condiţie" este īnţeles ca īn Condiţia
umană.)
Condiţia comună: nu se tem de moarte:
a) creştinul dezrobit de păcat şi prea puţin lacom de
bunuri pămīnteşti;
b) cavalerul cu sabia la şold, gata s-o pună īn slujba
dreptăţii şi să-şi apere dreptul;
c) omul modern cu bani īn
portofel. Drieu La Rochelle: banii,
ăştia-s libertatea!
Caricatura: derbedeul cu punga doldora şi revolverul la
subsuoară, gata să tragă pentru a-şi īmplini poftele
şi tremurīnd de frică să nu fie prins.
- Strada Armenească.
Sfīrşit de Iunie, cald. (Verile pe atunci erau sigure şi
cuminţi. Se instalau la timp potrivit, fără grabă, dar
şi fără şovăire, şi durau pīnă pe la
īnceputul anului şcolar.)
273
După-amiază, nu prea devreme. īncepe a se presimţi
uşoara răcoare a serii. īn faţa casei Boerescu, o
căruţă īn care sunt īngrămădite nenumărate
cufere, lăzi, geamantane, baloturi. Căruţa o porneşte
agale, pe strada Armenească īn sus, spre a tăia drumul la gară.
Mai tīrziu apare o trăsură cu muscal; cele două doamne -
poartă amīndouă voaletă - se suie īn birjă īnsoţite
de valijoare, boccele, săculeţe. La ţară e nevoie de multe.
Trăsura o ia către bulevard, pe calea lungă.
De ce, nu ştiu; scena aceasta pe care o privesc din curtea casei
noastre īmi rămīne ca un simbol al unei de-atunci nemaiīntīlnite
păci.
Strada pe care nu e nimeni. Roţile de cauciuc, groase. Trapul festiv
al cailor. De nicăieri primejdii, schimbări.
īn astfel de momente trebuie să fi scris Browning:
God 's in His heaven All's right with the
worlcF
(Benda: Dumnezeu aparţine metafizicei statice.)
Viena 1928 (Centenar Schubert)
Pe străzi, la fiecare douăzeci de metri, cīte un cerşetor īn
genunchi, cu mīinile īmpreunate sub bărbie, ca pentru rugăciune. Nu
cer, stau nemişcaţi.
Impresie de groază.
Dar dacă e cerşetorie organizată?
(1954: Patericul. Nu cerşetorului, ci lui Hristos facem orice
pomană. Să fie primit:" asta-i explicaţia formulei. Se
poate spune că oricare cerşetor e Domnul deghizat'?)
- Ceilalţi sunt holograme, umbre, fantoşe: vii sunt
numai cei care-şi prefac ideile īn fapte, dau realitate cuvintelor
rostite, trec pe plan existenţial conceptele şi visările
planului ideativ - şi sunt decişi a plăti, la nevoie, cu
preţul ce nu poate fi tocmit, preţul maxim, singurul care nu
īnşeală niciodată, cel bun, pe nume: viaţa.
Eroii mei preferaţi sunt de aceea, martirii: Don Quijote (a intrat īn
cuşca leului!), T. E. Lawrence (Lawrence oj''Arabici), monseniorul
Affre (arhiepiscopul Parisului), Ludendorff la Miinchen īn 1923 pe pod,
comunardul Delescluze, Peguy, Ian Pallach.
274
Punerea īn joc a libertăţii şi vieţii, mai mult decīt
semn de ţinută morală e semn al trăirii. Cīt despre
valoarea ideilor plătite cu libertatea sau viaţa, ce
importanţă? Erou este şi cel care-şi dă viaţa
pentru o cauză nedreaptă, īn care el crede. De exemplu ministrul
Comunei, Delescluze.
Camus īn Omul revoltat, cu puterea de sinteză şi
infailibilitatea geniului cīnd vorbeşte ex cathedra, a lămurit
lucrurile: e vrednic de respect cel care, cīnd ia hotărīrea de a ucide,
īşi jertfeşte şi propria viaţă (cazul
anarhiştilor ruşi şi al teroriştilor acţionīnd īn
numele partidului socialist revoluţionar, evocaţi īn exaltanta carte
a lui Boris Savinkov -Ceea ce n-a fost - şi īn mai slaba piesă
Les Justes de Camus). Iar cei care poruncesc uciderile de la
distanţă, din birouri (toate aparatele tiraniilor călcate pe
model mafiotic), pe drept răspund la numele de ticăloşi.
Lion Feuchtvvanger dă definiţia partidului
naţional-socialist: o vastă organizaţie bine pusă la punct
pentru aducerea la īndeplinire a crimelor hotărīte de ştabi - restul
nu-i decīt poezie.
- Dar pilda cea mai perfectă de adecvaţie īntre idei şi
existenţă a dat-o convenţionalul Phillippe Le Bas.
īn şedinţa din 9 Thermidor anul II, a Convenţiei naţionale, cīnd au fost condamnaţi la moarte
Robespierre, fratele lui, Couthon paraliticul şi Saint-Just, celălalt
membru al Comitetului de salvare publică se afla la locul său pe una
din băncile cele mai de sus ale amfiteatrului. Deşi robespierrist,
are prieteni mulţi şi este unanim simpatizat pentru caracterul
şi purtările lui amabile. Teroristul acesta e om de treabă īn
relaţiile personale! Dealtfel, mai mult din prietenie faţă de
Robespierre i-a adoptat politica, nu-i deloc fanatic şi extremist.
După votarea osīndei, Le Bas se ridică de pe locul lui cerīnd
să īmpărtăşească soarta colegilor din Comitet. Vecinii
īl trag de braţ, apoi de pulpanele hainei, făcīndu-i semn să
tacă, īn timp ce preşedintele şi ceilalţi deputaţi se
fac că nu-1 aud. Dar Le Bas strigă tot mai tare. Vecinii īl ţin vīrtos
de pulpane, īi acoperă glasul cu şt! şt!, adunarea nu-i dă
ascultare, mīini prieteneşti īl apasă pe umeri să
şadă.
Atunci Le Bas face gestul, gestul mmtuitor care-1 trece pentru totdeauna īn
rīndurile eroilor şi oamenilor vii ce n-au făcut degeaba umbră
pămīntului: īşi scoate redingota lăsīnd-o īn mīinile
binevoitoare şi se repede la tribună pentru a pretinde să fie
trimis la eşafod.
N-au mai avut īncotro.
Nu vreau s-o fac pe Dante, dar mai că aş pune mīna-n foc că
Le Bas e īn paradis.
Argumente de text:
275
Domnul arată: Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar
cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi (Mat. 10, 39)
şi repetă: Cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde;
iar cine īşi va pierde viaţa Pentru Mine o va afla. (Mat. 16, 25) Tot
astfel la Marcu 8, 25 şi Luca 9, 24: Căci cine va voi să-şi
scape viaţa o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa pentru Mine
şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa; Cine va voi
să-şi scape "viaţa o va pierde, iar cine-şi va pierde
viaţa pentru Mine acela o va izbăvi.
Dar oare pentru El şi-a dat viaţa Le Bas? Desigur că nu.
Simpatizant sau ba, se solidarizase cu asasinii şi fanaticii.
Numai că īn afara textelor citate, se mai află unul, la Ioan 15,
13. Şi acesta i se aplică de minune. Domnul: Mai mare dragoste decīt
aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru
prietenii săi."' Pentru nespusa onoare de a fi exemplificat uri
adevăr rostit de Cel ce este Adevărul - şi a-1 fi exemplificat
pe calea regală a jertfirii bunului celui mai de preţ cu o
īncăpăţīnare vie, īnflăcărată, străină
de orice şovăială - sunt convins că regicidul, complicele
asasinilor, partizanul tiraniei s-a izbăvit.
- Poate că, sigur că
dacă n-aş fi trecut prin īnchisoare, n-aş fi īnţeles nici
gestul lui Delescluze, nici pe al lui Le Bas.
Acum īnţeleg şi nu mă pot gīndi la ceea ce au făcut
aceşti doi oameni, pentru ale căror convingeri politice nu am decīt
repulsie, fără a mă īnfiora şi a mi se face pielea de
găină şi a fi cuprins de o admiraţie fără margini
şi un respect egal cu veneraţia.
Scenă din Spovedaniile
unui pelerin rus:
Pelerinul ajunge la cocioaba īn care locuieşte o pereche
sărăcită: le-a ars casa, el şi-a pierdut un braţ,
viaţa pentru ei nu mai e decīt o ruină.
Soţii citesc Evanghelia sjīntului Ioan şi ea
izbucneşte īn plīns. Bărbatul īi īnţelege amarul şi o
consolează spunīndu-i că nenorocirile īi justifică pe deplin
lacrimile.
Ea īnsă: Nu plīng din pricina nenorocirilor noastre, ci de bucurie,
bucuria de a citi Evanghelia aceasta.
Desigur, desigur: nebunie curată. Contabilii şi
raţionaliştii să-şi vadă de drum. Oamenii
raţionali - care nu-s raţionalişti - pot īnsă īncerca.
Jilava, 1961
Perioadă de īnăsprire a regimului. Cīţi oameni admirabili īn
junii meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi
parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate.
276
Suferinţa, ori de cīte ori e īndurată sau cugetată cu
vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă,
că jertfa lui Hristos e roditoare.
Braşov, August 1926
«
Am luat masa cu mama la Rothenbăchev: salată de cozi de
raci, friptură de viţel de la rinichi, cremă de zahăr ars,
bere Czell (mai dulce decīt celelalte). Cīnd plecăm, pe la două
jumătate, căldura e īn toi şi nu se vede nici o birjă. Dar
suntem foarte dispuşi să batem drumul pe jos, cu toate că de pe
strada Lungă, aproape de capăt, şi pīnă la hotelul Coroana
distanţa e mare. Cīt e totul de odihnit īn căldură şi
cīt e de miloasă viaţa şi de lipsită de urīţenii, īn
acest munte magic al orăşelului, refugiu, dar şi rai. Rothenbăchev
e un restaurant vestit īn toată ţara, vin Brătienii cu
maşina de la Florica şi de la Sinaia să dejuneze aici.
Drumul e lung, căldura neclintită, realitatea bine ascunsă,
fericirea deplină.
A, Brahma nu (ce-i pasă?); dar Işvara, Domnul, ne
vrăjeşte şi ne vrăjeşte īn două feluri nu īn
unul; nu numai cu maya cea stupidă, a vrajbei, ţinerii de
minte a răului, pizmei şi făţărniciei, ci şi cu
cea mult mai subtilă şi fermecată a dulceţilor nevinovate
ale acestei lumi, cu nenumăratele ei tentacule - dear octopusS]
- ce se desfăşoară pe evantaiul duioşiilor permise: de
la ceaiul englezului şi cafeluţa orientalului pīnă la
splendorile artei şi gīndirii. A, Işvara Doamne, tu nu ne
uşurezi sarcina.
Gherla
Sfaturi practice date (īn deplină cunoştinţă de
cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor
loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav.
īn primul rīnd, nu mai săvīrşi păcatul. (Asupra acestui
dintīi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde īn
lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cīt de simplu pe
atīt de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa
păcatului.^ E mare lucru, dar se mai cere īnfrīnarea).
Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de
plăcerea - şi morbidă şi indiscretă - de a ferici pe
toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe
intempestive. Păcătoşii care procedează astfel se
aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea
informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de
interes pentru alţii.
277
Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un
mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins
foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu
implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii,
tăria personalităţii.
Sfatul al patrulea: nu strică puţină
īngăduinţă faţă de tine īnsuţi, oarecare zīmbet
şi modestie. Nu te lua prea īn serios şi īn sublim. Nu te grăbi
să admiţi că eşti o făptură cu totul
excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea,
fireşte, şi mare, dar n-o preface Blestem, ci mai degrabă īn
provocare; challenge.
īn sfirşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu
te īndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.
Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la mine nu-1 voi scoate
afară. Nici o restricţie.
Şi nu fi supărat pe Dumnezeu. Sunt, īn producţia de
massă, şi aparate defecte. Proverbul e şi el īngăduitor:
din zece mai greşeşte şi Dumnezeu una.
(Dacă sunt credincios, cum de pot cita o zicală atīt de
şugubăţ agnostică? īl aprob pe Blaga? Pomenesc zicala drept
pildă de luptă īmpotriva tragedizării.)
- Surorile T., la Focşani, primiseră o educaţie aleasă
şi se număraseră printre cele mai frumoase fete ale
oraşului. Una din ele, mai ales, Sofia, strălucea. īntr-atīta īncīt,
tīnără căsătorită, reţinuse īn timpul primului
război mondial atenţia fermecată a generalului Averescu.
Cealaltă, J., cīnd am cunoscut-o, era şi ea o femeie īncă destul
de tīnără, nu atīt frumoasă cīt distinsă, elegantă,
atrăgătoare; porecla marchiza" i se potrivea de minune. Coafura
- imitīnd-o pe a doamnelor din secolul al XVIII-lea - portul: mereu rochii de
mătase pe fond gri, maro ori violet, croite astfel īncīt să
cuprindă şi gītul, zīmbetul mai mult sugerat, manierele, o
gentileţă distantă (şi pentru toţi aceeaşi)
evocau numaidecīt titlul nobiliar legat de acele īnsuşiri pe care -
īnsoţite de o expresie inteligentă, pătrunzătoare,
subtilă - le transmit tablourile meşterilor francezi din timpul
ultimilor Ludovici.
Cu marchiza se potrivea şi serviciul de ceai din porţelan fin
căruia īi ziceam Rosenkavalier. Aceeaşi distincţie, un
acelaşi reflex de perfecţiune, o aceeaşi patină de lux
rafinat şi totodată o aceeaşi nuanţă de
nostalgică şi fragilă prezenţă a trecutului.
Apartamentul, īncăpător, bine īmpărţit, era prost
ţinut. Fotoliile mai toate desfundate, mobilele puţine, covoarele
foarte jerpelite.
Spre deosebire de maică-sa şi mătuşa sa, Tr. -
mică, rotundă la faţă nu era nici frumoasă şi
nici gen cucoană mare". La ea freamătul,
278
capacitatea de a se devota, interesul pentru viaţă,
nesfirşita răbdare īn a da fiecăruia atenţie şi a-l
asculta, inteligenţa mobilă (aproape ahtiată, dīnd senzaţia
de răsuflare oprită), daail de a isca şi transmite simpatia
fără a pierde ceva din misterul unei fiinţe pe care nu era greu
s-o ghiceşti drept neconvenţională, ţineau locul altor calităţi
mai exterioare. Faţă de prieteni ea nu se mulţumea să le
fie auditoare negrăbită şi plină de solicitudine.
Deīndată punea problema: ei, ce facem? (La plural.) cum te pot ajuta1?
La ceaiurile noastre, Tr., comunistă pocăită, participa cu
puţine vorbe. īşi lua īn serios rolul de gazdă şi cu toate
că numeroasele sanvişuri şi dulciuri erau pregătite de
marchiză (menajeră de soi), ea le servea, alergīnd din casă la
bucătărie, ţinīnd seama de gusturile fiecăruia, elo-giind-o
discret pe maică-sa.
După o fază mistică (Duţu, Paul Sim., Virgil Cānd.) au
urmat ca musafiri statornici - ulterior vizitei la Cīmpulung - Dinu N., Al.
Pal. (Crăiialeanu" pīnă īn 1955), Paul Dim., Ghiţă
Vetra, Mihai Răd. şi eu. (Nego de cīteva ori īn 58.)
Mondenitatea seniorială o susţine īn afară de
marchiză mai ales Paul Dim., mereu spilcuit, dezinvolt, cu sacul plin de
glume şi rafinate cancanuri din lumea bună. Dandyul acesta are
păreri politice hotărīte, citeşte aproape totul şi judecă
temeinic. II critică pe Voltaire ca teoretician, dar
nu īngăduie să fie atacat de oricine. E un senior, zice, nu orice
mīrlan - pentru că merge Duminecă cinci minute la biserică - are
dreptul să-1 ponegrească pe acest mare domn.
Articolul lui Cioran din A'.R.F.*2 Scrisoare către un
prieten de departe - Paul Dim. ni-1 aduce. Tr., deīndată, propune
multiplicarea şi răspīndirea articolului. 1-1 dictăm, pe rīnd,
cu toţii. Bate febril la maşina ei, cam hodorogită. Curīnd
copiile sunt gata.
După cīteva zile aflăm de arestarea lui Paul. Dar s-a făcut
in cadrul unei acţiuni īndreptată īmpotriva grupului liberal din
junii lui Bentoiu si Aznavorian.
Aznavorian īl īntīlnise din īntīmplare pe amicul nostru şi
rămăsese impresionat. Acasă, īn jurnalul ţinut cu
grijă, īi atribuise lui Paul un post de ministru īn viitorul guvern pe
care-1 pregătea. Ministrul fără ştire şi voie ne
lipseşte mult. Ne īntīlnim mai rar, mai fără plăcere
şi chef; ceştile sunt la fel de graţioase şi īmbietoare,
Tr. la fel de vioaie şi fertilă īn punerea de teme de discuţie.
Dar senzaţia de fragilitate a porţelanului şi a vieţilor
omeneşti ne dă tīrcoale mai tenace.
- Nu există dovezi absolute. De
vreme ce avem:
- experienţa Michelson-Morley
(asupra unui sistem nu se pot face observaţii absolute din lăuntrul
lui);
279
- principiul incertitudinii al lui
Werner Heisenberg;
- teoria relativităţii
şi a relativităţii generalizate;
- pluralitatea planurilor de
conştiinţă;
- geometriile ne-euclidiene; de
vreme ce:
- nu există semne"
(pentru că pot fi interpretate, după cum arată Sartre);
- axiomele nu pot fi demonstrate;
- legile fizice n-au decīt un
caracter statistic şi probabilist;
- fiecare cercetător
ştiinţific īnainte de a-şi īncepe observaţiile trebuie
să-şi calculeze ecuaţia personală";
- intrăm īn contact şi
lucrăm numai cu aparenţe şi idoli (idolafori, theatri,
tribus, specusjP;
- limbajul nu este mijloc cert de
comunicare, rezultă că singura cale ce ne rămīne deschisă
este a liberei credinţe.
- Domnul, cu zarafii din curtea Templului, nu mai e blīnd şi
īngăduitor. Nu-i iartă, pentru că ei ştiu ce fac. Nesflrşita
sa bunătate nu zăgăzuieşte atotīnţelegerea Sa şi
nu-L īmpiedică să procedeze lucid. Dacă īntrupatul are toate
īnsuşirile omului, o are desigur şi pe cea mai īnaltă* dreapta
socotinţă (cuvīnt pe care prefer să-1 īntrebuinţez mai
degrabă decīt pe cele de inteligenţă sau
deşteptăciune, echivoce).
Cind simţul
moravurile se clatină, cin, minţile, atunci puterile oa, seacă.
Dar in familiile cunoaşterea măsurii legitime, şi din ele se
ivesc
treptaţii şi
4 frica tulbură icnilor de o zi ■eclii
trăieşte ■devorate fi ungurii noi ai
dreptăţii. "
Emst Jiingcr
Cīnd Claus Schenk von Stauffenberg - īn jurul căruia e o
pleiadă de paladini cu nume izvoditoare de legendă (Yorck von
Wartenburg, Schvverin von Schwanenfeld, Adam von Trotz zu Stolz, Merz von
Quirnheim, Axei von dem Bussche, Wessel Freiherr von Freytag-Loringhofen)
- ia hotărīrea să-treacă la acţiune, el ştie ce-1
aşteaptă. Ştie că trebuie să făptuiască acum
şi că va trece īn istorie drept trădător. De nu va face
īnsă ceea ce trebuie, va fi trădătorul propriei sale
conştiinţe. Şi acest curaj - foarte rar - 1-a avut discipolul
lui Ştefan George. Poate că Stauffenberg a fost ultimul autentic
aristocrat. Aristocrat: insul care
280
vrea să fie mai bun, care-şi cunoaşte mai multe datorii
decīt drepturi, care pentru nimic īn lume nu şi-ar īngădui o
nedelicateţe sau un gest de iritaţie faţă de unul mai mic
decīt el.
(Cavalerul buşido prinde un hoţ la el īn casă şi-1
aruncă pe fereastră, schilodindu-1; e sancţionat nu pentru
răniri, ci fiindcă şi-a pierdut cumpătul.)
- Vreme de un ceas, Stauffenberg s-a
putut crede stăpīnul Germaniei şi cumpăna istoriei a
şovăit. Europa s-ar fi putut să fie. Doar un ceas. Avea dreptate
Marcel Proust: sunt oameni pentru care fericirea este o eroare.
Marcel Jouhandeau despre vicii
şi tărie:
Mai bine să ai toate viciile din lume decīt unul singur... Se poate
totuşi să n-ai decīt un singur viciu şi să-ţi duci
traiul cu el, numai să fii mai tare ca el. Admiţīnd că
slăbiciunile noastre ne sunt date, ne putem da singuri tăria, care-i
o strunire a slăbiciunilor noastre. Trebuie să fii īntotdeauna mai
tare decīt tine īnsuţi, la drept vorbind nici n-ai vreo altă
īndatorire morală. Tăria unui ins este pe măsura slăbiciunii
sale. Nu e tare decīt fiindcă e şi slab şi e mai tare decīt
slăbiciunea sa, şi cu cīt e slăbiciunea mai mare cu atīt e mai
mare şi tăria, numai s-o domini, cīt de puţin. Forţa
morală, oricīt de slabă ar fi, nu constă decīt īn a fi mai tare
ca tine īnsuţi... Tăria morală a cuiva e pe măsura
nevolniciilor sale; tăria mea morală e direct proporţională
cu nevolnicia morală care mă pīndeşte." minune
Noi suntem minunea, faptul că existăm. Este mult mai
extraordinar faptul că omul este imperfect decīt acela că Dumnezeu
este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu." riscul divin
Aşadar iadul nu-i o lucrare a lui Dumnezeu, ci a omului; iadul este
riscul lui Dumnezeu, nu al omului."
Sunt īn stare, de unul singur, să ridic īn faţa lui Dumnezeu o
īmpărăţie asupra căreia Dumnezeu n-are nici o putere: iadul.
Acolo unde sunt, acolo e o voinţă liberă şi acolo unde
e libera mea voinţă, iadul absolut şi veşnic există virtual.
Ce emoţie, copil fiind, să descoperi că eşti un om
inviolabil īmpotriva căruia pīnă şi voinţa lui Dumnezeu nu
poate să facă nimic...
M-ai dăruit pe mine īnsumi mie, ceea ce īnseamnă că pot
dispune de mine pe veci, chiar īmpotriva Ta...
Iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu īnainte de a fi a
mea..." prostie
281
Dumnezeu este o relaţie, cea mai frumoasă relaţie,
de care nu se poate să voieşti a te lipsi fără a da
dovadă de prostie.
Va să zică, lui Dumnezeu, căruia īi datorez propria şi
absoluta mea suveranitate, i-aş tăgădui īnsăşi
fiinţa, ca şi cum n-ar īnsemna să mă reneg mai mult
şi-n primul rīnd pe mine īnsumi." iad
Iadul nu este altundeva decīt īn locul cel mai arzător al inimii lui
Dumnezeu, īn inima īnsăşi a Cerului. Iadul este gelozia lui Dumnezeu,
ideea sa fixă, imboldul singurei sale dureri de neīnţeles. Dacă
mă pierde pe mine, nici īngerii nu-i sunt consolare."
- Manole īmpotriva lui Woodrow
Wilson:
- Idealismul lui Wilson a produs numai nenorocire: īn America, unde era
cunoscut, n-a avut succes; nu i s-a ratificat tratatul, n-a fost reales.
Congresul 1-a primit cu toată răceala. Succes a avut īn Europa, unde
se fotografia īmpreună cu doamna şi numeroşi prieteni, prin
castele (ca Briand care juca golf cu plenipotenţiarii britanici şi
Cicerin care apăruse, mare demnitar comunist, cu un joben strălucitor
la conferinţa de la Geneva). Nicolson, care crezuse īn diplomaţia la
lumina zilei, īn conferinţe internaţionale şi īn
entităţile wilsonismului, şi-a schimbat părerile după
ce a lucrat la Paris. O inteligenţă aspră, tare ca diamantul e
mai bună ca tot idealismul din lume. Intenţiile bune nu ajung,
verificarea vine mai tīrziu, din apropierea de realitate. Inimile filantropice
pot provoca dezastre īn lumea faptelor. Odată săvīrşite,
greşelile politice nu pot fi răscumpărate cu lacrimi.
Să-ţi spun eu ce a scris Maunas, uite ce a scris Maurras īn cartea
lui despre preşedintele Wilson: Sīngele e acel care plăteşte.
Adevăraţii filantropi sunt cei care pun niţică
pătrundere şi raţiune īn slujba forţelor oarbe ale
inimii."
- Sfaturi pentru un anchetat
(valabile oricīnd, oriunde):
Să vorbească puţin, sau mai bine zis, să scoată
cīt mai puţine sunete pe gură. Economie de foneme. Nu numai să
nu trăncănească, dar şi să fie zgīrcit la
formulări. īntrebării: īl cunoşti'?" să i se
răspundă cu Da", iar nu cu Da, īl cunosc". īntre
două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine
litere, (Nu rareori", ci rar".) īnsăşi cantitatea de
vibraţii sonore poluează atmosfera şi-i măreşte
periculozitatea.
Să vorbească numai şi numai cīnd e īntrebat şi să
se mărginească a răspunde - cīt mai strict - īntrebării
tară a mai adăuga ceva.
In tăcerile care se lasă īn cursul interogatoriului - tăceri
abil create de anchetator - să se ferească a umple aceste penibile
momente luīnd el iniţiativa. E greu dar e foarte important. Să nu
cedeze ispitei conversative, ispitei de a īndulci lucrurile prin
declaraţii necerute. (Alt pericol: cīnd anchetatonil spune: să
disputăm liber": atunci se impune o atenţie mărită.)
282
Să mintă cīt de mult, īntotdeauna, din principiu. Intercalarea
adevărului (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust).
Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit numai acolo unde e de
neīnlăturat: anul naşterii, domiciliul, numele părinţilor.
De ce? De ce să nu se spună adevărul, cīnd nu e primejdios?
Pentru două motive:
a) Avīnd de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos şi fiu
al unui tată care-i īnsăşi minciuna, e bine să minţi
mereu, neīncetat, ca exerciţiu, ca antrenament;
b) Principiul armelor egale cere
ca īn orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de
unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Manole: i s-a reproşat
lui Robespierre că īn şedinţele din Thermidor ale Convenţiunii
a ţinut discursuri īn loc să recurgă la forţă. Dar
s-a purtat cinstit: ţinīnd discursuri īşi trimisese adversarii
la ghilotină, cu discursuri e atacat, cu discursuri răspunde.
Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea
īnlături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci cīnd
adversarul nu e corect. Bolingbroke (viitorul Hernie al FV-lea), erou al
lui Shakespeare: otrava nu place mereu celui care o foloseşte. (Citat de
Malaparte īn Tehnica loviturii de Stat).
Ā nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvīnt de
nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate ci de prostie şi
trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i
laşi pradă tīlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales
partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor
raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va
recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit
să pună mīna pe bici.
Din proprie iniţiativă să nu se dea pentru nimic īn lume
vreun nume propriu. Nici un nume propriu altul decīt cel menţionat de
anchetator.
Henri Bremond īn Istoria literară a sentimentului religios īn
Franţa (volumul IV - secolul al XVII-lea - īl luasem cu mine la
Securitate la primul interogatoriu) īl critică aspru pe abatele de Saint
Cyran pentru a fi comis enorma greşeală de a pronunţa el dintīi
felurite nume proprii.
Mai presus de orice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de
ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate.
Anchetatorul īi va vorbi mereu de sinceritate; īl va amăgi cu nada
sincerităţii, fagădu-indu-i marea şi sarea,
īngăduinţa şi circumstanţe atenuante. Iar anchetatul -
īncrezător, cinstit, naiv - va raţiona că, īntr-adevăr,
sinceritatea e calea cea mai bună pentru a provoca īndurarea. (E şi
calea care impune eforturi reduse, nu mai are de născocit, ci numai de
relatat.)
283
Eroare! Aşa e la oamenii cumsecade. La şmecheri e altfel,
sinceritatea duce numai la catastrofe. Cel care a ales calea
sincerităţii nu va mai cunoaşte pacea cīt va fi īnchis (şi
mai tīrziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să
vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze.
- Prostii: bine, vi s-au dat
condamnări excesive, dar ceva tot trebuie să fi fost, ceva tot
aţi făcut voi.
Ceva, da, nu
īnsă esenţialul, nu singurul lucru despre care e vorba.
E ca la şedinţele sau spectacolele de prestidigitaţie. Ceva
şi acolo e: e lumina, e jobenul, e iepurele, e prestidigitatorul īn frac.
Toate-s adevărate şi frumoase: muzica, panglicele, glumele,
reflectoarele. Un singur lucru nu-i adevărat: că iepurele iese din
joben. Dar toate luminile, muzicile, glumele, salturile sunt menite să dea
impresia că iepurele iese din joben. Pentru asta sunt prezenţi
atīţia spectatori, pentru asta are loc toată mustăria: şi
tocmai asta nu se petrece. Iepurele iese de oriunde, numai din joben nu.
La proces e la fel: totul se desfăşoară pentru a dovedi
că acuzaţii sunt criminali după cum dincolo toate-s puse īn
mişcare pentru a te convinge că iepurele iese din ţilindru.
Digitaţie rapidă. La Englezi: leger-de-main, mīnă
uşoară.^ Tofu-i iuţeală, ameţeală. Opt şi cu
a brīnzii nouă. Uite popa nu e popa. īnrudire cu dracul, mereu
grăbit. Răstignirea s-a făcut şi ea sub semnul
repeziciunii: să nu ne apuce Sīmbăta! Să nu se vadă
sforile! Iute. Daţi-i zor. Şi apoi să uităm. Atīt erau de
grăbiţi īncīt au renunţat la o parte din plăcere; l-au pus
pe Simon din Kirene să poarte crucea: scape blestematul de chin pe cīteva
clipe numai să meargă treaba mai repede.
- Kierkegaard despre rugăciune:
Omul care trăieşte īn vremelnicie īşi īnchipuie
şi crede că la rugăciune esenţialul, scopul silinţei
lui este că Dumnezeu aude ceea ce el II roagă. Şi totuşi, īn veşnicul īnţeles al adevărului,
e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei īn adevăr cīnd Dumnezeu aude
ceea ce e rugat să īmplinească, ea are temei cīnd cel care se
roagă nu īncetează de a se ruga pīnă ce ajunge a fi el
īnsuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face
risipă de vorbe şi īn consecinţă devine exigent cīnd se
roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se
mărgineşte să asculte."'
- Manole despre īntemeierea
republicii franceze:
īn 1875 republica e votată cu melancolie, cu severitate. Mai toţi
nu sunt decīt republicani resemnaţi", nu fac decīt să continue
opera restauraţiei din 1815. Chiar şi cīnd republica
conservatorilor" e īnlocuită cu a Republicanilor după neizbutita
īncercare de la 16 mai, nu vine 'evoluţia. Mac-Mahon e silit să
renunţe la ideea unui minister Rochebouet,
284
cu funcţionari, militari şi tehnicieni, e nevoit să
īncredinţeze puterea republicanilor. Cine ajunge preşedinte al
Consiliului? Dufaure, fostul demnitar al regelui Ludovic-Filip, fostul ministru
al republicii conservatoare. Tot Dufaure, Dufaure in acternum zice
Daniel Halevy. Republicanii din 1875 nu luau ca īndreptar visările unui
poet. īn 1848 Lamartine e şeful guvernului, după 1871 Victor Hugo e
slăvit, dar e ţinut deoparte. I se vor face funeralii naţionale, va fi īnmormīntat la Pantheon,
deocamdată īn juru-i sunt numai admiratori, dar īn viaţa
politică a statului nu are nici un amestec. Din punct de vedere politic,
Gambetta īi era cu totul ostil lui Hugo. Marele poet īşi īnchipuia, la
īntoarcerea lui dintr-un īndelungat exil, că va fi aclamat şi pus īn
fruntea statului. A fost īntr-adevăr primit cu entuziasm de gloate, dar
guvernul provizoriu abia dacă 1-a luat īn seamă. Pentru Gamhetta,
Hugo era un bătrīn utopist, un poet visător, un fanatic, un
bărbos.
- Lecţia īnchisorii este o lecţie de realism. Instituţiile
omeneşti, bolile omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele
politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine īn momente de criză.
Situaţia-limită pe care o reprezintă īnchisoarea ne ajută
să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii
timpului. īnchisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu
mult īn urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale
pătrunderii īn adīncuri şi adevăruri finale. Cīt de salonarde
par marxismul şi freudismul, de politicoase, de
fluşturatice īn raport cu seriozitatea īnchisorii: s-ar zice că-s
decor de piesă de Marivaux, ori discuţie īn Preţioasele
ridicole, īn Femeile sa\>ante, īn Coana Chiriţa\
Lecţia creştină a īnchisorii (pentru că, mai presus de
orice, īnvăţătura lui Hristos este o doctrină strict
realistă, conformă cu adevărurile cele mai brutale şi mai
nemijlocite) o rezumă Kierkegaard:
īncetul cu īncetul, şi din ce īn ce mai bine am observat că
toţi cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etc. au
trebuit să sufere cu toţii īn lumea aceasta. Mai mult, că
doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi
să iubeşti pe Dumnezeu īnseamnă a suferi.
Creştinismul este un mesaj existenţial, care face din
existenţă ceva mai paradoxal şi mai greu decīt a fost
vreodată īnainte şi va mai putea fi vreodată īn afara
creştinismului.
Creştinismul există pentru că există o ură īntre
Dumnezeu şi oameni. Să fii creştin īnseamnă să fii
chinuit īn fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii īn stare de a
născoci nesfīrşite moduri de a te chinui tu īnsuţi; dacă
īnsă nu eşti destul de tare, poţi oricum nădăjdui
că lui Dumnezeu / se va face milă de tine şi te va
ajuta să ajungi la starea de suferinţă.
285
E lucm teribil clipa aceea īn care Dumnezeu scoate instrumentele īn vederea
operaţiei pe care nici o putere omenească nu o poate aduce la
săvīrşire: să-i smulgă omului dorinţa de a trăi,
să-l omoare pentru ca să poată trăi ca un mort. Menirea
vieţii acesteia este de a te duce la cel mai īnalt grad al scīrbei de
viaţă.
Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte.
Iată īncercarea: să devii creştin şi să
stărui īn a rămīne creştin: e o suferinţă căreia
nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi
frămīntările ei. Şi totuşi, nu creştinismul e crud, nu
Hristos e crud. Hristosul este īn Sinea Sa blīndeţe şi dragoste;
cruzimea provine din faptul că īn această lume trebuia creştinul
să-şi petreacă viaţa şi īn ea trebuie să-şi
exprime condiţia sa de creştin deoarece Hristos nu-i chiar atīt de
blīnd, adică atīt de slab, ca să-l scoată din
ea."
Suferinţa, unii oameni sunt pregătiţi s-o accepte. Dar īi
doare că n-o pot īnţelege. Iată īnsă că tocmai
neīnţelegerea Kierkegaard o descoperă ca parte integrantă
indispensabilă a unei suferinţe adevărate:
Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a
creştinului, ea nu poate consta decīt īn a accepta (iar nu a
īnţelege, pentru că īnţelegerea ar desfiinţa īntr-un fel
anume suferinţa) să fie aşa.
Oamenii care nu se dăruiesc lui Dumnezeu au parte - īnfricoşătoare
ironie de bucuria că Dumnezeu nu-i chinuieşte īn viaţa
aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeşte şi care i se
dăruiesc poate fi El numit, omeneşte vorbind, duşmanul lor de
moarte, dar din dragoste."
Creştinismul: reţetă de fericire (īn īnţelesul cel mai
american, mai practic) şi tortură de neīndurat. Simultan,
deopotrivă. Numai că naşterea din apă şi duh preface -
fără a o desfiinţa - şi suferinţa īn fericire.
Dacă Hristos n-ar fi īnviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a
īnviat. O ştim.
BUGH1 MAMBO RAG
...Ştia, conu Alecu, ştia că are să
se īntoarcă mai curīnd sau mai tīrziu, īncaltea... Dovadă că
Brătianu ştia ce face e că Măria a fost mai
īnverşunată decīt toţi, īşi cunoaşte bine plodul.
Alecu a vrut să ajungă la o īmpăcare fiindcă īşi
cunoştea oamenii şi nu se īndoia că aveau să-l
primească şi să-l aclame pe dezertor cīnd se va īnapoia, că
dezertor a fost, şi de două ori. La Odessa cu Zizi a fugit īn plin
război, pără-sindu-şi şi postul de ofiţer.
Şi s-o ştiţi de la mine, e notoriu, a hiat şperţ
şperţ - la un contract de furnituri militare īncă de pe cīnd era
prinţ, că ce-a făcut cīnd a fost rege nu mai e nevoie să
spun... dar nenorociţii de Vaida. şi de Tătărescu...
286
1934
- Manole despre libertate şi morală:
Societatea e īn stare să se opună unei măsuri tiranice sau
imorale numai cīnd e ea īnsăşi foarte morală. Cu atīt mai mult o
democraţie: ea nu se poate lipsi de morală - şi nici de
regalitate. Cu cīt se merge mai departe cu dreptul de vot, cu atīt
democraţii ar trebui să se sprijine pe cele mai rigide principii
morale. (Da parcă n-a spus-o Montesquieu! La el cuvintele sunt:
republică şi virtute.) Sufragiul e acum absolut: dacă
deţinătorii lui nu sunt īnfrīnaţi de morală, vor putea face
orice vor, vor putea proclama cele mai imorale măsuri pe cale de lege.
Democraţii nu-şi dau seama ce fac atunci cīnd, īn numele
libertăţii scrisului, cer drepturi depline pentru autorii imorali
şi afinnă inexistenţa pornografiei.
Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie īntīi
supusă moralei. Cine nu vrea să īnţeleagă această
necesitate şi nici nu-i convine să o recunoască deschis, recurge
la un subterfugiu şi afirmă - auzi, mă - că
societatea are nevoie de cultură adevărată şi
adīncă?" E o formulă care cīntăreşte o mie de tone de
greoaie ce e, iar īnăuntru e goală. Trebuie să ai curajul
de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală.
Ăsta-i cuvīntul pe care-1 evită cu toţii şi de care se tem:
morala. Cultura singură nu ajunge: poţi să fii instruit şi
totuşi brutal, simplist, nătīng şi elementar. Ceea ce cred
democraţii că ajunge: aşa-zisul sentiment democratic e
fireşte şi mai puţin suficient. Sentimentul democratic nu-i
decīt o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o
laşi după īmprejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar
morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii.
Cultură adevărată"", adīncă",
ştiinţă īnaintată"", spirit democratic
puternic" sau īnalt"': vorbe goale, mă. Cītă vreme
ţine de ele, libertatea dansează pe o sīrmă subţire, e o
ladă cu indicaţia atenţie! fragil"' īncăpută pe
mīini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă,
morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia
libertăţii, morala e pavăza libertăţii.
Bucureşti, 1931
..Dumnezeu ■iă ne binec militeze pe toţi
yi pe toate. "
Dickens, Colind de Crăciun in proza
Casa - parter şi etaj īn stil olandez - unde locuiesc văduva
doamnă Iosif, cele trei fiice ale ei, o bunică senzaţional de
bătrīnă, īncă o nepoată, o bucătăreasă
şi două jupīnese, e pe strada Justiţiei; īşi mai au
domiciliul acolo patrusprezece pisici adulte şi nouă cīini
şoricari. Dintre pisicile
287
adulte, de vīrste diferite, sunt mereu gravide vreo cīteva, iar prin
colţuri se află coşuri cu noi prăsile: pui care abia au
făcut ochi, vietăţi cu aspect de şoareci şi
mīţişoare pufoase şi jucăuşe. Şoricarii se
īnmulţesc şi ei, cu mai puţină intensitate, dar constant.
īntre aceste două specii şi īntre toate aceste animale se
creează complicate relaţii de aidenie, care l-ar ului (1966) pe
Claude Levi-Strauss, răsturnīndu-i structurile endogamice. Pe scara
interioară a casei - destul de prost luminată (clădirea
īntreagă-i cam părăginită) este primejdios să
circuli, furnicīndu-ţi īntre picioare tot felul de făpturi īn diverse
stadii ale creşterii. īn sufragerie, la orele de masă, se adună
īn cercuri concentrice toate animalele.
Locuitoarele umane ale casei adoră dinii şi pisicile, le
acordă cea mai devotată grijă şi le sunt roabe.
E ca īntr-o piesă de Noel Coward şi ca īntr-un roman de Dickens.
Se simte că asupra casei acesteia duhul lui Dumnezeu se lasă
adeseori.
La Dickens mai ales īl poartă gīndul pe musafir. Care-i esenţa
operei lui Dickens? De ce este atīt de mare acest romancier la prima vedere
simplu povestitor al unor melodrame? Secretul este că īn opera lui nici
răii nu sunt chiar răi. Mai mult o fac pe răii, aşa li s-a
scris rolul.
Dickens este Origen al lumii modeme. Desprindem uşor īn opera lui pe
un adept al apocatastazei origeniste. Cititorul pricepe că, la Dickens,
toţi pīnă la urmă se mīntuie, pentni că toţi īn
prealabil se vor pocăi. Totul se va termina cu bine. Răul şi
Răii n-au fost decīt aparenţe trecătoare.
Apocatastaza - secretul operei lui Dickens şi al imensului ei
surprinzător succes - este ne-ortodoxă. Biserica a osīndit-o de mult.
Din pricina ei n-a fost trecut Origen īn rīndurile sfinţilor. Dar
continuă să rămīnă o dulce iluzie a sufletului nostru.
Biserica discută dacă avem ori nu dreptul de a ne ruga pentru
sufletele din iad. Dar Lebedev (īn Idiotul) se roagă pentru doamna
du Barry. Preotul din Le Journal d'ttn cure de campagiie de
Bernanos se roagă pentru Martin Luther. Bemanos, el, se ruga pentru Iuda.
Sf. Dominic pentru osīndiţii din iad. Iar Sf. Ioan Scăraru se
roagă pentru īnsuşi Satana.
Gentilul abate Mugnier fusese īntrebat dacă īntr-adevăr crede īn
iad. Abatele: cred, fireşte, de vreme ce aşa ne īnvaţă
sfīnta noastră Maică, Biserica. Dar mai şi cred că nu e
nimeni īntr-īnsul.
- 1935, Manole desp*e morală şi libertate.
Fundamentul drepturilor naturale e īn educaţia pe care o primesc
oamenii, īn mentalitatea lor: ţine de ceea ce cred, de faptul că au
sau nu o credinţă īn vreo regulă, de părerea pe care
şi-o fac - īn sensul cel mai
288
simplu - despre cinste şi corectitudine. Nu e nevoie să ştie
multe lucruri, e neapărată nevoie să fie convinşi de
valoarea unui singur cuvīnt, un adjectiv: cumsecade.
Teoreticienii democraţiei privesc prea sus: cred că distrugīnd
religia, morala, onoarea, proprietatea, respectul şi distincţia vor
obţine totul.
Cīnd eu le spun acestor atīt de progresiste personaje că vor pierde
totul, sunt luat īn batjocură. Ce legătură, spun personajele,
poate să fie īntre viaţa de familie şi libertatea politică,
īntre morală şi puterile Statului, īntre educaţie şi
drepturi? Să ştii că greşesc rău de tot, dumnealor.
Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu poate funcţiona decīt
īntr-o societate morală. Prevost-Paradol şi Victor de Broglie credeau
că dīnd massei sufragiul universal o satisfaci, o īmpiedici de a mai cere
altceva pentru că ziceau ei - ce altceva ar mai putea cere? Nu
puteau bănui că īn curīnd massa va cere mai mult, va īntrebuinţa
drepturile ei politice īn scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi
Reforma socială, apoi revoluţii morale şi īn sfirşit
catastrofe mintale, totul.
Mă, poate că e īntristător, dar aşa e: ne aşteptam
să nimerim undeva departe, suntem readuşi pe cale circulară la
instituţiile şi ideile cele mai de toate zilele. La familie, la
educaţie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, mă, aici e miezul.
Dacă spui că legile trebuie să fie conforme cu idealul de
justiţie al grupului social, nu ajunge; grupul poate să aibă un
fals ideal de justiţie. Dacă spui că votul universal va rezolva
totul, minţi; pentru că votul universal poate introduce sau aproba
tirania. Dacă aştepţi ajutorul de la cultura
ştiinţifică eşti naiv, ştiinţa nu se
sinchiseşte de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor
omeneşti fundamentale şi naturale: e imaginea īnduioşătoare
şi īnălţătoare, sfīntă şi gravă a omului
cumsecade. Credinţa īn coexistenţa libertăţii cu surparea
principiilor e o glumă sau o inconştienţă. S-o creadă
ăi din Sărindar. Libertatea e bun de preţ şi e rară:
popoarele care din cīnd īn cīnd, īn cursul istoriei, se bucură de
libertate au noroc. Ştii parcă ce spune La Rochefoucauld: trebuie
virtuţi mai mari şi tărie mai multă pentru a
şti să duci o viaţă fericită decīt pentru a īndura
nenorocirea.
- Dezbaterile pentru
Constituţia din 1923. Episcopul Vartolomeu al Rīmnicului Noului Severin:
cer ca īn articolul 5 despre drepturile Romānilor să se prevadă
că legea doar consfinţeşte drepturile naturale ale omului.
- Nu folosesc un stil exagerat
şi hulitor cīnd afirm sus şi tare ce reţetă americană
de fericire şi ce carte de-a lui Dale Carnegie la puterea n este
creştinismul. Căci iată cum scrie Isaia (55, 12):
Şi voi cu veselie veţi ieşi şi īn pace veţi fi
călăuziţi: munţii şi dealurile vor izbucni īn
strigăte de veselie īnaintea voastră şi toţi copacii
cīmpului vor bate din palme!"
289
(Şi David - īn II Regi, cap. 6 - care joacă şi sare īnaintea chivotului
şi se dezgoleşte īnjosindu-se īn ochii snobilor şi
răspunzīndu-le: Binecuvīntat este Domnul, cīnta-voi şi voi juca
īnaintea Domnului şi mă voi īnjosi şi voi fi īncă şi
mai mic īn ochii voştri, sau īn Ps. 95: Sa se veselească cerurile
şi să se bucure pămīnrul, clătească-se marea şi
toate cele ce sunt īntru ea; să se bucure cīmpiile... toţi copacii
pădurii... Şi 97, 10: Rīurile vor bate din palme...).
- Noi vorbim de blīndeţea lui
Iisus - arătīnd că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a
tăcut ca oaia cīnd e tunsă - şi enumerăm smerenia,
bunătatea, ascultarea. Dar de o altă īnsuşire a Sa - pe care
trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea
īnfiorătoare de pe cruce nu pomenim. īnsuşirea aceea este curajul.
- Ştim oare ce suntem? Ce
proclamăm cu emfază ori bună credinţă (ori
amīndouă) că avem īn cuget? Poate cineva să afirme că e sau
nu creştin?
Pilda lui Iulian Apostatul ar trebui să ne pună pe gīnduri.
Citirea tratatelor consacrate epocii şi a monografiilor (Bidez, Allard...)
arată că figura īmpăratului socotit drept cel mai aprig
vrăjmaş al creştinismului este incomparabil mai complexă
decīt pare, iar un studiu mai atent ni-1 revelează ca pe un creştin fără
voie.
,Ai īnvins Galileene!" ar fi putut spune mult īnainte de a fi
rănit mortal pe cīmpul de luptă cu Perşii. Acest admirator al
Vechii Rome şi īnchinător al vechilor zei, care vorbea destul de
prost latineşte, scria īn elină şi n-a fost īn toată
viaţa lui la Roma, era un intelectual cu mīinile veşnic pătate
de cerneală, cu barba neīngrijită (ca şi Părinţii
deşertului), mic de stat, slăbit de posturi şi asceză.
Moralist fără prihană şi om fără scăderi,
luase atitudine īmpotriva filosofilor atei din şcoala cinică,
mitologia o admitea numai ca alegorie şi pentru valoarea ei
simbolică. Credea īn providenţă, īn nemurirea sufletului, īn
necesitatea mīntuirii, īn nimicnicia materiei, īn viaţa de apoi (cu
pedepse şi răsplăţi), īn eficacitatea rugăciunii, īn
castitate şi virtuţi.
Acest creştin fără voie a dorit să reorganizeze
politeismul după tiparele cele mai creştine şi
călăuzindu-se īntocmai după modelul bisericii noi. īn planurile
lui de reformă, biserica politeistă avea să fie şi ea
unitară, ierarhizată (avīnd īn frunte un pontifex-maximus,
īmpăratul-teocrat), īmpărţită pe circumscripţii
teritoriale (ca diocezele); īn templele reconstruite şi renovate aveau
să aibe loc slujbe imitate după cele creştine (coruri, predici);
preoţii politeişti trebuiau să devină pilde vii de
viaţă morală, īncetīnd de a mai fi simpli oficianţi ai unor
sacrificii. Homer
290
devenea o carte sfintă, ca şi Biblia; mirurile urmau
să fie interpretate poetic, un misionarism politeist era menit sa ia locul
celui creştin. Figura noului preot păgīn era concepută după
a rivalului: nu mai e un civil care slujeşte ocazional, ci un preot de
profesie curat şi pios, exemplar.
In acest păgīnisrn (ori politeism, cum īi plăcea să
spună) Iulian introducea noţiunile specific creştine de
milă şi caritate şi instituţiile proprii creştinismului:
ajutorarea săracilor, spitalele, asociaţiile īn scop de binefacere.
Iulian este omul moralizării politeismului, al unui Olimp purificat unde
Venus este zeiţa matrimoniilor şi Bachus tatăl bucuriilor cinstite.
Iulian reneaga şi refuză o religie pe care de fapt o admiră
şi o doreşte, pe care o imită pas cu pas.
(Adversarii, mai totdeauna, seamănă īntre ei.)
Cinstit, curajos, muncitor, patriot, sincer, absolut
ireproşabil" ca īmpărat şi om, s-a priceput totuşi -
cu iscusinţă de intelectual şi sīnge rece de teoretician -
să persecute cu neostenită subtilitate şi să
născocească unele din cele mai perfecţionate metode de īmpilare
cu mănuşi din cīte aveau să fie vreodată. N-a īnvins pentru
că ceea ce voia să facă el nu era decīt ceea ce se tăcuse
şi se făcea īn faţa ochilor lui uluiţi: Iulian era un
creştin fără Hristos, fiinţă īncadrată īn
teratologie; iar monştrii īn general, nu au o viaţă lungă.
Mai rezultă ceva - enigmatic şi scandalos pentru
raţionalişti: ca toate virtuţile şi instituţiile
creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se īntemeiază pe
dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau
instituţiile īntemeiate sau calităţile practicate īn spiritul
unor doctrine oricīt de apropiate de īnvăţătura lui. Nu
există creştinism fără de Hristos - că dacă ar
exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu
moravuri curate ar fi demult creştini.
- Lumea ştie că Henric al
FV-lea şi-a abjurat protestantismul pentru a putea să intre īn Paris
şi să devină regele Franţei: Parisul face, zău, cīt o
liturghie." Dar ce se ştie mai puţin este cum a evoluat ulterior
regele, cum din catolic de convenienţă a devenit catolic convins.
Cardinalul Du Perron a putut constata evoluţia marelui suveran care, acum
conştient de superioritatea catolicismului, a menţinut edictul prin
care stabilise libertatea religioasă.
- Exigenţii.
Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui
preferaţi sunt Lebrun şi Calemard de La Fayette. Cu privire la
Stendhal, Balzac şi Baudelaire a scris cu foarte mari rezerve şi
ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător.
291
Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: cīnd ia
apărarea doamnei Roland, acuzată de teatralism pentru că īnainte
de a se urca pe eşafod a exclamat uitīndu-se la statuia Libertăţii:
Cīte crime se comit īn numele tău!
Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările īn
timpul revoluţiei franceze aveau un caracter teatral. Osīndiţii erau
duşi īn căruţe de la temniţă la locul unde se
īnălţa ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza mare şi
celor sortiţi morţii le era īngăduit să ia atitudine,
să-şi arate curajul (ori teama - ca biata doamnă du Barry, ca
bietul Camille Desmoulins), să vorbească. Decapitarea avea loc īntr-o
piaţă publică, mulţimea spectatorilor se īnghesuia pe
bănci aşezate amfiteatral.
Acuzaţia adusă unei femei curajoase īl scoate din sărite pe
Sainte-Beuve care - cuprins de o sfīntă şi nobilă indignare
şi (vorba lui Racine) de o mīnie legitimă - se adresează
criticilor exigenţi: lăsaţi, domnilor, data următoare are
să se poarte mai bine!
Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor
şi oamenilor de ispravă, pīndindu-le necruţători cea mai
mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă orice cu
vederea, să le găsească neīncetat scuze.
Gherla, 1963
Conversaţie cu colonelul Traugott Br. Formula lui Nietzsche -Jenseits
von Gut und Bose^ - nu este, īi spun, decīt repetarea unui adevăr
creştin de mult ştiut, asupra căruia a stăruit cu
deosebită pricepere Meister Eckhart īn secolul al XlV-lea. Dumnezeu e
dincolo de toate celelalte noţiuni ale relativităţii noastre.
Meister Eckhart speria călugăriţele din Colonia -
şi-şi scandaliza superiorii - īncepīndu-şi predicile cu fraze
ca: Dumnezeu nu e bun, Dumnezeu nu e drept, Dumnezeu nu e necuprins, Dumnezeu
nu e puternic. Urma o pauză de consternare, iar după aceea fraza era
reluată: aşa cum nu e nici rău, nici nedrept, nici mic, nici
slab; Dumnezeu stă dincolo de aceste subīmpărtiri. (Prosper Merimee
īn Cronica domniei Iui Carol al IX-lea a imaginat o situaţie
asemănătoare, dar īn stil glumeţ: pariul pe care-1
cīştigă un predicator exclamīnd pe ton de injurie la īnceputul
cuvīntării sale: sīngele şi moartea Hristosului!")
Formula nietzscheană a fost interpretată īn sensul că ne
este permis să fim răi. īnseamnă că n-a fost măcar
citită cu atenţie. E o invitaţie la starea unde nu mai
există nici binele, nici răul, după cum īn acea regiune"
nu mai pot fi concepute īn nici un chip bipolarităţile,
dualităţile, contradicţiile.
292
Acolo unde nu există (īncă nu există ori nu mai există)
ştiinţa binelui şi răului, stăpīneşte
bunătatea pură a lui Dumnezeu şi a primelor zile ale
creaţiunii.
Cīt de greşit este să poţi crede că dincolo de bine
şi rău ar fi permanentizarea şi definitivarea unuia din cei doi
termeni. Pe tărīmul acela binele e unul şi e absolut. Acolo ajung cei
doi eroi ai Cavalerului Ordinului Santiago, tatăl şi fiica, īn
piesa lui Montherlant, conto-pindu-se īn Unul.
Cum mi-aş īnchipui, exprimată īn termeni lumeşti, o asemenea
stare? Prin muzica lui Mozart, care şi ea nu e nici tragică, nici
veselă, ci graţioasă şi euforică, nedespărţită,
neştiutoare. Şi īn orice caz nu prin rămīnerea printre
răbufnirile dublului teren predilect al răutăţii:
mahalagismul şi zavistia.
1969
Kisiakov, personajul unui roman de Henry Troyat, duce pīnă la
capăt raţionamentul ereticului Marcion (Dumnezeul din Vechiul
Testament, Tatăl, este de fapt zeul răului).
Fantasmă de manicheism absolut: răul, ca şi binele, este de
esenţă divină. Vrīnd să alunge răul din creaţiune,
Hristosul 1-a trădat pe Dumnezeu care, furios, s-a bucurat de
răstignire, de umilinţele şi de suferinţele lui Iisus.
Dumnezeu, creatorul lumii aşa cum este ea, nu-i tot una cu blīndul
prooroc voitor de o lume din care să dispară tot vicleşugul. Tatăl
a tăcut şi n-a intervenit pentru că īl ura pe crucificat,
lăsīndu-1 să moară īn chinuri.
īntr-atīta ni se pare nouă oamenilor de bizară ideea
iertării īncīt Zola īn romanul său Madeleine Ferrat susţine
că Hristos poate ierta, dar Dumnezeu Tatăl nu; şi că
pīnă la urmă tot suntem aspru pedepsiţi pentru ceea ce am
făcut, măcar de ne-am căit. La Tatăl nu ţine
căinţa!
(Marele umanist, umanitar şi progresist Zola!)
293
Jilava, Gherla, Aiud
.. Teologia exprimă slăvea noastră mai bine decit
zoologia."
Emil Cioran
Două nume stīrnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt īn
măsură să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi
Eugen lonescu, ale căror opere le-am citit īn īntregime datorită lui
Dinu Ne.
Cu privire la BUgen lonescu reacţiile sunt două: simpatie şi
curiozitate la tineret şi aversiune indignată la oamenii īn
vīrstă. Costache Bursan, care-mi arată multă afecţiune,
după ce-i povestesc una din piesele citite, se răsteşte la mine
supărat foc. Mă face cu ou şi cu oţet. Degeaba īi arăt
că nu sunt (vai!) autorul piesei, ci numai povestitorul, degeaba invoc
afişul din hanurile farwestului: Nu trageţi īn pianist", conu
Costache rămīne īmbufnat timp de trei zile, iar după ce se
īmpacă mă roagă să nu mai colportez asemenea orori."
(Păţesc şi mai rău cu părintele M. cīnd rezum
īntr-o seară caldă, la Jilava, Bra\>e New World de Huxley.
A durat pīnă ce l-am putut convinge că nu sunt partizan al
zămislirii īn eprubetă a copiilor. Părintele M. e un om bun
şi īnţelegător; mai tīrziu, surīzīnd, mi-a spus că-i pare
rău; dar cu profesorul Petrescu, un fost cuzist, am avut de furcă din
pricina Fermei animalelor a lui George Orwell īn care, zor nevoie,
ţinea să vadă opera masonilor!)
Virgil Bit., Mihai F., I. Bod., Gh. de la
Ţară şi o mulţime de alţi tineri mă ascultă
cu atīta atenţie şi bună dispoziţie cīnd īl prezint pe
Eugen iOnescu īneīt īmi dau şi mai bine seama de valoarea autorului
şi de puterea lui de a exprima spiritul epocii noastre.
Povestesc din lonescu: Cīntăreaţa cheală, Jacques ori
supunerea, Scaunele, Lecţia, Amadeu ori cum să te descotoroseşti
de belea, Victimele datoriei, Rinocerii (pe care-i citisem cīteva zile
īnainte de arestare).
īn convorbirea dintre soţii Martin īn Cīntăreaţa
cheală (Ce coincidenţă, ce coincidenţă...")
desprind o foarte savantă construcţie, mi se pare incontestabilă
analogia cu o fugă de Bacii. Un foarte bun specialist īn muzică īmi
dă dreptate. După cum e firesc, stărui asupra Victimelor
datoriei, care este istorisirea unei anchete. Tinerii ascultă
fermecaţi, ba şi ceilalţi sunt prinşi. De multe ori, īntre
zidurile vechi ale Jilavei, Aiudului şi Gherlei, un eterogen şi
neaşteptat public īn zeghe aplaudă piesa aceasta a lui lonescu mai
abitir - probabil - decīt publicul (īn haină de seară??) de la teatrul
La Huchette. De aceeaşi atenţie se bucură lluis-Clos de
Sartre şi Procesul lui Kafka, ambele pline de putere
294
profetică şi făcute parcă anume spre a fi povestite īn
locuri ca acela īn care ne aflăm. Pe Kafka şi Sartre īi ascultă
cu interes şi bătrīnii. (Conu Costache nu mai spune că sunt
prostii şi sfruntate porcării".) Dreptatea cere să spun
că şi dintre adulţi unii se arată receptivi faţă
de Eugen Ionescu. (Avocatul D. Vgl., bunăoară, caracter dificil, om
ciufbt, ascultător pretenţios, deīndată se īnclină
fără rezerve. E şi mare wagnerian şi nietzscheist.)
Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai
nuanţate, vīrsta nu mai e un criteriu despărţitor. Preoţii
catolici sunt discreţi, ortodocşii nu-1 resping. O dată mai mult
se manifestă atitudinea degajată a ortodoxiei īn raport cu
ştiinţa: o lasă să-şi vadă de ale ei. (Desprind
aici şi niţică īnţeleaptă desconsiderare: ce
importanţă au descoperirile lumeşti! Pe cīnd la catolici se
vădeşte o īngrijorare legată de rolul imens pe care-1 joacă
materialitatea, politica īn catolicism - justificată şi ea: de vreme
ce Dumnezeu a creat lumea şi a lăsat-o să-şi
chivernisească treburile, cine să se ocupe de ele de nu oamenii
şi īn special cei mai calificaţi dintre ei?)
Din discuţiile purtate reţin cīteva puncte:
a) trecerea, prin evoluţie, de
la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o
evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui
Teilhard - că evoluţia īn timp e certă dar că īntre specii
nu există relaţii descendente - poate fi exemplificată foarte
bine astfel: lucrurile se petrec - pare-se - ca īntr-o vitrină unde o
mīnă nevăzută īnlocuieşte īn fiecare anotimp obiectele
expuse. īnlocuirea -toamna - a sandalelor cu galoşi nu īnseamnă
că din sandale coboară galoşii; şi tot astfel
şoşonii - iarna - nu s-au realizat prin lentă evoluţie din
galoşi;
b) cazul" Teilhard arată
că iezuiţii au rămas īn fruntea ramurei inovatoare şi
īndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte
atraşi de ştiinţă (c 'est leur peche mignon);
c) din partea autorului, o
extraordinară modestie omenească: admiterea ipotezei că īn
diurnul spre punctul omega rolul speciei noastre s-ar putea să nu fie
decīt realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu īnseamnă că
jertfa de pe cruce a fost zadarnică? Să nu fie!)
d) metacrcştinismul de care-i place lui Teilhard să
pomenească nu-i cumva o supărătoare concesie făcută
limbajului la zi, un aggiornamento sosit pe aripile modei ca
să dea satisfacţie tuturora şi să ne fericească prin
īntrebuinţarea de termeni cīt mai ştiinţifico-grandioşi?
Creştinismul metamorfozează omul. Ce-ar putea fi dincolo de
creştinism? Valery se īntreba şi el dacă există altceva mai
bun decīt lumina. După teoria expansiunii universului ar exista viteze
superioare
295
celei a luminii. Or fi şi tahioni? Dar nu văd īn
metacreştinism altceva decīt vechiul creştinism īnţeles mai
temeinic, īnsuşit mai deplin. Altfel, sunt dispus să spun şi eu
ca puritanii americani din sud: it's good enough
for mes>
1962
Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume
complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă.
Acum un veac, Bagehot deosebea īn regimul constituţional englez
două părţi: una strict practică şi utilitară:
cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună pentru masse:
parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradiţiile lor (colorate
şi strălucitoare).
Cu cīt sunt oamenii mai sofisticaţi cu atīt dau mai puţină
īnsemnătate formelor; pe cīnd oamenii simpli abia se adună
laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.
Apoi sunt şi din cale-afară de serioşi", adică
izvoditori de tiranie. Mandarinii" sunt mai uşuratici, adică
mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune la moartea lui Sacha Guitry:
Sacha, ne-ai īnvăţat că şi uşurătatea poate fi o
virtute.
A! cīt de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi
formei sunt oamenii simpli din celule.
Bunul sălbatic şi
simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, jiction.
Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi:
sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă
sub semnul tabuurilor sunt sute, mii de tabuuri şi al stringenţei
sistemelor de reglementare minuţioasă. īntotdeauna forma are
prioritate asupra fondului.
Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modem e de o
simplicitate cristalină şi de o libertate absolută.
Seriozitate.
Bună-credinţă. Iată dubla impresie pe care o face relatarea
sfīntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui īn rai īn timpul
vedeniei de pe drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de
amănunt; ce a văzut şi auzit nu se poate spune īn cuvinte.
Rudolf Steiner, īn schimb, descrie meticulos universul care i-a fost
arătat īn cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile
lui Steiner le evocă pe ale unui inventar sau ale unei cărţi de
geografie.
Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi
slăbiciune; taxonomia lor e prea meticuloasă: dau cifrele cele mai
exacte pentru durata perioadei dintre două īncarnări, pentru
nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare categorie...
296
Deosebirea mi se pare hotărītoare. Se simte autenticitatea vedeniei
Simţului Pavel, la ceilalţi imposibilitatea de a rezista ispitei
cifrelor şi sistematizării. Cifrele acestea atīt de precise ale
antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă sensibilă
a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzaţional
(sperie-mă!).
Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă.
Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se
străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu
poate stīrni unei minţi cītuşi de puţin raţionale decīt
nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zimbet.
Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor
contrastīnd cu discreţia Sf. Pavel - dovedesc o naivitate dezarmantă,
dacă nu şi o lipsă de simţ critic.
Mania sectanţilor de a fixa anul armagedonului, data sfirşitului
lumii etc. contravine textului categoric īn care Domnul exclude aflarea unei
date precise. Există o pornire de a cuceri oamenii spăimīntīndu-i
şi totodată măgulindu-i prin vestirea unor evenimente
catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte
că vor participa. Inconştientă abilitate'? Mondanitate?
Fantezie?
Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfirşitului ar
veni īn contradicţie cu principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea,
libertatea credinţei, retragerea lui Dumnezeu īn taine inaccesibile
probelor categorice.
Bucureşti, 1969
Oricīt mi-aş propune să tac şi să nu-1 supăr pe
extraordinarui dr. Al-G., nu se poate să ne vedem fără a discuta
(eu īncep) despre meritele respective ale creştinismului şi
budismului.
Ii citez o frază din Catehismul episcopilor catolici olandezi: Mīntuitorul
n-a scăpat de suferinţă datorită unei asceze. A
străbătut-o īn toată adīncimea ei."'
Divinul dulgher a pus şi el umărul, ii a mis la main ā la
pate, nu s-a uitat, de sub un copac, oftīnd şi acoperindu-şi
faţa.
Povestea cu Sf. Cassian Romanul şi Sf. Nicolae s-ar potrivi de minune
pentru a exprima deosebirea dintre creştinism şi budism. Sf. Nicolae
care-şi suflecă şi-şi murdăreşte hlamida lăsīndu-1
pe Dumnezeu să aştepte pentru ca să-1 ajute pe un
ţăran să-şi scoată căruţa din glod īn vreme
ce Sf. Cassian īşi păstrează hlamida imaculată şi se
grăbeşte spre a se īnfăţişa cu vrednicie lui Dumnezeu
(care-i va da cu delicateţă peste nas şi-1 va lăuda pe īntārziatul
şi noroitul Nicolae) simbolizează īnsuşi creştinismul:
religia care ia parte la tragedia omului şi la necazurile lumii.
(Nu numai la tragedii, ci şi la belele, la scīrbe.)
297
- Atīţia cărora le vine greu să creadă īn Hristos, dar
sunt gata să ia drept bun tot ce au spus Helena Petrovna Blavatsky, Mrs.
Annie Besant, Helen White, Krishnamurti, colonelul Olcott... Şi
īncă... sunt atīţia pseudo-yoghini īn occident... atīţia
prooroci īn India...
Tuşea, nuvela
lui Hugh Walpole: naivitatea īndărătnică a milenismului e
prinsă subtil. Walpole: toate calculele acestea sunt făcute de oameni
care interpretează pe Ezechil, pe Daniil şi Apocalipsa fără
a şti ebraica ori aramaica şi fără să aibă
elementare cunoştinţe de cosmografie. (Un istoric ca Jerome Carcopino
dovedeşte īn cartea sa despre Iuliu Cezar cīt de complexe elemente sunt
necesare pentru computul unei date calendaristice aparţinīnd trecutului
īndepărtat.)
Cernica, 1970
Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar
viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se
oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici
certitudinea că vei muri măcar acolo, la mīnăstire. Ca vei
rezista. Că vei avea ce mīnca. Şi nici, mai ales, că ai
făcut bine călugărindu-te. Şi nici - culmea - că ai
ales calea mīntuirii. S-ar putea ca după atītea nevoinţe şi
mizerii să nu te mīntuieşti, să arzi ca orice păcătos
care s-a lăfăit īn bucurii, belşuguri şi confort, şi
s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de
cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cīt s-a priceput
fără a visa semeaţă desăvīrşire.
Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic.
Şi rămīi absolut singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur,
mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare răbda fără a
cīrti?
Creştinismul, călugăria: iată saltul (şi dincolo,
vorba lui Lytton Strachey despre cardinalul Manning, nu e o saltea), iată
cuptorul aprins (īn care să te arunci), iată podul care se
surpă īn urma ta, iată flota căreia īi dai foc, aventura. Cecul
e fără garanţie şi semnătură, mergi cu el la
bancă şi nu ştii dacă va fi onorat. Mīnăstirea (ori
credinţa, nu-i mai brează) nu oferă nimic şi ia totul
şi te aşteaptă, rece, la cotitură.
(Mīnăstirea, aşadar, pare a fi īntru totul conformă
idealurilor lui Georges Bataille şi teoriei acestuia despre dezinteresare
şi jertfă - din care īşi face temeiurile viziunii despre lume
şi viaţă. Şi faza supremă a mult admiratului pot-Iatch,
instituţie a Pieilor Roşii. Numai că pot-latchul
călugărilor este total şi īntrece pe al căpeteniilor
indiene, care nu-i serios şi e fariseic pentru că urmăreşte
fala şi vaza: care dă mai mult? care-i cel mai dezinteresat?)
- Cele şase elemente din domeniul cărora īşi iau termenii
şi-şi aleg imaginile parabolele din Evanghelie: ogorul, via,
năvodul, gospodăria, turma, cireada.
Lecţie de simplicitate şi realism. Şi de morală foarte
clară. Familia. Munca. Sinceritatea. Ascultarea.
Unde-s toate subtilităţile şi raţionamentele noastre,
firul nostru tăiat īn patru'? Şi toate cocoloşelile şi răsfăţurile
noastre?
Peste peisajele din Evanghelii suflă un vīnt aspru şi
curat. Nimic bizar. Nimic īn plus. Oamenii plīng cīnd le mor copiii, doresc
să se tămăduiască dacă sunt bolnavi, se veselesc la
nunţi, fac ospeţe, trudesc pentru a-şi cīştiga pīinea.
īnfrīnare. Severitate. Şi echilibru; echilibrul, marele secret
dezvăluit de psalmul 121: Ziua soarele nu te va păli şi noaptea
luna nu te va vrăji." Nici chemarea lunii, tulbure, opalescentă,
nici topirea īn văpaia demonului de la amiază. Doar cafeniul dur al
solului, iar īn răcoarea scurtă a serii - după īmplinirea zilei
de muncă - albastrul domol al cerului.
Gherla, camera 44
Noaptea, mergīnd spre tinetă, se īntīmplă să-1 văd pe
firavul părinte Traian Pop īn capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă;
din ochii pe jumătate īnchişi i se preling lacrimi: faţa īi este
luminată extatic.
Priveliştea aceasta īmi despică inima-n două şi
dacă īn clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viaţa mi-aş da-o
fără a sta pe gīnduri. M-aş arunca pe fereastră īn curte. Dar
fereastra are gratii, e bătută īn scīnduri şi eu nu-s decīt un
sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul
emotivităţii, care-i superficialitate. īn sfirşit.
Cu părintele Traian Pop stau de vorbă despre păcatul cu
gīndul. E un punct teribil de īngrijorător şi de īnsemnat pentru
mine. Mīntuitorul a vorbit cum nu se poate mai limpede: ,Aţi auzit că
s-a zis celor de demult: să nu săvīrşiţi adulter. Eu
īnsă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie,
poftind-o, a şi săvīrşit adulter cu ea īn inima lui."*
Se pare că trebuie să ne silim a īnţelege. Nu-i chiar
aşa". Mi se explică de ce:
Mai īntīi simpla ispită nu-i tot una cu păcatul. Ispita nu devine
păcat cu gīndul" decīt dacă o reţii, dacă o
prelucrezi" īn cuget, punīnd īn funcţiune viziunea
extraretiniană, simţul paroptic. (Pilda cu păsările care
zboară deasupra casei. Ispita nu devine păcat cu gīndul cīnd
păsările trec īn zbor, numai cīnd coboară şi se
aşază.)
299
Apoi, nu īncape īndoială că păcatul cu gīndul e un
păcat şi păcatul cu fapta e alt păcat. Două.
Aşadar făptuirea primului nu implică pe a celuilalt. Cine
păcătuieşte cu gīndul n-are nevoie să-şi ia pe cap
īncă un al doilea debit. Mai bine īmpovărat cu unul decīt cu două.
Teologii occidentali n-au judecat pur logic, au supus logica unei constante
confruntări cu lecţiile realului. Au dat dovadă de un robust
simţ" arătīnd că totuşi există o deosebire īntre
cele două situaţii. Altfel nu s-ar mai face distincţie īntre injrīnare
şi desfvīnare, n-ar mai fi nevoie de două cuvinte. īnfrīnatul
se poate să fie necurat īn cuget, dar nu trece la fapte. Teologii
occidentali au evidenţiat că a voi să ucizi pe cineva nu e tot
una cu a-1 ucide. Cine-şi propune să dea de pomană nu e aidoma
celui care efectiv dă. (N-are martor.)
Raţionamentul: de vreme ce păcatul cu gīndul e păcat, n-are
nici un rost să mă īnfrīnez de la faptă" e o ispită
diavolească. (Şi cu cīt e raţionamentul mai impecabil cu atīt e
mai drăcesc pentru că vine pe calea preferată de cel īn miezul
īmpărăţiei căruia Dante a văzut gheaţa: pe calea
logicei.) Batjocoreşte pe Domnul interpretīndu-i cuvintele literal
īmpotriva sfatului expres de a pune spiritul deasupra literei şi de a nu
răstălmăci un verset anume scoţīndu-1 din īntregul context
al Scripturii. Atribuie divinităţii intenţia de a ne
supune unor ispite cărora nu se poate rezista.
Se urmăreşte a ni se pune īn cīrcă un al doilea păcat,
ca şi cum n-ar fi de ajuns unul.
Ispită totalitară: aut Caesar aut nihil. Asta e trufie.
Mai bine muncita īnfrīnare decīt aroganta desfrīnare.
īn Predica de pe munte s-a mers mai departe decīt īn Decalog: desăvīrşirea
nu constă īn ne-făptuire, ci īn ne-gīndire. Urmează că
trebuie să ne străduim a stăpīni gīndul, nu numai trupul,
convinşi fiind īnsă că nu este tot una păcatul cu gīndul
şi trecerea la fapte. Modestie.
Cazuistică? E uri termen inventat de jansenişti īmpotriva
iezuiţilor, unul din acele cuvinte care acoperă o nedreptate facīnd
apel la simplismul masselor (uneori se lasă cucerite şi minţi
superioare: Pascal, Bossuet). Cazuistica a fost o reacţie a bunului
simţ, a bunătăţii sufleteşti şi a spiritului larg
īmpotriva absolutismului şi absurdului formulei: totul sau nimic.
- Iehoviştii
Mai toţi au părăsit ortodoxia pentru motivul că popa
din sat era beţiv" sau era curvar" sau făcea
politică" sau era lumeţ..."'
Ca şi cum valabilitatea īnvăţăturii lui Hristos ar fi
la cheremul ticăloşiei cutărui popă din cutare comună.
(Dar e mai palpitant să fii printre cei 144 000 de aleşi şi
să faci parte dintr-o asociaţie cu sediul la New-York īntr-un turn,
decīt să fii o oarecare oaie a unei turme nediferenţiate la o
periferie a Europei.)
300
Copii mari.
Spun: ce valoare pot avea tainele săvīrşite de un preot nedemn?
Deplină valoare. Soluţia a fost dată īncă din anul 311 la
conciliul din Arles, după erezia donatistă, care judeca īntocmai ca
martorii lui lehova.
Ex opere operatei.
Ambele erezii (donatistă, iehovistă) ţin de un purism
infantil: confuzia īntre instrumentul uman şi esenţa divină,
care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu
necontaminat de tubul prin care se scurge.
- Qui latronem exhaudisti
Et Mariani absolvi s ti^, eşti şi Cel care l-ai văzut pe Natanail şi l-ai strigat
pe Matei şi
mihi quoqne appelasti.
Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu!?, am vrea,
neīncrezători, să spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri
la o fiinţă a cărei netrebnicie o cunoaştem la
perfecţie, că s-a hotărīt să poposeaseă īn aşa murdar
sălaş. Uimirii i se adaugă teama, am vrea să fugim de
răspundere (de năpastă?) şi, ca Moisi, am fi ispitiţi
să argumentăm (spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă
alegi? Eu nu sunt om īndemīnatic. Alege pe un altul.
Exclamaţia aceasta lăuntrică de surprindere şi
tulburare o vădeşte convingător gestul mīinii vameşului īn
tabloul lui Caravaggio, intitulat Chemarea Sfintuhii Matei. Viitorul
apostol stă la masa lui de vameş, īnconjurat de un platnic şi de
cīţiva tineri. īn degetul pe care şi-1 īndreaptă către sine
se ghiceşte simţămīntul omului pentru care e atīt de grea să
creadă că tocmai el este recrutat. Cum de e cu putinţă?
Atīt de superficial mă cunoaşte? Ori poate că-I place să
facă numai ceea ce pare imposibil'? Ori poate că e de o bunătate
pe care nici n-o putem īnchipui?
Pe unii īi alege de buni ce sunt, pe alţii de răi ce sunt; pe
unii pentru că īi iubeşte, pe ceilalţi pentru că īi e
milă de ei.
Rugăciunea Sfintului loan Gură de Aur, care se citeşte īn
locul pericopei din Evanghelie la slujba īnvierii: să vină
toţi care au postit din ziua īntīi, să vină şi cei care
postesc din ziua a treia; ba nu, şi cei care au postit din ziua a
şasea; şi cei care au postit numai din ziua a opta să vină;
şi cei din ziua a noua, a zecea; să se apropie şi cei care nu
postesc decīt din ziua a unsprezecea. Şi cei care n-au postit deloc,
vină şi ei. Vină toţi: masa e bogată, viţelul e
mult. E ziua pe care a lăsat-o Dunmnezeu ca să ne bucurăm
şi să ne veselim īntr-īnsa.
(Cīnd īn parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e
īncă plin de murdăria cocinelor īn care a trăit. Ce face tatăl?
īi iese īntru īntīmpinare alergīnd şi-1
īmbrăţişează: aşa īmpuţit cum e acest īnvins; nu
aşteaptă
301
să-şi ceară mai īntīi iertare ori măcar să
ajungă pīnă īn dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui;
şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se
cureţe cīt de cīt. Nu. De-a dreptul la ospăţ, ilico, hai,
ce mai stăm!
1933
Omul politic - el poartă grija orīnduirii pe cīt se poate de mai
bună a celor lumeşti - nu i se cere numai bunătate, ci şi
multă inteligenţă şi priceperea menirii lui: aceea de a fi
priceput.
Manole īl citează, fireşte, pe Maurras: omul politic serios are
inimă pentru sine şi minte chibzuită pentru toţi.
- Miopia oamenilor normali. Nu pot crede că totul e cu
putinţă.
David Rousset: Oamenii normali nu ştiu că totul e posibil!"
Aldous Huxley: Aici te īnşeli, răspunde arhidiaconul. Nu
există limite. Oricine e capabil de orice, să ştii, de absolut
orice."
īngerii, sfinţii şi duhovnicii sunt buni, dar nu sunt naivi,
creduli: ei ştiu că răul n-are fund, că omul poate coborī
fără sfīrşit. Secretul lipsei lor de prostie: ei ştiu
că dracul există.
De naivitate şi credulitate se poate lecui - fără a
cădea īn cinism - numai cine crede īn existenta diavolului.
1970
Observaţia lui Kenneth Clark (īn Crvitisation), că
īn primele veacuri ale erei noastre creştinismul punea accentul īn
artă pe reprezentarea Bunului Păstor (un tīnăr frumos purtīnd pe
umeri un miel), a īnvierii, a īnălţării, adică pe a
subiectelor dătătoare de nădejde, capabile să īmbie şi
să liniştească, de natură să atragă
prozeliţi cīt mai mulţi. Abia mai tīrziu a īndrăznit arta
să apuce pe calea realismului şi - oprindu-se acum īn special asupra
Răstignirii, Calvarului şi a martirilor- să
mărturisească adevărata condiţie a omului īn lumea aceasta,
lume a suferinţii, nedreptăţii şi absurdului.
1950
Manole despre principialitate: Să-ţi dau eu un exemplu de
principialitate. Cīnd, după ce a fost graţiat, Dreyfus s-a īnapoiat
de la insula Dracului, primul lui gīnd a fost să se ducă să-i
mulţumească lui
302
Clemenceau. Desigur. Ştii ce-a făcut Clemenceau? A refuzat
să-i īntindă mīna. īl dispreţuia fiindcă primise să
fie graţiat īn loc de a răbda pīnă ce va fi fost rejudecat,
achitat şi reabilitat. ,Arăta a negustor de creioane."* (Tigrul
către Jean Martet.)
Şi o altă pildă, din tabăra cealaltă: colonelul
Henry care s-a sinucis cīnd a văzut că cei mai mulţi prieteni īl
părăsesc deoarece au īnţeles că se folosise de un act fals.
Dar să ştii că īn hulitul veac al XlX-lea - pe care nici eu
nu-1 iubesc, dar faţă de ce a urmat... - mai toţi erau
cumsecade. Chambord a fost şi el un om de onoare.
īncăpăţīnarea lui e condamnabilă (pentru că şi-a
lipsit ţara de binefacerile unei monarhii), dar e cinstită,
inspiră un adīnc respect. Pentm a nu-şi călca idealul,
renunţă la tron. I-ar fi venit uşor să primească
restauraţia şi apoi să impună regimul personal. N-ar fi
izbutit, dar putea să īncerce. N-a vrut să profite de situaţie;
a spus deschis şi a repetat cu insistenţă ce vrea şi
ce va face. Ţinea să fie primit aşa cum e. Nu inducea pe nimeni
īn eroare, scrupulozitatea lui era desăvīrşită. Un pretendent
care este implorat să revie pe tron, un principe pe care toată lumea
īl aşteaptă şi care constant refuză deoarece nu-i permite
conştiinţa să fie monarh constituţional poate fi acuzat de
lipsă de inteligenţă. Acuzaţie gravă, ce nu-i atinge
īnsă moralitatea. Se poate spune că Chambord a fost lipsit de
patriotism. Acuzaţie şi mai gravă, care n-ar trebui să
piardă din vedere că pentm el era patriotică atitudinea pe care
o luase, lui aşa i se părea, aşa era convins că trebuie
să procedeze. Chambord inspiră ciuda, totodată şi
consideraţiunea. Avea cui să semene, era cinstit ca bunicul lui,
Carol al X-lea. Royer-Collard care-1 combătuse īi spunea totuşi lui
Victor Hugo: Carol al X-lea a fost un rege om cumsecade. Cīnd īn 1832 s-a aflat
că ducesa de Berry, văduva principelui asasinat de Louvel īn 1820
şi mama lui Chambord, o napolitană stricată şi care
provocase un īnceput de revoltă īn Vendeea īmpotriva lui Ludovic-Filip, e
īnsărcinată, Carol al X-lea deīndată a hotărīt să nu-i
īncredinţeze mai departe creşterea vlăstarului regal. Degeaba
l-au trimis legitimiştii pe Chateaubriand la Praga să caute să-1
īnduplece, să o scuze pe ducesa, să prezinte pruncul pe care-1 purta
īn pīntece ca pe copilul Vendeeii". Om cumsecade, pe Carol al X-lea nu-1
impresionau formulele neroade. După cum, lăsīnd modestia la o parte,
nici pe mine nu mă dau gata prostiile solemne şi
gogoriţele pretenţioase ale presei din Sărindar.
303
1971
Mişcarea Gay Christianity" din Statele Unite mi se pare un pleonasm,
după cum Manole spunea că termenul guvernul autoritar" e un
pleonasm. (Că ce fel de guvern e acela fără autoritate?"')
Creştinismul e religia fericirii, nu are nevoie de adaosul gay",
care-i implicat in numele īnsuşi al religiei īnvierii şi
transfigurării, a bunei vestiri. O veste bună ce altceva poate
produce decīt bucurie'?
Vae victis.
Huxley: suntem pedepsiţi pentru că am fost pedepsiţi.
Maria-Antoinetta către doamna Campan: suntem pedepsiţi
pentru nenorocirile noastre.
Şi Evanghelia ştie să fie aspră: celui ce n-are
(n-are credinţă, nădejde, fapte bune, rost pe lume) şi
puţinul pe care-1 are (şi nu-1 rodeşte) i se va lua.
Nu vrem să admitem că
există şi taine, asta-i nenorocirea. Dostoievski: Ce-i taina? Torul e
taină, prietene, taina lui Dumnezeu
e pretutindeni... Cīt de bine e pe acest pămīnt, dragul meu... Şi
că există şi taine, cu atit mai bine.
- Divinitatea şi credinţa
sunt parametri ineluctabili, de care nu te descotoroseşti īn veac.
Obţii numai, cum spune Huxley, transferări. Ştiinţa īn
zilele noastre n-a desfiinţat teologia, a īnlocuit-o.
Dostoievski o ştia de mult:, A trăi fără Dumnezeu nu-i
decīt chin... Omul nu poate trai fără a īngenunchea... Dacă-1
alungă pe Dumnezeu, īngenunchează īn faţa unui idol de lemn sau
de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toţii, nu atei."
- lată că o dată cel
puţin iudaismul a rupt registrele contabile şi le-a azvīrlit foile
nebuneşte īn văzduh. Rabi
Nahman din Braţlav: n-avem nevoie de nimic altceva decīt de
niţică viată dulce.
Bucureşti, 1964
Citadela " de Saint-Exupery. Cartea tipărită nu
reprezintă versiunea definitivă: autorul n-a apucat să o
stabilească. Sunt şi contradicţii şi o atmosferă
pseudo-nietzscheană, care stinghereşte: Dar şi lucruri minunate.
Copiez:
Le-am urit deşteptăciunea care nu era decīt de contabil."
304
,Aşa că esenţialul īn luminare nu este ceara care lasă
urme, ci lumina."
Aud glasul nebunului: trebuie să dărīmăm zidurile acestea
inutile şi să nivelăm scările acestea scurte care
complică mersul. Atunci omul va fi liber. Dar eu răspund: atunci
oamenii vor deveni vite de obor şi de teama de a nu se plictisi vor
născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse numai că vor
fi reguli fără măreţie."
Căci e īntotdeauna posibil să surpi templul şi să
ridici piatra pentru un alt templu. (Şi celălalt nu e nici mai
adevărat nici mai fals, nici mai drept nici mai nedrept.)"
Oricine īnjoseşte īnseamnă că e josnic."
Despre prietenie: īntrucīt e năruit ceea ce ţi-a plăcut mai
mult la un om pentru că mai e şi altceva ce nu-ţi
place?"
(Comentariu: dezamăgirea īn prietenie e un simptom care dezvăluie
niveluri mai profunde. Ne doare nu mīrşăvia pe care o descoperim la
celălalt - la urma urmei nu ne sinchisim de ea - ci descoperirea propriei
noastre mīrşăvii reflectată la celălalt, căci nu ne-am
fi īmprietenit dacă nu exista īntre noi un fond comun, aceleaşi ape
subterane pe care sunt clădite două case şubrede.)
Om este acela care poartă īntr-insul ceva mai mare decīt el."
Despre rugăciune:... Căci nu mă apropiasem de Dumnezeu, un
Dumnezeu care te lasă să te apropii de el nu mai e Dumnezeu. Şi
nici dacă ascultă de rugăciune. Şi pentru īntīia oară
ghiceam că măreţia rugăciunii stă mai ales īn aceea
că nu i se răspunde şi că īn acest schimb nu intră
urīţenia vreunui negoţ. Şi că ucenicia rugăciunii este
ucenicia tăcerii." (E exagerat şi eretic, imitaţia
nietzscheană e vădită, dar cuprinde gīndul exact că la rugăciune
omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i
se spune.)
14 iulie 1963
Există o ură neīmpăcată īmpotriva binelui şi o
groază adīncă şi dispreţuitoare faţă de tot ce
este frumos.
īntr-atīta īncīt mă īntreb dacă surprinzător nu e faptul
(care-i indigna pe cărturari şi farisei) că Hristos mitica şi
bea cu vameşii şi păcătoşii, ci faptul că
vameşii şi păcătoşii mīncau şi beau cu Hristos.
Estă o minune că Hristos cel fără de păcat se
simţea ca printre ai săi īn societatea ticăloşilor.
Dacă stăm să ne gīndim bine, minune şi mai mare
(şi care constituie īncă o dovadă, dirimantă, a
divinităţii Sale) este
305
că aceşti ticăloşi consimţeau să
petreacă īn tovărăşia neprihănirii. Cum de-au
răbdat? La īnceput, căci apoi ciudatul lor comesean a făurit din
ei făpturi nouă. Dar la īnceput singura explicaţie a īnfrīngerii
unei porniri atīt de īnverşunată la fiinţa omenească este
că Domnul a tăcut o minune care deşi nevăzută (şi
uşor trecută cu vederea) nu e mai puţin uluitoare decīt
celelalte toate.
1965
Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului
nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu
reprezintă desăvīrşirea.
Ca atare, nici adevărul - singur - nu e un criteriu absolut. Citind pe
Luther (De setvQ arhitrio) mă conving şi mai mult de
aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal: Pīnă şi din
adevăr īti poţi face idol, deoarece adevărul fără
dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine
nici să-1 iubeşti nici sa i te īnchini."
BUGH1 MAMBO RAG
...Aşadar nominativ puruşā, acuzativ puruşam, instrumental puruşena, dativ
puruşaia, ablativ puruşat, genetiv puruşasia,
locativ puruse, vocativ punişa... conjugarea a IV-a: audiverim,
audiveris, audiverit, audiverimus... o mangustă mīncată de
cobre... audiveritis, audiverint... ii spune Demctrios lui Marcellus...
1935
Manole: Uite, eu n-am nimic īmpotriva literaturii. (Vezi bine; mi-a mărturisit
că a scris un roman, se cheamă Freud şi Conu
Costache). Dar politica e altceva. Politica stă deasupra. Mai īnīti
politica. Şi să nu-mi spui altfel, că ţi1 citez nu
numai pe Maunas ci şi pe Joseph de Maistre care i-a pus pe literaţi
şi pe oamenii de ştiinţă la locul lor. Uite, cazul Momy.
Dacă Momy nu murea īn 1865 e foarte probabil că politica
faţă de Prusia şi Italia ar fi fost altfel dusă şi
poate că războiul nu izbucnea īn 1870. Momy se īmpotrivise
influenţei exercitate de Eugenia. Deputat īn timpul monarhiei din Iulie,
nu era un om tăcut de Napoleon al Ill-lea. Ca ministni s-a arătat
capabil; īi īndemna pe funcţionari să nu fie birocraţi.
306
īn greaua sarcină de preşedinte al corpului legislativ a fost
neīntrecut, īn 1863, cīnd cu intrarea lui Thiers īn Corpul legislativ, a
declarat că īl bucui.ī această alegere a unui adversar. Curtenitor
şi politicos, avea o grijă osebită pentru respectarea
liniştii ori de cīte ori vorbea un deputat opo/iiionist, ţinea ca
acesta să fie ascultat cu atenţie şi deferentă. Emile
Ollivier a putut afirma īn plin Corp legislativ că e republican şi
n-a fost nici arestat, nici ucis, nici sterilizat, nici īnchis īntr-un ospiciu,
nici măcar admonestat. Cu Emile Ollivier tactul lui Morny a dat rezultate
excelente: Ollivier a trecut de partea imperiului. Reformele liberale din 1860
sunt datorate lui Morny, care-i spunea lui Ollivier că el unul a fost
īntotdeauna conservator şi liberal.
Şi ce face Alphonse Daudet? īn Le nabab īl prezintă pe
Momy sub numele de duce de Mora. Tabloul lui Daudet, din punct de vedere
literar, e frumos. Din punct de vedere istoric, e fals. Morny fusese īn
tinereţe un dandy, rămăsese pīnă la sfīrşit un
om de lume elegant. Dar n-a fost deloc mondenul frivol pe care şi-1
īnchipuie Alphonse Daudet. Mora e mondenul cinic, stricat, atotputernic şi
senzaţional, e impecabilul snob. E Brummel. Daudet recunoaşte că
e şi Richelieu, dar portretul e făcut din culise, de nu din oficiul
de līngă bucătărie. Morny n-a fost un duce milionar, un om
politic fără scrupule, un parizian" īn sensul romanelor de
aventuri galante, un demnitar luxos şi leneş. Daudet a văzut
numai pe mondenul blazat şi obosit, pe satrapul putred. Pe marele om
politic inteligent şi harnic, n-a ştiut sa-1 vadă. La lumina
luminărilor i s-a părut că desfrīul īl doboară pe Momy;
micului provincial şi gazetar, secretarului (şi doar nu era
slugă!), nu-i venea a crede că un om atīt de bine īmbrăcat poate
fi obosit din cauza muncii, eforturilor şi activităţii ce
depunea ca preşedinte al Corpului legislativ. Momy a murit īnvins de
muncă, după ce a īndeplinit cu abilitate şi strălucire o
funcţie mult mai delicată şi mai extenuantă decīt aceea de
īmpărat. Istoria nu trebuie să-1 judece după cele spuse,
fără răutate de altfel, de un secretar pe care-1 scăpase
din mizerie şi de la moarte (pentru că īi dăduse mijloacele de
a-şi vindeca tuberculoza). Ea trebuie să-i recunoască acestui om
inteligent, cumsecade şi muncitor toate meritele lui. Tu ştii că
eu nu-s bonapartist, dar nu e drept ca al doilea imperiu să apară ca
dictatura destrăbălaţilor din veacul trecut. īn sunetele
valsului, Napoleon al III-tea n-a ordonat crime şi, printre orgii, Momy
n-a delapidat banul public. Nu e Aretinul. Numai imaginaţia
dezlănţuită a cititorilor de romane īn fascicole şi-i
īnchipuie pe Napoleon al III-lea şi pe Morny ca pe nişte Aretini. Dar
veacul nostru, mă, oferă spectacole atīt de senzaţionale īncīt
cei care nu pot crede că īn secolul al XlX-lea o dictatură putea fi
un simplu regim politic neparlamentar al unor oameni de ispravă şi al
unei societăţi normale nici nu pot fi condamnaţi.
307
Giono, īn timpul ocupaţiei
Franţei de către Germani: Să ne supunem. Mai bine un măgar
viu decīt un leu mort.
Aşa e. Aşa e. Eroismul e ridicol şi fals, vorbele mari sunt
goale, bătrīnii īi trimit pe tineri la război, bogaţii īi
īndeamnă pe săraci să rabde, sătulul īi dă
flămīndului sfaturi... Da, da, da. De trei ori da. Comeille e
răsuflat, iar cu sentimente frumoase nu se face literatură bună.
Viaţa n-are preţ.
Ştiu. Dar nu e mai puţin adevărat că eroismul şi
demnitatea au şi ele păYţile lor", vorba lui Gorică.
Şi au gesturile demne şi purtările eroice un farmec al lor, un
haz propriu, o forţă emoţională care nu-s chiar de trecut
cu vederea. (Unde mai pui că īntr-o celulă e mult mai plăcut
să ai drept colocatari adepţi ai onoarei decīt părtaşi
īntru cedare de-ai lui Giono, īn privinţa cărora sunt pornit a crede
că ar isca zilnic discuţii centrate asupra distribuirii gamelelor.)
Exemplu: Sf. Petru cīnd zice: Du-te de la mine, Doamne, că sunt om
păcătos" (Luca 5, 8), ori cīnd cere să fie răstignit
cu capul īn jos. Ofiţerul german care ordonă plutonului său a da
onorul lui Bergson īn curtea comisariatului unde bătrīnul venise ca
să fie trecut pe listele de evrei. Sau Bergson īnsuşi, catolic din
convingere, care nu acceptă să se boteze īn timpul ocupaţiei
străine pentru ca să nu poată fi bănuit că a iacut-o
din interes. Sau - e o reacţie īn lanţ - preoţii catolici care-1
consideră totuşi drept creştin şi botezat cu botezul
intenţiei".
Sau legenda prinţesei Godiva care s-a īnvoit să
călărească goală pe străzile oraşului Coventry
pentru a obţine de la soţul ei ridicarea unor īmpilări - şi
nici unul din locuitorii oraşului n-a ieşit din casă, afară
de unul singur pe care concetăţenii săi nu l-au pedepsit decīt
nemaivor-bindu-i niciodată. Sir Lawrence Mont īşi trimite cuscrul, pe
Soames Forsyte, īn casa marchizului de Shropshire. Pentru a-i īnlesni
marchizului participarea la o acţiune de binefacere, Soames se oferă
să-i cumpere un tablou atīmat īn sufrageria casei. Proprietarul vrea
să dea jos tabloul pentru ca să poată cumpărătoml
vedea semnătura pictorului. De vremea ce-i aici, zice Soames, dovada-i ca
şi făcută, nu-i nevoie să vă deranjaţi. Mont ar
fi fost īncīntat de cavalereasca purtare a burghezului său cuscru, dar
numaidecīt după aceea ar fi simţit o strīngere de inimă cīnd
Soames īi răspunde marchizului că nu poate plăti cinci sute de
lire pe tablou. (Va să zică tot neam de negustor a rămas,
tocmeala i-a intrat īn sīnge!) E prea puţin, adaugă Soames, şi
indică un preţ mai mare. Marchizul se īmpotriveşte. Dacă
vreţi, īncheie Soames - şi l-ar fi dat gata pe Mont - eu nu
mă tocmesc.
- Că rolul credinţei este hotărītor īn tot
ceea ce aparţine domeniului ideativ am ştiut-o mult īnainte de a fi
primit harul. Din dreptul public, din citirea lui Ortega y Gasset, din spusele
lui Manole.
308
Şcoala de drept privat de la Lyon, urmīnd teza lui Em. Levy,
arătase că, īn cele din urmă, dreptul de proprietate nu are alt
temei decīt faptul că ceilalţi oameni cred despre proprietar că
e legitimul deţinător al bunului. Dacă nu există titlu de
proprietate (sau se merge dincolo de cel mai vechi act disponibil),
prescripţia de treizeci de ani rezolvă totul. Şi-n dreptul
public nu e altfel. Puterea - enigmatica noţiune fundamentală a
dreptului public, entitatea paralelă proprietăţii din dreptul
privat - este ea īnsăşi o formă de credinţă.
Manole:
După ce a căzut de la putere, Troţchi povesteşte
că a fost īntrebat de nenumărate ori cum se face că a putut
cădea? Celor care-1 chestionau astfel, Troţchi socoteşte că
puterea le apare ca un obiect material pe care l-ai scăpat din mină,
un ceas, o riglă sau un carnet. El īnsă dă cărţile
pe faţă: puterea se pierde cīnd influenţa anumitor idei şi
anumitor stări psihice descreşte īn sferele diriguitoare şi īn
rīndurile masselor. Se schimbă credinţele, se preschimbă
sufletele, apar idealuri şi planuri nouă. Troţchi a căzut -
el o spune, nu eu - nu pentru că s-au urzit comploturi īmpotriva lui, ci
pentru că oamenii nu mai gīndeau şi credeau ca el, nu se mai aflau pe
acelaşi plan spiritual cu el. f'se spunea că e individualist şi
aristocrat, lui, teoreticianului revoluţiei permanente, pentru că
massele erau obosite de revoluţie şi voiam să fie lăsate
să trăncănească īn jurul unei sticle de vin (vorba vine)
ori să meargă la spectacole de balet ori să bīvfească īn
voie. Troţchi e tot pe poziţii revoluţionare, dar nu mai e popular
şi cade dintr-o dată şi de la sine, nu-1 trīnteşte nimeni,
cade fără să intervină nici o catastrofă pentru
că nu-1 mai ţine nimic, īntocmai ca unul căruia i se surpă
sub picioare scaunul ori scara pe care s-a suit.
Puterea nu e decīt o stare, un rezultat: guvernanţii nu sunt la putere
fiindcă au mijloacele de coerciţiune īn mină, ci au
mijloacele de coerciţiune la dispoziţie pentru că sunt la
putere. Mă, cine crede altfel, crede ca persoanele care-1 plictiseau pe
Troţchi cu īntrebări, crede că puterea e un obiect care
scapă din mīnă, se cucereşte, se fură, se ascunde. Un fel
de talisman, de coif al Nibelungului. Puterea nu e decīt un element de gradul
al doilea, provine, decurge de la un altul. Iar elementul iniţial e credinţa
massei omeneşti care e cuprinsă īntr-o formă statală anume.
Dreptul, aşadar, nu-i decīt o religie, un sistem de credinţe.
Guvernanţii cad atunci cīnd nu mai au vlagă şi
voinţă de putere şi nu le mai au fiindcă s-a petrecut ceva
īnlăuntrul psihicului lor. Adevărul e că entuziasmul lor a
pierit deoarece nu mai e alimentat de sentimentele massei. Scade
potenţialul lor guvernamental, cum să nu scadă, de vreme ce a
scăzut nivelul izvorului, adică s-a micşorat īncrederea
poporului. Guvernul e umbra, imaginea din oglindă, curentul electric,
mandatarul; poate atīta cīt i se deleagă. Oamenii care-1 compun sunt
apţi să lucreze atīta vreme cīt simt că sunt sprijiniţi;
cītă potentia agenāi le transmite
309
uzina generatoare, adică massa guvernată, atīta acţiune
guvernamentală depun. Puterea e numele ceremonial pe care-1 poartă
consensul nostru al tuturora, e voinţa comună a grupului, cea mai
īnaltă, voinţa generală de care tot vorbeau ăia din a doua
jumătate a veacului al XVM-lea. īnseamnă că īntre
guvernanţi şi guvernaţi se stabilesc nişte raporturi
sufleteşti şi că ocīrmuitorii - de la ţarişti la
troţchişti - pierd orice siguranţă şi orice
putinţă īn clipa īn care simt că s-a īntrerupt curentul care-i
lega de popor. Dar dacă lucrează tiranic şi tot nu cad? Asta
īnseamnă că trebuie să recurgem la tata Freud şi să
constatăm că, inconştient, poporul īi sprijină şi nu
este ostil tiraniei.
- Cardinalul de Retz, īn acest text fundamental, e poate primul
constituţionalist care a īnţeles cum stau lucrurile: Parlamentele
nu-s oare idolul noroadelor? Ştiu că le socotiţi drept nimica
toată deoarece Curtea este īnarmată; tare vă rog īnsă a-mi
īngădui să vă spun că trebuie socotite drept foarte mult
ori de cīte ori se socotesc ele īnsele drept totul". Iată unde am
ajuns: īncep ele īnsele prin a socoti armatele dumneavoastră drept nimica
toată şi nenorocirea este că puterea lor stă īn
imaginaţia lor; şi se poate cu adevărat spune că spre
deosebire de toate celelalte feluri de puteri, ele pot, cīnd au ajuns la un anumit
punct, tot ceea ce cred că pot."'
Possimt quia posse videnhu:
După Retz, un salt pīnă la Robert Musil: Crezurile omeneşti
nu sunt, probabil, decīt nişte cazuri particulare ale creditului. īn
iubire ca şi īn afaceri, īn ştiinţe ca şi la săritura
īn lungime, trebuie să crezi īnainte de a cīştiga ori de a-ţi
atinge ţinta; cum de n-ar fi la fel de adevărat şi-n
viaţă īn general?... Cīnd această credinţă se
isprăveşte - pentru că nu există nici justificare, nici
acoperire - falimentul nu se lasă aşteptat: epocile şi imperiile
se prăbuşesc aidoma afacerilor cīnd creditul lor e consumat.
De hotăritoarele cuvinte ale cardinalului de Retz se leagă
şi acestea, nu mai puţin īnzestrate cu harul de a dezvălui
lucruri ascunse, ale lui Joseph de Maistre: L-am īntrebat īntr-o zi pe un
militar de seamă: Ia spune-mi, dommule general, ce īnseamnă o
bătălie pierdută? N-am izbutit niciodată să
īnţeleg bine ce e. Mi-a răspuns după o clipă de
tăcere: habar n 'am. Iar după o a doua tăcere
adaugă: e o bătălie despre care crezi că ai pierdut-o...
o bătălie nu se pierde materialmente... Frederic al II-lea, de
pildă, care oricum se pricepea īn treburi de felul acesta, zicea: Să
īnvingi īnseamnă să īnaintezi. Care īnsă e cel ce
īnaintează? E cel a cărui conştiinţă şi dīrzenie
īl determină pe celălalt să dea īnapoi... Imaginaţia e
aceea care pierde bătăliile."'
310
- Necesitatea unui plan de-al
doilea, adică a transcendenţei. Malraux: Istoria artei este că
īntotdeauna oamenii au cerut artei prezenţa a ceva ce nu este ceea ce ei
pot realiza." ,Altfel spus, nu există artă decīt din momentul īn
care ceva se opune realităţii. Acest ceva oamenii nu l-au găsit
decīt in transcendenţă." Iar Kafka defineşte poetul: un
telegraf viu īntre Dumnezeu şi oameni."
- Mă surprinde că
suprarealiştii au trecut aproape cu toţii īn rīndurile antifascismului
de vreme ce faimoasa declaraţie a lui Hans Johst: Cīnd aud cuvīnrul
cultură pun mīna pe revolver" a fost precedată de o alta, a
papei suprarealismului: ,Actul suprarealist cel mai simplu constă īn a
ieşi īn stradă cu un revolver īn mīnă şi a trage de istov
īn mulţime."' (De ce s-o fi refugiat Andre Breton īn Statele Unite
cīnd i s-a realizat visul e un mister, īncă unul din misterele care ne
depăşesc.)
1941
Tata (e īn timpul guvernării lui Antonescu) ne explică fratelui
meu şi mie că n-are nici un rost să ne supărăm.
Trebuie să īnţelegem că altfel nu se poate.
Mai tīrziu mi-am adus aminte de vorbele lui şi de ale lui
Saint-Exupery: De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe
ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată īmpotriva lor īn faţa
altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, īi
voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi īnchide batjocura īn inima
.mea, şi voi tăcea. Orice aş gīndi atunci despre ei, nu voi juca
niciodată rolul de martor al acuzării."
- Dialectica bine-rău, spre
deosebire de altele, nu este egalitară. Faţă de rău, binele
e mai gingaş, mai instabil, mai puţintel la făptură.
Binele: e mereu īn stare de inferioritate (fragilitate), nu se poate lua la
luptă dreaptă cu potrivnicul său.
Camus: Binele e o visare, un proiect mereu amīnat şi urmărit cu
un efort istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia
lui e imposibilă. Numai răul poate merge pīnă la marginile sale
şi domni absolut."
- Teoreticienilor cuminţeniei,
cedării şi compromisului, apologeţilor īnţelepciunii"
şi criticilor eroismului nebun", lui Jean Giono şi unora dintre
prietenii mei le-aş spune aceste cuvinte ale lui Gorki (īi trecuse şi
lui): Nebunia vitejilor, iată īnţelepciunea vieţii."
311
1970
Pentru ca bărbaţii de stat europeni şi americani să
ştie cum să se poarte cu statele simiene pe care au găsit de
cuviinţă să le īnfiinţeze īn Africa şi alte
părţi ale lumii unde faza arboricolă īncă nu a fost īn
īntregime depăşită, precum şi cu alţi mīrlani şi
ţopīrlani care şi-au luat-o rău de tot īn cap, ar trebui să
aibă cunoştinţă de una din cele mai nobile scene petrecute
(nu sunt prea mulţi ani de atunci) pe pămīnt romānesc şi
să ia pildă.
Marele pictor şi autenticul boier Theodor Pallady obişnuia
să dejuneze īn oraş: la Jockey Club, la Dobrică pe Aurel Vlaicu
ori la restaurantul din Buzeşti ţinut de Mişu, fostul
bucătar al Automobil Clubului.
īn Buzeşti, pe vreme caldă, Pallady mīnca odată īn
grădină, avīnd carnetul de schiţe īn faţă. La o
masă alăturată un tip tīnăr, solid, cu păr creţ,
barbete, haină cu umerii vătuiţi, cămaşă violet
şi cravată galbenă. Līngă el o coardă, expresivă.
Pallady o desenează.
Tipul, enervat (făcut?), se ridică şi se propteşte īn
faţa artistului.
- Cum de īndrăzneşti s-o
fixezi pe doamna şi s-o pictezi'? Pallady mormăie un răspuns vag
politicos şi explicativ, apoi tace. Tipul stăruie şi, īmpins de
tăcerea şi bătrīneţea interlocutorului,
trece pe alt registru:
- Ia ascultă, porc
bătrīn...
Pallady, şaptezeci şi cinci de ani, fost elev al unei celebre
scoale de box de la Paris, īşi pune carnetul pe masă, nu-şi
suflecă mīnecile, se scoală agale şi-i arde vlăjganului un
uppercut care-1 trīnteşte peste o masă īnvecinată.
Ce păcat că n-are cine şi cum afla.
(Mai īntīi să coboare din copaci. Pe urmă om sta şi de
vorbă.)
- Pe pămīnt turcesc, dar cu
extrateritorialitate: moartea lui Costantin Brāncoveanu şi a fiilor
săi confirmă povaţa dată de lordul Chesterfield lui Philip
Stanhope (fiul său): de trăit poţi trăi cum vrei, de murit
să mori ca un gentleman.
Mundana viaţă a voievodului se īncheie īntr-un fel care-1
consacră ca gentleman (nu s-a turcit) şi-1 aureolează ca
sfīnt (nu s-a lepădat de creştinism).
Gherla (Zarea), 2 august 1964
După masivele plecări din Aprilie (mai ales bolnavi, foarte
mulţi pe targa, i-am zărit prin interstiţiile seīndurilor de la
camera 35) a urmat
312
citirea de către comandantul īnchisorii a decretului general de
graţiere, la 17 iunie. Pentru prima oară se vorbeşte despre
deţinuţi politici". Pīnă acum: Ce faaace? Deţinuţi
politici? Nu zău, mă? Voi sunteţi infractori īmpotriva
securităţii statului, asta sunteţi." Urmează ca la
data de 23 August să nu mai existe practic nici un deţinut
politic". Despre graţiere ştiusem cu o zi mai īnainte, prin
morse. Dar acel practic" mi s-a părut suspect. Poate că n-a
fost luat cuvīntul īn sensul lui corect care e de fapt", concret" -
ci īn sensul răspīndit, dar neexact, de situaţie generală īn
care cazurile excepţionale fiind foarte rare nu contează".
Gardienii -acum sunt mai vorbăreţi, ba fac şi aluzii la ce
să-i faci aşa a fost, să nu plecaţi cu supărare"
- īmi spun că măsura are un caracter absolut. Cu toate acestea,
după seria de plecări de la sfīrşitul lui iunie, văzīnd
că nu fac īncă parte nici din seria care a īnceput să fie
liberată la 25 iulie, cunosc o stare ilogică de nerăbdare
şi anxietate. E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte
că-mi pare rău să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să
fiu īntr-adevăr liberat īn chiar ultima zi: numele meu īrneepe cu litera
S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem nesincer cu
ancheta", nu figuram pe listele de turnători (au colaborat cu
organele de administraţie") şi nu mă număram printre
reeducaţi. Dar evenimentul liberării se apropie şi poate avea
loc din clipă-n clipă. īn mica celulă de la Zarcă, singur,
īngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat īn īnchisoare orb (cu vagi
străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci
interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică
īntunericul fără a-1 risipi) şi ies cu ochii deschişi; am
intrat răsfăţat, răzgīiat, ies vindecat de fasoane, nazuri,
ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscīnd fericirea; am intrat nervos,
supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele
şi viaţa īmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara
de pīine cīt de mică; ies admirīnd mai presus de orice curajul,
demnitatea, onoarea, eroismul; ies īmpăcat: cu cei cărora le-am
greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine īnsumi.
Stau deci īn genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I
făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum
īncolo ca un domn rece īn faţa tuturor adversităţilor,
piedicilor, zădărīrilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru
orice bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau
īnjurătură; şi voiesc mai bine moartea decīt să fac
păcate strigătoare la cer.
Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios... Dar cīţi n-au
mulţumit şi n-au făgăduit? Gīndul acesta nu mă
clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e
transmisibilă. Aşa īneīt buna mea dispoziţie rămīne, doar
tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri
prin micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică,
dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi īntoarce
īn īnchisoare - şi par că mi-o doresc. Poate că aici trebuia
să rămīnem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bine.
313
Jilava, camera 25
Montherlant īn Port-Royal rezumă concepţia
protestantă despre mīntuire: Neliniştea e o dovadă sigură
a puţinului folos pe care-1 tragem de pe urma sfintei
īmpărtăşanii şi oricine nu se simte fericit aici pe
pămīnt nu poate să fie fericit dincolo. Crezi īn Dumnezeu şi
ţi-e frică de ceva?"
Faimos vorbesc janseniştii, dar tocmai cei caic cunosc teama şi
tremurul" trec uşor peste incertitudinea legată de erudiţia
umană īn ultima clipă. īnfricoşătoare e judecata lui
Hristos pentru că nimeni nu ştie care va fi verdictul; meritele,
faptele bune, nu sunt precumpănitoare; iar cīt priveşte credinţa
noastră, putem fi siguri că-i adevărată? Protestanţii
- īngăduind individului să-şi deducă mīntuirea din starea
sa de linişte sau fericire - īnlătură tragicul şi angoasa
din viaţa creştinului.
Ortodocşii - atīt de axaţi pe īnviere şi-n
consecinţă pe bucurie sunt mai aproape, cred, de esenţa dramei
īndoindu-se mereu de soarta lor. Inginerul Pete. īmi atrage atenţia asupra
acestui punct, unde văd multă onestitate şi un adevărat
tremur: tocmai că asta nu se poate şti! tocmai că nimic nu e
rezolvat pīnă īn ziua judecăţii.
- Creştinismul şcoală perfectă a contradicţiei
şi paradoxului, cea mai dialectică dintre concepţii.
Prima datorie a creştinului: a fi fericit;
Prima datorie a creştinului: a simţi adīnc nenorocirea
condiţiei omeneşti.
Ieşirea din dilemă: soluţia dogmatică: credinţa īn
transfigurare şi īnviere.
Creştinul (sau omul - e totuna) se cuvine a fi zīmbitor, tolerant,
raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci
niţel sceptic şi foarte īngăduitor; şi totodată
ştiind că aici se joacă partida pe viaţă şi pe
moarte că numai īn trup ne putem mīntui (trupul e trup de moarte
şi Pavel aşteaptă să fie scăpat de el, dar, pe de
altă parte, odată ieşit din trup nu te mai poţi mīntui) -
trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile revelaţiei,
aprig īn convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al
existenţei, abisal īn deschiderile sale asupra tainelor vieţii. Este
necesar, ar spune un istoric al culturii, să īmbine ceea ce Kenneth Clark
numeşte zīmbetul raţiunii" din secolul XVIII cu aspra ascultare
şi īnflăcărată credinţă din secolele XII-XIII.
Dar cum pot fi īmbinate aceste două lucruri atīt de opuse:
secolul XVIII şi secolele XII-XIII? Raţiunea şi credinţa?
Zīmbetul şi gravitatea? īngăduinţa şi ascetismul?
314
Nu ştiu. (Dacă nu cumva răspunsul pertinent ar consta
īn răsturnarea īntrebării: cum de-au putut ajunge să fie
despărţite'?) Cunosc īnsă o pildă care īn mod tainic
pare a dovedi că opusurile pot coincide, că există o
posibilitate de īmpăcare (integrare) a divergenţelor viziunii. Pilda
e simplă, niţel zărghită, şi sunt cu totul dispus
să-i recunosc un caracter neserios, un iz de poznă
nastratiniană; prea locală pentru a putea pretinde la valabilitate
generală; şi, desigur, supărător de reacţionară.
Iat-o īn toată ambiguitatea ei, īn dialectica ei filocalie.
La un sfīnt călugăr cunoscut pentru curăţenia vieţii
lui, duhovnic riguros, fără multă cărturărie, vine
să se mărturisească o femeie al cărei soţ a fost
arestat pentru motive politice. Deīndată scoate un revolver. Ce mă
fac, părinte, e al bărbatului meu, l-am luat la mine să nu dea
cineva de el. Călugărul o fulgeră cu privirea īndelung; apoi,
căscīndu-şi īmbrăcămintea: Valeu, valeu, dă-i drumul
īn anteriu."
(Luca 8, 8: Cine are
urechi de auzit să audă.)
1967
Admirabilul Athenagora, patriarhul īntīlnirii de la Ierusalim şi al sărutului
de la Istambul - al ecumenismului faţă de care m-am legat să-i
fiu fidel - īi spune lui Olivier Clement că merge spre Hristos pentru
că īl iubeşte şi nu e silit de nimic", pentru că
Hristos - care a refuzat să coboare de pe cruce şi să
prefacă pīinile īn pietre - e tot una cu libertatea.
Hristos ne dă libertatea (Ioan 8, 32: iar adevărul vă va
face liberi") şi fericirea sub forma de reţetă
practică de uz cotidian.
Cine-şi repetă mereu maxima lui Kierkegaard: Contrariul
păcatalui este libertatea" şi cine ştie că libertatea
este bunul suprem īnţelege ce poate īnsemna creştinismul.
Nu-i reproşez lui Giono că a īndemnat la cedare īn faţa
răului īn numele superiorităţii vieţii asupra morţii.
īi obiectez că a trecut cu vederea peste alt adevăr: că
viaţa - desigur infinit superioară morţii - nu este nici ea
bunul suprem dacă nu e īnsoţită de calitatea-i ab initio consubstanţială,
adică de libertate. Cīnd Benda spune că bunul suprem al omului nu e
viaţa, ci libertatea, el enunţă un adevăr de care Giono n-a
vrut să ţină seama. Benda e un scriitor care nu se compară
cu Giono. Dar dacă adevărul poate ieşi din gura copiilor şi
a săracilor cu duhul, de ce n-ar putea veni şi de la autorii cu o
frază mai puţin pitorească?
- La urma urmei, Pascal ne īndeamnă să pariem.
Bine.
Dar dacă?...
315
Dar dacă e aşa cum presupune Renan: s-ar putea ca realitatea
să fie trista?
Dar dacă s-ar adeveri coşmarul lui Jean-Paul: īn catedrala
pustie, sub orologiul pe al cărui cadran fără ace au īncremenit
cifrele veşniciei, Shakespeare dă de veste moliilor că nu
există Dumnezeu'?
Dar dacă universul, cum a crezut J.B.S. Haldane, nu e doar mai ciudat
decīt gīndim noi, ci mai ciudat decīt putem gīndi?
Atunci - cu atīt mai rău pentru natură şi univers. īmi repet
cuvintele abatelui Valensin.
(De fapt, e numai o iluzie: cei de mai sus se referă la universul
corupt, singurul prins de simţuri şi de concepte.)
- Smerit, da, cel care afirmă
adevărul. Dar nu īntrucīt afirmă adevărul. Proclamarea
adevărului e mereu solemnă pentru că adevărul e
solemn.
Cine se ruşinează să mărturisească pe
Hristos va fi ruşinat la Judecată. Hristos e Adevărul.
Mărturisirea adevărului e un act ce se face numai solenmiler.
- Buddha, ieşind din palat, a văzut moartea,
boala, foamea, sărăcia. Acestea toate ţin, īntr-o oarecare
măsură, de fire. Ura dezlănţuită şi
predicată, nebunia, tortura nu le-a īntīlnit. Secolul al XX-lea a
văzut, īn afară de calamităţi, toate fumurile iadului
şi demenţei, a văzut că iadul poate fi, că e īn orice
clipă gata să treacă de la virtualitate la īnchegare. Abisul,
situaţiile limită şi angoasa ieşită-n stradă
şi postată pe la colţuri au arătat omului de rīnd al
secolului al XX-lea că diavolul există şi că e aproape de
el. Prin urmare secolul al XX-lea e cel mai pregătit să devină
creştin.
- Creştinismul nu e prostie
mieroasă. Prinţul Mīşchin idiotul numai prost nu e. Pe toate
le ştie, pe toţi īi īnţelege, cunoaşte răul ca
puţin alţii. Dar dintr-īnsul nu trage concluzia cinismului,
iresponsabilităţii şi deznădejdii, ci deduce soluţia bunătăţii,
apărării dreptăţii altora şi smeririi eului - īntreita
soluţie creştină. Singura posibilă, dacă avem
niţică minte şi privim realitatea īn faţă.
1971
īn Statele Unite s-au creat biserici ale homosexualilor. Contra. De ce?
īn primnul rīnd: Hristos nu respinge pe nici unul din cei care vin la El.
Aşadar, nici pe homosexuali.
316
īnsă, ca şi pe toţi ceilalţi, nu pentm ca să se
justifice şi să se confirme īn păcat, ci pentm ca să se
lase de el.
Hristos n-a respins pe curve şi pe hoţi, dar nu spre a-i
binecuvīnta īn poziţia lor de curve şi de hoţi, ci pentm a-i
ajuta să nu mai fie. Greşit ar fi să se creadă că
homosexualilor le-ar asigura un tratament preferenţial, pe ei primindu-i fără
ca să se cureţe şi libereze din robia păcatului lor.
Domnul, din milă şi bunătate, ascultă orice
rugăciune; scopul rugăciunii nu este īnsă īntărirea īn
păcat. Mauriac īi spunea lui Gide: n-are-a-face la ce renunţi, totul
este să renunţi; ca atare īn cazul homosexualilor problema nu se pune
īn alţi termeni decīt ai īnfrīnării.
īn al doilea rīnd:
creştinismul este prin esenţă universalist şi ostil
oricărei segregaţii. Nu este conform cu spiritul
īnvăţăturii lui Hristos să existe o biserică pentm
albi şi una pentm negri, o biserică pentra femei şi una pentm
bărbaţi, o biserică pentm bogaţi şi una pentru
săraci, o biserică pentm homosexuali şi una pentm heterosexuali,
o biserică pentm intelectuali şi una pentm analfabeţi. Tot
astfel, ar fi necreştin şi nu lipsit de ridicol (segregaţia duce
spre ridicol) să fiinţeze biserici speciale pentm hepatici, cardiaci,
bolnavi de calculi renali...
Destul că-L rugăm pe Dumnezeu fiecare īn limba noastră
şi că ne despărţim pe naţionalităţi şi
confesiuni, nu mai e nevoie să creăm alte particularisme.
Gherla, iulie
īn camerele dinspre şosea, vara, căldura e atīt de mare īncīt
gardienii īngăduie deţinuţilor să-şi lepede hainele
vărgate şi să stea īn chiloţi. Zăpuşala atingīnd
īn anumite ore intensităţi de neīnchipuit, unii se urcă pe
paruri, apucă doi cīte doi un cearşaf' şi-1 agită spre a
īncerca să iste o adiere.
Stau cu Marinică P. şi Sile Căt. şi īnvăţ Cintecul
Potirului al lui Crainic. Pīinea şi Vinul. Ca la Trakl şi la
Ignazio Silone. Caracterul atīt de simplu al creştinismului īntemeiat pe
două realităţi, două biete şi-n acelaşi timp
splendide realităţi: pīinea şi vinul.
Şi iată, potirul la gură Te-aduce Iisuse Hristoase,
Tu, jertfă pe cruce Adapā-ne, sīnge de Sfīnt Dumnezeu
Ca bobul īn holdă, ca mustu-n ciorchine Eşti
totul īn toate şi toate prin Tine Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
317
Ca prin minune īncep să simt o răcoare, o umezire a gurii
arsă de sete (nici la Gherla nu pot bea apa, sălcie); şi o
imensă recunoştinţă, niciodată n-am ştiut mai
bine ce e smerenia, cīt de săracă" şi
ticăloasă" e condiţia umană.
Gherla, 1961
Foarte mulţi īşi reneagă trecutul, dezmint pīnă şi
lucruri notorii. N-am fost!"' Exemplu de cinste şi sinceritate
colonelul C. L. care după ce se recomandă adaugă spre
ştiinţă şi bună regulă: am fost prefect legionar
de Oradea şi senator legionar.
Bucureşti, 1965
Cu Sorin Vas. şi Ştefan Pop. despre nebunie.
Secretul nebuniei - pentru Sorin Vas. şi Ştef. Pop -
stă īn discontinuitatea ei, īn lipsa de coerenţă şi de
consecvenţă a nebunului.
X. Y. zice că e Napoleon Bonaparte.
Foarte bine. Sunt gata să-1 cred. Dar nu pot deoarece el se
poartă ca N. B. numai pīnă la un punct. Apoi trişează, se
opreşte. Nu e consecvent cu el īnsuşi, nu e coerent. Mai bine zis
nu-i serios īn nebunia lui.
E nebun nu pentru că se socoteşte N. B., ci pentru că nu e
īn mod continuu N.B.
Napoleon Bonaparie e Napoleon Bonaparte pentru că el se poartă
mereu ca atare, pe cīnd X.Y. se mulţumeşte ca ceilalţi să-1
trateze ca şi cum ar fi N. B.
Victor Hugo: era un nebun care se lua drept V.H. La fel şi Bonaparte.
Dar Victor Hugo şi Napoleon Bonaparte se purtau ei īnşişi,
prin propriile lor mijloace, ca V.H. şi N.B.
Mulţumindu-se ca alţii să-i recunoască situaţia de
N.B., nebunul dă dovadă de neseriozitate.
Foarte bine, īi accept punctul de vedere. Da, eşti N.B. Fii!
Şi iată că nu poate fi. Pe cīnd N.B. e un nebun care poate
să fie N. B:, care-şi poate realiza modelul şi-1
poate pune īn funcţiune.
Lui X.Y. īi lipsesc mijloacele de a se purta ca N.B. In cele din urmă,
din concesie īn concesie, se declară mulţumit dacă i se
spune: Maiestatea Voastră.
■318
Pe scurt, nebunul nu crede consecvent, continuu şi coerent că e
N.B. īn acest sens el ştie că nu e N.B. şi că e
nebun: īn acest sens orice nebun o face pe nebunul. La X.Y. există undeva
o īntrerupere, o scurgere (une fuile), o tlanşare.
Daca domnul de cristal din nuvela lui Henri Duvernois ar fi coerent, n-ar
trebui nici să vorbească deoarece cristalul nu vorbeşte.
Aşadar nu-i consecvent cu el īnsuşi. Nebunul, fiind slab, are nevoie
de alţii, depinde īntin-totul de ei. N-are şi N.B. nevoie de
alţii? Ca să-1 recunoască. Pe cīnd X.Y. are nevoie de alţii
ca să fie, existenţial. El există numai reflectat.
Vorbele lui Sorin Vas. şi Ştef. Pop. īmi confirmă proasta
părere despre nebuni pe care o am de la Chesterton şi de la Manole
(Să n-aud de nebuni!"")- Nici Mīşchin, nici Don Quijote,
nici Alcest, nici Hamlet nu sunt nebuni. Nebuni suntem noi care ne credem īn circiumă
īn loc de a vedea că suntem īn castel. De nebunie trebuie să ne
vindecăm, nu de raţiune. Nu īn īntunericul tulbure, nu īn
semi-minciuna demenţei ne stă scăparea, ci īn lumină
şi adevăr, la picioarele lui Hristos care-i vindeca pe
demonizaţi.
Lucerna, 1938
Comemorarea operei Siegfried de Wagner, la vila din Triebschen, pe
malul lacului celor pentru cantoane. Aici a scris compozitorul Călătoria
pe Rin a eroului după al cărui nume īl botezase pe fiul său
de curīnd născut.
Dirijor: Arturo Toscanini.
īntr-una din seri, īn sala de concerte, simfonia I-a de Bralims, de asemeni
dirijată de Toscanini.
Nu trece mult de la īnceputul executării simfoniei şi plafonul se
deschide; cohorte de īngeri coboară din ceruri şi umplu sala. Valuri
de euforie se revarsă peste tot. Se simte că şi bucata şi
execuţia stau sub lucrarea harului sfinţitor.
īmi īnchipui simfonia I-a de Brahms concepută noaptea, la Viena, spre sfīrşit
de primăvară: compozitorul iese de la Kafeehaus, tīrziu, şi
se īndreaptă pe jos către casă. Calea e lungă şi trece
pe la \rotivkirche. E răcoare. A plouat. Din cīnd īn cīnd
se mai aude, īndepărtmdu-se, bubuitul unui tunet. Ultimele tramvaie trec,
gonind. Toată melancolia vieţii se adună īn jurul compozitorului,
toate chemările, trecătoarele bucurii, permanentele frumuseţi,
nostalgiile. Mai ales pentru că ştie că va muri este sufletul
omului cucerit de atīta evanescenţă şi i se pare lumea īn jurul
său atīt de solidă. Cel ce străbate cu pasuī apăsat al unui
trup bondoc străzile aproape pustii nu e necunoscător al
vieţii sub toate aspectele ei şi nici al trecutului; ştie
că umblă pe locuri unde au mers
319
Haydn şi Mozart, Schubert şi Johann Strauss. Prezentul īnsă
e al lui; prezentul cu exigenţele şi decepţiile lui şi
cercetat de ceva nepieritor. Mă īntreb dacă nu la simfonia I-a de
Brahms s-a gīndit Mateiu Caragiale cīnd a descris valsul cīntat la birtul din
Covaci (Tot mai īnvăluită, mai joasă, mai īnecată,
mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri
şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cīntarea,
īnecată de dor...)
Aşez simfonia I-a alături de tetralogia lui Wagner (Paul Morand
preferă Tristan şi Isoldă) şi Don Giovanni, reuşita
supremă a muzicii pentru Kierkegaard.
Nicăieri nu cred ca orăşanul, īn muzică, să fi
fost mai aproape de Dumnezeu, cutreierīndu-şi, profan, oraşul. (īn
literatură: Gaspard de la nuit de Aloysius Bertrand şi -
fireşte - Chesterton, īntreg.)
1971
Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus
Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.
Personajul Măriei Magdalena - text, partitură, voce, interpretare
-e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor
pentru operă aici s-au concentrat.
Cel mai tainic pasaj din Evanghelii - mai greu de īnţeles decīt
chiar Luca 16 ori Ioan 17 - mi se pare ungerea din Betania.
Cīnd Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atīt de scump
şi s-ar fi putut ajuta atīţia săraci! Iuda vorbeşte īn
numele nostru al tuturor. Toţi judecăm ca el: da, e păcat, atīta
risipă de mir şi sunt atīţia săraci!... Vorbeşte
logica omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru
noi īnşine nimic n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult.
Şi nici pe noi nu īndrăznim să ne răsfăţăm!)
Vorbeşte meschinăria īngrijorată de a limita pornirea spre
dărnicie ori spre sacrificiu.
Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i īncolo
de săraci, că or să tot fie săraci cīt va fi lumea şi
o să-i tot aveţi, pe cīnd pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost
milă de mine - răspunsul acesta e de natură a stīrni cea mai
justificată (righteoits) indignare a fariseului care mocneşte
īn fiecare din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii
de gospodărire şi chiverniseală decīt oricīnd.
Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori
nepăsare faţă de alţii? (Să nu fie!) Prea bună
părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!)
Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)
Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie - ca tot ce se
petrece şi se spune īn Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt
rostite, să ne fie de īnvăţătură.
320
Şi ni se dă o lecţie rea, anevoie de adus la īndeplinire:
datoria noastră cīnd vedem o suferinţă, un om īn pătimire,
pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori īn apropiere, īn preajma, īn
perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem īn
abstracţiuni şi generalizări, īn dragostea de omenire şi
emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e
să-l ajutăm şi să-1 mīngīiem şi, pe
loc, să-1 covīrşim cu bunătatea noastră
pe omul acela şi suferinţa aceea anume.
Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru
lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al
lui Dumnezeu.
Măria Magdalena* aşa gīndeşte - şi de aceea purtarea ei
va fi relatată atīta vreme cīt li se va citi oamenilor din Evanghelii. Aşa
cugetă şi aşa face: vede pe Hristos, ghiceşte imensa lui
durere, presimte tragica lui soartă, īnţelege că-i vorba de o
jertfă. Şi nu mai ştie decīt un singur lucru: să-1 mīngīie
pe nevinovatul prigonit. īn textul operei rock-pop, parafrazare a textului
evanghelic, ea-i spune: nu te ghidi la noi, nu te mai gīndi, dormi
liniştit, totul va fi bine, īn noaptea asta lasă pămīntul
să se īnvīrtească singur.
Cutează să-1 ducă cu vorbe bune şi
să-1 mintă pe Hristos.
Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi,
lasă, nu te sinchisi de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentm
că dă la o parte eul: nu te gīndi la noi. (Exact
contrariul pildei maxime de egoism; văduva care īn faţa mormīntului
soţului strigă: cui mă laşi?) Şi pentru că
- spre deosebire de luda - īnlătură şi acel subtil transfer al
egoismului care constă īn a trece asupra neprecisei entităţi a
sărăcimii jignirea adusă şi persoanei noastre şi
simţului nostru de economie şi micime, care pentru nimic īn lume nu
ne-ar fi īngăduit să facem un gest atīt de inutil şi de
spectaculos, scoţīndu-ne fie măcar şi pentru o clipă din
acra noastră cuminţenie.
* Opera atribuie
Măriei Magdalena ungerea din Betania coniundīnd trei personaje
evanghelice. La Matei şi la Marcu ungerea din Betania este atribuită
unei femei nenumite şi are loc īn casa lui Simon Leprosul. (Aici protestul
īmpotriva risipei este al tuturor apostolilor sau al cītona din ei.) St".
Apostol Luca vorbeşte de o femeie păcătoasă" care
sărută şi unge picioarele lui lisus īn casa unui fariseu".
In Evanghelia de la loan. cea care a uns cu mir pe Domnul e Măria,
sora lui Lazăr din Betania.
Şi pentm părintele R. L. Bmckberger {Marie-Madcleine, Paris.
1952) păcătoasa". Măria din Magdala şi Măria din
Betania (sora Martei şi a lui Lazăr) sunt una şi aceeaşi
femeie, autoarea ungerii. Contra: Lagrangc şi alţi comentatori.
Textele de brază: Matei 26, 6 şi urm.: Marcu 14, 3 şi urm.. Luca
7. 37 şi urm.; loan 11. 2 şi 12. 3 şi urm. (Nota aut.)
321
Pilda Mariei-Magdalena - şi cīt de vie o face opera rock-pop
-īnseamnă pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm īn
abstracţiune şi generalizare, cu gīndul la săracii care nu sunt
prezenţi şi constituie o simplă categorie mintală (sau
altfel spus un alibi); că se cuvine să-1 mīngīiem pe Hristos, adică
pe cel prezent, care suferă īn faţa noastră şi
aşteaptă, acum, aici, compătimirea (co-pădmirea)
noastră. A! nu-i rău să vrei binele omeniri: şi al
sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e
să-1 duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta
paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului
ăsta care nu se poate da jos din pat (şi cate, poate,
niţeluş, exagerează); să rabzi sforăiturile
generalului Constantinescu-Ţăranu tară a-1 deştepta din
somn şi a-1 soma răţoit să se īntoarcă pe o parte (nu
i-ar fi, zău aşa, imposibil), să-1 oblojeşti pe
nesimţitul ăsta care urinează īn gamelă, să-1
asculţi pe neīnduratul pisălog care nu-şi află
liniştea decīt turuinu-şi iară īncetare necazurile, ranchiunele,
amarul
Aceasta-i lecţia Mariei-Magdalena: o lecţie de modestie, ca tot
ce-i creştinesc. Suntem chemaţi a nu ne pierde īn vagi şi
măreţe planuri şi deziderate, ci a da ajutoare practice
(neplăcute, la nevoie; scīrboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul)
celui de līngă noi. A ne fi milă de actuala şi reala durere a
vecinului. «īn parabola Mariei-Magdalena, aşa cum o vede opera rock-pop -
iar parabola se va citi atīta vreme cīt vor fi ascultate Evangheliile ~ Hristos
nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic ci e
şi simbolul omului īndurerat din faţa noastră. Pe el să-1
ajutăm, eu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună,
o consolare, o ureche atentă, un dar, o frecţie, un drum la farmacie,
pe el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracţiunile şi
categoriile care-s curate, depărtate, discrete şi pline de
calităţi, care - ele - nu sforăie gălăgios şi
nici nu urinează īn gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de
răni şi de păcate, de urīte şi puturoase răni, de
mīrşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de manii,
obraznic, nemulţumit, nerecunoscător, murdar, īncăpăţīnat,
pretenţios, căruia nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se
face īi răspunde dacă nu chiar cu sudălmi īn orice caz cu
īnţepături, ironii şi resentimente.
Maria-Magdalena are un singur gīnd: să-i arate lui Hristos că nu
e nepăsătoare; vrea să-i īndulcească suferinţa,
să-1 consoleze, să-i īndulcească teribila sarcină. Şi
pentru că nu poate să-I ajute propriu-zis, face atīt
cīt poate: īi aduce o jertfă inutilă şi costisitoare,
schiţează un fel de ritual, un gest al cărui sens e: dacă
altceva nu-s īn stare să fac, măcar să plīng şi să
mă păgubesc pentru Tine. Mirul, desigur, nu īnlătură
crucea, dar o stropeşte cu puţină rouă, se numără
printre hotărātoarele pricini care dovedesc că jertfa de pe
cruce n-a fost, ea, zadarnică.
322
- Trei fiinţe cred
că au stropit cu puţină rouă crucea lui Hristos: Maria-Magdalena,
tīlharul cel bun şi, din vreme, Nicodim care i-a arătat Domului
că şi īn rīndurile compacte ale făţărniciei
īndărătnice va putea rodi sămīnţa cea bună. (Trei
fiinţe - şi lacrimile Măriei.)
Puţin mai īnainte, marama Veronicăi fusese singura staţie
īndurătoare a Calvarului; iar dacă s-a īntipărit Stmta
Faţă pe ţesutul materialului este pentru a ne demonstra că
orice durere e nepieritoare şi orice nedreptate va striga īn veci.
- La Betania s-a desfăşurat
- din cīte au fost vreodată pentru inimile mic-burgheze - cel mai anarhic,
mai sfidător aristocratic şi mai scandalos spectacol. Gise
īn Les Thibault: Vivent Ies courants d'air", şi deschide
toate uşile şi toate ferestrele. Nicăieri nu-s oamenii mari mai
īnfruntaţi de copii şi neconformişti: se sparg vasele, se
risipesc bunurile, se pierde bunătate de ulei, dezmăţatele
intră-n casă, profeţii se lasă atinşi de ele, or
să se spargă geamurile! şi ce mizerie va fi pe jos, unsoarea
asta pătează, va trebui să fie curăţată, uf...
Şi partea cea mai nostimă e că la Betania şi oamenii mari,
oamenii īn toată firea, reprezentaţi prin Marta - se poartă de
tot ciudat: se spetesc să le facă de mīncare tuturor copilandrilor
şi zăltaţilor ăstora...
- Sfinta Tereza din Lisieux: Al
dragostei, cu adevărat, este a jertfi totul, a da īn neştire, a fi
mīnă spartă, a spulbera pīnă şi nădejdea roadelor, a
se purta nebuneşte, a risipi fără nici o măsură, a nu
socoti niciodată."
- Cīt priveşte pe Iuda:
Iuda se pierde fiindcă raţionează prea subtil, prea
ingenios; e sofisticat. īn cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici
soluţia simplă, simplistă a bunului simţ, a bunului
simţ căpos. Dacă judeci: de vreme ce Isus a venit ca să ne
mīntuiască, de vreme ce ca să ne poată mīntui trebuie să
fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva
să-1 trădeze mă voi jertfi eu şi-1 voi trăda eu
-judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel mai bun
lucru e să judeci simplist, ţărăneşte şi să
aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul şi
īnvăţătorul!
Nu ştiu exact care sunt posibilităţile, nu-i sigur că
preoţii şi scribii nu vor găsi alt mijloc, nu vreau să
ştiu nimic, nu mă avīnt īn raţionamente iscusite şi
cumplite deducţii, ştiu numai una şi bună, lăsată
din moşi strămoşi: eu prietenul şi
īnvăţătorul nu mi-1 trădez. Facă-se mīnfuirea lumii
cum o şti mai bine Dumnezeu, eu nu-s decīt un vierme şi datoria mea
de biet om e să aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze şi
mai şi, plouă cu argumente, nu vreau să aud de ele.
323
Iuda s-a pierdut şi pentru că a vrut să-şi asume o
misiune divină, a găsit de cuviinţă - dovadă de
inimaginabilă trufie - să se substituie lui Dumnezeu.
Trebuie să fi fost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă
bag. Eu nu-1 vīnd.
Căci orice ar spune Iuda, oricīt de rafinate şi chiar de
impersonale, dezinteresate şi grandilocvente vor fi fost motivele sale,
bunul simţ popular va putea oricīnd traduce prin odiosul şi de mult
īncărcatul cu noroi cuvīnt de trădător frumoasele sale
reflecţii (şi au cuvintele o putere de pīngărire şi
demistificare a lor, provenită poate din lungă uzură). Bunul
simţ ordinar īl va putea oricīnd lua pe Iuda la īntrebări -şi va
termina repede cu el:
- Mă, tu te-ai dus la popi?
- Da, dar ca să...
- Mă, l-ai vīndut?
- Să vedeţi că...
- Mă, ai luat treizeci de
arginţi?
(Dracul cu fapta ne prinde; cu ce poate; ca poliţia federală pe
gangsteri, de nu pentru marile lor fărădelegi, pentru fraude
fiscale.)
- N-am vrut să-i iau mai
īntīi şi-apoi i-am restituit...
- Da i-ai luat. Treizeci?
- Da, treizeci, īnsă...
- Mă, l-ai sărutat tu?
- Da, dar am făcut-o ca
să...
- Mă, ţi-ai dat seama
şi tu de vreme ce te-ai spīnzurat.
- Dar tocmai asta dovedeşte
că...
- Nu ţine, mă pramatie,
eşti un trădător.
La ananghie şi īn dilemă singura cale bună pe care poţi
apuca e să te ţii de regula brută, populară. De ce n-am
fost eu martor al acuzării? (Bine mi-ar fi stat, ca ceilalţi
ieşiţi după nici cinci ani şi pun'te, fa rost de
reţete pentru somnifere!) Fiindcă mi-a venit īn ajutor Dumnezeu
să găsesc la anchetă scăparea din subtilităţi
şi raţionamente şi să refac judecata mahalagiului din
Pantelimon şi a ţăranului din Muscel.
Simplu! Cīt mai simplu, cīt mai elementar. Nici o complicare. Orice ar fi
şi orice s-ar īntīmpla şi oricīt ne-ar ispiti logica, rămīnem la
pravila naivă, cea mai cazonă şi mai nediferenţiată:
acolo e siguranţa. Una şi bună: nu vīnd (ori: nu trădez,
după cum o fi cazul). Celelalte, vorba Simonei Weil, incumbă lui
Dumnezeu, facă ce-o şti, nu e treaba mea. Eu nu sunt Dumnezeu. Eu
sunt un biet păcătos, care nu ştiu multe, dar ştiu că
nu-mi trădez stăpīnul. Eu, cu de la mine putere, nu mă
īnalţ la rangul de coredemptor.
324
Aşa trebuie să judece Iuda şi să nu piardă din
vedere capacitatea terfelitoare a cuvintelor, care-s un fel de ţaţe
ce nici ele nu ştiu multe şi din cel ce a luat treizeci de
arginţi şi a dat un sărut făţarnic de dragul
poliţiei nu fac un erou subtil, ci un vulgar vīnzător.
- Da, sentimentele pot fi sincere
şi complicate, vorbele sunt teribil de precise şi poartă īn ele
toată īncărcătura de rele a vechimii. Drama lăuntrică
a lui Iuda va fi fost mare şi motivele sale mai complexe poate decīt sunt
redate īn Evanghelia SfīnUilni loan. Dar cīnd au trecut din pshye la
lumina faptelor şi pe planul grăirilor, oricare ceaţă īnvăluitoare
şi estompantă s-a risipit: haloul confuziei dispărīnd n-au
mai rămas decīt bolovanii apăsători ai calificărilor, ai
īncadrării īn prea puţin nuanţatele vorbe ale oamenilor.
Feriţi-vă de cuvinte! Fugiţi de subtilităţi! Nu
semnaţi declaraţiile fără a le citi cu atenţie!
- Motivul pentru care arhiereii au
ţinut morţiş să-i remită banii lui Iuda şi la sfīrşit
să nu-i ia īnapoi, neīngăduindu-i să procedeze idealist
şi dezinteresat", pare a fi dorinţa de a da īntregii
tărăşenii un caracter sordid, de a īnfunda īn mocirla
abjecţiei (Iisus, şeful: un nebun! Iuda, complicele: un
vīnzător! a lucrat pentru noi) īntreagă noua mişcare.
Noua mişcare trebuia să fie de la īnceput lipsită de orice
nobleţe şi eroism, atīt īn ceea ce priveşte principalul
vinovat" cīt şi īn ceea ce priveşte agentul informator.
Securitatea a moştenit acest fel de a proceda, martorul acuzării
īntotdeauna se acuză şi pe sine (măcar pentru faptul că a
fost de faţă cīnd s-a comis sacrilegiul"). El crede că,
servind organele de anchetă, īşi asigură bunăvoinţa
lor. Tot atīt de puţin pe cīt şi-a asigurat-o Iuda pe a bătrīnilor
şi arhiereilor! Trebuie compromişi toţi: şi
acuzatul şi martorii şi agenţii, toţi trebuie
deopotrivă feşteliţi şi după ce se vor fi acuzat
reciproc şi vor fi fost aduşi la o stare de ameţeală īn
care nu mai ştiu nici ce-au făcut, nici ce să mai facă,
după ce le va fi fost tăgăduită orice putinţă de
reabilitare şi orice mīngīiere (Ce ne priveşte pe noi? Tu vei
vedea.) vor fi deopotrivă azvārliţi īn a patra stare a materiei
morale, īn aceeaşi magmă puturoasă a dispreţului şi
uitării.
- Psihologia şi pedagogia
germană - īmi spune Bruder Harald Sigmund - deosebesc īn prezenţa
vieţii de toate zilele două atitudini: Ichhaftigkeit, punctul
de vedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai īn
funcţie de interesele, preferinţele şi gusturile lui;
capacitatea lui de a se simţi jignit e imensă, lumea pentru el este un
cerc
325
al cărui centru se află īn sinea lui; din lanţul
reacţiilor īntre ;; elemente desprinde numai ghinioane, sfruntări,
piedici personale. Imperialismul egocentrist depăşeşte cu mult
geocentrismul ptolemeic, acela concepīnd o armonie a sferelor şi planurilor
cereşti, pe cīnd eul omenesc nu vede īn ceilalţi decīt rivali şi
poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe cel care e
dispus să privească şi ce-i stă īn faţă:
interlocutorul, treaba, circumstanţele, materia. Tipul acesta e capabil a
īnţelege că şi īn faţa lui există realităţi
- personalismul nu ascultă de Hume şi Berkeley - şi uneori poate
concepe şi punctul de vedere al altuia ori obiectivitatea unei
situaţii.
Deosebirea nu e numai estetică dar şi etică. Tipul
egocentric e mult mai predispus la suferinţă şi se poate oricīnd
prăbuşi īn genunea care se deschide la orice pas īn dreapta şi-n
stīnga amorului propriu rănit. Creştinismul care, paradoxal,
īnalţă persoana şi apoi o supune realităţii obiective,
ne poate vindeca de rănile atroce ale susceptibilităţii,
reducīnd problema locului pe care-1 ocupăm īn coadă la
băcănie sau la casa de bilete la proporţii ecliilibrate. Eroina
din Planetari um al Nathaliei Sarraute īndură chinuri cumplite īn
legătură cu stilul unei clanţe: e nefericită pentru că
nu e creştină.
Adevărul ne face liberi şi-n acelaşi timp
ne descătuşează nu numai din robia păcatului ci şi din
jugul (care nu-i uşor) şi de povara (care nu e bună) a
fleacurilor, susceptibilităţilor, īmpunsăturilor amorului propriu.
Dincolo de Sachlichkeit putem găsi liniştea necesară
pentru a ne pune īn slujba altei cauze, mai vrednice: die Sache Jesu.
- Expresia aceasta: războiul nevăzut"
referitoare la condiţia creştinului īn legătură cu un
puternic şi nemilos adversar nu e o poveste metaforică, e o
treabă serioasă. Creştinul duce un război pe care trebuie
neapărat să-1 cīştige, nu īncape onorabilă predare"
şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva superficial. El
īşi concentrează toată viaţa īn jurul victoriei
urmărite, el īşi īnsuşeşte pe deplin cuvintele
feldmareşalului Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu
mai contează decīt să-1 cīştigi, restul tot e zeamă de
varză.
- īntemniţatul poate aprecia
mai bine ca alţii observaţia lui Chesterton: Situaţia
nenorociţilor se īnrăutăţeşte datorită faptului
că, spre a medita asupra irevocabilităţii soartei lor, dispun de
nesfirşite răgazuri. Pentru oprimat cele rnai rele clipe sunt - din
zece - acele nouă zile cīnd nu e oprimat."
326
1963
īn celula 88 (dacă nu mă īnşel) de la Gherla, mare şi
ticsită, sunt mulţi .preoţi de toate confesiunile. Ecumenismul e
pus īn practică. īn fiecare dimineaţă, din iniţiativa unui
preot dīrz şi a unor mireni inimoşi, se organizează o slujbă
interconfesională. Stau laolaltă preoţi romano-catolici, uniţi,
ortodocşi, pastori luterani şi calvinişti. Unul din luterani
e partizan al mişcării liturgice (Berneuchncr Bewegung) din
cadrul protestantismului. Cīţiva predicatori sectanţi se ţin la
īnceput de o parte. Apoi unii dintre ei (şi tolerantul Traian Crăcea,
băiat excelent) ni se asociază.
Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsită de altar,
odăjdii, icoane, tămīie, orgă şi obiecte de cult. Siluetele
slabe īmbrăcate īn zeghe, capetele tunse, feţele palide, cuvintele
şi cīntecele murmurate (să nu audă caraliii) făuresc o
atmosferă care rivalizează prin intensitate şi energie creatoare
de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai măreţe
catedrale ale lumii. Locurile magice ale creştinităţii -Capela
Sixtină, catedrala din Chartres, Sfinta Sofia, Athosul, din Wart-burg,
mănăstirile Zagorsk şi Optino - par a fi toate aici, īn duh
şi in principio. Ne simţim ca īn catacombe,
dacă ar veni peste noi primejdiile şi năprasnele sunt sigur
că toţi le-am īnfrunta. Cuvintele Domnului: unde sunt doi sau trei
adunaţi, īn numele Meu voi fi şi Eu īşi află aplicarea. Nu,
nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumuseţe a
slujbelor acestora de īnfrăţire ecumenică. Lor, cel puţin
tot atīt de bine ca societăţii dinainte de revoluţia
franceză, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand: cine nu le-a apucat nu
ştie ce-i la douceur de vivre®. Prezenţa lui Hristos este
orbitor de evidentă şi orice s-ar īntīmpla mai tīrziu - nu ne-am
prefăcut īn īngeri - nu se va putea şterge senzaţia de răpire
la cer pe care o dă improvizata pseudo-lirurghie. īncercăm şi un
sentiment de adīncă recunoştinţă faţă de cei ce
ne-au pus īn situaţia de a ne īmpărtăşi din asemenea
inimitabile şi incomparabile momente care ne scot din timp mai tare decīt
madeleinele lui Proust.
1970
Preoţii care se grăbesc să aprobe cu īnflăcărate
cuvinte de laudă măsurile morale luate de unele guverne totalitare
(desfiinţarea prostituţiei, interzicerea avortului, īngreunarea
divorţului) au īn gīnd, cred, mai mult literele şi drasticităţile
decīt spiritul care stă la baza acelor măsuri. Căci spiritul nu
poate sufla decīt acolo unde e libertate şi unde virtutea iese din
liberă alegere. (Toate īmi sunt īngăduite, dar nu toate īmi sunt
de
327
folos.) Dacă nu s-ar pune teribila problemă a ispitei, mai
că s-ar concepe oraşul īn a cărui piaţă centrală,
īn faţa catedralei, s-ar alinia bordelul, circiuma şi tripoul. Numai
că ar fi goale.
īntr-o fază ulterioară situaţia de fapt ar fi ca īn morala
impusă: bordelul, cīrciuma şi tripoul ar fi nu numai goale, ci
şi īnchise, căci n-ar avea cine le ţine.
(Şi-mi place să mi-1 īnchipui pe diavol, īnapoia obloanelor
trase, alergīnd de colo pīnă colo; răcnind ca im leu şi
căiitīnd pe cine să īnghită. Sau, īn altă versiune
decīt a Sfīntului Petru: rezemat de oblon, scăpărīnd īntunericul
localului pustiu şi verdele meselor de joc cu zīm-betul amar al
deznădejdei ofensate.)
- Şi-n orice caz nu pot fi de
acord cu preoţii (chiar dacă printre ei se numără prea
cuviosul şi admirabilul Sofian B.) care īnalţă īn slăvi
edictele miliţiei cu privire la tunsul părului, fustele fetelor etc.
Pentru că . dau preeminenţă unor zădărnicii uitīnd
că vin din partea unor slujitori ai Celui care lasă asupră-ne
Spaima şi Minciuna. Pe acestea le uităm. Ca să ne extaziem īn
faţa unor fleacuri? Ca să strecurăm ţīnţarul şi
să facem neluată īn seamă cămila? Vedem paiul şi
camuflăm bīrna? Dăm ze-ciuială din chimion şi mărar?
Aud'?
- Pentru a ne primi la El, Hristos
nu pune nici o condiţie prealabilă, absolut nici una. Noi
īnsă cīnd devenim ai Lui ne lepădăm de necurăţie
nu din obligaţie, ci dintr-o nespusă ruşine şi dintr-o
elementară bună-cuviinţă.
- După cum sediul eului nostru
intelectual, creierul, este aşezat īn cutia craniană īndeajuns de
tare pentru ca numai burghiul electric s-o poată perfora īn caz de
intervenţie chirurgicală, totul se petrece als ob şi
sediul activităţii noastre psihice şi morale ar zăcea
īntr-o nepătmnsă carapace de egoism, agresivitate,
īncăpăţīnare şi trufie pe care nici razele cosmice n-o pot
birui.
Singure cuvintele lui Hristos au darul de a putea să topească
-uneori - carapacea aceasta Formidabili Atunci, instantaneu,
irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul īn calea sa şi
răscoleşte miezul din carapace, mai dur ca materia aştrilor īn
stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard
de tone.
- Echilibrul - secretul vieţii
- nu este tot una cu eclectismul, mediocritatea şi compromisul. Nu se
situează pe linia medie dintre extreme, ci dincolo de ele,
sintetizīndu-le, īnsumīndu-le, depăşindu-le, dogmatizīndu-le (Blaga).
Nu e o tranzacţie, ci o şi mai acută exīremi-zare. o ieşire
din dilema aparent ireductibilă, ieşire ce duce pe singurul
tărīm unde poate miji adevărul: al contradicţiei şi
paradoxului.
328
(De pildă afirmaţia lui Goethe mai bine o nedreptate decīt dezordinea"
şi zicala pereat mitndus jiat justiţia90 se
echilibrează astfel: să fie dreptate ca să nu piară lumea
prin dezordine.)
- Eleganţa şi
discreţia creştinismului. Dovezi:
Cine nu recunoaşte binele care i s-a făcut
săvīrşeşte un mare păcat. Dar mai mare e păcatul celui
care aşteaptă să i se arate recunoştinţa pentru binele
făcut.
Cine posteşte se cuvine să-şi ungă părul şi
să-şi spele faţa.
Cine se roagă să se īnchidă īn camera sa şi să
īncuie uşa.
Cine face milostenie să nu ştie sfīnga ce face dreapta sa.
Cine e poftit la cină să se aşeze la capătul de jos al
mesei.
Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar
pentru a-i face un bine. Nici Domnul nu intră nechemat.
Cine e īn slujba lui Mamona, măcar aceluia să-i fie credincios
(Luca 16, 11).
- Celebrele versiuni ale lui
Longfellow: Life is real, life is earnesf1.
Desigur că viaţa e reală şi serioasă de vreme ce e
de la Dumnezeu, că īntr-īnsa a coborīt Hristos şi că aici se
hotărăşte dacă vom fi mīntuiţi ori osīndiţi pe
veci.
Dar tot atīt de adevărat este că viaţa-i ireală şi
neserioasă; iluzie şi deşertăciune. (Aceasta o spune
şi hinduismul.)
Dacă ne luăm numai după Longfellow ajungem la o
concepţie mic burgheză", strimtă, anostă,
contabilă a vieţii.
Dacă ne luăm numai după hinduism dăm de murdărie,
mizerie, dezgust şi nepăsare.
Trebuie prin urmare să ne luăm simultan după două
concepţii diametral opuse. Trebuie să credem două
adevăruri care se exclud. Nu se poate! Se poate: dovadă sfinţii,
eroii şi nenumăraţii oameni de bine.
(Se poate şi pentru că cele două puncte de vedere nu sunt
contradictorii şi inconciliabile - cum ar fi Dumnezeu şi Mamona - ci
reprezintă două feţe ale unei singure complexe
realităţi pe care minţile simpliste le despart īn mod absolut,
dar cele echilibrate le armonizează ca blagoslovită
iscusinţă.)
- De ce dă uneori terorizatul
mai mult decīt i se cere? (īntrebarea aceasta mă obsedează). De ce
atribuie călăului sau anchetatorului gīnduri mai subtile,
pretenţii mai mari, o sete de cruzimi mai īnfiorătoare decīt cele
reale? Pentru că, terorizat fiind, panica lui e mai inventivă, īnchipuirea
lui mai exacerbată, toată activitatea lui neurologică mai in-
329
tensă. Anchetatorul nefiind terorizat (ori mai puţin şi īn
alt fel) e oarecum mai liniştit; adevărul este că terorizatul e
mai rău şi mai primejdios decīt asupritorul
său.
- Zic şi eu că existenţialiştii au dreptate cit
priveşte partea descriptiva, după cum spunea Fr. W. Foerster
despre Schopenhauer că nu e anticreştin şi că drept este
tot ceea ce descrie.
1966
Discuţii cu evrei īn casa verişoarei mele Vally.
Admit, eventual, trecerea de la o credinţă la alta. (Mai ales
dacă a fost constrīnsă. Unii mă īntreabă dacă am fost
cumva silit s-o fac, īn īnchisoare.) Cum de-am putut să trec īnsă de
la spirit la materie? Ar fi īnţeles să mă īnchin īn duh
altundeva, dar cum de mă pot īmpărtăşi cu pune şi
vin (cu alimente" şi din acelaşi pahar cu toată lumea),
cum de pot săruta icoane făcute din lemn, chipuri cioplite?
Şi-mi zīmbesc subţire.
Le zīmbesc şi eu. Or fi ei ştiutori, ,ştiu şi eu cīte
ceva: că oamenii nu-s numai spirit ci şi materie. Domnul e duh; dar
s-a īntrupat, carne s-a făcut.
Iată că o religie atīt de raţională şi de
socotită invocă supremaţia intangibilă a spiritului.
Iată că un Weltanschauung atīt de ancorat īn lumesc şi īn
reuşită se intimidează dīnd de speciile ori chipurile materiei.
Ce curioasă teamă şi repulsie faţă de materialitatea
pīinii, vinului şi icoanelor la oameni care vorbesc infinit mai deferent
şi laudativ despre lume decīt adepţii lui Hristos! Şi parcă
e şi o tulburată, feciorelnică teamă de a se apropia de
Dumnezeu, de a-i cere şi a-i da prea mult, de a stabili prea intime
legături cu el. Şi cītă freudiană mīndrie: cum de-aş
coborī eu, om creat de Creator, pīnă la materie!
Sunt īnsă dispuşi să mă īnţeleagă: ce-am
făcut am tăcut īntr-un moment de mare şi explicabilă
nefericire, deznădejde.
Cīnd dau să arăt că, dimpotrivă, īntr-un moment de
inexprimabilă fericire am făcut ce-am făcut, zīmbetele
subţiri reapar, compătimitoare.
Nu mai am ce spune. Zīmbesc, acum rezervat.
Noi nu facem prozelitism, asta-i superioritatea religiei noastre. Aşa
īncheie ei discuţia. Nu-mi dau timpul să le spun că se
fălesc, vorbind adevărul. Lipsa aceasta de prozelitism
(trecerea la iudaism: nu numai foarte rară ci şi foarte grea, cazul
Palliere) e de fapt un rasism.
330
- Convorbire cu Al. Pal.
Ne inspiră neīncredere păcătoşii care n-au īn gură
decīt neprihăni-rea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu toţii
verbal īn monofizitism şi manicheism, concep viaţa religioasă
numai sub forma etericului şi absolutului. O concep, la propriu,
căci īn fapt īşi duc mai departe viaţa de păcat sub cuvīnt
că păcatul fiind irezistibil, iar creştinismul tot una cu
etericul absolut, nu pot ieşi din dilema īn care se află. Lui Satana
īi consacră viaţa lor păcătoasă, iar lui Hristos
vorbirile şi scrierile lor slăvitoare ale purităţii celei
mai rafinate.
Cīt de departe sunt de teandria creştină, şi de Cel ce
propovăduia metanoia pe străzi, īn sate, pe drumuri, pe la
ospeţe, te miri unde şi te miri cui.
Şi ce uşoară e soluţia pe care şi-au găsit-o.
Dar creştinismul nu-i uşor şi Hristos e greu de
păcălit; El aici ne cere să ne purtăm - după puterile
noastre - creştineşte. Aici īn lume, făcīnd eforturi şi-n
plină necurăţie. Şi - vorba lui Kierkegaard - nu-i El atīt
de slab īncīt să ne scoată din lume. Şi nici
se-nţelege atīt de naiv īncīt să nu ştie de ce se
vorbeşte cu atīta intransigenţă şi exclusivism despre
neprihănire: vocabularul psihanalitic īi este cunoscut, cum īi sunt toate,
deci şi compensaţiile şi transferurile.
1967
Cartea lui Claude Tresmontant Comment se pose aujourd'lnii le probleme
de l'existence de Dieti.
īmi pun şi eu īntrebări: dacă lumea nu-i decīt rezultatul
īntīmplării de ce există boli şi fenomene ciclice? de ce
există menstruaţia ca fenomen periodic? de ce există pentru
fiecare boală cīte un remediu corespunzător īn complexul lumii
vegetale, lumii organice sau lumii anorganice? de unde vine perfecta coordonare
a părţilor constitutive ale unui organ şi perfecta coordonare
funcţională a organelor unei fiinţe? care-i explicaţia
fenomenului de "respingere" (cu alte cuvinte cum află celulele
unui coip că noile celule absolut identice au aparţinut altei imitaţi,
cum de le adulmecă drept străine)? de ce există
perioade de evoluţie accelerată? de unde capacitatea de selectivitate
a celulelor şi grupurilor de celule? şi acele semne de
punctuaţie" din codul genetic, recunoscute de biologi, tot
isprăvi ale īntīmplării sunt? Dar relaţiile mecanice bazate pe
şi exprimate matematic de pătratul anumitor mărimi
(distanţă etc.)? Astea pentru nimic īn lume nu mi le pot īnchipui
explicate prin simpla īntīmplare.
Infinita complexitate a oricărui organism şi ameţitoarele
detalii şi fineţe" de construcţie nu ne mai permit - date
fiind cunoştinţele noastre
331
- să luăm drept probabilă ipoteza īntīmplării. Ipoteza
creaţiei e mult mai plauzibilă.
Suntem siliţi să presupunem un creator, un agent, un motor, un
programator.
Cīt despre suflet, nu mai e nevoie a-1 dovedi. Tresmontant (pag. 367): Ce
este un om tară suflet, un om care şi-a dat sufletul"? Un cadavru.
Omul are neapărat şi suflet de vreme ce fără acesta nu
mai e decīt cadavru.
Einstein: De mirare e că universul e inteligibil." şi O
ştiinţă care nu mai se miră şi nu venerează e o
ştiinţă moartă".
Ipoteza īntīmplării apare din ce īn ce mai copilăroasă, mai
primară" (cuvīntul nefiind luat īn sens administrativ).
Alta e teribila problemă: cine e Programatorul şi ce
urmăreşte?
(Asupra acestei īntrebări se apleacă, nesfīrşit de bun
şi de milos, Iisus Mīntuitorul, dīndu-ne - singur - putinţa să-i
găsim răspuns.)
(1971 - īn ziarul Romānia Liberă", la rubrica deceselor, nu mai
este voie să fie īntrebuinţat cuvīntul biserică". Locul
unde se va face slujba funebră se menţionează ca orice
adresă: strada şi numărul. Dar este īngăduit a spune:
Corpul neīnsufleţit", ceea%ce constituie o mult mai
gravă īncălcare a materialismului.)
- O constatare a binecunoscutului pictor şi teoretician al artei,
Andre Lothe precum şi afirmaţiile lingviştilor cu privire la
rolul scriitorului şi poetului faţă de cuvinte se potrivesc de
minune cu ceea ce produce credinţa īn sufletul dăruit cu har.
Andre Lhote: Nu există progres, ci descoperire īncīntată a unor
procedee vechi cīt lumea... Esenţialul e ca această descoperire
să fie cu adevărat descoperire, şi īncīntată, iar nu o
moştenire searbădă şi izvorītă din resemnare".
Cuvintele, īn vorbirea de toate zilele, se rutinează, se
banalizează, se automatizează. Ce face poetul'? Singularizează
cuvīntul pentru a-i da foila de a produce o senzaţie; reīnnoieşte
percepţia, blazată, şi reīmprospătează facultatea
cuvīntului de a o trezi din amorţeală.
Credinţa operează la fel. Ne redescoperă lumea, oamenii,
viaţa şi ne scoate din acreală, din plictis, din mohoreală.
īnnoieşte şi īnviorează īntocmai ca arta poetului sau a
pictorului. Capacitatea noastră de a percepe frumosul şi binele
devine brusc puternică. Acum, dragostea dărīmă zaplazurile
indiferenţei şi bănuielii, sfărīmă zidurile şi
plafoanele īnchistării īn egoismul veşnic rănit şi
supărat. Deodată, percepţiile - şi cele morale şi cele
sensibile - cresc vertiginos. Lumea e alta pentru credinciosul copleşit de
fericire - bogată, nouă, īmbietoare, captivantă, euforică -
exact ca pentru artist īn clipe de inspiraţie. Lucrează doar
332
aceeaşi putere: hanii sfinţitor. (Drogatul dispune şi el de
acces la euforie, dar cum totul se plăteşte, artificiul la care
trebuie să recurgă īi condiţionează obţinerea
stării de īncīntare şi redescoperire de produse materiale şi de
concursul altor oameni ce-i compromit liniştea şi fericirea īn tot
restul vremii; dialectica nu iartă, iar ataraxia la drogaţi e
funcţie de agitaţie şi obsesie, coloane susţinătoare ale
iadului.)
- Credinciosul nu e necesarmente
şi īn mod continuu īntr-o stare extatică; īnsă oricum
rămīne, măcar puţin, stăpīn pe sine şi liberat de
angoasele şi spaimele produse de stăruitoarele concreteţe ale
cotidianului.
- Limbajul pentru Brice Parain e
modul prin care exprimăm puterea noastră de a transforma ideile
īn fapte, făgăduinţele īn adevăruri.
Anchetele Securităţii şi relaţiile create īntre oameni
de regimurile teroriste īmi atrag atenţia asupra unor alte
īnfăţişări ale limbajului, acute la unele categorii sociale
şi chiar morale.
Pentru cei pe care i-aş cuprinde sub genericul şmecheri",
graiul e cu totul altceva decīt pentru Brice Parain: e un ceremonial, o
capcană şi un rit. īn loc de a fi o expresie a realului, gīndurilor
şi simţirii, un mijloc de transmitere a cunoştinţelor,
cugetării şi emoţiei, e mai ales un sistem de minciuni, o
reţea de capcane şi un zgomot de fond.
Cuvintele ajung să īnsemne ceea ce era īn dreptul roman formula",
īn lipsa exactei folosiri a căreia orice act devenea nul. Litera se
substituie īntru totul spiritului, intenţia nu mai are nici o
importanţă. Cuvintele, astfel, devin incantaţie magică dar
şi mijloc de tortură şi cursă īn care-1 poţi prinde pe
adversar. (īn concepţia aceasta, fireşte, orice om īţi este doar
adversar şi raporturile nu pot fi decīt raporturi de adversitate produse
de tripticul: bănuială, frică, pīndă - īntreită
barieră electrostatică.)
Cīnd şmecherii află că vorbirea poate fi şi altceva
decīt ceremonial şi capcană, īncepīnd să adulmece rosturile pe
care i le intuieşte un Brice Parain, uimirea lor e tară margini.
- Din milă faţă de
năpăstuit nu trebuie să cădem, aici pe pămīnt, īn
altă eroare. Scriptura a prevăzut acest pericol şi ne
povăţuieşte să nu apărăm pe cel slab contra celui
drept.
Concepţia unor scriitori ca Jakob Wassermann pentru care oricine
deţine o farimă de autoritate (magistratul, tatăl, profesorul)
este vinovat, concepţia aceasta nedreaptă - şi anapoda - trebuie
revizuită. (Manole se declară duşman implacabil al
romancierului.)
333
- J. Madaule despre Besi:
Adevăratul subiect al căiţii e lipsa lui Dumnezeu. Şi totodată
nevoia de Dumnezeu. Jinduirea după Dumnezeu. Jinduire care nu-i numai
rusă ci omenească. Nu mai e chip să refacem lumea fără
Dumnezeu, nu mai e chip nici de a trăi omeneşte iară Dumnezeu,
de cīnd s-a făcut om spre a ne izbăvi."
- Curajul.
Dostoievski: Frica e blestemul omului."'
- Nu numai īn dreptul
constituţional, ci īn toate domeniile e la fel. Curajul este taina
finală, īnvinge acel care este dispus să moară. Partida despre
care se ştie şi se vede că nu e gata să īnfrunte moartea
este, de la īnceput şi īn mod sigur, ca şi īnvinsă. Istoria este
a celor ce au ştiut să moară ori să nu le fie teamă -
fizic - de perspectiva ei. (Cred ca acesta-i adevăratul īnţeles al
zicalei - asiatice mai ales - că moartea e uşa vieţii.)
Gherla, martie 1964
īn legătură cu problemele ecumenismului aflu că una din cele
mai īnseninate īn ruptura dintre catolicism şi ortodoxie - a lui filioque
- nu constituie pentru mnrele teolog ortodox Sergiu Bulgacov un temei dogmatic.
Nu există vreo dogmă asupra relaţiei dintre Duhul Sfīnt şi
Fiu şi prin urmare opiniile asupra acestui punct nu constituie erezii, ci
sīnt doar ipoteze teologice transformate īn erezii de mentalitatea
panbănuitoare de schisme īncuibată īn biserici.
1937, Paris
Manole despre trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor
(expresia e a lui Rathenau), domnia proştilor, trădarea oamenilor
cumsecade.
Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos īn
sus, derbedeii. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit - pur şi simplu, īn sensul cel mai categoric
-proştii şi inculţii la putere şi īn ciuda tuturor legilor
economice şi tuturor regulilor politice fac prostii, ca nişte
ignoranţi ce se află.
Al treilea: īn loc de a se īmpotrivi, oamenii cumsecade adoptă
expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt
trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi
īncrezătorii īnregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi.
334
/
1937, Paris
īn vizită la Emest Seilliere, care de curīnd a scris
referindu-se la Jules Lemaītre: Nu-1 voi urma nicicīnd; devenit
antiliberal odată cu vīrsta, aprobă critica severă a
doctrinarilor care, zice, īl irită cu vorbe mari ca dreptatea, ordinea,
civilizaţia. Cuvintele acestea eu unul le socotesc foarte nobile deoarece
includ speranţe; nu devin periculoase decīt dacă aceste speranţe
ajung excesive şi nerăbdătoare. Nu trebuiesc osīndiţi decīt
cei care abuzează de ele pentru a masca naturismul lor funciar şi a
pregăti īn realitate nedreptatea, dezordinea şi retrogradul."
Fără de cuvintele acestea mari vor pieri toate, şi cele
mici.
Aşa e dom'le, se bucură Manole, care-1 citează pe Prosper
Merimee (īmi plăceţi, doamnă, pentru că sunteţi
aspră, nimic nu urăsc mai mult decīt oamenii care iau totul cu
binişorul") şi priveşte īncruntat Parisul.
Libertatea nu īnseamnă indulgenţă pentru criminali şi
derbedei. Libertatea, el ar .apăra-o ca īn secolul al XlX-lea, ca energie,
politică de mīnă forte şi-n sunet de fanfară.
- Sunt vitalişti şi necredincioşi care spun că-1
privesc cu simpatie pe Hristos, dar resping creştinismul ca fiind
īntemeiat pe oribila idee de morală.
Nu putem despărţi pe Hristos de creştinism, nu putem da
deoparte lumina - una cu Domnul.
Orişice religie care propune ca obiecte ale cultului forţele
nopţii şi străfundurile inconştientului ajunge
neapărat la sfinţirea cruzimii sau a mlaştinei.
Julien Benda: Se gīndeşte la alde Gide, alde Valery. Au pierdut
discernămīntul copleşiţi de idei, copleşiţi de
īnvăţătură... N-au avut destulă moralitate spre a
purta povara culturii."
Oameni ca aceştia trăiesc īn iluzii şi printre extreme. Sau
văd omul nespus de rău sau cred că există fiinţe
pentru care īnalta virtute e starea naturală. De fapt chiar pentru cei mai
buni virtutea presupune voinţă şi efort. Adevărul este
că dintre obligaţiile civilizaţiei nici una nu e
plăcută şi nu vine de la sine. Dulce e trindăveala, nu
munca. Toate gesturile vieţii zilnice, īncepīnd cu īntreţinerea
curăţeniei corpului, conţin strădanie. Pravila e grea
şi pentru călugări. E īndoielnic că sinceritatea -dacă
ar fi īnălţată la rang de regulă unică absolută -
ar dezvălui peisaje grandioase: mai curīnd mici urīţenii.
Gide: morala īl plictiseşte, e bună numai pentru fiinţele
dornice de repauz. De unde! Morala nu e statică, presupune progresul
constant, morala nu e nici uşoară nici plictisitoare. Henri Massis:
răul e banal, dezordinea e banală, excepţionale sunt lucrurile
bune, īnsuşirile alese.
335
Renunţarea şi lenea sunt monotone. Efortul e creator de
noutăţi interesante. Ştim mereu dinainte cum vor reacţiona
fariseii, imprevizibil e Hristos.
Dacă e vorba de anost, zice Suares, apoi obscenitatea e monotonă,
rituală, răul sau viciul sunt mereu aceleaşi, de o
uscăciune apăsătoare. īn general vorbind, defectele sunt
uniforme. Searbăd prin lipsă de inventivitate e viciul.
Pentru a ieşi din īncurcătură, plictisiţii de
creştinism şi de idealul binelui recurg īn cele din urmă la
manicheism, rezolvă totul īnlocuind etichetele. Procedīnd astfel cad sub
proorocirea lui Isaia (5, 20): Vai de cei ce numesc răul bine şi
binele rău, care spun că īntunericul este lumină şi lumina
īntuneric, care dau amărăciunea īn loc de dulceaţă şi
dulceaţă īn loc de amărăciune."
Se pare că acum se ştie că nici natura nu e
indiferentă; cunoaşte direcţii preferenţiale; cu atīt mai
mult viaţa spirituală unde realitatea cedează pasul, neīncetat,
sensului.
- Seilliere: nu optimism psihologic
(omul e bun aşa cum e) şi pesimism moral (nu-i cereţi să se
īmbunătăţească) - cum vor naturiştii - ci pesimism
psihologic (omul nu e bun) şi optimism moral (poate fi
īmbunătăţit de morală şi religie).
- Dreptatea lui Dumnezeu, oamenii nu
o ştiu - şi nici n-o pot şti. Le este accesibilă, aici,
numai cea omenească.
Şi nici nu se cuvine să pretindă a crede că pot sesiza
dreptatea divină, consecinţa ineluctabilă a pretenţiei
acesteia nesăbuite fiind īntotdeauna catastrofică.
Se cuvine īnsă ca ei să aplice, să se străduiască
să aplice neīncetat dreptatea omenească - ştiind bine că
ea nu este tot una cu dreptatea divină. īn acest sens cred că trebuie
īnţeles şi Montaigne: // faut sobrement se mesler de jugier des
ordonnances divines.92 (Formulare, desigur, echivocă, dar
nu neapărat sceptică ori atee, ci ortodoxă: singurul drum ce ne
este deschis e al dreptăţii omeneşti, pe acesta să mergem.)
- Orice salt dincolo de bine
şi rău, orice ignorare a situaţiei noastre, dincoace de
limita dintre omenesc şi divin, nu poate duce (Nietzsche, Stavroghin, Ivan
Karamazov) decīt la demenţă ori satanism.
336
1964
Una din primele griji, la Bucureşti, este să-i scriu lui Ionel
Trăil. Cu adevărat pot spune că mi-e un prieten de cīnd
lumea".
Cu patru-cinci ani mai mic ca mine, īl ţin minte, copil bucălat,
sosit īntr-o bună zi de-a dreptul de la Paris īn casa din strada
Armenească. Nea lancu taică-său , băiat de
ţăran din Mehedinţi, fusese coleg cu tata la liceul din
Brăila şi rămăseseră ca fraţii (al treilea era
doctorul Butoianu). După ce īnvăţase ca bursier la
Brăila, Ion Trăil, studiase strălucit - la Fontainebleau
şi Liege şi ajunsese ataşat militar al Romāniei la Paris, unde
se căsătorise cu o franţuzoaică de mare frumuseţe,
pariziană de origine bretonă. Tante Alice reprezenta ceva rar: o bretonă
necredincioasă. Nu-i suferea pe popi şi spunea că o apucă
groaza văzīnd sutanele negre"'. Dar la ea gentileţea şi
fineţea funcţionau aş spune mai bine: clocoteau - la un
nivel de intensitate atīt de neasemuit īncīt trecea prin viaţă
īnconjurată de un nimb de farmec, dulceaţă, bunătate,
drăgălăşenie şi altmism, cum numai la marii
sfinţi şi la unii pustnici se īntīmplă a fi. Era īnzestrată
de Dumnezeul īn care nu credea pe căile obişnuite, dar de care se
apropia pe căi de bună seamă necunoscute nouă, şi īn
darul facerii de miracole. Cu zīmbetul ei care topea orice gheaţă,
orice supărare, orice icnire de răutate şi īnverşunare, ştia
să īmpace vrăjbile, să aline durerile, să
trezească'nădejdi. Era mereu gata, la orice oră din zi şi
din noapte, pe ploaie, pe vīnt, pe viscol sau īn toiul lui Cuptor, să
sară din pat, să iasă din casă, să alerge la
capătul pămīn-tului pentru a se duce să dea ajutor, să
scoată pe cineva dintr-o īncurcătură sau o belea sau pur
şi simplu pentru a face un serviciu ori un drum, pe scurt pentru a fi de
folos. Nu ezita, la nevoie, să spună o minciună, ba şi mai
multe, să cerşească, să insiste, să intre pe
fereastră după ce fusese poftită să iasă pe
uşă, să se umilească (după criteriile omului
obişnuit, căci pentru ea cuvīntul de umilire spre binele altuia, ca
şi cele de oboseală, era inexistent), să ia asupră-şi
vini străine dacă de aici atīma liniştea celui ce făcuse
apel la ea. Femeia aceasta, pe cit era de bună era şi de inteligentă,
de spirituală, de plină de cele mai rafinate īnsuşiri ale
graţiei. Izbitor de frumoasă şi de elegantă, īmbina chipul
reginei cu sufletul sfintei īntr-un anonimat pe care dezvăluindu-i nu
pridideai a te uimi, a nu-ţi veni să crezi, a fi biruit de
admiraţie.
De simpatia fiinţei acesteia rarisime am avut norocul de a
mă bucura īn tot timpul copilăriei şi tinereţii mele. N-a
īncetat de a-şi dovedi prietenia - mereu nemărginită, căci
altfel nu o putea concepe - şi părinţilor mei şi mie. Pe
cine nu fermeca? Pīna şi pe nea lancu. Olteanul acesta este şi
a fost de o cinste pe care i-ar fi putut-o invidia zece canonici ardeleni; de o
putere de muncă formidabilă; impecabil şi
ireproşabil īn serviciu; extrem de cult (sfărīmīnd legenda
potrivit căreia ofiţerii sunt
337
prin definiţie agramaţi, după cum Arthur Schnitzler īn
nuvelele şi piesele lui a dovedit că nu sunt necesarmente proşti
şi răi); dar şi ursuz, necruţător cu greşelile,
strins la pungă şi drastic cu sine şi cu alţii,
nezăbavnic la mīnie. Singură tante Alice se pricepea, folosind o
abilitate mai degrabă īntru totul īngerească decīt demonică,
să dărīme etanşa barieră a severităţii şi
nu odată scăpa de necaz un inferior sau un elev de şcoală
militară care nu salutase īndeajuns de reglementar.
Zilele rebeliunii le-am petrecut īn casa generalului Trăil, īn camera
lui Ionel (plecat īn provincie), sub portretul Căpitanului (căci
Ionel devenise legionar). Generalul era ostil simpatiilor politice ale fiului
său -şi cīt am stat la ei īn zilele acelea de Ianuarie i-am putut
citi pe faţă durerea īn clipele cīnd soarta părea să-i
favorizeze pe legionari şi uşurarea cīnd biruinţa a rămas
de partea cealaltă. (Dacă rebeliunea reuşea cred că nea
Iancu ar fi avut de īnfruntat ura portarului blocului - zavergiu pasionat - căruia
prezenţa mea i s-a părut foarte suspectă. Şi noroc de
portar, după aceea, că generalul era legalist şi că
procedeele marchizului de Galiffet īn Mai 1871 īi inspirau oroarea.)
Dovada totalei sale prietenii, Ionel mi-a dat-o īn vara anului 1946 cīnd a
venit să-mi propună să plecăm īmpreună din
ţară. A stăruit zile īn şir. Prilejul era extraordinar. O
pereche de bătrīni evrei urma să treacă - avīnd acte pentru ei
şi fiul lor - din sat īn sat, predaţi de o comunitate alteia, prin
Transilvania şi Ungaria pīnă la Viena. Fiul a murit cīteva zile
īnainte de plecare şi bătrīnii hotărīseră să ia cu ei
un Romān, de preferinţă un fost legionar. Ionel le fusese recomandat
şi le-a cerut să mă ia şi pe mine şi apoi i-a convins
să īncercăm a ne strecura toţi patru. Deşteptul de mine am
refuzat să plec.
Ionel īnsă a izbutit să ajungă teafăr şi
nevătămat īn Austria īmpreună cu binefăcătorii
săi de care s-a despărţit cu lacrimi. La Paris unde, fiind
născut acolo, i s-a dat cetăţenia franceză pe baza legii
lui de Gaulle asupra dobīndirii naţionalităţii, a lucrat mai
īntīi īntr-o librărie; pe urmă a intrat īntr-o comunitate
călugărească ortodoxă de pe bulevardul Vaugirard. Revista
pe care o scotea comunitatea Vestnik ori Le Mes-sager
mi-o trimitea şi, din cīnd īn cīnd, īmi şi parvenea.
Să-i pot scrie lui Ionel că fac parte din obştea
creştină ortodoxă şi că mi s-a deschis sufletul
īnţelegerii şi drăgostirii a tot ce e romānesc este pentiii mine
o bucurie apropiată de a botezului.
Ii scriu, aşadar, cu īntīrziere īnsă. īmi răspunde cu o
ilustrată īnchisă īn plic; reprezintă īnvierea şi
poartă cuvintele franţuzeşti En veiite ii est ressuscile?*1.
(Tante Alice murise la Ştetaneşti līngă Florica īn 1956.
Ducea o viaţă de ţărancă. Nea Iancu a trăit
pīnă la nouăzeci şi doi de ani şi a murit tot acolo, īn
căsuţa lor īnconjurată de o grădină de zarzavaturi
şi o sfoară de vie.)
338
- Suntem cu totul lipsiţi de simţul misterului īn acest veac al
XX-lea īn care numărul amatorilor de romane poliţiste - dintre
care cel dintīi sunt eu - este atīt de mare. īi iubim pe Edgar Poe, pe Conan-Doyle
şi pe Edgar Wallace, ne pasionează aventurile impecabilului lord
Peter Wimsey, ale mustăciosului Hercule Poirot, ale spilcuitului
Philo Vance, ale comisarilor Ellery Queen tatăl şi fiul, ale
cinicului Sam Spade, ale discretului Mr. Fortune, ale banalului Maigret sau ale
complicaţilor eroi ai lui Jolin Le Carre - şi nu adulmecăm
misterul la tot pasul īn jurul nostru.. Detectivul-preot (la fel de puţin
insolit ca şi preotul-muncitor de fabrică) al lui Chesterton, părintele
Brown, ne atrage īnsă atenţia asupra omniprezenţei misterului,
ce revine īn fiecare din nuvelele de poliţism metafizic unde apare acest
Father Brown.
Catehismul episcopilor catolici olandezi desprinde misterul īn locurile cele mai neaşteptate.
Soţii, spune catehismul, nici nu ştiu de ce taine adīnci sīnt
īnconjuraţi şi ce taine adīnci exprimă cīnd venind acasă de
la lucru el īi spune ei: ce frumoasă eşti īn seara asta, ori ea īi
spunea lui: te aşteptam, dragul meu, ai īntīrziat.
Gherla, 1964
Cīnd le vine un om nou īn secţie şi nu se īntīmplă să
aibă cine ştie ce treabă de-a lor, gardienilor le face mare
şi deosebită plăcere să-i pună cīt mai numeroase
īntrebări, cu toate că de cele mai multe ori cunosc din
fişă răspunsurile. Dar e o distracţie care ţine loc de
taclale la circiumă, e un mijloc de a omorī timpul, de īnviorare (nici
pentru ei totul nu-i veselie, īşi petrec şi ei o mare parte a
vieţii īntre zidurile mohorīte şi-n puterea īnchisorii: unora
atmosfera dramatică le gīdilă importanţa, pe alţii īi
toropeşte) şi mai ales de a satisface mahalageasca propensiune
către bīrfă, vorbărie tară rost şi curiozitate.
Singura adevărată mare plăcere a mahalalei: nu băutura, nu
sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt - de teama singurătăţii
- sub īntreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi
ceartă.
Cīnd sosesc la Zarcă, plutonierul - unul sever - mă ia īn primire
vădit bine dispus sa converseze. īntrebările sunt cele
obişnuite, le cunosc, īşi urmează cursul īntr-o ordine aproape
invariabilă: cum īţi zice ţie, mă? cīţi ani ai,
mă? de unde vii? de unde eşti de felul tău? ce-ai fost tu īn
civilie? eşti īnsurat, mă? da copii ai? la cīt eşti condamnat?
ce-ai făcut?
La ultima īntrebare arăt că n-am vrut să fiu martor al
acuzării. Ce spui, mă? Cum adică n-ai vrut? - Dau amănunte,
dar cred că ştie despre mine mai mult decīt īmi īnchipui eu,
căci reia: tu eşti ăla, mă, care ai făcut-o pe
groza\TJ? - N-am vrut să-mi trădez prietenii, dom'le major.
339
- Ce spui, mă? şi zii, n-ai vrut? - N-am vrut. - Şi nu te-a
scuturat aşa niţel? - Ba m-a scuturat. - Şi n-ai spus, mă,
ce trebuia? - Nu, domnule major. - Rău, mă, rău de tot,
īnseamă că eşti un ticălos.
Şi iară a face o pauza: mă, tu ai mīncat azi? - Am mīncat,
dom'le major. - Şi zici că n-ai vrut să fii martor al
acuzării. - N-am vrut. - Păi asta e grav de tot, mă, ce nu
puteai spune adevărul'? Eşti un mare ticălos, mă, şi
zici c-ai mīncat? Ia, planton, mai adă-i o gamelă de mīncare de la
regim şi vezi să fie plină.
1972
Vizită Anei. Vine de la spital unde a fost operată de rinichi. A
suferit mult. E şi Floriana de faţă, cu ochii ei rotunzi şi
codiţele ei care mereu răspīndesc lumină, bunătate şi
devotament.
Ana socoteşte că trei pericole ameninţă
creştinismul occidental: raţionalismul, sentimentalismul şi
moralismul.
Protestantismului mai ales īi dă tīrcoale moralismul. Catolicismului,
raţionalismul; iar sentimentalismul bīntuie pe unde poate, pretutindeni.
Ortodoxia, fireşte, nu trece cu vederea nici raţiunea, nici
sentimentul şi nici morala. Pe toate trei se sprijină şi
tustrelelor le face loc. Dar pe deasupra lor aşează harul care le
īmbină şi, īmbinīndu-le, le cumpăneşte nelăsīnd pe
nici una să strice echilibrul.
Ortodoxia, de aceea, nu coboară la nivelul nici unei din cele trei
adjuvante ale credinţei, ci se menţine la acel - integral şi
inefabil - al sacrului. Harul e ordonator, armonizator şi cumpănitor.
- Prea Sfinţitul Alex. S., episcop unit:
O consecinţă a războiului nevăzut pe care-1 ducem cu
demonii este că singura persoană pe care suntem
īndreptăţiţi s-o īnşelăm e persoana noastră
īnsăşi. īn războiul al cărui cīmp de luptă e lăuntrul
nostru orice viclenie e legitimă. De unde şi noţiunea de fraus
pia care i-a scandalizat tară temei pe toţi protestanţii.
Putem să ne şi amăgim făgăduind ispitei că o vom
īmplini săptămīna viitoare, luna viitoare, ducīndu-o cu
zăhărelul, cu vorba, cu preşul (eu rezum, īnaltul prelat n-a
folosit acest cuvīnt) de la o dată la alta, ca bolnavul care pentru a
dobīndi răbdare īşifixează termene pīnă cīnd va mai īndura
să stea īn pat sau ca prizonierul care Ia anchetă īşi dă
şi el termene de rezistenţă de la o şedinţă de
tortură la alta. īn noi īnşine īn luptă cu nevăzutele
duhuri rele avem dreptul să recurgem la ceea ce Francezii au numit
vicleşuguri de Piei Roşii".
340
Francezi au mai admis că m maviage trompe qui peufi*. Pe
tartorul şmecherilor, pe Aghiuţă, pe Sarsailă, pe Belzebuh,
pe Michiduţă, pe Impieliţat, pe Scaraoţchi - numele
populare ale demonului o dovedeşte -suntem īndrituiţi să-1
păcălim cum ne vine mai la īndemīnă.
Bucureşti, august 1964
Tata īmi spune că Gigi Tz. a telefonat mereu īntrebīnd dacă am
sosit. īl chem şi mă pofteşte la el, īn strada Udricani, la
fratele lui, Mişu, unde stă de cīnd s-a văzut liber īn
septembrie 63. īl găsesc īntr-un studio improvizat, īn mijlocul unor
vrafuri de cărţi, mape, discuri, laviuri, desene, uleiuri şi
pīnze albe. Două autoportrete se impun prin frumuseţea şi
puterea lor. Laviuri desăvīrşite şi uleiuri pline de farmec
şi de paradis romānesc. S-ar zice că n-a īncetat de a lucra īn
ultimii patrusprezece ani. īi cer deīndată iertare pentru supărarea
stupidă pe care i-am pricinuit-o cu mai bine de cincisprezece ani īn
urmă şi văd că m-a iertat īn adevăr, pe de-a-ntregul.
De prima oară īmi pune la pick-up Requiemul de război al lui
Britten şi bucăţi de Messiaen, care mă īnnebunesc.
Au izbutit să fie salvate multe dintre cărţile şi
lucrările lui. īn 1944 cīnd a fost arestat pentru spionaj īn favoarea
Englezilor rămăseseră la mine o mulţime de caiete cu desene
inspirate din textele mesajelor emise de radio Londra īn programul Les
Franqais parlent aia Franqais. Auzind de arestarea lui şi
aşteptīndu-mă Ta o percheziţie, n-am vrut să distrug
caietele, dar pe vreo cīteva pagini unde apărea, caricatural, Hitler am
avut naivitatea să-i fac acestuia nişte mustăţi enorme!
Acum sunt mai cunoscător şi-mi vine a rīde cu multă
compătimire de procedeul meu. Şi Gigi şi eu ne aflăm mult
īnţelepţiţi, vindecaţi de susceptibilităţi
şi ne mirăm de supărările noastre de altădată ca
de lucruri ireale. A trecut şi el printr-o convertire: are la gīt un
lanţ cu o cruciuliţă şi-mi mărturiseşte
dragostea, īncrederea şi recunoştinţa ce poartă
Mīn-tuitorului.
1954
La cursurile Facultăţii de Drept, Iulia Ionescu era mereu
prezentă īn banca doua din dreapta catedrei, obţinea notele cele mai
mari şi īnvăţa ca o elevă model. Cuminte, serioasă,
īmbrăcată modest, cu părul strīns īn telefoane" peste
urechi, era şi o colegă perfectă. Dar cu toată
admiraţia, respectul şi afecţiunea ce i-am purtat (eu
stăteam īn banca īntīi īn stīnga catedrei) şi-i port, recunosc
că am deosebită slăbiciune de sora ei mai
341
mare, colegă şi ea cu noi, mult mai puţin harnică
şi conştiincioasă Gabriella -, aparţinīnd genului femeii
elegante şi mondene, care īntīl-nindu-se cu Ella N., atunci cīnd Iulia s-a
īntrebat ce-oi fi devenit eu şi emitea presupunerea că sunt comunist
şi ocup un post mare, a izbucnit: el! niciodată, sunt sigură
că nu!
Gabriella venea rar pe la cursuri, nici nu ştiam că luase aminte
la mine. Să perceapă intuiţia ori privirea aruncată īn
fugă mai desluşit decīt atenţia binevoitoare uzată de
frecuşul zilnic? Sau poate că mărinimia -neţinīnd
seamă de logică - nimereşte mai exact?
- Creştinismul nu se
confundă cu prostia, prostia e un păcat:
Sf. Bernard din Claievaux (citat de Daniel-Rops): Nu se cuvine ca mireasa
Cuvīntului să fie stupidă."
- Model de prietenie şi de
purtare frăţească e Mallarme īn relaţiile lui cu Verlaine.
Verlaine e mereu īn suferinţă ori se bagă īn toate belelele.
Mallarme, īn apartamentul lui din rue de Rome, e
senin, familist, calm şi harnic: viaţa lui de poet (ermetic) se
desfăşoară īntr-un cadru de impecabilă cuminţenie
burgheză.
De fiecare dată, la fiecare ghinion şi supărare, Verlaine i
se adresează lui Mallarme. Care-i gata oricīnd să-i vină īn
ajutor.
Nici un reproş, nici un cuvinţel moralizator, nici un sfat.
Serviabi-litatea nu oboseşte, nu cercetează, nu se īngīmfa,
nu-şi caută scuze. Ca un robinet pe care-1 deschizi, de care te
foloseşti, d-aia e făcut. O dată, de două ori, de
şapte ori, de şaptezeci de ori cīte şapte.
Bani, intervenţii, sprijin, drumuri, scrisori de recomandare, orice.
O dată nu se plīnge, o dată nu refuză, nu se
eschivează. Bunătatea funcţionează ca un aparat, obiectiv,
ca şi cum ar fi nu o facultate din domeniul condiţional, ci
īnsuşirea indicativă a unui existent. Bunăvoinţa
devenită instinct, reacţie automată, funcţiune
socială.
BUGHI MAMBO RAG
... Cea mai bună dovadă că era bolnav de arghirofilie īn
cel mai īnalt grad şi că n-a fost decīt un pungaş venit īn
ţară numai ca să lege măgarul de gard şi să plece
īnapoi la barurile de noapte, la tripourile şi la vilele somptuoase din
apus e că īn Septembrie, cīnd generalii Gheorghe Mihail şi Paul
Teodorescu i-au oferit să-i salveze tronul şi să ia
situaţia īn mīnă, s-a derobat. Gheorghe Mihail şi Paul
Teodorescu aveau cele mai serioase şanse. Pe el īnsă tronul nu-l mai
interesa. īşi atinsese scopul. Nu mai voia decīt un tren, repede de tot
şi s-o īntindă cu Lupeasca spre mult iubitele lui baruri,
idealul a zeci de ani de gloiioasă domnie, vorba lui Teofil
Sidoravici...
342
- Nu, domnule!
Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anchetatorului
care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune
situaţia de turnător, diavolului care te ispiteşte, scīrbelor
care fac tot ce sunt şi ele īn stare pentru a te scoate din răbdări.
(Pilat trebuie să fi citit īn ochii omului adus īn faţa sa, ochii
omului de care ar fi vrut să se descotorosească īmbiindu-1
să-şi ceară scuze, să comită o cīt de mică
josnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-1 elibera, Pilat
trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule, emiţător
de distanţare).
- Măcar de cuprind şi o
doză de convenţionalism, formulele din rugăciune: ,,din vina
mea, din vina mea, din prea mare vina mea" sau să ne rugăm
pentru prietenii şi duşmanii noştri", pentru cei ce ne
urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi" nu pot să nu
trezească īn eurile noastre sentimente de admiraţie şi
desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim īn juru-ne de
dimineaţă pīnă seara: fiecare apărindu-şi cu cerbicie
punctul de vedere şi dīnd vina numai pe ceilalţi,
recunoseīndu-şi dreptatea numai sieşi, blestemīndu-şi nu numai
potrivnicii ci şi pe oricine īi iese īn cale, īi stă alături (ce
faci dom'le! un'te bagi!), īi vorbeşte, respiră īn imperiala lui
rază de acţiune.
Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe
şi īnaltă seniorie din creştinism.
Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua
asupră-ţi răspunderea, de a fi gata să ierţi, de a nu
consimţi să te răzbuni şi să le creezi
vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o
doză de mīndră dar şi plină de farmec detaşare), de a
nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urītele tale gīnduri dovedesc
prezenţa īn religia creştină a spiritului aristocratic celui
mai subţire.
(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a
datoriilor omului liber şi nobil).
- īn camerele din īnchisori - pentru
că acolo e violent amplificată, exacerbată - am īnţeles cīt
de mizerabilă e situaţia noastră īn lume: prin simpla
noastră existenţă deranjăm pe alţii.
N-avem īncotro. Se cuvine să īnţelegem că orice am face
şi oricīt ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie
e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu
facem rāul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecīnd, tăcīnd, tot
nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm
bine īn minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi
să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi
ei ne deranjează pe noi! Gīnd īnfiorător: Căci nu suntem mai
buni ca ceilalţi, tot īn aceeaşi oală ne aflăm şi
fierbem īnăbuşit.
343
Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.
Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar
sigură
riihirpn Hf nnrnnnplp ~ qi īnHnrnrp.n
nrP7f>ntpi lui
iernii uni uucii puii uidgusica uc iiiiaiui, vaic \j\
către iubirea de aproapele - şi īndurarea prezenţei lui.
Bucureşti, ianuarie 1958
La un colţ dau de Mihail Avramescu. E īn civil, complet ras,
fără pălărie, poartă o scurtă şi un pulover
cu guler rulat. Pe faţa de culoare cenuşie i se citeşte
amărăciunea: soţia a obţinut divorţul, nu mai are
parohie, e sărac, descumpănit, compromis.
Cred că aşteaptă pe cineva, oricum mă reţine
şi-mi spune că orice ar fi şi s-ar īntīmpla, rămīne ortodox
pīnă la sfīrşit. Apoi mă ia de braţ şi
īnsoţindu-mă īmi face o profesiune de credinţă guenonistă.
īl īntreb atunci de ce s-a botezat: Din igienă, īmi răspunde.
īn situaţia limită īn care se află părăsit
şi blamat de toţi e de o simplicitate absolută şi
vorbeşte mai deschis ca oricīnd. Apropierea de acest om cu adevărat
şi-n cel mai puternic īnţeles nenorocit mă
īnfioară. Parcă nu găsesc mijlocul de a fi cīt mai prietenos cu
el. īn faţa prăbuşirii spirituale, ca şi alături de
patul cancerosului, ne pierdem .īn vorbe goale, stupide.
1970
Cītă dreptate are dr. Al-G. cīnd spune că mai presus de orice
trebuie să ne ferim de idealul perfecţiunii. (Fireşte de al
perfectării lumii, nu de al perfecţionării lăuntrice: acolo
se cuvine să căutăm desăvīrşirea şi
sfinţenia.) Ucigaş jară simbrie de Eugen Ionescu:
oraşul perfect şi splendid, numai marmură, flori şi soare,
īn care locuitorii stau pitiţi īn casă, pe sub mobile. Sau
New-Yorkul, Los Angeles, Diisseldorf de astăzi unde nimeni nu
īndrăzneşte să iasă pe jos după īnserare. Ori Eloizii
şi Morlocii din Time Machine a lui Wells. Noaptea Morlocii īi smulg
pe Eloizi din palate şi-i mănīncă. Huliganii metropolelor
īncă nu-şi mănīncă victimele, deocamdată le jefuiesc
şi le omoară. Dar o să vină şi asta, māncatul, am
deplină īncredere!
- Necredincioşii contemporani, cīnd au cultură
ştiinţifică, nu mai īndrăznesc să nege pur şi
simplu pe Dumnezeu, ca aceia de altă data. Ei īnţeleg că
probabilitatea existenţei unui creator al universT> lui se impune
şi de aceea preferă să se situeze mai degrabă pe poziţiile
agnosticismului decīt ale ateismului şi recurg la metafore
telinico-ştiinţifice. Astfel Arthur Koestler: Dumnezeu nu
răspunde. Dumnezeu şi-a scos telefonul din priză."
344
(Rămīne de văzut: a) dacă-L şi sunăm; b) dacă
ştim ce să cerem, căci dacă cerem lui Dumnezeu să ne
rezolve problemele noastre de organizare lumească, apoi cu drept cuvīnt ne
putem aştepta să auzim aţi greşit numărul"'.)
- Devoţiunea mea particulară e Crucea.
Crucea este esenţa misiunii lui Hristos - a lui Mesia pe acest
pămīnt.
La Cruce se referă Domnul ori de cīte ori face aluzie la menirea lui,
la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie
să-1 bea. Totul īn cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce
spre punctul final al Golgotei.
Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta,
orice om e creştin): simbolul interferenţei cerului cu
pămīntul, al spiritului cu materia.
Crucea este tiparul care, singurul, ne īngăduie să īnţelegem
taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.
Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el
nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu īntāmplător
chinul constă īn ţintuirea verticalităţii
făpturii, īn pedepsirea Omului prin īnsăşi poziţia sa
specifică - luată-n derīdere, vertical dar lipsit de libertate,
vertical dar cu mădularele īn ptoză, vertical dar expus spre
ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării
noastre īn semnificaţiile ultime.
Mai mult decīt orice alt simbol, Crucea este desăvīrşită
şi completa imago muncii. O imago mundi simplă,
integrală, care spune totul. Mai bine, dragă doctore Āl-G., decīt
complicatul şi fastuosul Barabudur.
Ianuarie 1954
Din nou la Schitul Maicilor. Plecat tīrziu. Drumul acasă pe jos, prin
nămeţi. Nici un tramvai, nici un autobuz. Oraşul ca pustiu.
Impresie dezolantă de părăsire, de regres: cītă deosebire
faţă de Bucureştii dinainte.
Simt că părintele Mihai nu īnţelege: vin la ei, merg pe la
slujbe, citesc autori creştini; de ce nu face pasul hotărītor?
De ce? mă īntreb.
Din lene, fāră-ndoială. Şi de frică: mi-e frică,
doresc oare cu adevărat botezul sau e numai o pornire (sentimentală,
cerebrală...)? Nu caut o compensare, o supapă, o portiţă, o
bucurie nouă īn searbădă tristeţe care mă
īnconjoară? (Un loc răcoros pe năduşită pemā de
dormit, cum ar zice Cocteau.) Din nesiguranţă, aşadar. Şi dintr-un
fel de ruşine, cum demonul īi mărturiseşte lui Ivan Karamazov:
la īnviere ar fi voit să strige
345
şi el de bucurie, să umple universul cu un uriaş hosana, dar
s-ă jenat, nu-i sta bine. Şi din motive mici, mici de
tot, dar nu chiar mici: ce-or să zică rudele, prietenii? Mama, sunt
convins, ar fi fost de acord dacă i-aş fi cerut
consimţămīntul, dar era prea cuminte şi timidă ca să
fi luat, cīnd mai trăia, iniţiativa. Şi Manole! Ce-ar zice Manole,
care mi-a povestit nu o dată anecdota cu negustorul ovrei a cănii
prăvălie pe colţ purta emblema La Jean", pe cīnd la
celălalt colţ al străzii fiinţa magazinul La lancu".
S-a botezat omul, romānizīndu-şi numele, tot īn acel de lancu. Şi
ce-a urmat? Lumea, spre a-1 deosebi, nu i-a mai spus decīt Conu lancu
jidanu". Şi-apoi rabinul G., alături de care am īncercat
zadarnic să-mi aflu un loc īn sinagogă, rabinul G. ai cărui doi
băieţi au fost ucişi sub ochii şi-n braţele lui īn
pădurea de la Jilava īn timpul rebeliunii?
Şi după cum oamenii pe măsură ce īmbătrīnesc,
decad şi duc o viaţă mai lipsită de sens şi bucurii,
dar ţin mai mult la ea şi se agaţă cu
īncăpăţīnare de vid, īn timp ce tinerii plini de avīnt sunt
oricīnd gata să se jertfească, să se īnroleze ca voluntari ori
să se sinucidă, aşa şi eu trăiesc prea meschin, prea
murdar, prea stupid pentru ca să găsesc īn mine puterea
săvīrşirii unui act de curaj, de īncredere, de speranţă
şi de sfruntare. Spaţiul locativ, cadrele, slujbele din care abia
primit sunt dat afară, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute īn
sălile de aşteptare ale spitalelor m-au īmpotmolit īntr-un mīl de
oboseală tīmpă. (De ce nu īncerci să amesteci muşeţel
cu tei şi sunătoare? De ce ţii un regim atīt de sever? De ce nu
faci cerere de plecare? De ce nu īncerci să te īnscrii īn partid şi
tu? De ce n-ai plecat ia vreme? De ce nu te-ai dat cu ei? De ce nu te adresezi
procuraturii?...)
Sosesc acasă tīrziu de tot, frīnt, iritat. Acasă: bucuriile
colocaţiunii. īn odaia de alături, zaiafet mare, cu ghitare, banjouri
şi cīntece de inimă albastră pīnă-n zori.
1970
De cīnd cu introducerea calculatoarelor īn toate domeniile de activitate
trăim un fel de animism maşinist. După ce şi-a prelungit
mīna cu ajutorul uneltei apoi cu al maşinii, omul măreşte cu
ajutorul maşinīk electronice īnsăşi eficienţa minţii
sale.
Dar asta nu poate duce la tăgada supremaţiei spiritului; şi
nici la trecerea cu vederea a faptului că avem o
conştiinţă. Omul percepe că percepe, ştie că
ştie, īşi gīndeşte gīndirea.
Acestea toate le spun īnşişi ciberneticienii, mai raţionali
decīt comentatorii din afară.
346
Să nu ne facem că nu ştim; ştim prea bine că
ştim; ştim prea bine că suntem fiinţe conştiente. N-ar
fi nici serios şi nici corect (faiij să pretindem că nu
realizăm complexitatea situaţiei noastre de fiinţe roase de
remuşcări, obsedate de ideea dumnezeirii (tot argumentul sfintului
Anselm rămīne cel mai puternic), nevoite să facă eforturi pentru
a-şi dovedi că nu sunt decīt materie. Iar dacă n-ar fi decīt
maşini, ce dovadă mai bună decīt calculatoarele că au fost
create de un programator cu veleităţi teleologice?
BUGHI MAMBO RAG
... i-am spus domnule sunt un oarecare un nimeni un ies un igrec dar
dumneata care eşti contabil şef... Află că mecanizarea
agriculturii au introdus-o la noi marii moşieri, īncă īnainte de
primul război mondial. Firmele McCormick şi Lanz īşi aveau
īncă de pe atunci reprezentanţele īn ţară, şi nu
degeaba... Al lui Rimbaud e rimbaldian, al lui Giraudoux e giralducian...
Faţă de zeii antici, Dumnezeul monoteist pare
īnzestrat cu puteri limitate. Zeii făceau orice voiau, pe cīnd
despre Dumnezeu, Bossuet spune că nici El nu poate face nimic īmpotriva
raţiunii. Şi mai cunoaştem că Dumnezeu nu poate face decīt
binele. Există oare limite ale puterii divine?
Teologii explică deosebind īntre a voi şi a putea: Dumnezeu poate
orice, dar nu vrea orice, nu vrea răul, vrea numai binele, este
binele.
Pascal (scrisoarea XIV din Provinciale) rezumă: Dumnezeu,
neavīnd nici o putere cīnd e vorba de a face răul, e atotputernic pentru a
face binele, pe cīnd demonii n-au nici o putere pentru a face binele şi
n-au putere decīt pentru a face răul."
- Dumnezeu nu vrea decīt binele, nu
face răul: de aici nu trebuie să ne poarte gīndul spre uitarea altui
adevăr, atotputernicia Sa. Duhul suflă unde vrea şi Dumnezeu e sm'eran
īn aprecieri şi alegeri: īl preferă pe vameş, o laudă
pe desfrīnată, cheamă pe cine n-ai crede.
Logica noastră, morala noastră, bunul nostru simţ nu fac cīt
o ceapă degerată īn prezenţa suveranei şi neaşteptatei
atotputernicii divine, care adeseori ne uimeşte de nu ne şi
scandalizează. Pentru că nu o putem īnţelege. Lucrul acesta se
cuvine a fi īnţeles: că nu o putem īnţelege. Şi cu
adevărul acesta trebuie să ne obişnuim: că trebuie să
ne īnvăţăm a ne supune.
Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mīntuiască
fără de consimţămīntul nostru.
347
- Minunate şi pline de bun
simţ sunt, īn La part du ālable, sfaturile lui Denis de Rougemont
pentru lupta pe care o ducem cu puterile răului.
Se cuvine să folosim numai forţa? Ori numai duhul?
Cuminte este să ne īmpotrivim diavolului cu ajutorul vicleniei şi
subtilităţii, cu ajutorul ironiei şi inteligenţei şi totodată
cu ajutorul tuturor armelor credinţei, speranţei şi
dragostei - a căror eficacitate el n-o cunoaşte.
Tot astfel tiranul trebuie atacat cu avioane, tancuri, propagandă
masivă şi o disciplină de fier - şi totodată cu
un nou ideal. Numai astfel pot evita oamenii de bine să fie anexaţi
pe plan extern şi pe plan lăuntric.
Demonul simplificării vrea să ne īmpingă pe una din
căi, deşi numai prin folosirea amīndurora putem spera şi birui.
- De vreme ce facem parte ca
mădulare din corpul mistic al Domnului Hristos,
de vreme ce, īntotdeauna, duhul precumpăneşte litera, de vreme ce
nici un text biblic nu poate fi interpretat desprins de conţinutul
Scripturii īntregi,
de vreme ce legea supremă e dragostea, de vreme ce trebuie să fim
oameni iar nu copii la minte, de vreme ce īmpărăţiile lumii
acesteia nu sunt decīt deşertăciune şi aparţin diavolului
(Luca 4, 6),
īnseamnă că ori de cīte ori dreptul natural intră īn
conflict cu legile şi regulamentele lumeşti şi mai ales cīnd
legile şi regulamentele emană de la un pseudo-Cezar care de fapt e
īnsuşi Mamona ori de la slujitorii lui, cīnd sfidează īn mod
vădit morala naturală, textul de la Romani 13, 12 trebuie
aplicat cu īnţelepciune şi măsură. El īn orice caz nu poate
voi a spune că suntem datori a executa orbeşte şi
neghiobeşte ordine potrivnice bunului simţ şi poruncilor divine.
Romani 13 nu poate acoperi laşitatea şi nu scuteşte de
īndatorirea de a judeca şi cumpăni ce facem.
1970
X
Unde e vremea cīnd Sartre scria (Situations II): Scriitorul are nevoie de libertatea cititorilor"
sau Libertatea scrisului implică libertatea cetăţeanului. Nu
se poate scrie pentru sclavi. Să scrii īnseamnă să voieşti
īntr-un anume fel libertatea" sau īncă: Datoria omului de litere nu
e numai să scrie, ci să ştie să tacă la nevoie"?
348
- Asupra apropierii de Hristos,
proba care nu īnşeală, criteriul definitiv este buna
dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al
Domnului. Virtuosul īmbufnat nu e prietenul Mīntuitorului, ci jinduitorul
după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
Există mijloace obiective, īn artă, de a recunoaşte
autenticul şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de
caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decīt a
cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit.
Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori
necăjit, nu e creştin oricīt de perfect de fidel ar fi virtuţii.
E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit.
Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard
(de sub a cărei obsesie nu pot ieşi): contrariul păcatului nu e
virtutea, contrariu! păcatalui e libertatea. Vămile văzduhului
sunt numeroase. Aici pe pămīnt la vama care nu poate fi īnşelată
proba constă īn starea de fericire.
Virtuosul neīmblīnzit nu ştie şi nu poate rosti dulce
lisuse", toată sfera dulcelui īi este străină,
inaccesibilă - şi uită că jugul Domnului e blīnd şi
povara lui uşoară.
(Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe
munte, s-au pierdut unele rīnduri ca acestea: Aţi auzit că s-a
spus celor de demult: să nu săvīrşiţi păcate. Eu
īnsă vă spun vouă că oricine se īntristează
nesăvīrşind păcate a şi păcătuit īn inima
sa.")
Vezi şi Tartuffe, piesă antijansenistă.
- Sau dacă ne hrănim numai
cu ceai şi iaurt (ca L.-F. Celine) şi totuşi inima ne este
plină de otravă, apoi vai de ceaiul şi de iaurtul acela, că
mai bine am consuma numai fleici īn sīnge (spre scandalul rabinilor) şi am
bea vīrtos (spre indignarea pastorilor) şi n-am avea parte - cum cred
că au răii doldora de apă şi poame - cu cei ce dau
zeciuială din izmă, strecoară ţīnţarul, văd paiul
din ochiul vecinului şi umblă īmbrăcaţi īn caftane lungi.
August 1964
Izbutesc să aflu (anevoie, fiindcă se fereşte de vizite)
că Dinu Ne. locuieşte la familia Cassasovici, rudele sale, īn
apropiere de grădina Icoanei.
Pe seară, nu-1 găsesc acasă. Aştept. Cīnd vine, tīrziu,
īmi pare şi mai slab decīt la Securitate īn scena confruntării,
pentru el invizibilă şi nebănuită. E şi mai palid, cu
obrajii de tot scofīlciţi (dantura! boala noastră a tuturor). E
teribil de emotiv şi de emoţionat, căinţa (obsedantă e
sinuciderea lui Mihai Răd.) īi dă aerul şi-i insuflă
gesturile unui personaj dostoievskian. Vrea să-mi ceară iertare, eu
vreau să-i spun cit īi
349
sunt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel
ciudată, īn care ne īntrecem cu plecăciunile, mulţumirile,
scuzele, iertările şi īmbrăţişările. Dar curīnd
ne liniştim şi vorbim deschis şi curat. Ii vine greu să
creadă că sunt cu totul sincer folosind cuvīntul de recunoştinţă.
In cele din urmă pricepe (avea să priceapă de-a binelea -
şi să mi-o spună - numai la Văratec īn vara lui 71 cīnd īn
prezenţa sa, a soţilor Stolojan, a lui Al. Pal, şi a unui
magnetofon am scos īn evidenţă caracterul de Mărturisire
ortodoxă şi romānească - Chicago 1959 - al nuvelei O
fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade: Da, īntr-adevăr, n-ai fi
putut interpreta astfel nuvela dacă n-ai fi fost īn īnchisoare şi
cred acum că-mi eşti recunoscător") şi
īnduioşarea lui e atīt de adevăra:ă, mirarea lui dispare atīt de
lin, ochii lui se uită la mine cu atīta blīn ieţe īncīt īmi
uşurează să găsesc acele cuvinte care-1 pot convinge din ce
īn ce mai mult că şi īn clipa aceasta ca şi īn boxă sunt
şi am fost nu numai pe deplin sincer ci şi rămas īn urma celor ce
aş fi vrut să comunic.
Apoi, cīnd plec şi mă conduce pīnă la poartă, cerul
īnstelat şi căldura serii de august, trecīnd peste stīngăciile
şi exagerările noastre, ne īnvăluie cu mantia diafană a
celei de-a treia virtuţi teologale, pe noi care am trecut dincolo de pragul
celei de-a doua, cīntată de Peguy.
Singur, mă īntreb dacă voi reuşi să-i explic lui Dinu
că de fapt īi datorez prilejul fără de care nu m-aş fi
putut naşte a doua oară, din apă şi din duh.
1972
Primesc din Londra, trimisă de Gigi, poza altarului, nou, al catedralei
de la Coventry: un bloc făcut din pietre şi cărămizi
aparente, acoperit cu o tablă de lemn de o simplitate absolută, de un
dramatism biruitor. Un altar īnălţat pe locuri unde au fost
nenorociri şi suferinţe. Singura inscripţie de deasupra
altarului: Tată, iartă-ne."'
Au Englezii defectele lor, dar şi cīnd se decid să fie nobili!
Oraşul Coventry, distrus de Germani, īşi reface catedrala sub semnul
asumării īn mod egal de către toţi - atacanţi şi
victime, īnvingători şi īnvinşi -a vinilor.
Pliantul care īnsoţeşte poza cuprinde două citate din
Sfīntul Apostol Pavel. Unul din Epistola către Romani (3, 23):
Fiindcă toţi ait\ păcătuit şi sunt lipsiţi de
slava lui Dumnezeu" şi celălalt din Epistola către
Efeseni (4, 32). Ci fiţi buni īntre voi şi milostivi, iertīnd
unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă īn Hristos."
Au ştiut să aleagă şi să īmbine laolaltă
esenţele credinţei şi practicismul vieţii: convingerea
că toţi suntem păcătoşi, fără osebire,
toţi
350
ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut şi că tot
ce ne rămīne la īndemīnā este să ne īngăduim, să ne
iertăm, să ne facem din bunăvoinţă lege
nedezminţită. Celelalte soluţii sunt iluzorii.
Churchill īn 1940:
Libertatea: Eu am dreptate şi tu n-ai. Iar pentru dreptul tău de
a nu avea dreptate eu sunt gata să mor."'
Sinceritatea: Nu vă pot oferi decīt sīnge, năduşală
şi lacrimi."
Politica: īn război: hotărīrea. īn caz de īnfrīngere: sfidarea.
De biruinţă: mărinimia."
- Nobleţe.
Marcel Jouhandeau: Cea mai mare ticăloşie: să crezi că
ţi se datorează ceva, să pretinzi ceva de la alţii, oricīt
de puţin ar fi."
Simone de Beauvoir despre noţiunea de aproapele nostru": ,Am
cunoscut un copil care plīngea deoarece murise fiul portăresei blocului;
părinţii copilului s-au săturat: «La urma urmei
băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul
ăsta tw-i fratele meu. Dar dacă-l plīng nu mai īmi este
străin. Hotărīrea o iau lacrimile mele. Nimic nu-i hotărīt
dinainte. Cīnd ucenicii l-au īntrebat pe Hristos: cine e aproapele meu? Hristos
n-a răspuns printr-o enumerare. A povestit parabola bunului
Samarinean. Aproapele omului părăsit īn drum a fost acela care 1-a
acoperit şi i-a venit īn ajutor; nu suntem aproapele nimănui,
ni-1 facem pe un altul aproapele nostru făcīndu-ne aproapele său
printr-o faptă."
- Căinţa adeseori nu-i
altceva decīt resentiment. Preotul de ţară al lui Balzac:
Căinţa dumitale nu-i decīt simţămāntul provocat de o īnfrīngere
pe care ai suferit-o, ceea ce e groaznic, e deznădejdea Satanei şi
era poate căinţa oamenilor dinainte de Iisus Hristos; dar
căinţa noastră, a catolicilor, este īnfiorarea unui suflet care
se loveşte pe o cale greşită şi căruia, īn lovitura
aceasta, i s-a revelat Dumnezeu. Dumneata semeni cu Oreste, īncearcă
să devii Sf. Pavel."
Creştinul nu-i supărat pe nimeni şi nu-i nemulţumit de
nimic. Supărat şi nemulţumit e numai de şi pe sine.
- Se găsesc īn cuvīntările
lui P. P. Carp formulări cu adevărat creştine:
īn politică greşelile se īndreaptă, nu se
răzbună." Rău faceţi că vă
legănaţi īn strania şi periculoasa iluzie că murdăria
se poate spăla cu sīnge."
Primul semn al unei stări īnapoiate, sub punctul de vedere al
culturii, este intoleranţa. Cīnd cineva crede că numai el are
dreptate, cīnd cineva crede că īn afară de concepţia creierilor
săi nu mai este
351
nimic alt īn viaţa socială, acela este un om incult, care n-a
avut īncă putinţa de a-şi da seama cīt de variate, cīt de
multiple sunt manifestările gīndirii omeneşti."
- Creştinismul nu poate să nu recunoască nenorocita
condiţie a unor categorii de muncitori din secolul al XlX-lea.
Eroarea marxistă constă īn a spune că fiind sărac
şi silit să-şi vīndă forţa de muncă, muncitorul
englez din veacul al XlX-lea nu era liber.
Liber era. Era īnsă nenorocit. Asta e altceva.
Se face o confuzie īntre libertate şi nenorocire. Şi ceea ce
trebuie desfiinţat e nenorocirea, nu libertatea.
..Ci cuvhmil vosfru să fie: Ceea ce este da, da;
şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai 'nuli decit acestea, de la
cel rău este. "
Mat. 5, 37
Extraordinar e cazul lui Brice Parain, care de la lingvistică ajunge
la sfinţenie.
Studiile şi cercetările sale īndelungi l-au dus la concluzia
realistă că la īnceput a fost Cuvīntul.
Cuvīntul «ceaşcă» nu există fiindcă există
ceaşca. Pentru că mai īntīi există cuvīntul, există şi
noţiunea de ceaşcă. Ba poate chiar că datorită
cuvīntului ceaşcă a venii pe lume ceaşca sub formă
de obiect!"'
Semiologic, fenomenologic, realist se constată prioritatea limbajului
asupra lucrurilor.
Limbajul īnsă beneficiază de un monopol absolut. Căci nu
putem stabili contacte cu ceilalţi, nu putem ieşi din izolare decīt
prin limbaj care-i singura noastră punte spre a trece de la
singurătate la comunicare, la Celălalt, la colectivitate şi
civilizaţie.
Apoi Parain se avīntă mai departe, raţional şi neīnfricat:
Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei,
de a trăi corect. Aşa şi cred. Cīnd spun a trăi corect
mă gīndesc la a face cīt mai puţin rău cu putinţă, a
minţi cīt mai puţin cu putinţă, a merge pīnă la
capătul făgăduinţelor noastre, a fi - ce mai la deal la
vale - niţeluş sfinţi.
Limbajul cinstit, limbajul acela care ne liberează de limbaj, e un soi
de sfinţenie."
352
1969
..Toi ceea ce mma
la prinde su iāvirfească, Jă cu hotārire. cāci in iadul in care te
duci nu se află nici fapte, nici piutere la calc."
Eccles. 9. 10
Verbele a face şi a fi.
īn / 'Etre et Ie Neant Sartre consacră un
strălucit capitol verbelor a fi, a avea şi a face; plin de
observaţii interesante, subtile şi rodnice. (Recitesc volumul, citit
īn 1945.)
Să mă opresc, ca la Cluj īn ziua liberării, numai la a
face şi a fi, accentuīnd latura - aş zice -
eshatologică. Să repet, să completez.
Viaţa este hotărītor legată de verbul a face: trăirea
noastră pe acest pămīnt, trecerea noastră prin această lume
constituie faza lui a face. Moartea (ori stările prevestitoare
şi asemănătoare ei) stau sub semnul lui a fi. (Moartea
īnsăşi ar putea fi definită ca trecerea īn starea lui a
fi, un a fi absolut, purificat de orice
contingenţă.)
Starea lui a fi se prezintă aici - măcar că nu atinge
absoluta puritate de dincolo - ca deosebit de grea şi primejdioasă.
(Ceea ce ne īngăduie a bănui cīt de grea şi de primejdioasă
se va putea prezenta dincolo.)
Cīnd fiinţa omenească e redusă la a fi o
conştiinţă singuratică, aflată īn comunicare
doar cu ea īnsăşi şi silită să parcurgă scurgerea
timpului clipă de clipă numai cu forţe proprii, ea nu mai are de
unde solicita şi primi distracţii, distrageri, alibiuri, portiţe
de scăpare, materie primă. Ea stă, iremediabil şi
inexorabil, faţă-n faţă, rost către rost (īn sensul
lui Dinu Noica) numai cu sine.
Şi cīnd e numai cu sine, numai amintirea perioadei lumeşti a lui a
face īi mai rămīne. Acum, īn imponderabila
fiinţosferă" singurul punct de sprijin şi orientare e
centrul de gravitate al trecutei şi definitiv īncheiatei
faciosfere". Orice facere" e prin definiţie imposibilă.
Soldul s-a calculat, s-au tras liniile, s-au pus sigiliile.
Iată de ce este bine să ne īngrijim de sanie şi de
căciulă vara şi să cugetăm cīt mai suntem īn
faciosferă la ce se va īntīmpla īn faza inevitabilă a lui a fi.
Pe veşnicul a fi noi ni-1 clădim singuri,
iar veşnicia aceasta - rai ori iad - e funcţie variabilă de ceea
ce facem. Picătură cu picătură, zi de zi, clipă
de clipă, acţiune după acţiune, gest după gest, fiandu-l
īşi pregăteşte permanentul esse.
353
Iadul şi raiul pot aşadar fi considerate ca stări de
fiinţare pură; conştiinţa (sau sufletul, sau eul sau duhul
sau cum i s-ar spune) se află acum īnsingurată şi
neajutorată de nimeni şi de nicăieri, faţă cu
veşnicia, cocoţată pe maldărul de făptuiri săvīrşite
īn faza lui a face.
Dincolo - oricīt am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazăr
şi al bogatului nemilostiv) - nu mai putem face nimic niciodată (nevermore
zice Poe): verbul a face piere, e ca şi cum nici n-ar fi
fost vreodată. Rămīne īnsă, īn toată groaznica lui
plinătate şi semnificaţie, verbul a fi - el şi nimic
altceva.
Atunci să te văd, omule! Atunci cīnd ai rămas doar cu
fiinţa ta orice devenire fiind exclusă, tel qu'en toi meme
l'eternite te change...9^ Fără prieteni, Iară
televizor, tară zgomotul vecinilor... Atunci se va vedea şi ce
ţi-ai clădit, pe care ţi le-ai ales: oile sau caprele.
Cam sentenţios, dar īmprejurărilor excepţionale ce mi-au dat
prilejul de a cunoaşte plinătatea verbului a fi le datorez
această īnţelegere şi poate şi dreptul - de nu datoria - de
a spune sentenţios ce ştiu.
Dacă aici, īn celula de īnchisoare īn care te nimereşti
singur, timpul e atīt de greu de īndurat, dacă aici a fi" se poate
suprapune chinului, cu atīt mai īnfiorătoare trebuie să ne pară
fiinţarea veşnică, absolut pură, dezbărată de
orice īndulcire şi devenind - prin simplul fapt al existenţei ei
din ce īn ce (cu toate că scapă de sub devenire) mai
apăsătoare.
Verbele a face şi a fi sunt deopotrivă de
gingaşe: unul prin evanescenţa lui, celălalt prin veşnicia
lui. Goethe arăta cīt de greu este a face. Dar greutatea sa
păleşte īn faţa lui a fi cīnd acesta īi urmează.
Fericiţi cei ce pot īntīmpina pe a fi şi pot intra īn
īmpărăţia lui mulţumiţi fiind de felul īn care
şi-au īncheiat relaţiile cu a face.
- Mauriac despre
libertate: nimic nu poate īntrece libertatea copiilor lui Dumnezeu. Numai ea
dă preţ soartei unui om. Pe ea trebuie s-o păstrăm īn
viaţa noastră, īn a naţiei, īn a bisericii. Pe ea s-o restituim
celor ce i-au uitat gustul.
Sarea pămīntului.
Je puis loujours pleuret:96
- Darul lacrimilor.
Această supremă binefacere făcută credincioşilor
săi de Domnul, această singură cale pentru ieşirea
din impasul menţionat la Maieu 9, 24, este cunoscută,
recunoscută şi mărită de un spirit sceptic şi atīt de
stăpīnit de pudoare ca al lui Valery. Discipolul lui Mallarme (cel care
spunea: in poezie nu plīng - după cum nici nu-mi şterg nasul), nu
ezită să scrie: Pot plīnge oricīnd, şi, poet ce mă aflu,
am băgat de seamă că nu există
354
gīndire care, urmărită pīnă cit mai aproape de suflet,
să nu ducă la ţărmurile lipsite de cuvinte, ţărmurile
acelea mute unde mai rămīn doar mila, tandreţea şi un soi de
amărăciune pe care ni-1 dă amestecul de etern, de
īntīmplător şi de vremelnic: ursita noastră.
Aprilie 1968
Părintele Benedict Ghiuş, īnsoţit de Floriana, vine cu
Sfintele Taine, īnainte de Paşti, să mă
īmpărtăşească la spitalul Pantelimon. Mă
spovedeşte acoperindu-mi capul cu patrafirul. Senzaţia de mai
adīncă reculegere decīt īn uşa altarului, la Schitul Dărvari.
Cei doi colegi de cameră ne-au lăsat singuri. Floriana stă de
pază pe coridor, īn faţa uşii. Sunt īn pat, īn ghips pīnă
peste coşul pieptului. Parcă aş fi īn īnchisoare, la fel de
neputincios, de prefăcut īn obiect, de aflător la cheremul celor ce
dispun de mine - şi tocmai de aceea de necrezut de liber, de avīntat, de
fericit. Scăpat de trupul acela de moarte? de răspundere? de osīnda
alegerii dintre bine şi rău?
Oricum, degajat, desprins" şi zburīnd - cu gīndul. Parcă
numai eroii lui Jack London sunt călători printre stele?
După īmpărtăşanie beau tot vinul rămas īn pahar.
Părintele Benedict surīde. Numai dacă vom deveni asemenea copiilor.
- īnţelepciunea popoarelor de
mult a īnţeles că īntre prostie şi credinţă e o
prăpastie.
Proverbul german: Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună,
dar timonierul trebuie să fie la cīrmă; proverbul englez: Dumnezeu
dă mīini, dar nu construieşte poduri; proverbul danez: Dumnezeu
hrăneşte păsările care dau din aripi; proverbul ceh: cel
căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o comoară
trebuie s-o scoată singur din locul acela; proverbul basc: Bunul Dumnezeu
e bun, dar nu-i prost. Ioana d'Arc: să trudim, Dumnezeu va trudi.
- Dacă ni se cere imposibilul
şi să ne īndumnezeim, īnseamnă că ni se cere să facem
şi minuni, la rīndul nostru: să prefacem apa de rīnd īn vin ales;
sărăcia pămīntului īn belşug; scaieţii, ciulinii
şi pălămida īn roade şi trandafiri; meschinăria īn
mărinimie, neīncrederea īn voioşie; nepăsarea īn bunătate
samarineană; făţărnicia şi legalismul īn dragoste
şi flacără; circiuma īn castel şi bordeiul īn salon. Prin
purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt
accesibile - ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor
lumea aceasta poate īmbrăca alte culori şi, īn aşteptare,
trece īn alte tonalităţi.
355
Noiembrie 1948
Epurat din barou, găsesc o slujbă la recent īntemeiata
Editură Agir. īn fiecare dimineaţă se citeşte īn colectiv
articolul de fond al ziarului Scīnteia".
Organizaţia de partid, prin tīnăra tovarăşe Lotti,
doritoare de a promova oamenii simpli, o pofteşte pe femeia de serviciu
să citească ea astăzi. Femeia se codeşte,
ruşinată. Tovarăşa Lotti, mai cu binişorul mai
īmbrīncind-o, o aşează pe un scaun, īi pune ziarul īn mīnă
şi ia loc līngă dīnsa. īşi petrece braţul drept peste
umerii cititoarei, urmărind textul o dată cu ea, īn care timp surīde
beatic şi ocrotitor. Poza e menită a īnfăţişa, īn stil
concret şi duios, alianţa dintre intelectualitatea progresistă
şi oamenii muncii precum şi a dovedi armonioasa convieţuire cu
naţionalităţile conlocuitoare.
īn articol e vorba de ministrul francez Jules Moch şi cititoarea
pronunţă Moc". Cu zīmbet şi mai ocrotitor, cu un gest
deosebit de gingaş' al mīinii stingi - gingaş şi depreciativ -
şi cu o īncreţire a frunţii, ce exprimă modestia şi,
īn fond, zădărnicia superiorităţii culturale,
tovarăşa Lotti īndreaptă: Moş"'. (Partidul nu
greşeşte, ştie tot.)
Atunci intervin şi arăt că pronunţarea corectă
este Moc".
Tovarăşa Lotti nu cutează a mă contrazice, iar sala
toată (sunt destul de mulţi angajaţi) freamătă de
satisfacţie. Rīsete, un murmur prin care se revarsă scīrba
refulată, o răsucire generală de-a-nşezutelea şi-un
fel de foiala pe loc - īnsoţite de scurte suspine - manifestă bucuria
tuturor. Tovarăşa Lotti arată foarte stingherită. Lectura
continuă fără ca braţul ocrotitor al organizaţiei de
partid să mai īncolăcească gītul oamenilor simpli; vraja s-a
rupt, poza a ieşit voalată.
1969
De fiecare dată cīte unul se ia drept Dumnezeu şi
statorniceşte reguli nouă, de pe cīte un munte īnalt. Unul, sau
cīţiva. (Acum, situaţionaliştii, după marxişti:
altă lume, alte axiome. Şi totul, fireşte, la modul absolut.)
Şi de fiecare dată găsesc o turmă. Vitrinele sunt primenite:
alte mărfuri, alte odoare, alte garnituri. Şi cīte un intelectual
care cunoaşte bucuria inefabilă de a fi Profet. (Se īnnoiesc - lesne
de-nţeles - nu numai zorzoanele din vitrine ci şi inventarul din
pivniţă: se ascut alte cuţite, se ung alte pistoale, se
şapirografiază alte manifeste.)
356
1937, Chartres
Ce să fie? Oare vitraliile? Spaţiul interior bine folosit, nedīnd
nici senzaţia de strīmtoare şi aglomerare nici pe aceea de vastitate
derutantă? Sau faptul că monumentul se arată privirii īncă
de la mari distanţe īn plină cīmpie? Amintirea lui Peguy? Fericita
proporţie dintre ornamente şi simplicitate? O anumită neīngrijorare
faţă de simetrie?
Cine ştie. Dar simt că mă aflu īntr-un loc magic, un loc
curat, locuit de duh, īntr-unui din locurile alese ale lumii, unde nu īncape
īndoială că Dumnezeu e prezent.
(Impresie identică īn 1969 şi 1970 la Agapia Veche şi la
Procov, locuri sfinţite de strădanii, de nevinovaţi, de
aspiraţii. Şi, năvalnic, la Frăsinei.)
Octombrie 1956
Tata mi se arată sub cea mai bună formă īn două
īmprejurări:
Dinu Ne. vine clandestin de la Cīmpulung pe două-trei zile. N-are unde
locui. īi spun tatii, care imediat īşi cedează patul şi-mi cere
să-1 primim pe Dinu regeşte"', fără economii".
Avem īn bloc apă caldă de două ori pe zi. Pentru Dinu e o
fericire. Se simte perfect.
Apoi, zilele revoluţiei din Ungaria. Tata, din ce īn ce exultă
şi nu-şi īncape īn piele. Toată ziua - adică de pe la patru
şi jumătate după-amiază şi pīnă noaptea tīrziu
ascultăm la radio, rīdem, nu ne vine a crede, batem din palme, ne lovim cu
mīinile pe coapse, umblăm ca nebunii prin cameră, fluierăm,
şuierăm, tata mai mult decīt mine.
Eu, la Ministerul Industriei Uşoare, īn calitatea mea de registrator,
circul peste tot locul pentru a distribui corespondenţa. La secretariatul
conducerii nu-mi este īngăduit să trec pragul, dar altminteri intru
unde vreau. Merg ţăpor şi zīmbesc. Tac chitic, umblu
ţanţoş. īn jurul meu, pe toate coridoarele, īn toate birourile:
tăcere. Oamenii tac, toţi cu nasurile-n hīrţoage şi hīrtii.
Nu se privesc unii pe alţii. Dar se simte ceva. O tăcere bogată,
ca īn Le silence de la mei; măreaţa carte a lui Vercors (unde
se vede că demnitatea nu e vorbă goală, unde e cīntată
poezia ţinutei - există o poezie a ţinutei, vezi epopeea lui
Roland, vezi Cezar, a cărui ultimă grijă, īnjunghiat de moarte,
este să-şi tragă toga peste picioare -, unde tatăl şi
fiica nu vorbesc cu ocupantul oricīt de cumsecade ar fi acesta, oricīt le-ar fi
de simpatic sau de drag, şi oricīt le-ar părea de rău şi
le-ar veni de greu). Parcă ghicesc şi la alţii zīmbete ascunse.
(Şi-un fel de foiala la foştii bocitori ai lui Stalin.) Ca īn Ciuma
lui Camus, unde spre sfīrşitul epidemiei, ici-colo, pe cerul coclit de
357
arşiţă şi miasme īncepe a se zări - fugar, firav,
ruşinos - cīte un petic de albastru, iar oamenii īncep şi ei - timid
- a-şi zīmbi unul altuia.
Da, adulmec surīsuri şi colţuri de cer albastru. Fericirea e de
scurtă durată. Sub ochii neclintiţi ai generalului Dwight
Eisenhower şi ai ministrului său de externe John Foster Dulles
(fi-le-ar ţarina cīt mai grea, m-ar īndemna inima să le urez, dar nu
mă lasă credinţa), Ruşii ocupă Ungaria şi
scaldă īn sīnge revoluţia. Nu degeaba se īnvaţă istoria īn şcoli:
ca īn 1849.
Tata e zguduit, iar zīmbetele la minister se dizolvă mai īnainte de a
fi apuoftt să se īnchege; prinde din nou a mirosi a covată de rufe
şi a lături de varză; albastrul revine la cafeniu şi
cacăniu, iarăşi; şi iar simţim cum ne cuprind frigul
şi īntunericul.
Noiembrie 1968
Floriana a fost astăzi după-amiază naşă la botezul
nepoatei ei. A slujit părintele Sofian. Măreţia sobră a
curţii mīnăstirii Antim; intimitatea paraclisului (unde a fost
săvīrşit botezul); cuminţenia extraordinară a
Domnicăi, botezata; barba albă, glasul senin, gesturile foarte lente
şi hieratice ale stareţului; dar mai ales purtarea Florianei au
transformat un banal botez īntr-o lungă, prelungă şi parcă
dinadins prelungită ceremonie tainică şi cutremurătoare,
i-au dat adevăratul īnţeles, atīt de fantastic: imersiunea īntr-un
cazan cu apă (simbol al mormīntului) şi semnul crucii fac dintr-o
netrebnică făptură biologică o digenis91, o
fiică a Legămīn-tului, o fiinţă liberă şi
nobilă, vie. Floriana se īnchină, crede īntr-unui Dumnezeu,
aşteaptă īnvierea morţilor, se leapădă de Satana, rosteşte
formulele cu aşa seriozitate şi convingere, cu o voce atīt de
fermă şi caldă, cu priviri atīt de limpezi şi īndreptate
numai īnspre tărīmuri lipsite de suspine, durere şi īntristare, cu o
faţă atīt de luminată de nădejdi absurde, īncīt paraclisul
- unde īntr-un colţ duduie o sobiţă, unde e lume
puţină şi totul e tainic, intim, iniţiatic şi
găocit - poartă īnchipuirea īnspre Optino şi Athos şi
locaşul pare a fi sala palatului de la Camelot īn ziua apariţiei
Graalului.
Emile Māle: frumuseţea e pretutindeni, dar nu se dezvăluie decīt
dragostei.
1936
Sioniştii ne invită la masă pe Manole şi pe mine. Cinam
la un restaurant evreiesc din Văcăreşti, unde la intrarea
şefilor sionişti lumea
358
se ridică īn picioare. Proprietarul localului şi chelnerii se
reped să ne īntīmpine de parcă ar veni şeful statului.
(Şi-n concepţia sionistă aşa şi e: deputaţii,
gazetarii şi organizatorii aceştia sunt reprezentanţii
viitorului stat naţional.)
Am oarecum impresia dar o contrazice veselul decor că sunt īn
Irlanda pe vremea luptelor Sinn Fein-ului ori printre Chouani: ierarhia
subterană e alta decīt pe străzile oraşului! Orchestra
cīntă imnul Speranţei şi o violonistă īntre două
vīrste oftează apăsat şi ne face ochi dulci.
Ni se servesc cele mai autentice (şi mai savuroase) fripturi
romāneşti, pe care teoreticienii renaşterii ebraice le
mănīncă de istov (dimpreună cu murături grozave). -
Preīnchipuire a ce avea să fie mai tīrziu īn statul Israel. - Pe ziduri
sunt afişe care interzic discuţiile politice, dar de ele nu se
sinchiseşte nimeni. Toată mīnia sioniştilor e īndreptată
īmpotriva asociaţiei U.E.R. a doctorului W. Filderman. Manole īşi
cīştigă entuziaste simpatii unanime spunīnd despre careva: un
uerist, un prost". (Iar despre şeful advers: cu mania asta ardelenească
a titlului de doctor are să se pomenească īntr-o noapte chemat la
telefon pentru o naştere!)
Cina, după cuviinţă, se prelungeşte: atmosfera devine
din ce īn ce mai cordială. Fripturile sunt īnsoţite de un vin vrednic
şi el de oaspeţi. Violonista cīntă solo. Manole o dă cu
melodii autohtone şi sioniştii -uitīndu-şi doctrina i se unesc
pentru cīteva clipe īn celebrarea frunzei verzi şi a mīndrii de sub deal.
Incīt nu se mai ştie bine - convorbirea politică a fost de mult
părăsită - dacă petrecerea are loc sub semnul
Speranţei ori al Leliţei.
Abia tīrziu, la plecare, pe strada rece şi goală, se despart iar
drumurile şi - era să zic, dar ar fi greşit - apele.
- 1866: īnţelegerea dintre
liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa
coaliţiime.
- 1966-1970: Vedem īncă una,
cu ochii, de nu monstruoasă īn orice caz ciudată,
surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrīni
īmpotriva tineretului.
Comuniştii īi urăsc pe tineri pentru că după
douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe
stradă īn costum de cow-boy, poartă īn jurul girului
lănţuguri de care atīmă cruciuliţe, jinduiesc după
muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrinii, pentru
că sunt obraznici, dezamăgiţi, neascultători şi se
dovedesc faţă de regimul de care lor - bătrīnilor -le-a fost
aşa teama, ori nepăsători ori neīnspăimīntaţi;
aşa īncīt vechea generaţie iese făcută de rīs!
īnseamnă că le-a fost cumva frică degeaba'? Să nu fie!
Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică
şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii
pe alţii, să-şi vīndă sufletul, sa se plece, să se
conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat
şi ei.
359
deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta noua
parcă mai frumoasă, mai īnaltă, mai zveltă, toţi
şi toate? Şi de ce să li se īngăduie atīta cafea şi
atīta coniac şi īmbrăcămintea asta fantezistă şi atīt
de sfidător potrivnică uniformelor de altă dată, surori
gemene cu ale puşcăriaşilor?
Mai dihai ca-n 1907, cīnd reprezentanţii celor două partide se
īmpăcau şi se īmbrăţişau lăcrămīnd īn
Cameră, bătrīnii reacţionari sunt de perfect acord cu
miliţia, criticii tradiţionalişti osīndesc pe noii literaţi
onirici cu aceeaşi osīrdie ca ştabii realismului socialist, ba
şi preoţii īn predicile lor se dezlănţuie īmpotriva
părului lung, fără a se uita īn jurul lor unde ar vedea
zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de
īnchinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi
pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi
patrioţii le-ar putea vedea, īn cărţi şi tablouri, pe ale
voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)
Ciudată coaliţiune. īn casa lui Mişu At. dau īntr-o
seară de Duminică de o pereche de intelectuali vīrstnici,
eleganţi, distinşi, franţuziţi
- proaspăt īntorşi dintr-o lungă şi interesantă
călătorie īn occident. Au fost īn Olanda la un congres de
medicină (domnul e doctor, profesor, academician), apoi au vizitat
Germania Federală, Anglia, Franţa, Italia. Sunt īngroziţi
şi indignaţi de cīte au văzut īn rīndurile tineretului.
După ce povestesc pe-ndelete scene erotice văzute īn filme şi
urmărite pe viu, răsuflă uşuraţi: la noi nu-i
aşa! A nu! Cīnd au trecut graniţa la īnapoiere le-a venit ca
şi lui Lascăr Viorescu să coboare pentru a săruta
pămīntul patriei vigilente cu tineretul. După cīte am văzut
dincolo! Heweusement que nota avons le communi$meM (pentru
că, după cuviinţă, esenţele le rostesc īn
franţuzeşte ca nişte autentici boieri ce se află). Că
s-au īmpăcat cu bandiţii de comunişti o ştiam, că
primesc a-i reprezenta la congresele ştiinţifice din
străinătate e lucru de mult intrat īn uz; dar să-i aud pe
intelectualii şi boierii aceştia declarīnd că avem din fericire
comunismul īmi provoacă totuşi o tresărire.
Dar copiii ăştia care poartă cruciuliţe ştiu ei ce
īnseamnă ele? E de presupus că pentru foarte mulţi nu-s decīt
podoabe insolite, mijloc de a-şi afirma originalitatea ori de a
scandaliza, pretext contestatar, īn fond: jucărie. O fi. Oricum e şi
altceva: protest, neconformism, tiflă dată supunerii oarbe şi
asumării necondiţionate a prostiei şi răutăţii.
Şi mă īntreb: erupţia asta de cruci să fie, după
douăzeci şi cinci de ani, numai īntīmplătoare? Să fie
simbolul ales chiar fără nici o semnificaţie pentru cei ce-1
poartă? Heweusement que je ne le crois pas®
- Cīnd se adresează lui Simon şi Andrei, lui Ioan si Iacov,
Domnul
- ca unor oameni simpli - le explică de ce īi cheamă. (Şi
vă voi face pescari de oameni.") Lui Levi, vameşul, ca unuia mai
acătării, se mulţumeşte a-i spune foarte concis:
urmează-mi. Fă-te-ncoa, pare Domnul a porunci. Şi lăsīnd
toate": (Luca 5, 28), chematul se scoală.
360
Cine crede că harul se īnfăţişează blajin ori
sfios, se īnşeală. E instantaneu şi arogant. Domnul n-are timp
de pierdut cu cine ştie că-i al Său. Ne cheamă Fiul unui
Dumnezeu w'w, care īncă lucrează. Şi acest Fiu are
treabă cu noi. He means bitsiness.
Mai 1960
Căratul tinetelor la Jilava ia, cīnd ele sunt pline ochi, aspecte
jalnice şi caraghioase. Cea mai neīnsemnată mişcare
neconformă cu echilibristica salturilor de pe trapez poate avea drept
consecinţă răsturnarea conţinutului vasului īndeobşte
cunoscut sub numele de tun".
Cad īn repetate rānduri la scoaterea serviciilor" alături
de părintele Mina. El e īndemīnatic, eu nu. Se īntīmplă să se
reverse tunul. Pedepsele īn cazul acesta sunt aspre. La iuţeală punem
spurcăciunea jos şi ne repezim să adunăm fecalele şi
să ştergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori
izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atīt de repede īncīt mie
īmi rămīne puţin de tăcut. Pedepsele, alături de
părintele Mina, īşi pierd caracterul sordid şi iau aspect
de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci şi ţăran
mucalit. Rīde atīt de sincer īncīt mă īnvăţ şi eu să
fac haz mare de adunarea raliaţilor.
BUGHI MAMBO RAG
... Ţibică Romalo era beat criţă, nu mai ştia
ce e cu el... Hop că vine şi Miclescu, făcut şi el...
Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte īn
curte prinţesa Ileana şi imediat, ce-i cu voi, zice, venea din
oraş, dispune să ni se servească o gustare, oţi fi
īngheţaţi, şi ni se aduc două tăvi enorme, parcă
le văd, şuncă, icre negre, lacherdă, şalău,
whisky şi şampanie... Povestiţi-tie, domnule amiral,
povesliţi-ne... V-am mai spus eu cred povestea asta cu cămaşa,
de mai multe ori, dar dacă vreţi: eram pe bordul iachtului imperial Standart
şi veneam de la Pe-terhoj'f, trecusem prin Baltica,
Gibraltar şi Bosfor pīnă la Livadia. Ţarul care era foarte bine
dispus mă cheamă īnainte de a debarca şi-mi spune: Sablin...
1970
Nicăieri n-am găsit o mai clară desluşire a motivelor
pentru care intuisem la poporul roman un fond creştin irecuzabil -
datorită căruia pīnă şi defectele Romānilor par
scăldate de o lumină ate-
361
nuanţă - decīt īn studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei
(capitolul L 'agnelle vovante din volumul De Zalmoxis ă
Gengis Khan, Paris, 1970, trimis de Virgil Ier).
Interpretarea eliadianā are īntr-īnsa ceva din absolutul soluţiilor
după a căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma
locuta1'".
Ce nu īnseamnă Mioriţa: resemnare, fatalism, chemarea
morţii, pasivitate, pesimism.
Ce īnseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei
adamice.
Poporul romān e īnzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să
preschimbe īntregul univers şi să pătrundă īn cosmosul
liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim
Mărturisitorul), īmpotriva soartei nu te poţi apăra ca īmpotriva
unor vrăjmaşi; nu poţi decīt să dai un īnţeles
nou consecinţelor ineluctabile ale destinului īn curs de īmplinire. Nu-i
vorba de fatalism, de vreme ce fatalistul nici nu crede că poate preface
semnificaţia ursitei.
Ciobanul sāvīrşeşte o transmutaţie - le graml-ceuvreh'l
al denigrărilor alhimişti -, īşi transformă nenorocirea
īn taină mistică. īnfrīnge soarta. Dă un sens fast nefericirii,
asumīnd-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens
atīt absurdului vieţii, cīt şi teroarei istoriei.
īntocmai ca şi creştinismul, romānismul poate anula urmările
aparent iremediabile ale unei tragedii, dīndu-le valori nebănuite, scoase
din alte serii. Adversitatea degradantă devine contrariul ei,
după cum şi ruşinoasa spīnzurare pe lemnul crucii ajunge a fi,
prin Hristos, biruinţă asupra morţii şi scoatere de sub
mīnia Creatorului.
- Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc.
īn orice caz din cuvintele Apostolului nu se poate deduce monopolul
păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi
e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a
confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu īnfrīnarea sexuală de
parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi
nesăvīrşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi
licenţă de a săvīrşi cu o conştiinţă
īmpăcată - d'u'n coeur leger1"2, vorba
bietului Emile Ollivier - pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea,
sgīrcenia...
Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de
multe ori din setea de bīrfă şi scandal şi se explică prin
aceea că sexualitatea fiind absolut comună e un mijloc de a reduce
oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali.
Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoşi. Stendhal?
Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată
chemare la numitorul comun. Obsesie a fiinţelor arţăgoase, neīndurătoare,
obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au īn
buzunar cheia raiului pentru că nu săvīrşesc păcatul
trupesc.
362
Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al individului
criteriul meu unic de judecată asupră-i.
Folosirea de către Scriptură a cuvīntului mirele pentru
a-1 desemna pe Iisus Hristos ori asemuirea īmpărăţiei cerului
cu un ospăţ de nuntă, faptul că prima minune Domnul a
săvīrşit-o la o nuntă, parabola fecioarelor - deşi
cuvintelor mire, nuntă li se dă cu totul alta accepţiune
decīt cea fenomenală - ar fi trebuit totuşi să potolească
zelul monopolist al celor care nu-şi dau seama că alegerea unor
metafore nu este īntīmplătoare.
- Orient şi Occident.
Patriarhul Athenagora spune despre filosofii religioşi ruşi
că au īmbinat simţul misterului cu al libertăţii.
Libertate şi mister
nu sunt ele chiar noţiunile de care ateii īncearcă sa se
descotorosească? Şi după izgonirea cărora īşi
aşteaptă vremea, cu prilej, prostia şi tirania.
(Aproape la fel şi Olivier Clement: E nevoie de regăsirea
Orientului şi Occidentului pentru a se dovedi că doar misterul poate
lumina viaţa.")
Simţul misterului nu numai că nu īmpiedică sau nu
frīnează cercetarea şi setea de cunoaştere, ci le
īmboldeşte; singurul lucru pe care-1 stingheresc este prostia
trufaşă ce crede a şti totul şi a fi aflat īn cīteva
formule (aplicate cu ajutorul poliţiei) rezolvarea-panaceau a problemelor
şi angoaselor omeneşti de o nemaipomenită complexitate.
- Lumea aceasta zadarnică
şi īn care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atīt de
neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a
venit să moară aici.
Bulgacov: Lumea, oarecum, farmecă, fascinează şi ea pe Dumnezeu:
şi-a dat pe singurul lui Fiu pentru lume.
- Profesorul Ştefan
Todiraşcu:
S-au adeverit cuvintele Sfīntului Maxim Mărturisitorul cum că nu
oricui īi este spre bine sănătatea, fericirea, bogăţia,
liniştea...
Spre pildă Petre Ţuţea. (Pentru care am īnfocat atīta
bătaie. Onea nu voia pentru nimic īn lume să creadă că nu-1
cunosc, că n-am cinstea să-1 cunosc".) īnainte de a fi arestat,
a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoş lui
Aesculap. La ieşirea din īnchisoare: īn locul socratismului, o
credinţă vie.
- Pămīntul romānesc nu e cotlon
de barbarie, ci arie de cultură care a putut vrăji pīnă şi
pe romanul Ovidiu. Dieu est ne en exil de Vintilă
363
Horia. Ovidiu īl află aici pe Dumnezeul necunoscut" al Grecilor,
pe cel propovăduit Atenienilor de Pavel, Dumnezeul care venise dealtfel
chiar atunci pe această lume de surghiun pentru toţi cei a căror
patrie este īn cer.
īn care, Hristos şi creştinismul nu sunt pomeniţi; nimic nu
e rostit; totul e sugerat, presimţit: virtual, iminent. Se văd
peisaje steipe şi obiecte din cele mai banale: semne īncă
nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificaţii,
bănuieli pline de splendoare.
J. L. Borges: Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se
produce.
Aici īnsă, iminenta revelaţie, īntrupată, e pe punctul de a
exploda iar bucata de lume īnfăţişată de scriitor a şi
fost īnnobilată de razele soarelui celui de taina care urcă spre
geana zorilor, peste limes.
Londra 1938
Duminică īmi petrec după-amiezele plimbīndu-mă īn City.
Străzile sunt absolut pustii. Merg trei-patru ore īn şir
fără a da de un singur om. Cīte o pisică iese dintr-un gang
şi-mi taie iute drumul ori o ia agale de-a lungul zidurilor. Am impresia
că pentru mine singur se desfăşoară ca pe o scenă
turnantă decorul acesta urban, că sunt spectatorul unic al unei
feerii ca Ludovic al Il-lea al Bavariei īn operele lui Wagner, uneori montate
şi cīntate numai pentru el.
La intervale dese: biserici, capele. Unele pitite prin curţi, ganguri,
colţuri neaşteptate. (Dickens: case mici despre care s-ar zice
că s-au jucat de-a v-aţi ascunselea printre cele mari.) Sunt īnchise.
Aş dori să intru. M-ar primi Hristos? Nu mă poate primi. Cu alde
mine nu are a face, ne urăşte. Dar dacă nu urăşte pe
nimeni? Dacă se plimbă şi el pe străzile acestea pustii
şi misterioase īn căutare de suflete'? Dacă e liberal şi
tolerant şi are o inimă de vīnător? Ca să mă apropii
de el ar trebui să trec prin apa unui cazan, să mănīnc pīine
şi să beau vin care sunt came şi sīnge. De ce a statornicit
barierele acestea? Ce departe e. Ce ferecat. Şi totuşi simt că
mai păşeşte cineva pe caldarīmul acesta (bīntuit de atītea
fantome); dar nu calcă, lunecă; pluteşte oare pe asfalt aşa
cum a mers, zice-se, pe valurile lacului de la Tiberiada?
Jilava, celula 13
Adus de la Gherla pentru a fi anchetat īn procesul pornit īmpotriva lui
Nego (calitatea de martor - neaudiat - īn procesul nostru nu i-a fost de
folos); īn celula īn care sunt repartizat e şi Nicolae Balotă, venit
de
364
la Dej. E īnchis de mai bine de şapte ani, are desăvīrşitele
maniere ale dublei sale calităţi: vechi puşcăriaş
şi om de suflet. Nu e numai un izvor nesecat de cunoştinţe
şi un povestitor abil, ci şi un credincios. Ştie liturghia pe
dinafară, cuvīnt cu cuvīnt. Mai īntīi mi-o explică īn linii generale,
īn părţile ei constitutive de acţiune dramatică, apoi mi-o
recită şi cu acea răbdare pentru oamenii din afară nu numai
de neconceput dar nici de īnchipuit (Titi Pantea: a īnvăţat de la
Johnny Rotaru gramatica engleză; cu ajutorul alfabetului Morse, prin
perete, cītă vreme au stat -un an şi jumătate - īn celule
vecine) mă ajută s-o īnvăţ şi eu. Textul liturghiei -
neīnsoţit de orgă sau cor, de miros de tămīie, de gesturi
hieratice, de lumini şi culori, de mişcări şi ritm - īmi
apare īn puterea sa ascendentă de tragedie, de happening, care
culminează cu momentul senzaţional al dublei chemări: luaţi
mīncaţi, beţi dintru acesta toţi. īn biserici urzeala
subiectului" este īnsoţită de tot ce-1 īnsoţeşte spre
a predispune, emoţiona, covīrşi. Aici īnfrunt textul īn toată
consistenţa sa extra-pură. Decorul atīt de sobru al celulei - piatra
cenuşie şi fierul negru - reţine cuvintele şi
īmpiedică avīnturile sentimentului şi imaginaţiei. E un joc
strīns, aşa trebuie să fi fost īn sala sinedriului, e minutul de
adevăr. Hristos, răstignit, ne face faţă. Parcă nici
nu avem soluţia de a scăpa de privelişte ghemuindu-ne la
picioarele crucii. Sau acoperindu-ne ochii. Trebuie să-L privim drept,
să-L īnfruntăm, să ne uităm la spectacolul
torturii, să asistăm la crucificare.
Martie 1969
Paradoxala lege creştină a suferinţei ca pricină de
rodnicie şi izvor de bucurii se adevereşte şi la spitalul
Pantelimon, unde zac īn ghips pīnă la piept după accidentul de
circulaţie de la sfīrşitul lui Decembrie.
Floriana vine aproape zilnic, după ce străbate oraşul de la
un capăt la altul cu tramvaiul 14, la ora de vīrf. O
călătorie pe īntreg traseul liniei 14 cīnd aglomeraţia e īn toi
nu poate fi calificată drept mic sacrificiu". Şi nu numai
Floriana! Sunt prins īn mreaja dovezilor de prietenie şi legănat ca
un copil.
Pe noptieră am Biblia şi o carte de rugăciuni -
(ostentaţie, nu zic ba, dar e şi mărturisire a lui Hristos: Iar
de cel ce se va ruşina de Mine īnaintea oamenilor...) - de care unul
din medici rīde (la vizita īn colectiv). Crezi că Dumnezeu te
iubeşte? vrea să ştie. Se şi vede! răspunde cīnd afirm
că mi-a arătat dragostea Sa īn chip neīndoios. Biblia a mai
atras atenţia uneia din infirmiere, o fată serioasă
şi atentă cu bolnavii, care-mi şopteşte că e
penticostală şi-mi strecoară caiete pline cu poezii religioase
copiate de mīna ei. Din conversaţiile mele cu ea constat cu
365
oarecare surprindere că Bibliei ei īi preferă
poezioarele lor - sincere, īnduioşătoare, dar şi tare dulcegi.
După scoaterea ghipsului şi repetate zadarnice īncercări de
a folosi cīrjele, ajung la concluzia că nu voi mai putea merge. Cad cu
cīrje cu tot, şi mă cuprinde o deznădejde apropiată de ceea
ce teologii numesc accedia, formă gravă a pierderii
legăturii cu Dumnezeu. Medicii mă īncurajează, dar īmi atrag
atenţia că s-ar putea să nu mai pot umbla decīt īn cīrje ori cu
bastoane, poate numai o cīrje sau un baston după cītva timp.
Dintre enoriaşii de la Schitu Dărvani unul mai ales se ocupă
de mine: fratele Costică Hr. Lui īi īmpărtăşesc
deznădejdea care m-a cuprins şi mă ascultă īngrozit.
Mă ceartă ca pe un nerod, ca pe un păcătos, ca pe un
apostat. Şi īngrijorarea lui īnflăcărată, cuvintele lui
aspre, subita lui elocinţă - e un om cu un vocabular redus dar acum
e-n largul şi-n elementul lui, are de scăpat un suflet - mă
smulg brusc din genunea īn care lunecam. Din fereastra camerei se vede crucea
de pe biserica lui Alexandru Vodă Ghica. Mi-o arată şi mă
conjură să-mi īndrept privirile numai īntr-acolo. Aşa şi
fac. Treptat, ies din deznădejde, frīnt de oboseală, dar liber.
īncep să şi fac paşi mărunţi, tremurīnd pe cīrje.
- Tema filosofiei indiene pare a fi căutarea adevărului. Adevărul
acesta e atinan, care-i identic cu brahman care
sălăşluieşte īn adīncurile fiinţei care se
identifică īntregii lumi. N-ajunge deci că ieşi din tine ci
din tot, căci tu nu te deosebeşti de tot: tai tvam asiW}.
Marea problemă pentru om e relaţia cu totul şi soluţia
tragediei spirituale īn care el se află ar trebui să poată
răspunde īntrebării: cum poţi ieşi dintr-o situaţie
absurdă, fără īnceput şi fără sfirşit. Veşniciile
veşnic se făuresc şi veşnic pier. Erele īşi
urmează una alteia, īn ritm accelerat. Veşnic fiinţele sunt
prinse īn cicluri de suferinţe şi chinuitoare dorinţi. Aşa
īncīt unica problemă interesantă este: cum şi pe unde să te
furişezi īn afară? Cum poţi evada din existenţă (care
se īntinde pretutindeni īn spaţiu" şi durează
fără sfirşit īn timp"')?
Problemă identică aceleia pusă de Gaston Leroux īn Misterul
ca-merii galbene, şi a cărei formulare e scurtă: există
putinţa de a scăpa dintr-un spaţiu absolut īnchis? īn romanul
lui Gaston Leroux (părintele dominican Bruckbeiger ne dă voie să
cităm romanele poliţiste īn cadrul teologiei, iar Chesterton numai
asta face) tentativa de crimă a fost comisă īntr-o īncăpere din
care detectivul constată fără doar şi poate că n-a
putut ieşi nimeni. Singura fereastră e zăbrelită, īn
faţa singurei uşi a stat īn permanenţă cineva, intrări
secrete nu există, pereţii sunt perfect etanşi, pe coşul
sobei nu s-a putut furişa nimeni. Camera galbenă e simbolul
unui sistem īnchis cum e universul. Cum aşadar ajungi dincolo de margini?
366
Pe plan logic şi material nu īncape vreo posibilitate de evadare,
īntocmai cum nu se putea ieşi din camera galbenă. (Aici soluţia
s-a arătat la capătul unui raţionament de impecabilă
stringenţă deductivă, absurd la īnceput; din moment ce asasinul
n-a putut ieşi există o singură concluzie: că asasinul n-a
ieşit şi că prin urmare n-a fost īn cameră nici un
asasin. Dar rănile de pe corpul victimei cum se explică? Oricum
altfel, numai prin producerea lor de către un asasin nu.) Rezultă
că atīta vreme cīt sunt folosite mijloacele materiale,
existenţialiştii au deplină dreptate şi condiţia
umană e deznădăjduită şi drăcească. Dar
existenţialiştii pierd din vedere că īnsăşi
deznădejdea noastră nu e sigură de ea şi
că īnsăşi logica noastră ştie că nu e
absolută; şi că există şi alte căi. Dintr-o
situaţie absolut fără ieşire, dintr-o cameră
galbenă, dintr-un sistem īnchis, se află o cale īnspre
libertate (ein JVeg ins Freie), e aceea (materialo-transcendentă)
indicată la loan 3: a doua naştere.
A doua naştere (din apă si duh) e trapa secretă ce duce
īnspre nematerialul pod, nevăzutul plin: al spiritului. Această de-a
doua naştere - mister al repetiţiei - ar putea să poarte şi
numele de irealitate imediată (BlecherX Misterului spaţiului
īnchis i-a dat tīrcoale şi Mihail Sebastian. II cunoaşte şi Mircea Eliade? Că lumea
aceasta e plină de mistere camuflate pe care se cuvine să le ghicim,
pătrundem, dezvăluim, o ştie prea bine. Că există
ieşiri īnspre o altă lume şi că s-ar putea să fie
căi, īşi dă fără īndoială seama. Eliade īnsă
nu formulează soluţii creştine şi nu subscrie dreapta
credinţă. Şi totuşi e mai creştin decīt crede şi
decīt au bănuit comentatorii săi şi mai puţin partizan
al. hinduismului. Cheia poziţiei lui Eliade: Nopţi la Serampore.
Concluzia Nopţilor la Serampore este că lumea aceasta e cu
adevărat cum ne īnvaţă hinduismul şi budismul: o maya, o
iluzie, o vrajă. Dar procedeele fakiriste, oculte, tantra, yoghine sau
magice TOT cu iluzii şi magii lucrează şi ele. Procedeele
acestea nu duc, īntunecīnd aparenţele şi rupīnd legăturile
sensoriale cu lumea, la realitatea absolută şi esenţială,
ci numai la ALTE ILUZII.
(Nu ieşim din creaţie, doar trecem dintr-un sistem īn altul,
dintr-o cloacă īntr-alta.)
Concluzia Nopţilor la Serampore obligă pe cetitor să
se īntrebe dacă autorul nu se numără printre adepţii
şcolilor indiene pentru care ninwia şi samsara sunt de
fapt tot una şi să constate că e mult mai sceptic faţă
de posibilităţile termicelor extatice indiene decīt se crede sau a
dat singur de īnţeles īn alte lucrări publicate īn străinătate.
Telmicele extatice desigur interpun un văl īntre eu (aşa-zisul eu)
şi lumea īnconjurătoare (aşa-zisă lume
īnconjurătoare), ele estompează aşa-zisa realitate şi frīng
inexorabilul lanţ care īl leagă de timp (iluzoriul timp). Dar
rămīne īntreagă problema de a şti ce fac cu eul după ce īl
scot din maya comună? Ei bine, Nopţile arată cīt se poate
de categoric că eul nu e
■
367
purtat īn lumea esenţelor - porţile rămīn ferecate -, ci
doar transplantat īn alt sistem de iluzii, ce-i drept mai lax, cu serii
simultane de timpuri diferite, cu surprize mai neaşteptate, dar tot
iluzoriu şi el. Trecem īn alte orīnduiri - pentru noi interesante,
ciudate, atractive -; la fel de neesenţiale, de ne-adevărate, de
ne-absolute ca şi orīnduirea īn care trăim cīnd suntem īn stare de
trezie şi supuşi conştiinţei generale.
Mai sunt şi cuvintele lui Dostoievski: Fantasticul este tot una cu
realul; Iară real nu există fantastic."
- Există un singur fantastic care nu amăgeşte şi nu
duce pe alte tărīmuri ale iluziei, care nu e o simplă schimbare de
decor: e fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte
realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera
galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentm
că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi
posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra
realităţii; care nu stupeface fiinţa, ci transfigurează
lumea şi metanoizează eul.
Creştinismul e surprinzătoarea cheie a camerei galbene, iar
călătoria la Serampore e inutilă.
1970
Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului
şi al pămtntuhii, că ai ascuns acestea de cei
īnţelepţi si cei pricepuţi fi le-ai descoperit pruncilor."
Luca 10, 21
Primesc de la fostul meu coleg Alexandru Ciorănescu, fruntaş
īn-preună cu Rafael Cristescu al clasei noastre de la Spiru Haret, acum
profesor la universitatea din insulele Canare, volumul de nuvele al lui Mircea
Eliade. Cartea e tipărită īn romāneşte la Madrid.
Din La ţigănci şi alte povestiri, pusă acum īn
vīnzare la Bucureşti după o aşteptare de mai bine de un an īn
depozite, lipsesc īn strada Mantuleasa şi O fotografie
veche de 14 ani. Nu e de mirare. (Cum de-au tipărit Adio? E o
elegie legionară.)
La ţigănci, Adio, īn strada Mantuleasa: trei perfecţiuni. Dar pentru mine O fotografie
exprimă mai mult decīt oricare nuvelă fantastică a lui
M. E. adevăruri cutremurătoare şi face loc īn cadrul literaturii
universale viziunii romāneşti şi ortodoxe despre viaţă
şi tainele ce ne īnconjoară. In ea regăsesc tot ce cred mai
intens şi iubesc mai pasionat.
La prima vedere; o nuvelă de Hemingway ori Aldous Huxley. Decorul
şi recuzitele: un bar anglo-saxon. Un reflector, mese din lemn
368
vechi, lumină indirectă, pahare de cristal şlefuit,
clinchetul sticlelor, băuturi tari, vremelnica dar calda
frăţietate a localurilor unde se consumă alcool, melodia
sfīşietor de vulgară a unei guriste.
Surpriză: din nuvelă lipsesc şi tehnica indiană a
contemplaţiei şi motivele mitico-ritualiste ş_i chiar
fantasticul. Fantasticul nu apare decīt sub ipostaza destinului mereu prezent
īn cotidian.
Eroul: Dumitru, Romānul cu nume banal (hramul bisericii
romāneşti din New York e St. D.), care-i vorbeşte pastorului
Dugay-Martin cu credinţa lui naivă, idolatră şi
vană" şi īncearcă să-1 exorcizeze, să-i
dovedească posibilitatea transfigurării şi izbăvirii.
Fostul pastor-escroc despre Dumitru: E mai aproape de Dumnezeul adevărat
decīt noi toţi. Şi tot el are să-1 vadă cel dintīi cīnd
Dumnezeul adevărat īşi va arăta din nou faţa."
Misterul nuvelei nu-1 constituie fotografia Teclei problemă gen
Dorian Gray - ci puterea mīntuitoare a credinţei care preface
nuvela īntr-o Mărturisire de credinţă ortodoxă şi
romanească Chicago 1959, următoare Mărturisirii ortodoxe a
lui Petru Movilă, sinodului de la laşi din 1642 ori enciclicii de la
Constantinopol a patriarhilor ortodocşi (1848).
Ce respinge Dumitru'? Respinge marile descoperiri (ori marile iluzii) ale
occidentului: spiritul universal (Hegel! Noica!), semiologia, ze-nul (asiatismul!
Eliade īnsuşi!), televiziunea, limba universală (Cioran! care nu
concepe culturi exprimate īn limbi periferice). Istoria, semantica şi
sociologia (tot structuralismul!). Şi cine e Dumitru? E Romānul din
Sarmaţia, Le paysan du Datnime10*, omul simplu,
fiul lui Mutter Na-turlt6\ Nu numai atīt, e şi
adevăratul intelectual care nu confundă raţiunea cu prostia
şi cultura cu unus liberM. Nu e homo unius libri1"7.
E omul care crede īn Dumnezeu şi īn miracole, nesofisticat
şi neamăgit de pseu-do-ştiinţe cu nume sonore, care īn
barul hemingwayano-huxleyan mărturiseşte Logosul, īntruparea lui
Dumnezeu şi mīntuirea.
Şi totul cu virulenţa Scripturii, dar şi cu ceva din
Creangă, Cara-giale şi Brătescu-Voineşti.
Cīnd Dugay-Martin afirmă (pe urmele teologilor morţii lui Dumnezeu":
Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori
retragerea lui Dumnezeu - (Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut.
Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără
urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru
că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a
ascuns undeva. Acel undeva" nu face parte din lumea noastră, e ceva
pe care filosofii īl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii,
transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine
īn lume. Aş mai spune ceva, dar nu īndrăznesc s-o spun: că bine
face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă,
369
politica lui de neinteryenţie īn istorie, mai poate īnsemna şi
altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică,
īntr-un cuvīnt: a murit") ce face Dumitru? Se porneşte pe
contra-argumente? Protestează? īncearcă să-1 convingă pe
interlocutor? Cītuşi de puţin. In cel mai pitoresc, mai cald, mai
dulce stil ţărănesc īi trīnteşte un neaşteptat: Să
vă dea Dumnezeu noroc, doc/ore Martin. Noroc şi sănătate!
(Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai
sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai
drept mergător la inimă.)
Şi-i dă mai departe: Dar degeaba īncercaţi să
mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să
moară.
Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi
spune mai mult decīt mii de vorbe; a īncerca să-1 faci pe cineva să
creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit īnseamnă a
voi să-1 bagi īn sperieţi". Şi degeaba" se
īmperechează de minune cu speriaţi", amīndurora
adăugīndu-li-se şugubăţul condiţional ar ce
īncheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda
- are īnsă şi arierplanurile - unei īntorsături
caragialeşti nu ţine stimabile! căreia i s-ar alătura
şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em.
Gīrleanu, Hogaş ori Brătescu-Voineşti.
Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi
īmbrobodit de o trăznaie de intelectual ţăcănit, are aerul
de a spune Dumitni cu bunul simţ al ţăranului sau
tīrgoveţului a cărui credinţă dincolo de isteţimea
şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe a da - e tare
ca stīnca (şi pentru el «ine feste Burg ist unser Gottm).
Că Dumnezeu nu există - n-ar exista, mai bine zis, nuanţa,
modală, e de importanţă majoră nu poate fi īn ochii unui
om īntreg la minte decīt o şotie, o păcăleală. Iată
că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei
ţărăneşti ce-şi rīde de teologumenele filosofiei
ateiste şi-n care mioriticul īnfringe dintr-o singură
lovitură (ca voinicul pe spīn, pe balaur) - pe calea derizoriului (ce spui
dom1 le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii)
vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia,
sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să
īndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?
Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare.
Iar dumitale, domnule doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin
credinţa dumitale şi danii pe care ţi 1-a dat Dumnezeu, atīt
īţi spun: noroc şi sănătate să-ţi dea acel
Dumnezeu despre care īncerci să-ţi baţi joc de mine spunīn-du-mi
că nu există.
Rezultatul final: Dugay-Martin se dă īnvins.
De unnărit īn tot cursul nuvelei voita simplitate sfătoasă
şi isteaţă a stilului pentru accentuarea caracterului niţel
naiv şi niţel ridicol al eroului (aparent naiv şi ridicol
e şi Mīşchin) spre al identifica perso-
170
najelor literaturii romāne īn care se evidenţiază tocmai
sfătoşenia, curăţia sufletească şi o anumită
isteţime doveditoare a unei priceperi adīnci şi unei
īnţelepciuni puţin pornită să se dea īn vileag.
Cīnd Dumitru tot repetă: Venisem pentru Festival, el
evocă mono-fraza cetăţeanului turmentat, după cum tot
caragialeşti sunt: Păi tocmai asta este... Să vedeţi
dumneavoastră... Da ţi-mi voie să spun şi eu...
Dar degeaba īncercaţi să mă speriaţi
dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un
Creangă de zile mari, īn vreme ce reacţia omului pe care-i greu
să-1 amăgeşti pentru că ştie el ce ştie, care-i
legat de mai străvechi şi tainice adevăruri decīt ale
vremelnicelor ştiinţe şi filosofii, vine de-a dreptul de la
fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la Petrea Dascălul, de
la Cuminţenia pămintului.
Valorile romāneşti şi creştine mărturisite
occidentului: fără de ele orice cultură şi civilizaţie
se află īn pericol de moarte.
Dispus să cred: că demonetizatul cuvīnt
deşteptăciune" - atīt de folosit īn sens pejorativ pentru a
caracteriza poporul romān - e reīnviat īn cel mai īnalt īnţeles. Şi
aş merge mai departe, mult mai departe: aş spune că numai īn
stare de har a putut glăsui eroul cu atīta răbdare, bonomie,
īngăduinţă şi īnţelepciune cīnd i s-a spus că nu
există Dumnezeu şi nici minuni: nu mă las eu păcălit
cu astfel de fleacuri; nu cred că pe lume sunt numai escroci; nu cred
că totul e farsă şi hazard orb, idiot 's delightKe.
Cīnd Dumitru īi răspunde lui Dugay-Martin, cel căruia nu-i vine a
crede că poţi face binele şi că Dumnezeu īşi
ocroteşte făpturile, care se īndoieşte de el īnsuşi
şi de toţi şi de toate, de bine, de nădejde şi de
minuni (mai ales), cīnd īi răspunde noroc şi sănătate
să vă dea Dumnezeu, singura concluzie ce poate fi trasă este
citarea textului de la Filipeni 4, 4: Bucuraţi-vă pururea
īntru Dumnezeu. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă."
- Cu cīt Dugay-Martin se recuză mai hotărīt, mai temător, cu
cīt deznădejdea se afirmă sfruntat mai incurabilă, cu cīt
moartea lui Dumnezeu e īnfăţişată mai dezolantă
şi mai de netăgăduit, surīsul lui Dumitni - nuanţat de o
foarte uşoară supărare - devine mai calmant şi mai
binevoitor. Nu sunteţi un escroc, īi arată Dumitru fostului pastor
ajuns barman (şi i se adresează pe un ton oarecum patern, ca un
vīrstnic unui ţīnc neştiutor): sunteţi cu adevărat un om al
lui Dumnezeu, lumea e cu adevărat a Sa, Dumnezeu există, minunile
sunt reale, bucuraţi-vă! Aşa vorbeşte un om simplu de la
Dunăre, nu excepţional de cult, pe care nici cele mai strălucite
formulări literare şi nici cele mai concludente formulări
filosofice nu-1 pot scoate din credinţa sa īn bine. El, Dumitri],
Romānul, ştie mai mult decīt toţi fercheşii nietzscheeni şi
savanţii structuralişti ai lumii occidentale (ştiu nu numai cine
1-a moşit pe
371
Mahomet, dar au şi
numărat toate cuvintele şi toate literele din toate cărţile
scrise vreodată), ştie una şi bună: că Dumnezeu
există şi poate lucra prin oricare din făpturile sale, oricīt de
păcătoasă şi mişelă ar fi, dacă o alege.
Şi iată că īncrederea lui e contagioasă!
Isteţ, īnţelept şi sfătos, Dumitru e īnsăşi ortodoxia
şi īnsuşi romānismul. Dar am greşi fundamental dacă am
crede că din O fotografie rezultă vreun exclusivism geografic.
Dumitru nu numai că mărturiseşte pe Dumnezeu dar īl şi
revelă pe Dugay-Martin sieşi. īi dovedeşte
deznădăjduitul D.M. că nu e pierdut şi că nu trebuie
să-1 renege pe Dumnezeu pentru că - deşi el, Dugay-M,artin, n-o
ştie - Dumnezeu e cu el, īi dă puteri, īl vrea.
O fotografie, aşadar,
nu īnseamnă numai Cu noi este Dumnezeu ci şi, īntru totul
deopotrivă, şi cu voi este Dumnezeu. Atīta doar că
-deocamdată cel puţin - n-o ştiţi, nu vă vine a crede.
Nota optimistă din īncheierea nuvelei īl īndeamnă pe cititor
să vadă că şi cei de la Chicago şi din alte
părţi - Sorbona, Oxford, Salamanca, lena, zice Sergiu Mandinescu sunt
şi ei de la Dunăre, adică de la Dumnezeu.
- Ce bine se potrivesc cuvintele de
la Efes. 4, 13-14 celor de mai sus:
Pīnă vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvīrşit, la măsura vīrstei deplinătăţii lui
Hristos.
Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi
īncoace şi īncolo de orice vīnt al īnvăţăturii, prin
īnşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea
rătăcirii."
- (Spun şi eu: Dumnezeu există",
deşi exprimarea este cum nu se poate mai greşită. Pentru a
ne afirma credinţa, n-am găsit, noi oamenii, nici un alt termen decīt
pe acesta, cel mai nepotrivit din toate. Am putea eventual spune: Dumnezeu este,
dar există e de un antropomorfism, mai rău, de o
materialitate - choseite, Sachlichkeit, reitate, estime - şocantă.
Pentru că toată lumea foloseşte expresia mă potrivesc
uzului comun, īnţelegīnd şi de aici că bieţii de noi, chiar
cīnd vrem să ne apropiem de Creator cu bunăvoinţă şi
frumoase intenţii, nu vădim - spre marea dreptate a unui Barth, a
unui Bultmann, a unui Tillich - decīt că ne este imposibil s-o facem.)
- Nu le-ar prinde rău oamenilor
să-1 citească mai mult pe Dickens, melodramatic şi
romanţios cum e.
372
(Citind an de an īn după-amiaza ori seara zilei de 24 Decembrie Colindul
de Crăciun fac şi eu o faptă bună - poate singura mea
faptă bună, lăsīnd la o parte luarea Sfintei
īmpărtăşanii şi cuvintele de īncurajare spuse lui Noica īn
boxă. Iar de inevitabilele şi sentimentalele mele lacrimi la
sfirşitul lecturii nu-mi este ruşine, mă fălesc cu ele ca
de o ispravă.)
Ar vedea oricine că proştii şi canaliile nu trebuie
lăsaţi să-şi facă de cap. Răii trebuie
īmpiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li
se permită să facă prostii īn locuri de conducere.
Astăzi din nefericire occidentul nu mai are īncredere īn sine ca īn
veacul al XlX-lea şi nu mai crede īn libertate, creştinism şi
superioritatea culturii sale, e ca şi pierdut. Or fi mulţi
ticăloşi printre albii occidentului, dar ideile specifice Europei -
libertatea, ordinea, persoana, dragostea, dreptatea - sunt nobile idei cu
valoare generală. Ele sunt compromise de cei ce nu mai vor să le
apere şi īngăduie să fie īnlocuite cu invidia, răutatea,
demenţa, tirania īn care - nenorociţii - văd acum aurora imaculată
a īnceputului şi idealului.
In prima zi, cīnd au fost
transferaţi de la Securitate la īnchisoare şi băgaţi īntr-o
celulă unde erau numai preoţi, părintele arhimandrit Benedict
Ghiuş citīndu-1 pe Leon Bloy - i-a spus pastorului Wurm-brandt:
Dacă sunt mīhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi."
- Iar despre neluarea īn tragic a
păcatelor". īn ce sens? īn sensul că pe diavolul care ne
batjocoreşte ispitindu-ne cu iluzia poftelor, trebuie şi noi
să-1 batjocorim batjocorind păcatele, adică demascīndu-le,
demis-tificīndu-le şi dīndu-le īn vileag drept ceea ce sunt: nişte
prostii ridicole. (Aceasta este şi tema Visului unei nopţi de
vară de Shakespeare: ridicolul şi nerozia patimilor
trupeşti apar - īn regia lui Peter Brook - atunci cīnd Titania se īndrăgosteşte
de Bottom prefăcut īn măgar; caricaturizarea obscenităţii
īi răpeşte diavolului masca tragică şi mantia
strălucitoare a iluzionistului, īl reduce la ipostaza de paiaţă
caraghioasă. Putem şi noi ride pe seama lui Mefisto.)
1942
De la spitalul din colţ - nu sunt mai mult de 50 de metri pīnă la
noi doctorul Leopold Brauchfeld vine de trei ori pe zi să-i facă
mamei injecţii. īn faza ultimă a cancerului numai
Dilaudid-Atropina, īn doze masive, are eficacitate.
373
Mai degrabă decīt a evreu moldovean şi medic, Leopold Brauch-feld
arată a condotier italian din secolul XIV şi a erou de film.
Intrăm īn vorbă, uneori vine şi noaptea. Deşi e rezervat
şi reticent nu-mi vine greu a bănui, a ghici că doctorul e
comunist şi că activează īntr-un fel sau altul. Nu
rezistă ispitei de a face niţică propagandă şi simte
şi el nevoia de a vorbi. Şi ce īmbietor vorbeşte!
Soţia lui - medic şi ea la acelaşi spital - e o femeie de o
frumuseţe izbitoare, trupeşă şi oacheşă; e
Sulamita īnsăşi. Amīndoi muncesc de zor, sunt plini de abnegaţie
şi devotament faţă de pacienţi, modeşti,
neīnfricaţi, pe stradă lumea se opreşte să se uite la
numita pereche pe care o alcătuiesc, el īnalt şi ea
īnaltă".
După cītva timp nu se mai feresc de mine, īşi petrec la noi
clipele de răgaz, vin cu viorile şi ne cīntă (sunt buni
muzicieni) şi-mi spun multe...
īi ascult, şi o clipă, o clipă īmi pare că...
Antifascismul" lor īnsă - oricīt ar fi ei de curaţi, de
cinstiţi, de vrednici, de chipeşi, de admirabili e totuşi
masca sub care stă altceva. Superioritatea lor personală nu
justifică alt fascism, mai abitir?
Atenţie, să nu ne lăsăm cuceriţi de
calităţile oamenilor spre a le īmbrăţişa ideile.
Perechea Brauchfeld nu se poate compara cu oamenii printre care mă
īnvīrtesc, dar lumea pe care o vor ei e şi mai rea... Una este eroul, alta
este ideea. Altă gīscă-n altă traistă. Vorba ovreiului:
Tecuci e Tecuci şi Rīmnic e Rīmnic.
- Domnul le spunea fariseilor
şi cărturarilor: nici pe voi nu vă mīntuiţi, nici pe
alţii nu-i lăsaţi să se mīntuiască (Mat. 23, 13; Luca
11, 12). īn raporturile dintre Dumitru şi Dugay-Martin dimpotrivă, nu
numai că pe sine se mīntuie Dumitru prin credinţă şi
īncredere, dar şi pe Dugay-Martin īl ajută să se mīntuie
dezvăluindu-i prezenţa duhului divin īntr-īnsul. Nu ştiţi
oare ai cărui duh sunteţi?" (Luca 9, 55) Dumitru ştie;
Dugay-Martin nu ştie; dar află.
- Hristos a īnţeles că
pentru a se revela oamenilor, Dumnezeu fācīndu-se trup va trebui să se
jertfească şi pentru ca jertfa să fie autentică şi
buna Sa credinţă indiscutabilă va trebui să-şi dea
viaţa. Numai dīndu-şi viaţa - aici e totul, orice altceva e
fleac, numai fapta aceasta face probă absolută, numai curajul īn
faţa morţii nu este echivoc şi nu poate fi bănuit ori
inteipretat - era īn măsură a dovedi că n-a venit īn lume
degeaba şi că intenţiile Sale erau serioase.
- Leon Daudet: epocile istorice au
bolile lor proprii. Exemple: evul mediu
ciuma; secolul XVI - sifilisul; secolul XIX - tuberculoza;
secolul nostru - cancerul.
374
Cred că au şi păcatele, viciile lor specifice. Unele,
desfrinarea; altele, lăcomia; ori setea de cuceriri, cruzimea etc.
īn veacul al XX-lea pare să predomine păcatul de angelism,
dorinţa de a realiza perfecţiunea absolută. Convingerea
deţinerii unicei formule a fericirii duce la dreptul de a o impune prin
orice mijloace.
De unde: intoleranţa, şi dreptul rezultat: cele mai abjecte
căderi īn cele mai putrede vechituri. Se urmăreşte noul
şi perfecţiunea şi se repetă greşelile cele mai
clasice şi se obţine putregaiul cel mai banal.
Păcatul de angelism, a cărui inevitabilă
consecinţă este intoleranţa, contrazice, terfeleşte
esenţiala īnsuşire a omului: libertatea, consacrată de Hristos
Tisus atīt cit priveşte respectarea ei de către divinitate (Stau la
uşa inimii şi bat) cīt şi ca supremă făgăduinţă
(dezrobirea din păcat vă va face liberi).
Berdiaev: tragedia antică este aceea a destinului, tragedia
creştină este aceea a libertăţii.
1965
Abatele (ulterior cardinalul) Danielou: creştinismul nu trebuie
să īmbrace neapărat formele greco-latine. Creştinismul nu e
numai mediteranean, e universal, aparţine oricui īn lume şi se
cuvine să ne obişnuim cu ideea că se va putea
īnfăţişa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoaşte
bazinul lui mare twstrum.
Hristos nu e legat de nici una din formele noastre, oricīt de frumoase ori
de venerabile. Au fost şi vor fi alte ceremonii, alte decoairi, alte
obiceiuri. S-ar putea să vie lucruri (Kommende Dingen) cu
totul diferite - şi nu sade bine să ne speriem. Credinţa,
dogmele, biserica sunt nemuritoare şi inalterabile; dar culorile,
melodiile, veşmintele, graiurile, gesturile se schimbă; au fost
şi vor fi alte bucurii, alte moduri de a sărbători, de a īndura.
Crucea doar e pe veci. De ce ne-am mira? De ce ne-am teme de altce\>a? Nu
suntem oare mădularele unei biserici căreia i s-a făgăduit
un cer nou şi un pămīnt nou'?
- Pīnă şi martiriul - nu numai modul de īnchinare - poate avea
stilurile lui, diverse.-
Omul poate merge la moarte şi se poate justifica pe căi proprii,
egal valabile.
Sub Henric al VllI-lea, John Fisher nu stă mult pe gīnduri; stilul lui
e al rapidităţii, pricepe situaţia din primele clipe,
grăieşte, şi alege calea directă īnspre eşafod.
375
Thomas Moore, īn schimb, vrea să trăiască. Din toată
inima, dar nu cu orice preţ. (īntocmai ca şi Socrate, aşa
rezumă Bury atitudinea ilustrului acuzat: viaţa, da, īnsă numai
cum o īnţelegea el.) Pīna īn ultima clipă Moore caută o
soluţie - cinstită, care să nu contravină convingerilor
sale - pentru a putea să rămīnă īn viaţă. Nu se
grăbeşte să se pronunţe; va citi actul a cărui
aprobare i se cere cīnd īi va fi supus şi se va pronunţa atunci.
Deoarece ştie - şi se ştie - că nu va accepta orice, aşteptarea
lui nu are caracter infamant. Ceea ce s-a şi dovedit cīnd a refuzat
să depună jurămīntul care i s-a părut că nu-1 poate
depune şi s-a dus să moară, cu sīnge rece şi calm deplin.
Nici Domnul n-a căutat moartea. A aşteptat-o, dar n-a
forţat lucrurile. Mīntuitorul prin urmare nu aprobă setea de
moarte, nerăbdarea, sinuciderea camuflată. Aş zice că,
dimpotrivă, curajul creştinesc presupune dragostea de
viaţă, dacă a trăi nu īnseamnă a te ruşina de El
şi de tine īnsuţi. Viaţa e darul lui Dumnezeu, păstrarea ei
cīt mai mult se impune. Nu īnsă cu orice preţ: īn orice clipă,
fără grabă şi fără şovăială,
trebuie să fim gata s-o dăm pentm ce ne depăşeşte,
pentru acel lucru fără de care nu am supravieţui noi, ci
cadavrul nostru viu, turcita noastră umbră. Numai astfel,
pierzīnd-o, īi dăm vieţii o valoare. Paradoxul acesta - cel mai
ameţitor - 1-a formulat īnvingătorul īnsuşi expressis vcrbis:
cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde
viaţa pentru Mine o va găsi. (A se lua aminte că pentru Mine
īnseamnă şi pentru cei mai mici ca El care sunt īn
suferinţă şi nedreptate ori pentru o idee care se poate prevala
de a fi conformă cu voia Lui.)
Supărarea mea pe lordul
Halifax, ministrul de externe al guvernului Neville Chamberlain, şi a
teoriei sale pseudo-creştine (Who am I to judgelu'?J, care implică totala cedare īn faţa puterilor răului,
īşi găseşte conformarea (strălucită) īn
observaţiile lui Sainte-Beuve despre Malesherbes: Un om politic mare
şi adevărat nu trebuie să fie bun aşa cum e un particular,
ci trebuie să acţioneze şi să cīr-muiască īn interesul
oamenilor buni şi cumsecade; iată care-i este morala; dar pentru
aceasta trebuie să creadă că există răul şi
răii, s-o creadă tare şi să se ferească neīncetat de
ei".
- Gherla, camera 87 (după o
conversaţie cu părintele l.P.)
Să nu crezi īn Dumnezeu, treacă meargă. Nu oricine are
destulă minte ca să-1 conceapă ori destul suflet ca să-i
cunoască dragostea. Dar să nu crezi īn diavol! Asta-i de
neīnţeles! Pe diavol, slavă Domnului, avem īndeajuns material
aperceptiv ca să-1 putem simţi mereu īn jurul nostru, mereu la
pīndă, foindu-se, forfotind, fiţīindu-se - waiting, ca
Mr. Micavvbei. for somcthing to turn up, poate pică
ceva -, la dispoziţia
376
noastră oricīnd, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner
atent, cerşetor neobosit, mulţumindu-se cu oricīt. Să nu se uite
că principala lui tactică - ştiută de Thomas Mann şi
Dostoievski şi toţi cei ce l-au studiat de aproape - constă īn a
pretinde că nu există. Lutlier, cīnd azvīrlea călimara după
el, tăcea lucrul cel mai firesc - şi mai cuminte - din viaţa
lui.
- Caip īn ziua de 12 Februarie 1901,
la senat.
E pusă la vot īncrederea īn guvern. Se vede limpede că votul va
fi negativ dacă membrii guvernului nu votează şi ei, conform
obiceiului. Carp interzice miniştrilor să voteze.
Guvernul cade.
Un domn. (Dealtfel, nesentimental: guvernamentului cu două feţe
care declară că-şi pune capul la dispoziţia
preşedintelui consiliului, īi răspunde sec: N-am ce face cu el.)
- Ştiu şi eu că
Hristos ne-a cerut să fim buni, milostivi şi curaţi, dar prin
toată purtarea Sa ne-a īndemnat să avem şi ţinută.
Ţinuta nu e apanajul exclusiv al aristocraţilor de sīnge ori al
discipolilor lui Nietzsche, Malraux, Montherlant; e şi o
trăsătură esenţial creştină şi īntru nimic
nu ne cere Domnul şi Dumnezeul nostru mai puţin decīt cere codul
cavalerismului să fim bravi şi nobili.
Spectacolul Englezului care se īmbracă īn smoking pentru cină,
deşi e singur sau pierdut īntr-un fund de colonie, nu e ridicol pentru
că gestul lui minor dă viaţă ideii pe care a formulat-o
Saint-Exupery şi a reluat-o J. P. Sartre (īngrozit că s-ar putea
să nu se poarte bine, dacă va fi torturat) īn memorabilele cuvinte:
Voi fi propriul meu martor."' (Care constituie şi textul cel mai
potrivit pentru un torturat singur īn celula sa.)
Gentlemanul se fereşte să comită mīrşăvii pentru
că se vede pe sine īnsuşi din afară şi īi este
neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante.
Alte implicaţii:
indiferenţă faţă de păreri şi
trăncăneli, prejudecăţi şi stereotipii, dar
detaşat respect datinilor şi-obiceiurilor;
purtare faţă de oameni nu cum ar merita, ci īn conformitate cu
gradul de distincţie (Manole spunea onorabilitate) la care rīvneşte
(sfat categoric al lui Polonius pentru Laertes);
īnţelegerea faptului că prin ţinută nu īnlocuieşti
eroismul, dar cel puţin te apropii de el - e, oricum, the next best
solution (īnlocuitorul cel mai bun), voinţa de nobleţe
fiind, spune Eugenio d'Ors, prin ea īnsăşi īnnobilatoare.
377
1963
Ţinuta īn veacul nostru, veacul īnchisorilor şi
lagărelor, nu mai e o problemă teoretică. Era foarte puţin
probabil ca cineva să-1 pălmuiască pe cardinalul-principe de
Rohan cīnd īntrebării ce veţi face dacă veţi fi
pălmuit?" i-a răspuns cu vestita vorbă de duh:
ştiu ce ar trebui să fac, dar nu ştiu ce voi face".
Dar e foarte probabil ca un European, īncepīnd cu a treia decadă a
secolului al XX-lea, să fie ridicat de acasă sau de pe stradă,
īnchis, pălmuit, torturat, tăcut de batjocură. Acestuia,
īntrebarea cum te vei purta i s-a pus stringent şi imediat. Una este
să ai un număr de bacili Koch īn coip şi alta să fii bolnav
de tuberculoză. E drept că şi orice gentilom putea fi provocat
la duel la orice colţ de stradă pentru un scuipat sau o
căutătură. Dar gentilomii alcătuiau o categorie
restrīnsă, de nu profesională, educată şi
pregătită īn vederea unor asemenea posibilităţi.
Antrenată. Copilăria şi tinereţea lor se destaşura sub
semnul creării reflexului instinctiv: insultei i se răspunde cu
provocarea la duel. Altfel e pentru ţăranii, funcţionarii,
profesorii, preoţii, liber profesioniştii care umplu camerile de
īnchisoare prin care trec. Pentru ei, pīnă mai deunăzi, schingiuirea,
bătaia, decorul celulei erau necunoscute, negīn-dite. lată de ce
problema ţinutei ni se pune cu toată prospeţimea şi
acuitatea - grăbită, brutală - a tot ceea ce ţine de
rubrica existenţială.
Sibiu, 1970
Val. Gl. mă duce pe motocicleta lui cu ataş la
Răşinari.
Splendoarea satului acestuia romānesc īntreg construit din piatră, ca
acelea săseşti, cu aceleaşi porţi uriaşe, acelaşi
aspect de putere, belşug şi īnstărire. Septembrie 14, ziua
Crucii. Mergem la biserică, apoi la mormīntul lui Şaguna şi la
casa lui Goga. Sunt fotografiat īn faţa casei lui Goga; sărut zidul
casei. Nu-s ridicol? şi melodramatic? Oi fi, dar, covīrşit de
frumuseţea locului şi de dragoste fac ce-mi vine a face, nu-mi
pasă de ce s-ar putea spune. Măcar atīt drept avem pe acest pătnīnt,
să nu ne sinchisim, cīnd suntem fericiţi, de părerea
celorlalţi.
Apoi, de la Răşinari, o īntindem pe Valea Stezii pīnă la
Curmătură.
O fotografie o trimit la Paris, Monicăi L. şi lui Virgil I., or rīde oare şi ei?
378
Septembrie, 1940
Englezii dau un examen greu şi-1 trec foarte cu bine.
Ploi de bombe cad peste Londra, şi ei se plimbă pe străzi
şi pe acoperişuri şi după ce s-a dat alarma. Nu le
pasă. Preoţii tac slujbe īn bisericile năruite. Regele şi
regina n-au părăsit capitala şi nu se bagă nici ei īn
adăpost.
Curajul ca īnsuşire comună. Ca luciu de la sine
īnţeles. īndărătnicia īn faţa primejdiei. Calmul ca
virtute. Aristocraţie.
- Poezia īnfrīngerii, respectul pentru moarte şi cei
ce mor transfiguraţi prin resemnare şi simţămīntul datoriei
īmplinite. Japonezii, samuraii. Mioriţa. (Care e şi retragere
īn natură: poate că păstorul nu ia nici o măsură de
apărare fiindcă, scīrbit de invidia şi josnicia celorlalţi,
preferă recontopirea īn natură vieţii alături
de doi netrebnici.) Cazul Codreanu: Infrīngerea şi moartea tragică īl
trec īn măreţie, īl scot din lume şi din vremelnic.
Biruitor, desigur că ar fi ieşit maculat din contactul cu politica
şi angajarea īn realitate.
- Mafraux:
Cine e cavaler? Oricine moare pentru ceea ce a ales."
- Eforie Nord
īntālnirea cu
Ştefan Teodorescu, acum profesor la universitatea din Freiburg:
Ceea ce caracterizează poporul romān este amenitatea.
De fapt 11 repetă pe Alexandru Isaevici"1:
bunăvoinţa īntre oameni este singurul lucru important, nimic
altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic este, determinant,
ci tonul relaţiilor dintre oameni. Dacă există
bunăvoinţă ori amenitate, restul nu contează.
- Iar Malraux: Jertfa singură
poate privi tortura drept īn ochi, iar Dumnezeul lui Hristos nu ar fi Dumnezeu
tară de răstignire."
- Valery: La urma urinei, nimeni.
īnaintea creştinismului, nu spusese că Dumnezeu este
dragoste."
Septembrie 1970
Dr-ul Corneliu Ax. ne vorbeşte entuziast despre biserica-cetate de la
Biertani. Suntem īntr-o excursie, el. soţia (născută Mareş,
e fiica inginerului Nicolae Mareş. mort la Sigliet). Paul C.
şi eu.
379
De la Sighişoara ne abatem acolo. Şi-ntr-adevar locul
depăşeşte entuziasta descriere a fostului meu coleg de
şcoală.
Ne conduce o săsoaică īntre două vīrste, foarte
amabilă, ne dă o mulţime de amănunte. Biserica a fost
catolică, a devenit luterană şi oarecare timp a fost sediu episcopal.
Călăuza, doamna Anna Philp, ne arată capela rezervată de
reformaţi celor rămaşi catolici; amănunt
īnduioşător şi nobil.
E şi o zi măreaţa ii toamnă caldă,
cu cer senin, cu aer imobil, scăldată-n dulceaţă şi
inefabil. Biserica e pe o īnălţime. Printre creneluri comuna se vede
pustie pe uliţe nu trece un singur om. Liniştea e
desăvīrşită. Miroase puternic a fin cosit, īmbătător.
Pe vechile ziduri cenuşii se caţără grape de frunze
roşii (un roşu cu nenumărate nuanţe). Am, o clipă,
impiasia că sunt cu adevărat īn rai, la propriu, că pe
drumul de la şoseaua naţionalii pină aici (un drum prost)
am avut un accident, că am murit şi că am intrat īn paradis. O
clipa, dar nespus de lungă şi de convingătoare Fericirea e totală,
iluzia e aproape absolută.
N-am murit, nu suntert' īn cer, dar locui e dintre cele mai frumoase
ce se Dot īnchipui şi vtajile trecutului şi ale lui
septembrie īl tac şi mai irezistibil.
Deodată incep a bate clopotele, trase de doamna Philp ia
ore fixe. īntreaga boltă, de un albastru preacurat,
răsuna
Hgrr, macii
uns frei''■'■'. scriu eu Ia
sfiişit in registrul de īnsemnai al vizitatorilor
Scuze, domnilor profesori M.
Ralea, G. Călinesou şi Tīidcr Vianu, li se pot găsi
multe şi cu piatra e greu să an mei. Ţinută, oricum,
ni' se poate spune c.ī vot fi avut. Talent, maeştrilor
T Aighezi şi M. Snb-vāanu nu li se poate
contesta. De ţinută īnsă n-au dat dovadă.
Dar n-nu fost oameni politici, publici! N-au fost, asta chiar
spun $i eu, că Q-au fost. Dai ar fi putut să fie, spun, $j
mă refer la o frumoasă vorbă i lui Mirabeau:
Orice om curajos devine un om public īn zilele de urgie."'
- Două trăsături de
caiacter ale cardinalului de Retz:
Nu putea īnţelege cum de era cu totul lipsit de mărinimie şi
suflet un om atīt de inteligent ca Mazzaiini şi cuin de nu putea da
crezare nimănui (deoarece pe toţi īi bănuia asemenea
sieşi).
Se străduia să ţină minte numai răul pe care i-1
făcuseră Ana de Austria şi cardinalul, iar binele pe care i-1
tăcuseră să-1 uite.
380
Jilava, stīrşit de
noiembrie
Rafale de ploaie şi vīnt. Urlete. Se aude cum torul, afară, geme.
Jilava şi-a īmbrăcat veşmīntul ei spectral de
lăcaş sinistru şi solemn. Pe coridor răsună ecouri
prelungi. Smulse din ţīţīni (ori din cīrlige), scīn-durile ferestrei
se prăbuşesc dezvăluind o noapte cedată strigoilor. Putem
deosebi silueta gardianului care controlează gratiile plimbīnd peste ele,
ca pe coardele unei harfe eoliene, un drug de fier: se emit sunete grave
şi lugubre.
īnchisoarea s-ar părea că e toată Vasul fantomă ori
corabia zguduită de valuri īn actul īntīi din Furtuna ori
casa īmpresurată de viscol la Răscruce de vīnturi.
Toată această sinistră măreţie (zidurile īşi
descoperă abia acum grosimea, celulele adīncimea iar coridoarele
nesfirşirea) īmi poartă -neaşteptat - gīndul spre cavalerul
japonez care solicită să fie iniţiat īn secta zen şi pe
care maestrul īl primeşte izbindu-1 cu pumnul īn faţă.
Solicitantul ştie să primească: el, neīnfricatul, surīde şi
tace.
Mai creştineşte nici că se putea.
Nirvana nu cumva o fi nu neantul, ci demnitatea ontologică? Dar
iarăşi nu īncape īndoială că inferioritatea asiatismului īn
raport cu doctrina creştină provine din două cauze: ignorarea
Satanei şi neputinţa de a percepe simţul tragic al
existenţei.
Gherla, camera preoţilor; Bucuresti,1965
Iar limitele" puterii lui Dumnezeu.
A fi atotputernic īnseamnă a dispune de libertatea să faci orice,
binele sau răul. īn acest īnţeles Dumnezeu nu e atotputernic
pentru că nu face răul. Dar nu-1 face nu pentru că nu poate, ci
pentru că nu vrea să-1 facă.
Ceea ce a exprimat Montesquieu prin spusa lui Uzbek: Deşi Dumnezeu e
atotputernic, el nu-şi poate călca făgăduinţa şi
nici nu poate īnşela pe oameni."*
Benjamin Constant īn Cursul de drept constituţional socoteşte
pe Dumnezeu limitat pentru că nu poate interveni īn treburile
omeneşti decīt pentru a sancţiona dreptatea. (Motiv pentru care nu
trebuie să-l ispitim, cerīndu-i lucruri pe care ştiam că
nu le poate aproba.)
Dumnezeu nu-i place lui Andre Gide tocmai pentru că nu e straniu, cinic,
gratuit, pentru că nu rīde; zeii antici īi sunt simpatici deoarece nu
cunoşteau limite morale şi-şi băteau joc de muritori.
381
J. Chevalier: Dumnezeu e chezaşul ordinei şi al moralei - putere
nelimitată, dar putere morală.
A. N. Whitehead: Singura limită care i se impune lui Dumnezeu
este aceea care decurge din bunătatea sa... Nu-i adevărat că
Dumnezeu este din orice punct de vedere infinit. Dacă ar fi aşa ar fi
deopotrivă de bun şi de rău... E ceva hotărīt, şi ca
atare e mărginit.
E. Burger: Nu infinitul este mai adīnc decīt Persoana, ci Persoana e mai
adīncă decīt infinitul.
Noi ştim că Dumnezeu adevărat nu e cel al panteiştilor,
totul, orice-ul şi nedefinitul; e Dumnezeul ordinei şi
bunătăţii, dragostei şi dreptăţii.
Anatema este cine spune că Dumnezeu are o putere limitată, dar
greşit ar fi să īnţelegem că poate acţiona după
capriciu - ca zeii vechi.
Discutăm astfel īn celulă despre atributele şi puterile lui
Dumnezeu şi uităm că trăim vremi ale dictaturii etatiste.
Voltaire văzuse cum aveau să stea lucrurile (Despre necesitatea de
a crede īntr-o fiinţă supremă): Ferească-ne īnsă
Dumnezeu de un tiran mānios şi barbar care necrezīnd īn Dumnezeu
şi-ar fi sie īnsuşi Dumnezeu."'
Are dreptate Paul Dim. cīnd ia apărarea lui Voltaire contra vulgului.
Fericirea, zeii le-o invidiau muritorilor. Oamenii, īn antichitate, se
fereau să se considere fericiţi şi cu atīt mai mult nu
īndrăzneau s-o spună de teama de a nu stīmi mīnia zeilor şi a fi
prigoniţi.
Cu Dumnezeu e altfel: nu numai că nu ne pizmuieşte fericirea, dar
ne şi īndeamnă neīncetat să fim fericiţi, ne promite
fericirea, ne-o prepară.
Avea, aşadar, dreptate Saint-Just să spună că fericirea
e o idee nouă, modernă. Cīt priveşte jertfa. Dumnezeul
creştinilor e de asemeni īnnoitor: e exclusivist şi monopolist,
şi-o rezervă toată pentru El.
1971
Monseniorul Helder Camarra, arhiepiscopul oraşului Recife (zis şi
Pemambuco), cleric roşu".
Lui i se aplică Matei 24, 23-24:
Atunci, de vă va zice cineva: iată, Messia este aici sau dincolo
să nu-1 credeţi.
Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci
mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să
amăgească de va fi cu putinţă."
Mai cred despre īnaltul prelat cu floare roşie la butonieră ca se
face \ inovat de păcatul acela despre a cănii existenţă
sunt perfect convins: păcatul de prostie.
3S2
- Kipling. Liceele englezeşti. Principiile de educaţie:
dormitoare neīncălzite, băi reci, bătăi de dimineaţa
pīnă seara, suferinţe, umilinţe; nedreptate. Mai ales
nedreptate. Ca să-i pregătească pentru viaţă? Desigur.
Dar şi pentru Dumnezeu. Să īnveţe că Duhul suflă unde
şi cīnd vrea, că suntem pe acest pămlnt īn surghiun şi
printre scīrbe; şi printre oameni care nu ne iubesc, pe care nu-i
interesăm şi care nu sunt dispuşi să ne asculte, să ne
laude, să ne alinte...
27 Noiembrie 1950
La birou, discutīndu-se puritatea unei expresii (sunt translator),
tovarăşa Riana, şefa secţiei, ne-a recomandat să
ascultăm glasul poporului.
In tramvaiul 25, spre
seară, aud glasul poporului. Taxatoarea, lăţoasă,
bătīnd īntreagă (păr. faţă, īmbrăcăminte)
īn bej, strigă cīt o ţine gura vorbind cu o babă şi un
soldat. Baba sade pe bancă, cu un pachet enorm īn poală.
Soldatul, slab şi foarte tīnăr, se apleacă să
răspundă īn şoapte. Susţin tustrei existenţa lui
Dumnezeu sau īn orice caz a unei puteri superioare. Prind numai glasul
taxatoarei:
... Mi-a spus că de ce mă īnchin. Dar tu nu te īnchini, fa? Auzi,
că de ce mă īnchin...
Ce urinează se pierde īntr-un uruit, apoi aud iar:
putere... ţine apa... zice că e natura. Mi-a venit să-i dau
cu ceva īn cap.
Intervine baba, dar n-o
aud. Şi nici pe soldat nu-1 aud.
Dar lăţoasa continuă:
... Trebuie să existe. Ce-i tot dai cu natura, fa? Fără
puterea lui s-ar naşte copii? Te făcea mă-ta pe tine?
Acum toată lumea ascultă. Se lasă īn cuprinsul vagonului, īntreruptă
numai de zgomotul asurzitor produs de părţile metalice ale
mijlocului de transport īn comun, o tăcere atentă, al cărei
caracter desigur nu poate fi decīt dialectic şi materialist.
Taxatoarea, după ce rupe nişte bilete, dă să continue,
dar sunt grăbit şi obligat să cobor. ĪI invidiez pe Leon Daudet
care povesteşte cum, prins de farmecul sintaxei folosite īn
conversaţiile populare, urmărea adesea pe străzile
Parisului, pīnă departe, grupuri sau perechi vorbind pitoresc
şi miezos.
- Mircea Eliade īn O fotografie vedic de 14 ani (bucată
la fel de importantă pentru sufletul romānesc şi puterea sa
transfiguratorie ca şi Luceafărul, Legenda
Meşterului Mano/e şi Mioriţa):
383
Simţi că prietenul nostru a īnceput să se transfigureze,
că, are Spiritul universal īn el. Dar procesul de transfigurare nu e
terminat. Pentru că, vedeţi, nu izbuteşte să exprime
misterele. Şi atunci, la ce e bună limba universală, limba
aceasta americană, dacă nu poate exprima misterele? "
- Erezie este a spune ca Zola: dacă te iartă Hristos nu te va
ierta Dumnezeu Tatăl.
Dar erezie este şi a spune ca teologii morţii lui Dumnezeu: Dumnezeu
a murit, numai Hristos este.
Căci Hristos tot la Tatăl ne duce; numai El este poarta, El este
singurul Mijlocitor, dar īn final tot la Tatăl ajunge, ajungem.
Textele, mai ales īn Evanghelia Sf. loan, sunt numeroase
şi concludente (5, 43; 6, 38; 7, 16 şi 29;' 8; 16, 28; 17, 8): Eu am
venit īn numele Tatălui Meu..."; Pentru că M-am coborīt din cer
nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine...'";
īnvăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a
trimis..."; Căci de la El sunt şi El M-a trimis pe
Mine..."; Pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl,
care M-a trimis pe Mine..."; Veţi cunoaşte că de la Mine
īnsumi nu fac nimic, ci precum M-a īnvăţat Tatăl aşa
vorbesc..."; Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu..."
Textul esenţial este īnsă la 10, 9: Eu sunt aşa; de va
intra cineva prin Mine se va mīntui; şi va intra şi va ieşi
şi păşune va afla".
De ce spune Domnul şi va ieşi"? Pentru a ne arăta
că nu poate fi izolat de Tatăl şi de Duhul Sfint. La Sf. Treime
ajungem numai prin Hristos, dar la Sf. Treime suntem chemaţi
să ajungem la sfirşit.
Teologii care se opresc la Hristos, se fac aşadar vinovaţi de
erezie, ei pierd din vedere existenţa Treimii pe care vor s-o
despartă cu toate că ştiu prea bine ca e una şi
nedespărţită.
1934
Conversaţie cu Manole (e şi Anetta prezentă; zīmbeşte
şi ascultă): cum putem ieşi dintr-o dilemă
inextricabilă?
Mi-1 citează pe Keyserling (deşi nu-1 suferă):
Supravieţuitorii au fost aceia care au ştiut şi au vait
să-şi asume un risc īn plus."
E străvechea şi profund echitabila lege a beneficiului
legat de risc: numai investind īn plus, riscīnd, eşti
īndreptăţit a cīştiga. Prudenţii pierd. Există legi īn
toate domeniile. Domeniul dilemelor tragice şi le are pe ale lui. Principala
e legea riscul īn plus", un fel de lege a plus valorii,
384
a caprei īn odaie, a voitului adaos, a ieşirii printr-un act de
nebunie (singura soluţie după La Rochefoucauld pentru unele
situaţii).
Anetta, ducīndu-se la o şedinţă literară, a
citit īn pauză un afiş: Bufet pentru publicul consumator, i s-a
părut īnsă īn prima clipă că stă scris: pentru
publicul conservator. īi povesteşte lui Manole confuzia ei. Manole
rīde cu poftă. Anetta se īnclină uşor: se simte
gratificată.
Esteticienilor puri să le dea
de gīndit aforismul lui Vauve-nargues: Ca să ai gust trebuie să ai
suflet."
- Jules Romains (Le vin blanc de
la Vilktte): Dacă n-ar fi Dumnezeu, le-ar reveni drepţilor
onorabila sarcină de a-1 īnlocui.
L965
Cu Al. Pal.: Hristos a venit īn primul rīnd ca să ne scandalizeze;
să aducă foc şi dezbinare; să laude pe Măria care
stă degeaba şi s-o certe pe Marta care nu-şi vede capul de atīta
muncă; să se ferească de neīntinaţii farisei şi
să caute dinadins tovărăşia hoţilor şi a tufelor;
să nu piardă nici un prilej de a călca sfinţenia Sīmbetei;
să ne scuture, zgīlţīie, ameţească, scoată din
ţīţīni, din prejudecăţile cele mai onorabile şi
ancestrale, din raţionamentele cele mai impecabile, din obiceiurile cele
mai sancţionate de obşte, din adīncurile noastre cele mai
stratificate; să ne ardă cu sabia īnroşită īn foc. Pentru
ca să ne poată trezi la ceva nou, la ceva cu totul nou,
neaşteptat şi nebănuit: la libertate şi milă.
Scoţīndu-ne de sub lege şi din păcat, nu la o biată
moralistă de virtute ne cheamă, ci la deplina libertate, la
condiţia de onoare. Şi totodată, cum zice Fericitul Augustin,
răpindu-ne īngrijorării căreia īi cedase Marta, ne duce la
Bucurie. (Marta trebăluia, iar Măria benchetuia.")
De la condiţia de sclav trecem la aceea de om liber. De la trudă
şi agitaţie la linişte şi la ospăţ.
La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă
şi ceremonie, ci la neīnfricata asumare a calităţii de om
īnzestrat cu duh divin. Noblesse oblige. Frica n-are ce
căuta īn domeniul spiritului, nici meschinăria. Frica nu poate fi un
atribut al spiritului liber.
- Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideei. nu e
subordonată lui Dumnezeu.
Drieu La Rochelle: Ideea e ahtiată de sīnge."
Ideea poate fi tot atīt de īnsetată de sīnge ca şi zeii
revoluţiei franceze din titlul căiţii lui Anatole France.
385
Nici cele mai īnalte şi nobile idei nu fac excepţie,
dimpotrivă. Numai Fiul, după tnip, al celui ce a spus
Izbăveşte-mă de vărsarea de sīnge, Dumnezeule, Dumnezeul mīntuirii
mele" īi poate feri şi pe intelectuali şi pe idealişti
de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea
scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sīngelui menit
să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor
trup.
1945
Filmul sovietic Trenul pleacă spre răsărit. Dans,
cīntec umor. Pentru cine a crezut īn revoluţia socială (şi
mă gīndesc la Bellu Z., la Siren Rab., la Germania D., la Tr. īn primul
rīnd), o singură soluţie: sinuciderea.
Atīţia ani de īnchisoare, ocnă, exil şi deportare īn
Siberia, atītea suferinţe, jertfe şi nădejdi (principesa
Alexandrina Kolontay: să ne culcăm devreme, tovarăşi,
miine īncepe o lume nouă) pentru a se ajunge unde? La formele cele mai
abjecte ale operetei americane, la treptele cele mai de jos ale amuzamentului
mic-burghez, la banalităţile cele mai sfişietoare ale
repertoriului revuistic. Mult sub nivelul spectacolelor de la Mama": Titi
Mihăilescu şi Violetta lonescu (aceştia lipsiţi,
sărmanii de ei, de orice veleităţi mondial īnnoitoare).
Comunismul poate socializa toate bogăţiile, poate īntemniţa
pe oricine, ucide pe cine pofteşte, dar īi stau īn faţă - dīrze,
indestructibile - trăiniciile: nevoia de iarmaroc, clişeele,
internaţionala vulgarităţii, a Calului bălan.
Pierre Gaxotte strigase şi el, comentīnd reclamele pentru īmprumutul
de stat cu dobīndă şi pentru loteriile de stat: păi, le
ştiam! Aici ne aduceţi? Păzea, oameni buni!
La toate mă aşteptam: la orice, dar nu la apoteoza spectacolelor
de antract ale cinematografelor de cartier. Bietul nostru Iulian: sus fustele,
jos pantalonii.
Nu era, zău, nevoie de G.P.U., N.K.W.D., de K.G.B. ori de Materialism
si Empiriocriticism.
Hristos nu se arată idealist īn grăirile sale. Lucrurilor
le spune pe nume: curvă, curvie... Niciodată nu edulcorează,
nu īndulceşte şi nu recurge la perifraze, la eufemisme. Adevărul
īn toată asprimea şi virulenţa lui. Ca pe masa de
operaţie, ca la picioarele eşafodului. Nici un văl, nici o
iluzie, nici o cocoloşire. Pentru că numai avīnd realitatea
crudă īn faţă ne putem cutremura şi o putem
părăsi, transfigurīnd-o.
- Spovedania este un exemplu de
limbaj precis.
386
Penitentul: Nu prea am spus adevărul. Duhovnicul: Vrei să spui
că ai minţit? Penitentul: Nu m-am purtat prea corect. Duhovnicul:
Adică ai furat? Etc.
- Pentru creştin totul se
petrece ca şi cum vorbele, gīndurile şi faptele s-ar imprima pe o
trainică şi perena peliculă. Impulsurile electrice exprimă
orice fel de energie iar materia e supusă principiului unităţii.
Pelicula, aşadar, va fi probabil una. Pe ea se īnregistrează filmul
prin a cărui derulare, la sfirşit, tot ce a fost acoperit, ascuns,
tăinuit, va ajunge cunoscut, va veni la arătare, va ieşi la iveală,
va fi descoperit şi dat pe faţă; filmul care-1 va face pe Satana
să hohotească de rīs dacă īndurarea Domnului nu-i va rezerva
surpriza de a desfăşura o bobină de pe care căinţa
şi iertarea vor fi şters totul.
Dacă-i aşa, ar fi de mirare ca orice comportament, oricīt de neīnsemnat,
să nu ne angajeze īn īntregime, ca orice exemplu, oricīt de mărunt -
īn fundul celulei, īn beciul poliţiei şi sub becul orbitor al camerei
de anchetă - să nu aibă o valoare absolută.
BUGHI MAMBO RAG
Preda, Radu şi Stroe... Clothos, Athropos şi
Lachesis... Mă trimisese Vaida īn Portugalia să studiez
constituţia lui Salazar... Se numeşte artimon... Se numeşte ax
cardanic... Se īnmieşte dendrită... Se traduce prin
condiţionalul trecut...
Că arta,
spre deosebire de ce crede şi Nego, nu e lucru diavolesc o dovedeşte constatarea
că şi ea, aidoma credinţei, e bazată pe libertate şi
nu are valoare decīt dacă e un produs al libertăţii artistului
şi propune ascultătorului sau cititorului un caz de libertate.
Teatrul, īn special, nu poate trăi decīt alimentat de libertate; construit
īn lumina determinismului, pe epicul obiectiv (Brecht) ori pe
fatalităţi fiziologice, e mort. Fatalităţile fiziologice
(frigiditatea, sterilitatea, impotenţa, inversiunea) īntocmai ca bolile
cronice - stīrnesc compasiunea, dar nu interesul artistic. Un match care ia
sfirşit pentru că unuia din concurenţi i s-a făcut rău
nu e pasionant; o şedinţă a unui parlament totalitar, unde
se ştie dinainte cum se va vota (īn unanimitate), poate fi o ceremonie,
dar nu va avea niciodată caracter dramatic. Secretul oricărei drame e
absoluta libertate a persoanei. Suspensul cel mai captivant provine din
libertatea discreţionară a individului -forma sa culminantă
fiind desigur concretizată īn piesa pe care o jucăm cu sufletul
nostru.
387
- Vai de noi dacă nu s-ar afla
īn Evanghelie parabola judecătorului nedrept. Ea ne pune la
dispoziţie soluţia - grea, greoaie, disperată - a
stăruinţii.
Şi că nu avem de a face cu un judecător nedrept şi nici
măcar cu unul drept, ci cu un boier mărinimos ne-o arată
altă parabolă, a lucrătorilor tocmiţi la vie. Atenţie
īnsă: suntem ispitiţi a prefera să renunţăm la
plată decīt să primească şi cel tocmit īn ceasul al
unsprezecelea cīt primim noi.
- Ne revoltă, ca şi pe
fiul cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea lui Dumnezeu
faţă de cei drepţi. Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a
tăiat tatăl un viţel gras; prietenilor lui nu le-a făcut
ospăţ şi nu le-a dat prilej să bea şi să joace.
Toate cele bune numai pentru risipitor.
Drepţii, protestīnd, dovedesc lectura neatentă a textului. E
adevărat că pentru ei n-a fost nici viţel, nici ospăţ,
nici joc, nici inel īn deget... A fost şi este altceva, ceva
menţionat la versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele
sunt ale tale.
Au prin urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot
văicări că-i puţin lucru: toate ale Tatălui.
- Părintele Paulin Lecca (de la
Cozia) īmparte lumea īn patru categorii:
Cea a fiului risipitor care nu se mai īntoarce la Tatăl. Sunt şi
din-tr-aceştia, rămīn printre roşcove şi porci.
Cea a fiului risipitor care se īntoarce şi intră la
ospăţul īmpărătesc.
Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun,
care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu
toate că e drept nu intră la cină!
Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi
īnflăcărat şi ia parte la cina īmpărătească.
Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei reprezintă idealul.
(Cf. teoria Nemo-Balotă despre Doktor Faustus.)
- Cīntecul omului"
īn Vechiul Testament omul īşi manifestă supremaţia
faţă de restul creaţiunii şi facultatea de a se
īnălţa, răspunzīnd - odată cu Moisi, patriarhii,
drepţii şi proorocii - atunci cīnd e chemat de Dumnezeu cu vorbele:
lată-mă, Doamne!"
Prezent, drepţi, gata la ordine, oricīnd disponibil şi
dispus, neşovăitor, prompt. Se īmplineşte, īnduhox niceşte
şi īndumnezeieşte īndeplinind voia creatorului.
388
īn Noul Testament treapta cea mai ridicată pe care o poate
atinge creatura este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma
Necredinciosul: Fericiţi cei ce au văzut şi au crezut; dar mai
fericiţi cei ce au crezut fără să vadă.
A crede fără dovezi palpabile şi fără īnscrisuri.
Fără zapisuri şi ispisoace. Surete şi izvoade. Lucrul cel
mai puţin neguţătoresc ce poate fi. Cel mai nobil. Să ai
īncredere. Să nu te īndoieşti. Să primeşti adevărul -
īntocmai ca emoţia artistică a lui N. Schoffer - Iară să
mai treacă pe calea ocolită a raţiunii cortexului. A crede pe
cuvīnt, ctivfntul Domnului Hristos care El īnsuşi nu-i decīt
Cuvīntul.
1971
,.Pină cīnd, proştilor, veţi iubi prostia?"
{Pilde 1. 22)
Tinerii, astăzi, caută puritatea, exorcisarea, liberarea de
orori, pe īntreita cale: a sexualităţii, muzicii şi
stupefiantelor. Ororile de care le este scīrbă sunt de adevărat
oribile: războiul, făţărnicia, minciuna, ura.
Rămīne numai de văzut dacă idealul spre care tīnjesc le va
oferi altceva.
Rămīne numai de văzut dacă mijloacele pe care le-au ales se
vor dovedi eficace.
Le-aş atrage atenţia asupra următoarelor puncte:
a) Dacă nu-s cu
desăvīrşire proşti ar trebui să nu piardă din vedere
că există o forţă - cu două feţe - care se
uită la ei şi-i poate vindeca de orice alean răpindu-le orice
mijloace de evaziune. Forţa e una, feţele sunt două: a lui
Brejnev, a lui Mao;
b) Mijloacele la care au recurs sunt
aleatorii. Nu numai stupefiantului greu de procurat, dar şi sexului
şi muzicii regimurile totalitare se pricep a le da caracter de
inaccesibilitate. Pentru a le īndulci amarul şi a lecui deznădejdea
mai accesibilă rămīne credinţa. Mai ales că devenind
şi ea inaccesibilă īn mult rīvnitele regimuri, prezintă
avantajul de a putea fi găsită īn locuri mai greu de etatizat.
- Don Quijote...
Putem şi noi oricīnd - dintr-o clipă īntr-alta - prin voinţa
şi capacitatea noastră de fericire, dacă īnfrīnăm
imperialismul individual (numai eu am dreptate şi drepturi, numai eu nu
sunt nebun, numai mie mi se cuvine), dacă ne īnsuşim īn cīt de
mică măsură simţul relativităţii şi al
389
ridicolului certurilor, ambiţiilor, resentimentelor; dacă
stăruim asupra definiţiei date lui Iisus Hristos de pastorul
Dietricli Bonhoeffer: Cel care există numai pentru alţii - nur fur
andere da ist -; dacă īnţelegem cītuşi de puţin
toată mizeria invidiei şi mīniei, ruşinosul, sfīşietor
de ruşinosul şi jalnicul ridicol al geloziei, invidiei şi
răutăţii aşa cum trebuie să pară văzute de
pe cruce şi cum desigur par văzute din īnchisoare sau de pe patul de
moarte, putem, zic, īntr-o clipită să transformăm circiuma
īn castel, celula, spitalul, strada, mahalaua, biroul īn salon- salon de
marchiză franceză din secolul XVIII, de prinţ al
Renaşterii, de conac englez īn mijlocul unui parc cu gazon centenar; sau
chiar īn colţ de rai, īn camera de ospăţ īn casa din Betania.
Scriptura ne arată
că şi crucea - instrument de chin, batjocură şi
blestem - poate deveni instantaneu - pentru cine ştie să se poarte pe
ea - făgăduinţă de mīntuire şi prag de paradis.
- După felul cum vorbim şi ne purtăm s-ar zice că
suntem posturi de radio emiţătoare, hotărīte să emită
fără īntreaipere şi să bruieze orice alt post.
1971
Nemo - de faţă fiind şi Andrei Brz. - osīndeşte
sentinţa Amicus Plato sed magis amica veritasu:\ o
consideră văditoare de răutate şi īngustime de minte. Mai
preţios ne este prietenul ori vecinul decīt un aşa-zis adevăr
despre care nu ştim cīt va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e
adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim
īn ajutor; pe cīnd, īn numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri,
conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunţe
semenii. Adevărata veritas se cheamă caritas.
Poporul romān mereu aşa a procedat, a pus caritatea deasupra
adevărurilor"' momentane, pe vecin şi prieten mult mai sus
decīt glaciala obiectivitate.
(Mi se confirmă astfel teoria mea din Secretul scrisorii pierdute.)
- Ce-i dau oamenii lui Dumnezeu cīnd lui Dumnezeu īi este sete? Oţet
şi fiere.
390
Paris, iulie 1936
Piaţa Concordiei. Loc magic şi privilegiat al frumuseţii.
Centru al Europei. Pavilionul din stīnga (stīnd cu faţa spre Arcul de
Triumf) al grădinii Tuileriilor. Zi de vară copleşitor de
caldă, văzduhul vibrează de arşiţă. Pavilionul
īnsă e răcoros şi pustiu. Mă plimb īndelung printre nuferii
lui Monet. Senzaţie de zăduf, de străfunduri acvatice şi
īnalte presiuni, de clipocit al fintīnii peste care se apleacă Melisanda,
īn care se oglindeşte fata de īmpărat.
Farmecul neīntrecut al picturii impresioniste, cea mai producătoare de
evanescenţă. Venveile doch, du bist so schonUA. Senzaţie
de umbre colorate, de clipiri şi unde.
Leon Daudet e cel care a scos īn evidenţă umbrele colorate ale
impresioniştilor. Cīt īl iubea mama! Şi pentru că era lacom,
scrisese despre o mătuşă a sa: Timp de douăzeci de ani a
cunoscut neasemuita fericire de a fi patroana celei mai grozave
bucătărese din Franţa, o femeie care fu pentru
bucătărie ceea ce a fost Baudelaire īn poezie, Rembrandt īn
pictură şi Wagner īn muzică."
Dincolo de apă, pe cheiul Bourbon, o cafenea cu măsuţe pe
trotuar, sub o tentă albastră.
Senzaţie de acută fericire.
Repede sfişiată de gīndul la guvernul Blum, instalat cu pompa, un
minister uriaş, īmpărţit pe secţii, care īşi ia
sarcina de a ferici pe toţi īn cel mai curat stil conu Leonida: lege de
murături şi pensia după legea veche, statul să
plătească, d'aia e stat. Şi dreptul pentru toţi Francezii
de a-şi vīrī capul īn nisip. Et un Per/iod pour Arthurn^\
A! explicaţia istoriei nu o dă nici materialismul, nici teoria
providenţială, nici nimic altceva. Singura explicaţie
raţională a căderii statelor şi prăbuşirii
civilizaţiilor e cea dată de Romani: Quos .lupiter perdere vu!t...Ub
- Durkheim e
marele vinovat. El e teoreticianul Statului - Dumnezeu.
Orice formă de stat īngrădit nu e posibilă decīt īntr-o
societate care crede īn Dumnezeu. Dacă nu, statul ia locul
divinităţii şi nu mai poate fi limitat.
Puterea regelui Ludovic al XFV-lea era absolută - şi desigur
că a şi abuzat de ea. (Revocarea edictului din Nantes etc.) Dar o
mărgineau parlamentele provinciale, dreptul de critică din partea
acestor parlamente, biserica, drepturile tradiţionale ale provinciilor,
ale stărilor", ale stărilor" sociale - constituţia
regatului". Regele se temea de puterea divină, de confesorii lui
şi de gura lumii. Iar īn materie de literatură declara că
domnul Despreaux se pricepe mai bine ca mine".
391
Puterea absolută a Regelui-Soare se profilează nulă īn
comparaţie cu a dictatorului ateu contemporan, căruia cu
adevărat i se aplică spusa lordului Acton: puterea absolută
corupe absolut.
E prea puţin. Puterea absolută devine neapărat
demenţă.
- īmpotriva teoriei (lui Sartre
şi altora) după care semnele nu pot fi interpretate (Nu
există semne!) şi nimic īn lume nu chezăşuieşte pe
Dumnezeu, aceste cuvinte ale lui Tocqueville: Nu-i nevoie ca Dumnezeu să
vorbească el īnsuşi pentru ca să descoperim semne sigure ale
voinţei sale."
Orice īncercare de carteziană plecare de la o presupus posibilă tabuJa
rasa e făţărnicie pentru că nu ne putem preface că
nu ştim.
- Două precizări cu
privire la răstignire:
a) vinovaţii
Nu numai saducheii, fariseii şi autorităţile romane, ci
fiecare dintre noi.
Rugăciunea din ziua de vineri: Mărturisesc īnaintea ta,
īntru această zi a răstignirii tale, īntru care ai pătimit
şi ai luat moarte, pentru păcatele noastre, pe cruce, că eu sunt
cel care te-am răstignit cu păcatele mele cele multe şi cu
fărădelegile mele cele rele.
b) Nu e un fapt istoric petrecut
acum două mii de ani, ci un eveniment care se repetă de-a pururi
şi īn fiecare ceas, se repetă neīncetat şi dacă ochii
noştri ar şti să vadă ar putea oricīnd avea īn
faţă īngrozitorul spectacol īnzestrat cu perenitate şi
ubicuitate.
Ceea ce, īn La mort d'Atahualpa, Valery Larbaud īşi īnchipuie
cu privire la executarea regelui incaş ea are loc fără
īntrerupere īntr-o cameră orbitor luminată a hotelului Sonora Palace (De
nu ar greşi ciiwa uşa!) - este adevărat pentru
răstignirea Domnului, pe care veşnic o īnnoim.
1969
Casa inginerului I. Pete. - din atīt de respectabila stradă
Dim. Onciul" - nu e prea mare, dă īnsă o certă impresie de
soliditate grădina din faţă, bine īngrijită, acareturi īn
mnd, ferestre cu geamuri bombate strălucitoare şi perdele cu falduri,
de un alb desăvīrşit.
īn interior familia celui care-mi ceda bucăţica lui
săptămīnală de pīine, cīnd eram īn criză şi care nici
măcar odată nu s-a răstit la cineva, e alcătuită din
oameni care nu se poate să nu-ţi meargă drept la inimă:
toţi muncesc ori studiază, se respectă īntre ei, se poartă
frumos cu slujnica (sunt īn cīmpul muncii, īşi pot īngădui s-o
ţină), sunt bucuroşi
392
de oaspeţi: nimic forţat, nici un vicleşug, nimic distonant
ori straniu. Cinste, virtute neostentativă, credinţă
moderată, bunătate firească, gentileţe din belşug.
Majoritatea tăcută. Revăd cu ochii vechiul meu ideal, strada
Armenească şi casa Şeteanu şi casa Boerescu şi
toată lumea aceea pe care nesăbuiţii şi imbecilii s-au
grăbit s-o dărīme pentru ca apoi (dar şi Galsworthy īn Forsyte
Saga a păţit la fel, ta sfīrşit īl
reabilitează pe proprietarul Soames) să jinduiască după ea
şi să caute s-o refacă īn apartamentele lor de două ori
trei camere din blocurile proprietate personală construite după
normă (confortul unu sporit) ori să se ducă s-o caute cu 70 kg
īn [srael.
Intervievv cu dramaturgul Franz Molnar: Mi se pare că principiile
care determinau acum un sfert de secol succesul unei piese sunt astăzi
complet schimbate. Pe atunci viaţa era liniştită. Societatea era
bogată, se trăia bine şi tară enervare, era aproape
plictisitor."
(Criminalei doctrine a plictiselii, expusă de Lamartine īn vremea
domniei lui Ludovic-Filip Franţa se plictiseşte, domnilor i
s-au adus atītea hosanale şi i s-au dat atītea satisfacţii īncīt cele
mai plate şi mărunte idealuri mic burgheze" au ajuns a fi
aureolate de nostalgie şi īnconjurate de strălucitoare lumină.
Crapă cu toţii acum după ele, toţi umblă cu limba
scoasă după simplele componente ale vieţii burgheze dinainte.
Cum le mai lasă gura apă - şi bale - după o
locuinţă, hrană şi puţină linişte!)
- Ritualul rugăciunii.
Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat
ca dovadă de formalism şi nesinceritate.
Sinceră e numai rugăciunea izvorītă din cuget şi
inimă, nu textul gata formulat pe care-1 citim din carte ca pe o
reţetă: (La capătul pericolului stă rīşniţa de
rugăciuni a Tibetanilor.)
Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor
de obşte pentru a se crea o atmosferă de linişte
şi reculegere, aceasta īnsem-nīnd faza de pregătire, de punere īn
situaţia oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă,
făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi
(sau mai īntīi, e firesc, nu-i cu supărare) spunerea păsului - inima
revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea
mai īnsemnată, faza ascultării īn care următor vorbirii -
şi era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi
cum nu s-ar şti? - suntem atenţi să desprindem īndemnurile care
ni se dau; inima acum e pe recepţie.
393
- Discuţie, la Jilava (īn 1961,
cred) cu profesorul Vasile Barbu şi cu tīnărul Gheorghe M.,
admiratorul īnflăcărat al Legiunii (deşi mult prea tīnăr ca
să fi putut face parte din Mişcare). Le invoc mai ales cazul
Stelescu.
Legionarii, ce-i drept, omorau. Dar executanţii (desemnaţi
după ce se pronunţa sentinţa unui tribunal de Sf. Vehme) mergeau
şi ei la moarte sigură, căci erau obligaţi să se
predea. Nu fugeau după ce ucideau, ştiau că vor muri şi ei,
astfel īncīt se īncadrau īn definiţia lui Camus: revoltat autentic nu e
cel care trimite la moarte stīnd īn biroul lui, ci dreptul" care piere o
dată cu victima.
- Microsemnalele
Ororile regimurilor totalitare nu pot fi īn general detectate decīt
dacă regimul respectiv practică o brutalitate simplistă
(exemple: tiranii din vechime şi evul mediu, mongolii, Timurlenk,
nazismul...). Deīndată īnsă ce avem de a face cu sisteme subtile
şi grijulii de salvarea aparenţelor - unde se lucrează
sistematic şi savant - depistarea este incomparabil mai grea şi īn
faţa istoricului se iveşte problema crimei perfecte. Aflarea
adevărului īn acest caz a īnfrīnt mulţi specialişti şi
detectivi de seamă. Istoricul sau cercetătorul, acum, trebuie
să dea dovadă de īnsuşiri neobişnuite şi să nu
ezite a se referi la metode aparent străine de ştiinţa istoriei
şi disciplina politicii. El trebuie să nu se ferească de a
recurge la metode proprii detectivilor şi medicilor. Vreau să vorbesc
de microsemnalele care, singure, de obicei, īngăduie
străpungerea stratului de vid īnapoia căruia este izolată crima
perfectă.
Regimurile totalitare au grijă să ia toate măsurile necesare
- mergīnd foarte departe - pentru acoperirea adevărului. Nu deci prin
simptome a căror examinare stă la īndemīna oricui se va putea rezolva
misterul. Numai microsemnalele - acele amănunte infime ori efecte
secundare ori imprevizibile consecinţe datorate evoluţiei creatoare
pe care nici criminalul cel mai prudent şi mai organizat nu le poate
prevedea şi evita -sunt īn măsură să arunce lumină
asupra acestor afaceri tenebroase"'. (Numai crima absurdă şi
gratuită a maniacilor, bunăoară ar putea să pară
īnzestrată ca o forţă absolut sfidătoare. Dar
absurdul e şi el absurd, nu e previzibil - şi-n momentul īn care te
īncrezi īn absurd şi hazard dai dovadă de o credinţă raţionala
īn absurd şi hazard, credinţă inconsecventă,
absurdă!)
Intuiţia clinicianului este şi ea īntemeiată pe astfel de
microsemnale pe care numai deprinderea specialistului de bună
credinţă şi inteligent le percepe, deīndată. Acestea sunt
cele care nu-1 pot amăgi, oricīt de ticluite, derutante ar fi simptomele.
Boala şi minciuna (bolile mint şi ele, - ■ i
iMiufkazā) sunt depistate de fulgerătoarea sensibilitate la microsem-
394
nale a
specialistului ori cercetătorului cinstit care nu se mărgineşte
să analizeze ceea ce vinovatul - boala sau tiranul - īi prezintă cu
făţarnică obiectivitate spre analiză.
Medicul specialist sau cercetătorul serios, dintr-o lovitură de
mīnă aruncă-ncolo vraful de probe adunate metodic
şi-şi alege el calea spre adevăr oprindu-se asupra acelor
amănunte izvorīte din complexitatea vieţii - care-i prea fertilă
şi īncīlcită spre a putea fi īn īntregime prevăzută de regizorul
crimei perfecte - care-i vorbesc Iui.
- īn / Interdiction a lui Balzac, numele judecătorului
Jean-Jules Popinot e vădit ales cu intenţii ironice. Familia Popinot
aparţine taberei ostile convingerilor autorului. Un văr al
judecătoruīai ajunge ministru al comerţului şi conte sub hulita
monarhie din Iulie. Dar Balzac este un scriitor prea autentic şi un om
prea cinstit ca să nu poată vedea şi la personajele care nu-i
sunt simpatice trăsăturile bune; şi-1 prezintă pe zisul
Popinot ca pe un judecător integru şi inteligent asupra
căruia un dosar prea bine pus la punct nu are influenţa
scontată. Popinot este un judecător care ia aminte la
microsemnale - şi află lucruri neaşteptate.
Nu pe el l-ar fi dus cu zăhărelul impunătoarele volume
publicate de ministerul de justiţie al U.R.S.S sub titlul de Procesul
troţchiştilor şi al dreptei unde sub o mecanică
perfectă se ascund prestidigitaţia şi mascarada.
August 1964
Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili.
Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul - ar
spune existenţialiştii - de a fi ceea ce suntem.
Galat. 5, 1: Staţi deci tari īn libertatea cu care Hristos ne-a
făcut liberi.""
Robul se cunoaşte de īndată şi de departe, īl
trădează amănuntele: neliniştea, pofta, tremurul mīinii,
susceptibilitatea... Şi cu atīt rnai mult īl cunoaşte Dumnezeu care -
tot Galat. 6, 7 -: nu vă amăgiţi, nu se lasă
batjocorit."
Dostoievski īn Fraţii Karamazov reia tema lui Cervantes, Măricel
(fratele lui Zossima) spunīnd şi el că viaţa e un rai,
numai că noi nu vrem să ştim (că suntem īn rai) căci
dacă am vrea să ştim chiar mīine s-ar īntinde raiul peste
toţi.
- Clipele de fericire a căror prezenţă o
păstrăm vie sunt supuse unei selecţiuni care ne scapă cu
totul şi foloseşte criterii ciudate. S ui
395
crede că ne rămīn cele de bucurie intensă, ori legate de
īnsemnate evenimente favorabile. Nu. Supravieţuiesc instantanee lipsite
de orice semnificaţie.
Mie, spre pildă, ca izvor nesecat al senzaţiei de fericire
inefabilă, īmi rămīn imaginile plimbărilor pe care le făceam
cu mama, pe jos, pīnă la şosea, după sfirşitul iernii.
Trotuarele din nou curate. Aerul iute, cerni īndeobşte albastru. La
īnceputul după-amiezii, lume puţină. Mergem departe, ne īnapoiem
niţel obosiţi, luīnd-o pe Calea Victoriei. Oprire la cofetăria Nestor:
o prăjitură compactă, un pahar de apă rece, sorbit.
De ce atīta senin?
īn zilele de sete, īn zilele de zăduf, īn zilele de ger, la
puşcărie, din amintirea clipelor acelora banale īmi scoteam - ca
dintr-o fīntīnă fermecată - puteri şi consolări. Şi mai
ales puterea de a mă concentra ca să mă rog.
- Virtutea personală a
tiranului, oricīt de incontestabilă, nu justifică tirania.
Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare,
sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării
libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor
īn dobitoace; dobitoace, desigur, de vreme ce li se răpeşte
principala īnsuşire a duhului: libertatea.
Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba īncă multe, erau nu
numai cumsecade ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur
că şi Caiafa era plin de frumoase purtări şi ducea o
viaţă model.
BUGHI MAMBO RAG
... mimai Scoţienii şi Romānii, nu cumva cimpoiul a fost dus
de o legume romana transferată dintr-un loc īn celălalt?...
Jakob Fallmera-ver... hopliţii... că nu-s clecīt slavi, nici
urmă de sīnge grecesc... scīn-durile stupilor trebuie să fie...
Heliopolis... la Gruzini şi la Basci... asta-i arta, domnul meu... īi
spune Demetrios lui Marcellus...
- Ciudata contradicţie īntre Vechiul
şi Noul Testament.
īn cel vechi, Atotputernicul deşi se īnfăţişează
ca un Dumnezeu aspru, răzbunător pīnă la neamul al şaptelea
şi legiuitor al talionului, după ce īi īngăduie diavolului
să-1 īncerce pe Iov īn fel şi chip, intervine la sfirşit spre a
restabili dreptatea. Mult īncercatul Iov īşi redobīndeşte
sănătatea şi. averile şi moare īmbelşugat, sătul
de zile.
Cīnd Avraam, dīnd ascultare poruncii divine, īnălţă
cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare īngerul care opreşte
braţul tatălui şi cruţă jertfa.
Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte pīnă la urmă
īndurător.
396
_
Nu tot astfel īn noul legămīnt. Aici Hristos nu este numai īncercat,
se īngăduie să moară pe cruce şi īngerii nu coboară
să-1 salveze ca pe Jsaac. Martirii mor şi ei cu toţii, īn
chinuri ca şi īnvăţătorul lor. Dumnezeul a
cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece
pe aceştia de sub blestemul legii la har, īn mod cu totul neaşteptat
se poartă nespus mai dur.
Explicaţia pare a fi una singură: īnainte de īntrupare sufletele
nu se puteau mīntui, mergeau toate īn iad, pīnă şi ale
drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le
răsplătească binele măcar aici pe pămīnt. După ce
Hristos coboară cu sufletul īn iad, situaţia e alta: oamenilor li se
deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai
este necesar ca răsplata să se producă pe plan material, iar
groaznica realitate a pămīntului - unde totul e durere, nedreptate,
suferinţă - poate fi dezvăluită īn toată
plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare
pīnă la capăt, pīnă la capătul
nopţii.
(Şi mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la
copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se
poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele.)
BUGH1 MAMBO RAG
... Istorii ale imperiului otoman?... Vasul căpitanului Ahab
se numea Pequod, p, e, q, u, o, d, aşa... Cea mai bună e a suedezului
turcit Mouradja d'Ohsson, mai e a lui Hammer īn treizeci şi două de
volume, apoi a lui Cantemir īn latineşte... La voi toţi perii
capului sunt număraţi" e la Matei, după ce spune că
două vrăbii se vīndpe un ban... A lui Iorga e īn nemţeşte,
e publicată la Got ha... Mi ţi-o īnşfacă de păr pe
milady de fVinter...
1955
Filmul documentar Nacht und Nebel. Noapte şi negură e
titlul dat de Hitler planului de nimicire a celor din lagăre.
Trist şi īnfiorător.
Tr., Paul Dim., Al. Pal., Mih. Răd. l-au văzut şi ei. Le
atrag atenţia că trist şi īnfiorător este nu numai ce s-a
īntīmplat ci şi că, după ce autorii planului au fost nimiciţi
cu preţul morţii a zeci de milioane de oameni, a nenumărate
suferinţe şi distrugerii unui imens număr de bunuri, se permite
refacerea altor lagăre, altor īnchisori, repetarea altor
nedreptăţi şi cruzimi - īn număr şi mai mare.
397
Nu cumva abia acum e mai potrivit decīt oricīnd numele de Noapte fi
Negura? Nu cumva ironia necruţătoare a istoriei īi dă
titlului o şi mai mare putere de īntunecare şi īnnegurare?
- Cīnd oamenii şi-1 īnchipuie
pe Dumnezeu, e ca īn Bhaghavad Gīta. Krişna e stăpīnul,
fulgerul, puternicul, taurul...
Cīnd Dumnezeu se adresează oamenilor le spală picioarele.
- Boeria Domnului: duhul dă
fără măsură.
Ştie să şi recunoască. Celui care are (are
credinţă şi fapte bune) i se va mai da. (Clătinat şi
īndesat.) I se restituie mai mult decīt a venit să
ceară. Dar şi invers: celui ce nu are (nu are credinţă
şi fapte bune) i se ia şi puţinul ce i se pare că ar avea.
- Singura deviză ce īmpacă
libertatea cu aristocraţia e a Junimei; şi totodată a
oricărei biserici creştine: intră cine vrea, stă cine
poate.
- Dovadă că
funcţionarul nu se poate apăra zicīnd: am executat ordinele, că
poartă o răspundere, e faptul că īn Crez se spune īn zilele lui
Ponţiu Pilaf*, iar nu īn zilele lui Tiberius Claudius Nero Caesar.
- Nu numai agitaţia ori graba
sunt vrăjmaşe libertăţii, ci şi viteza īn sine.
Denis de Rougemont: cele mai măreţe spectacole naturale sunt
spectacole ale īncetinelii sau imobilităţii. Rapiditatea nu poate fi
isprava unui spirit īntrupat, ci numai a imaginaţiei sale
pervertite. Efectele vitezei ţin de domeniul materiei lăsate īn voia
maniei sale de a tot cădea. Deīndată ce spiritul intră in joc,
el provoacă īncetiniri şi īntīrzieri, de unde şi pierderi de
timp. In\ enţiile menite a le umple trec mereu dincolo de ţintă.
Şi astfel o eră a vitezei devine o eră īn care materia
predomină. Provizoriu: căci se īntāmplă ceva curios, la
anumite viteze foarte mari materia īncepe să se spiritualizeze.
Gherla, 1964
In ultimele
săptămīni, brusc, atmosfera se destinde. La duş suntem
lăsaţi să ne spălăm; nu ni se mai porunceşte
echiparea"' īndată după ce ne-am udat şi săpunit.
Deţinuţii mai acătării sunt chemaţi la īndelungate
conciliabule cu organele de administraţie şi ofiţeri de
securitate veniţi din Bucureşti şi Cluj. Li se cere - ca
dovadă de reeducare - să dea declaraţii de recunoaştere a
vinovăţiei, de făgăduinţă a unei bune
purtări
398
pe viitor, de ataşament faţă de regim. Pe un ecran
improvizat īn sala mare de la parter apar cartiere de blocuri noi īn diverse
oraşe. Le recunoaşteţi? le recunoaşteţi? aşa-i
că nu?" exultă directorul īnchisorii. Unii, mai ales
dintre cei de la Botoşani, din aşa-zisa cameră a lorzilor -
numai ..istorici", ţigări fine, reviste alese şi tot felul
de farafastīcuri -sunt luaţi cu maşina şi duşi prin
ţară să vadă realizările. Mulţi nu ştiu cum
să procedeze īn privinţa declaraţiilor: sa le dea? să nu le
dea? Sā-şi facă lungi autobiografii - iată că sosesc cu
hīrzobul din cer topuri de coli de hīrtie, cerneală, condei - īn care
să-şi renege originea socială, părinţii, tinereţea,
prietenii?
Pe cine īmi cere părerea īl sfătuiesc să-şi caute de
treabă, e clar că ni se pregăteşte eliberarea; cu sau
fără declaraţii tot plecăm. Dar dacă totuşi nu va
fi aşa? Dacă nu vine decretul? Şi dau oamenii declaraţii,
se leapădă de cele mai dragi idei, de ei īnşişi, scriu
febril. Ai crede că vor scrie scurt şi cuprinzător. (Sau se vor
referi la generalităţi: daţi-i cu patriotismul, mi-este sfatul,
şi cu poporul.) Să vezi şisă nu crezi: oameni care scriau
cu greu dobīndesc şi ei cursivitatea şi darul povestirii. Efectul
declanşator al pacientului īntins pe canapeaua psihanalistului.
īnşir'te mărgărite.
Se organizează şedinţe. La una din ele, pentru combaterea
sectanţilor, ia cuvīntul şi pastorul luteran Wurmbrandt care-i
beşteleşte pe iehovişti. (Urīt. Nu-mi place. Iehoviştii
sunt cum sunt, dar deocamdată ne aflăm camarazi de
suferinţă. Dar nu-i adevărat ce spune Wurmbrandt? E,
adevărul īnsă nu se cuvine a fi rostit oricīnd şi
oriunde. Nu e valoare absolută. īn curtea īnchisorii şi-n
prezenţa administraţiei adevărul despre iehovişti nu este
că sunt nişte bieţi nătīngi, ci că sunt nişte
victime şi nişte martiri.) Sunt cu atīt mai nelămurit cu cīt
despre Wurmbrandt nu ştiu şi n-am aflat decīt luciani foarte bune.
Mă pomenesc dus pe sus la o şedinţă a cărei
temă marxistă e dispariţia treptată a statului. (Fie spus
īn treacăt, pīnă una-alta are aerai de a o duce foarte bine, Statul.)
Participă numai deţinuţi, nici un gardian, nici un politic, nimeni.
Şi lucrurile totuşi merg cape roate, discuţiile se
desfăşoară şnur. Qi vous doime un avantgoutw
de ce are să fie afară.
La următoarea şedinţă nu mă mai īnhaţă;
nu mă silesc, sunt īnsă pus să spăl şi să frec
scările celor trei etaje ale Gherlei. Apa o scot din cişmeaua care e
īn curte. Frecatul pietrelor măcinate şi īmbīcsite nu-i uşor.
Dar nu mi-e, zău, inima grea căci nimic nu se poate asemui cu
dezolarea şi puterea emetică a unei şedinţe de reeducare
şi teorie. Imaginea prevestitoare e clara: maşina va funcţiona
singură, singură şi foarte lin.
399
- Va trebui să vorbesc, măcar puţin. Domnul, după ce
vindecă bolnavii, īndrăciţii, păcătoasele le spune
să meargă īn pace şi să tacă. Au mers īn pace, dar
n-au tăcut! Cum ar fi putut oare să tacă, să nu strige ce
li s-a făcut.
Psalmul XXXIII: Bun
este Domnul, gustaţi şi vedeţi.
1967
Spre seară, la īnceputul toamnei, īmi sună la uşă Camil
Demetres-cu. īl poftesc, bucuros, īnăuntru. Sunt grăbit, spune, am
trecut doar să văd ce faci. Dar intră niţel! Se
codeşte, īmi calcă pragul parcă stingherit şi s-ar zice,
īntr-adevăr, că stă pe cărbuni de nu aprinşi, oricum
călduţi. Nu īnţeleg.
īn sfīrşit, mă lămureşte. Nu e singur, e īnsoţit
de cineva, un om care aşteaptă jos īn faţa casei. Să
poftească sus, exclam, du-te de-1 cheamă numaidecīt. - Nu
īndrăzneşte. - Cum adică? Ce vorbă-i asta? - Da, e Bellu
Zilber, nu īndrăzneşte, nu ştie dacă...
Mă aflu īn pijama, halat şi papuci. īmi pun degrabă
pardesiul pe umeri şi fără a-1 mai lăsa pe Camil
să-şi īncheie fraza, mă năpustesc pe scări īn jos; īn
dreptul uşii de intrare īl zăresc pe Bellu Z. fācīnd Ies cent pasm,
agale. īl iau de mīnă, īl trag īn holul blocului şi-1
īmbrăţişez. Suntem amīndoi foarte emoţionaţi.
Misterul Timpului. Farsele pe care ni le joacă viaţa, surprizele
pe care ni le rezervă, mereu. De cealaltă parte a baricadei"...
Ce departe şi ce exterioară" pare scena: ceaiul de prin '30
unde se lua īn beţe cu Manole! Conjunctura. Ehei. Zădărnicie
a... Cine ar fi bănuit, atunci, printre ceşti, sanvişuri,
pahare şi citate că vom fi amīndoi clienţi (el mult mai fidel)
ai puşcăriilor comuniste şi că ne vom regăsi, eu
īntărit īn anticomunism, el vindecat de comunism?
Sus īn cameră nu mai īncetăm de a vorbi şi povesti. Se
adevereşte mai reacţionar" ca mine, şi tare jenat,
spăşit... Ceea ce-i răpeşte dialecticii mult din ironia ei
şi o colorează īn fără de sfială duioşie
omenească.
Iulie 1964
Pīnă la urmă toate se īncurcă: poziţiile se
tulbură, anii de temniţă se adună īn progresie
geometrică, căluşeii şi scrinciobul pe fiecare īl
ameţesc. Se desprind cu īncetul două secrete: 1) toată lumea are
niţică dreptate şi 2) tot omul e nebun deşi crede că
numai ceilalţi sunt.
400
La īnceput sioniştii şi legionarii, ţăranii şi
intelectualii, liberali şi cuziştii, comuniştii şi
social-democraţii, carliştii şi antonescienii se adulmecau
neīncrezători şi se priveau miraţi. Cum de poţi fi
Persan? Pīnă la urmă rodajul convieţuirii scoate din uz
ochelarii ca dioptrie de īngustare, īncepi să constaţi că o
anumită doză de dreptate e īn şi la fieştecine şi
că se prea poate īntīmpla să fii Persan.
Explicaţia teoretică a lui Pierre Lasserre: lumea este mult prea
complexă spre a putea fi cuprinsă īntr-o singură sistematizare
oricīt ar fi ea de grandioasă. Nu există nici o doctrină
capabilă să dea toate răspunsurile.
Nu īnseamnă că n-ai dreptul să-ţi formezi convingeri
şi să le susţii. Chesterton: de vreme ce este părerea mea,
desigur că o socotesc dreaptă şi cred īn ea, altfel aş fi
necinstit.
Ştiu totuşi că prin īnsăşi condiţia
umană nu poţi crede şi pretinde a fi găsit o formulă
absolut completă. Lumină şi īntuneric e pentru toţi şi
ploaia cade şi peste buni şi peste răi.
Nebun, e nebun. Uite-1 cum mănīnca arpacaşul, īl lasă
să se răcească şi-1 mănīncă rece. - Nebun, e
nebun de-a binelea. Uite cum īnfulecă arpacaşul fierbinte, de
parcă n-ar putea să-1 lase să se răcească niţel.
Şi pe urmă se miră că-1 apucă burta. - E nebun, domnule,
e nebun de legat, ţine căniţa īn mīna stingă şi se
spală cu dreapta. Anormal, să ştii că-i anormal. - Dement,
dement cu adevărat, la ce te poţi aştepta din partea unui om -
om, vorba vine - care se spală la fund ţinīnd cănuţa īn
dreapta şi-şi dă cu apă cu stīnga. -Nebun, cīnd īl
cauţi se spală, d'aia n-avem pic de apă. - Nebun şi
puturos, nu se spală cu săptămīnile, l-ai văzut
vreodată apropiin-du-se de căldare? - Nu ţi-am spus că e
nebun, uite-1 cum se culcă cu faţa īn sus şi cu batista pe ochi.
- Da ce sunt nebun şi smintit ca el sa dorm culcat pe o parte şi
neacoperit pe ochi să-mi stric vederea? - Nebun, numai un nebun mai poate
admira pe Sadoveanu şi pe Arghezi. - Trebuie să fii nebun, oricare ar
fi fost netrebnicia atitudinii lor politice, să nu-ţi dai seama de
nepieritoarea valoare literară a unui Sadoveanu sau Arghezi. - E omul
nebun şi n-ai ce-i face, īnvaţă versuri de dimineaţă
şi pīnă seara. - Să ai prilejul de a īnvăţa poezii
aşa frumoase şi să nu-1 foloseşti e nebunie curată. -
Nu vezi că nici nu stă măcar pe tun, abia se aşează
că s-a şi ridicat. -Nebun... stă de nu se mai termină pe
tun, oameni ca ăştia, s-o ştii, īşi merită pedeapsa.
Nu e numai războiul tuturor īmpotriva tuturor ci şi o certificare
generală şi reciprocă a stării de nebunie. Peste puţin
timp īnţelegi că nimeni nu e nebun ori, şi mai bine, că
toată lumea e niţel nebună.
40'
Aparatul nostru de emisie-recepţie e acordat īndeobşte pe o
singură lungime de undă şi ni se pare - iluzie
audio-vizuală - că orice altă lungime e aberantă.
Din obiceiul, mania, capriciul sau preferinţa sa, face fiecare o
regulă principială pe care o socoteşte universal valabilă,
aidoma principiului moral al lui Kant. Spune Kant să ne purtăm īn
aşa fel īncīt să putem deveni pildă pentru toţi iar noi am
tradus ca o maşină electronică neperfecţionată:
oricine nu face īntocmai ca mine, nu se spală, nu ţine
căniţa, nu bea, nu doarme, nu-şi face nevoile ca mine e nebun
şi vrednic de orice năpastă.
Niţică dreptate au toţi. Pīnă şi sectanţii
scot la iveală unele lipsuri ale marilor culte, nu spun numai
copilării. Pīnă şi social-democraţii rostesc uneori
īnţelepciuni. Pīnă şi... Uite, bunăoară, Iorga.
Asasinat mişeleşte, apostolul neamului, savantul, scriitorul, marele
ziarist, muncitorul fenomenal, geniul. A fost filmată expunerea
leşurilor legionare pe caldarīmul Cotrocenilor după omorīrea lui
Armānd Călinescu. Pelicula īi arată pe Iorga şi Argetoianu
veniţi la spectacol. Cu vīrful ghetei Iorga īmpinge un cadavru. Aşa
cel puţin īmi povestesc legionarii. Mai sunt şi vindictele lui
īmpotriva oricui īl criticase, darea afară din slujbă, scoaterea din
pīine... Purtarea lui neiertătoare pīnă la sfirşit faţa de
E. Lovinescu şi Mircea Eliade, care formulaseră observaţii
moderate, respectuoase.
Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş. Nu
īncape deci scuză pentru cele petrecute īn pădurea de la Stīlpnicul,
ci numai - pentru noi, nu pentru ucigaş - īncredinţarea că
dreptul şi nedreptul, lumina şi īntunericul, binele şi rāul sunt
distribuite īn mod mai pestriţ decīt bănuiam.
Lui Iorga, dealtfel, i se aplică īntocmai vorbele lui Bossuet despre
abatele de Rance: c'est un homme contre lequel on ne saurait ai'oir raison119.
E atīt de mare īncīt nu poţi avea dreptate īmpotriva lui.
Oricum, de cīte ori aud e nebun, surīd şi mă scutur, cu
toate ca văd că nici o convingere nu-i mai bine ancorată decīt
aceasta: toţi ceilalţi sunt nebuni, numai eu sunt normal. Omul
superior, zice doctorul Al-G., este cel care-şi consolidează lungimea
de undă personală de emisie şi totodată īşi
lărgeşte neīncetat gama de recepţie.
- Despre nebunie am mai īnvăţat ceva: că principalul - īn
īnchisoare ori īn situaţii-limită - este să nu
īnnebuneşti. George Orwell (1984): nu izbutind să te faci
auzit, ci rămīnīnd zdravăn la minte duceai mai departe
moştenirea omului.
De ce? Pentru că nebunia este contagioasă şi pentru că
orice regim totalitar este şi nebun.
402
Este. Dar pe de altă parte, dialectica: mulţi s-au
ţinut tari numai pentru că erau nebuni. Nebunia a fundamentat
numeroase cazuri de păstrare a demnităţii. Poate fiindcă
insul stăpīnit de o monomanie dispreţuieşte mai uşor decīt
alţii ispita bunurilor.
Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai
ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta īn ultimii
douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram
nebun? īnnebuneai! īmi răspunde raţiunea.
BUGHI MAMBO RAG
... Singurii coborītori direcţi din Basarabi, Brădeşti...
īi spune MarceHus lui Demetrios...
- Pīnă la urmă ce rămīne? Rămīn versurile pe care ni le
citează inginerul Radu Rosetti, bun povestitor de romane şi
mai ales de nuvele de Kipling şi care ne dă şi interesante
amănunte despre misiunea īntreprinsă īn martie 1918 din ordinul
perechii regale şi al guvernului de la Iaşi, de către
bunicu-său, colonelul Radu Rosetti, pentru a explica puterilor aliate -
la Londra şi la Paris - semnarea păcii de la Bucureşti. Versurile
sunt simple:
Life is mostly froth and bubble. Two things stand like
stone: Kindness in another 's trouble Coiirage in your own.m
Simple, dar idealul,lor - gentileţea īn necazul altuia, curajul īn al
tău - e mai puţin modest decīt pare.
1967
Ceva asemănător la Henry James: Trei sunt īn viaţa
omenească lucrurile importante. Primul este să fii amabil. Al doilea
este să fii amabil. Şi-al treilea este să fii amabil."
James īntrebuinţează cuvīntul Kind, care īnseamnă nu
numai amabil, ci şi īndatoritor, plin de bunăvoinţă,
drăguţ, grijuliu de binele altuia, bun, gentil.
Dacă dragostea de aproapele nostru ne este inaccesibilă īn
esenţa ei, măcar sub forma amabilităţii o putem manifesta
relaţional.
403
- Cu Floriana despre ceea ce ea numeşte eshatologia lui Marmeladov.
Dumnezeu, la sfīrşit, īi va chema īn rai şi pe toţi
păcătoşii: Hai intraţi şi voi porcilor, şi voi
beţivilor...
Pentru că nu s-au īncrezut.
Ceea ce e iremediabil de antipatic şi respingător la farisei este
necurmata conştiinţă a propriei valori şi
dreptăţi; ispita de īnfumurare a omului drept.
Pe ne-creştini tocmai iertarea păcătoşilor şi a
beţivilor īi jigneşte (e o greşeală pe undeva īn
evidenţa contabilă, nu iese soldul). Dar creştinii ştiu mai
mult: că păcatul trufiei e mai grav decīt darul beţiei.
(Zice: porcilor, dar nu zice: sadicilor, torţionarilor,
denunţătorilor... )
1932
Sus pe strada Traian, la un număr mare, e o casă simplă dar
nu fără confort: o grădină cu globuri de sticlă
colorată, patru camere spaţioase īn jurul unui hol, cu mobile vechi;
doar īn odaia fetelor sunt două divane moderne, joase, capitonate īn
albastru. īn casa aceasta socotită - ca aşezare, construcţie
şi īmpărţeală - drept cu totul conformă
onorabilităţii de către Manole, locuieşte familia
inginerului Sorin, familie unită şi fericită. Părinţii
trăiesc doar pentru a le face fetelor toate plăcerile. Şi sunt
fete bune, dealtfel, studente amīndouă, nu lipsesc de la nici un curs,
seminar, piesă de teatru, film. Citesc toate cărţile noi, sunt
veşnic ocupate şi vine la ele toată lumea, studenţi,
elevi, verişori din provincie şi capitală, scriitori
debutanţi, poeţi modernişti, intelectuali de stīnga.
Aceştia predomină.
īntr-una din camere e biblioteca, mare, cu volume şi broşate
şi legate īn piele; īn hol e patefonul, īn sufragerie doamna Sorin
pregăteşte trataţii.
Sevastia şi Silvia scriu uneori mici articole īn revistele de
extremă stingă, Silvia a deţinut cītva timp o cronică
cinematografică, dar nu ele sunt centrul preocupărilor literare din
strada Traian, ci cīţiva tineri poeţi foarte avangardişti
şi cīţiva ziarişti specializaţi īn reportaje.
Verişoara fetelor Sorin, Sirena Rabinovici, e sufletul salonului acestuia
literar şi politic, o fată cu părul cīt o claie, negru şi
creţ; fostă studentă īn medicină (acum urmează
filosofia), e bună şi tandră cu cei pe care-i susţine, care
dau dovadă de activism (acesta-i cuvīntul pe care-1 foloseşte), dar
şi capabilă să arunce priviri ucigătoare şi vorbe
tăioase celorlalţi.
404
Cu toate că domnul Sorin, care e inginer, se scoală devreme,
reuniunile durează pīnă foarte tīrziu īntr-o ambianţă de o
mare animaţie.
Mă surprinde, intrind (e o zi de īnceput de noiembrie), faptul că
Sevastia poartă mănuşi negre, mănuşi pe jumătate,
care nu cuprind degetele īn īntregime, denumite mitene, cum foloseau elegantele
de pe vremuri, ceva tres fin de sieclem. Silvia,
bucuroasă că tot ce stă īn legătură cu sora ei este
remarcat şi produce senzaţie, īmi arată că le poartă
fiindcă īntr-o carte de curīnd apărută despre Andre Gide a citit
că marele scriitor īmbrăca īn tinereţea lui asemenea
mănuşi. Silvia, cu ochii īnlăcrimaţi, surīde: Nu-i
aşa că are gust intelectual?"
īn vreme ce, īn odaia fetelor, Sevastia aşezată pe divan, cu
mīinile prinse de genunchi, recită poezii şi apoi toţi
discută conjunctura politică şi se strecoară aluzii la
partidul clasei muncitoare şi sunt ridicaţi īn slăvi cīţiva
tineri care s-au fotografiat īn pielea goală şi i-au trimis pozele
lui Iorga acasă, eu trec īn dormitorul soţilor Sorin, unde nu e
nimeni. E un dormitor de modă veche cu două paturi de lemn
īncărcate cu multe īnflorituri, pernele şi plăpumile sunt
adunate la mijloc, mai e un dulap mare cu oglindă, pe toţi
pereţii fotografii de familie. Perdelele nu sunt trase, prin ferestre se
vede curtea pīnă-n stradă, plouă īncet, felinarele sunt aprinse.
Deasupra paturilor sunt chipurile a doi bătrīni, probabil
părinţii domnului Sorin. Bătrīnul Silberherz poartă
favoriţi lungi şi ochelari, īn odaia fetelor discuţiile sunt
aprinse. īn jurul Sevastiei, pe divan, s-au strīns fete şi
băieţi, grămadă. Tema discuţiilor e viitorul, un
viitor strălucit pe care sunt fericiţi că-1 presimt şi pe
care făgăduiesc să-1 distribuie tuturor, fără excepţie,
şi lumii īntregi. Am impresia că-i văd nu adunaţi
laolaltă, ci aliniaţi pe un raft şi supuşi cercetării
zīmbitoare, condescente a lui Manole.
Ce-o să rămīnă din scrisorile (īşi scriu mult),
articolaşele şi discuţiile lor? Poate, prin biblioteci, la
secţia periodice, cīteva numere răzleţe ale unor reviste
literare uitate, figurīnd doar īn notele şi aparatul documentar al unor
lucrări, unde numele lor adeseori ciudate, ostentative, zburdalnice vor da
cititorilor de mai tīrziu simţăminte de nostalgie.
BUGHI MAMBO RAG
... Tigrid, Eufratul, Fison şi Gihon... Sadrac, Meşac şi
Abed-Nego...
405
Decembrie 1971
Seară petrecută, īn cerc restrīns, la Magdalena S. Aflu de la
unul din musafiri detalii despre surorile Sorin şi obişnuiţii
casei lor şi despre alte saloane literare - mă rog - cu tendinţe
analoage - de pe vremuri -mai ales despre al unei familii Rudich.
M-am īnşelat profund. De pe urma oaspeţilor care frecventau
casele de negustori şi liber-profesionişti evrei de prin cartiere
semicentrale n-au rămas numai note īn subsolul manualelor de istorie
literară; au rămas amintiri mai palpabile.
Cei mai mulţi, ascultīnd - ca şi urmaşii lui Goethe din
discursul de recepţie al lui Ollănescu-Ascanio - de īndemnurile
Sirenelor Rabinovici au activat după 23 August şi n-au rămas
necunoscuţi: au izbutit, unii, să se afirme şi totodată,
cred, să confirme cīteva din teoriile adversarilor lor nu numai
moderaţi ci şī extremişti. Dintre oaspeţii familiei Sorin
cīţiva s-au ridicat sus. (Unul, săracul, s-a sinucis īn plină
ascensiune.) Iar dintre tinerii fotografiaţi īn pielea goală unul cel
puţin e bine ştiut şi acum sub numele de Aurel Baranga.
După o perioadă de conştiinciozitate intransigentă
(Felicia Brey., fiica de mare bancher, fostă elevă a liceului Regina
Măria, solicitată prin 1948 de o colegă de clasă īn vederea
unei referinţe pentru ocuparea unui post de muncitoare, o
denunţă īn scris ca pe o fiică de moşier, fascistă,
rasistă, exploatatoare, iar soţul Feliciei, īmbrăcat īn
uniformă de ofiţer de securitate, cu iuţeala schimbării
decorului pe o scenă turnantă, se dovedeşte un apărător
vajnic al cuceririlor aceleiaşi clase muncitoare odinioară
preamărită īn casa inginerului Sorin) a urmat una de nu mai
puţin totală dezamăgire. Soţul Feliciei Brey. - tată a
doi copii numiţi Vladimir şi Lenina - nu mai poartă uniforma sa
de maior. O mulţime de cadre de conducere nu pot īndura valurile succesive
de retrogradări. Aşa īncīt tabloul din nou s-a schimbat. Nu mai sunt
conştiincioşi. Acum cei mai mulţi s-au zburătăcit
peste īntreg pămīntul (īn Noua Zeelandă, īn Brazilia, īn Olanda, īn
Spania, īn Canada - ba şi īn Israel). Sevastia Sorin e īn Argentina,
Silvia a murit īn Australia, după ce fusese căsătorită cu
un mare negustor de diamante. Alţii, rămaşi īn ţară,
se zbat să obţină pensii cīt mai mari şi alocaţii
speciale ca vechi ilegalişti. Au dificultăţi cu noile servicii
de cadre - a! cīt īi cred şi-i īnţeleg - şi cu noul aparat
de stat care, inexplicabil, īi priveşte cu nepăsare ori chiar cu
lipsă de simpatie.
Gazda noastră din astă seară nu mai e preşedintă
la Tribunalul Suprem: după ce a fost simplă judecătoare la un
tribunal raional e acum pensionară.
406
Principala lor distracţie acum e povestirea de anecdote (īmpotriva
regimului), din care ştiu puzderii - nu īnsă atīt de multe īncīt
să nu fie nevoiţi să le repete. Sunt prins şi eu, mut,
īntr-o avalanşă de glume dinadins povestite - o,
surpriză! - cu un uşor accent evreiesc. Conversaţia ajunge un
fel de oratoriu alcătuit din recitative unde fiecare, pe rīnd, īşi
aduce contribuţia de amărăciune rostind cīte o anecdotă
după ce are să īntrebe - schiţīndu-şi teama cu un gest
dubitativ al mīinii şi o mişcare de īncreţire a sprīncenelor -
daca nu e ştiută. Este (căci mulţimea anecdotelor nu
alcătuieşte o serie care să tindă spre infinit), dar īn
temeiul aplicării unei convenţii tacite (de ajutor reciproc şi
īngăduinţă colectivă) toţi cei prezenţi se
declară neştiutori şi gata să asculte. Efectul este de o
monotonie ritualistă, quasi-totemică.
Avea aşadar dreptate Sainte-Beuve cīnd a spus: // /; V a que de vivre; on voit tont et le contraire de tont122.
Iată că oaspeţii familiilor Sorin şi Rudich sunt acum
jigniţi şi decepţionaţi. Mistica s-a transformat īn
politică şi politica īn resentiment.
BUGHI MAMBO RAG
... să ai giijă să torni sosul de ciocolată
fierbinte peste giişul care trebuie să se fi răcit...
Şl iată că de-acum īncolo te vezi osindit
să strigi <*Eu, eu, eu» hi gol, şi la asta nu īncape răspuns.
"
Saint Exupeiy
- Dar nu numai foştii oaspeţi ai familiilor Sorin, Rudich şi
altele. Resentimentul e general. Anecdotele bīnfuiesc peste tot locul. Sunt
toţi dezamăgiţi, de ei īnşişi şi unul de altul,
vestitorii lumii fericite. Sunt acriţi de serviciile de paşapoarte,
de noile formulare, de reintrarea īn rīndurile masselor. Demisionaţi,
pensionaţi, trecuţi īn retragere, transferaţi, obosiţi,
plictisiţi, sătui de invidie şi ambiţie, nu mai jinduiesc
decīt după frigidere de mare capacitate, apartamente īn centru,
maşini din import, conturi la Cec, şuncă proaspătă de
Praga, muşchi de vacă tară oase şi excursii individuale.
A trecut vremea entuziastă şi mărinimoasă de pe la 1946
cīnd doamna Neuman, soţie de mare negustor şi bogătaş,
luīnd parte īn societate la un joc de canastă pe cocoşei parcă
banii mai au vreo valoare? - lăcrimează īn plină partidă
(deşi nu pierde, īn faţa ei se īnalţă mormane de piese de
aur) şi răspunde discretei īntrebări a celorlalte
jucătoare: nu, nu mă doare nimic, dar irii-e gīndul la copiii
vietnamezi.
407
J
De atunci a cunoscut alte griji, mai apropiate: ginerele ei, īnsuşi
casierul general al partidului, a trecut prin puşcărie; īn Vietnam
s-a īncheiat pacea, au mai fost şi copiii coreeni, s-a īncheiat
armistiţiu şi-n Coreea, pe Calmanovici l-au īmpuşcat,
Steluţi s-a sinucis cīnd i-au arestat băiatul, şi cīte şi
cīte nu s-au mai petrecut.
- Sunt toţi sătui
pīnă peste cap unii de alţii - iată, toţi - da, toţi -
prietenii şi colegii i-au dezamăgit, recunoscător nu e nimeni,
totul e sluţenie, plictiseală, vid. Avīntului, nădejdii īn
minunata zi de mīine, credinţei īn partid le-a luat locul pragul
bătrīneţii acre.
Dar nu-i oare asemenea şi-n rīndurile foştilor deţinuţi
politici? Amintirea anilor īnchisorii s-a dus. Mai că-mi vine a-i regreta.
(Cum şi Gambetta ducea dorul Adunării naţionale unde fusese īn
minoritate şi atacat dar trăise printre cei mai aleşi şi
mai subţiri oameni ai ţării.)
Constatarea din Imitatio Christi cu privire la caracterul inevitabil
al decepţiei la sfirşitul oricărei vieţi, oricărei
aventuri, oricărei īntīmplări, cu privire la simţămīntul
golului total şi al amărăciunii fără leac e valabilă
pentru toţi, de orice parte ar fi. Foştii deţinuţi politici
s-au dezamăgit şi ei reciproc: unii s-au arătat necinstiţi,
alţii bīrfi'tori, ingraţi, ranchiunoşi, carierişti...
Ceilalţi dacă le pomeneşti de īnchisoare, dau din umeri, te
consideră pisălog, ramolit, zaharist.
- Trixi, liberată īn '62, a
găsit un post de foarte mică funcţionară. A fost apoi
profesoară de limbi străine occidentale la o legaţie popular
democratică. Are acum o slujbă mai bunicică, nu grozavă;
noroc de ea că i-a picat o moştenire din occident şi i se
īngăduie să călătorească "īntr-acolo destul de
adesea.
- După 23 August, Petre Iosif
(doctorul L. Brauchfeld) a fost numit director al Operei (cīnta doar la
vioară); a lucrat apoi īn cadrul Comitetului central; dezamăgirea 1-a
făcut să ceară şi obţină un post ideal": e
ataşat cultural la Roma.
- Fac glume, spun anecdote, se
dezic. Şi cred că-s izbăviţi.
Numai că-i mai complicat. Nu orice păcătos are dreptul
să se suie pe cruce, īmi spune Ion Caraion şi mă
lămureşte:
Ca să te poţi răstigni şi libera trebuie:
mai īntīi să te căieşti, să-ţi
mărturiseşti vina īn public, să te autodenunţi şi
să recunoşti: am greşit! am fost un porc!
īn al doilea rīnd să te cureţi prin suferinţă
autoimpusă, trecīnd prin faza deşertului, a pustniciei, a focului purificator;
408
abia arunci poate urma şi treapta a treia, abia atunci dobīndeşti
dreptul, privilegiul de a te sui pe cruce.
Pe cruce nu te urci de la o zi la alta, hop! şi s-a zis, spui o
anecdotă şi ai trecut vămile.
- Dacă s-au descompus atīt de vizibil cei apăsaţi numai de
remuşcări ori deziluzii politice ori acriţi de anchete şi
interogatorii (s-au denunţat unii pe alţii), de colocaţiune
(unde s-au exasperat şi duşmănit unii pe alţii), de cadre,
de schimbările liniei, cum aş arăta eu cu mocirla īn urma mea,
cu viaţa mea irosită şi făcută albie de porci? De
n-aş fi creştin!
Iată īnsă că sunt. Clopotele acum şi pe mine mă
cheamă prietenos, familiar. īntr-un anume fel mă pot dezvălui
şi eu ca-n Caravna lui Hauff: Ich, bin dar Răuber
OrbazanUi. Creştinismul mă păstrează cu ceva
tineresc īn mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescīrbit,
nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos īi datorez
să nu dospesc şi fermentez īn supărarea pe alţii şi
pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negīndit: să-mi fie dat să
cred īn Dumnezeu şi īn Hristos, cunoscīnd dealtfel ce a spus Unamuno:
să crezi īn Dumnezeu īnseamnă să doreşti ca El să
existe şi īn plus să te porţi ca şi cum ar exista.
Numai creştin fiind mă vizitează - īn pofida oricărei
raţiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită
creştinismului nu umblu - crispat, jignit, pe străzile diurne,
nocturne ale oraşului - spaţiu proustian descompus de timp - şi
nu ajung să fiu şi eu - cum spune Francois Mauriac īn Destine -
unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a
vieţii şi să nu mă număr printre cei ce īncă n-au
īnţeles - Fapte 20, 35 - că mai fericit este a da decīt a lua.
409
NOTE
1 Cf. loco,, 5,
2.
I Nu m-ai
căuta / dacă nu m-ai fi găsit deja /" (fr.). Cf. Le
Mystere de Jesus.
?
necunoaştere" (ser.).
4 cunoaştere" (ser.).
5 iluzie" (ser.).
6 nu le-ai auzit rīsul (engl).
7 Viaţa mea īşi are secretul ei,
sufletul meu, misterul său" (fr.).
8 Tatăl meu, Parsifal, poartă o
coroană / Eu sunt fiul său, cavalerul pe nume Loliengiin" (grm.).
Cf. şi Richard Wagner, Lohengiiii, actul al III-lea, scena a IlI-a
īn volumul Olandezii! zburător, trad. Şt. O. Iosif, Editura
pentai literatură, Bucureşti, 1968, p. 262.
9 călătorie pe Rin (grm.).
10 Atentatul īl viza pe Hitler.
II Prag drumeţul trece lin, / īmpietrit
prag- de durere / Scīnteiază-n īncăpere / Brusc pe masă...
pīine, vin." Cf. O seară de iarnă, a 2-a variantă īn
G. Trakl, Poezii, trad. Mihail Nemeş, Editura Minerva",
Bucureşti, 1988, p. 57.
1: Eu sīnt
tīlhaml Orbazan" (grm.). Aluzie la personajul omonim din Caravana lui
Hauff.
" Nădăjduiesc că mă găsesc pe mine īnsumi
obscur" (engl.).
14 Hruba
şi penduhd.
13 un
bătrīn faimos" (fr.).
16 chiar de-aş primi cincisprezece
ani" (fr.).
17 dar nici o pilulă nu ne poate face
inocenţi" (engl.).
18 epoca neagră" (ser.). 1!l
cuvīnt" (grm.).
-° vorbă (vorbărie)" (grm.).
:l
preaomenescul" (grm.), termen consacrat de Fr. Nietzsche. - E vorba
despre viziunea luminii taborice pe care Sf. Serafim de Sarov i-o
dăruieşte biografului său, Nicolae Motovilov. a ca
şi cum" (grm.). :4 īnaintea popoailui" (lat.).
8 Aluzie la
mişcarea antroposofică iniţiată de Rudolf Steiner. :il
oaspete plătitor" (engl.). ^ Papa īnseamnă
birouri" (fr.). :s Să ne rugăm" (engl.).
410
29 marea"
(gr.).
30 Celebrul tratat al lui Martin Heidegger.
31 Cf. Sf. Simeon
Noul Teolog, Cinīntări morale, īn FītocaUa, voi. 6.
trad. D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 1977. pag. 194.
M Aici stau.
Nimic altceva nu pot. Dumnezeu să-mi ajute. Amin" (grm.).
*? Dumnezeu a creat omul după chipul său, care i-a
bineplăcut acestuia" (fr.).
34 / de unde / ieşeau
flăcări" (idiş). Cuvīntul flacărăs este
fonuat din romānescul flacără" şi pluralul -as din
idiş.
35 credinţa nord-germană"
(gnu.),
36 Dar, ca să crezi, adaugă şi
asta, că păcatele pentru aceasta īţi sīnt date" (lat.).
37 Curtea miracolelor" (fr.).
38 bunele vremuri de odinioară"
(fr.). ** viaţă de fiecare zi" (fr.).
40 Imaculatul astăzi, frumos
şi-nsufleţit" (Mai multe sonete, trad. Şt. Augustin
Doinaş īn Stephane Mallarme, Poezii, Editura Univers",
Bucureşti, 1972, pag. 105).
41 mai mulţi, mai veseli" (engl.).
4:
considerată ca una dintre artele frumoase" (engl.).
43 a lui Emile Borel.
44 mizerie" (fr.)
45 avīnd
īncredere īn arme au luptat, apoi s-au dat īnvinşi" (lat.).
46 La drept vorbind nu se găsesc /
Atīţia īn lumea asta care / Să dispreţuiască pe cei mari
şi care (?) / Să iubească īntr-atīt lucrurile īn care cred (?).
/ La drept vorbind nu se găsesc / Decīt abia doi-trei / Cavaleri ai
imposibilului / Melancolici ai legii. / La drept vorbind, nu se cade de loc /
Să te aşezi,īn raclă de bucurie / Căci lumea posibilului /
Se teme de acest fel de simţămīnt." (fr.).
47 Cīnd la geamuri cad zăpezi, / Lung īn
seară clopotul sună / Şi la masă mulţi
se-adună / Şi belşug īn casă vezi" (In
iarnă. O seară de iarnă. 1-a variantă, trad.
M. Nemeş īn G. Trakl, Poezii, Editura Minerva",
Bucureşti, 1988, pag. 211).
48 ajutorul īl urmează pe cel
important" (lat.).
49 Cf. pag. 72.
50 După mine potopul" (fr.).
51 partea diavolului" (fr.).
s iezuit cu
roba scurtă" (fr.).
53 Trebuie să īncercăm a crede"
(fr.).
54 nu poţi să-i porunceşti
naturii decīt pentai a i te supune" (lat.). 35 Aluzie la
primele semne ce īnsoţesc rugăciunea inimii.
411
56 īl
reneg pe Dumnezeu" (fr.).
57 īl reneg pe Cotton" (fr.).
38
Opreşte-te. dar" (grm.). Motivul Clipei din Faust I, 1 de J. W. Goethe.
5-' Mai ales
tară zel" (fr.).
60 mai mult
decīt cererea" (lat.).
"' facultate
călăuzitoare" (fr.).
62 Şi eu sīnt loial regelui" (grm.).
63 Alungaţi firescul, el revine īn
galop" (fr.).
64 La īnceput voi pune fapta" (Faust,
1, l, trad. L. Blaga īn J. W. Goethe, Faust, voi. I. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968,
pag. 59).
65 Iată ceea ce se cheamă a
vorbi" (fr.).
66 Straşnicul grai de
altădată" (engl.). *7 Strig după dracu' şi
el vine" (grm.).
68 stupefiant.
69 carbonul, hidrogenul, oxigenui, azotul".
70 Voi fi bună" (engl.).
71 Cf. nota 34.
72 mai puţin e mai mult" (engl.).
73 greşeală onorabilă"
(lat.).
74 plutonier" (grm.).
75 căzut de pe cracă" (fr.).
76 Purul plictis de a trăi" (fr.).
77 Tatăl nostru care eşti īn ceruri /
Rămīi acolo / Cīt eşti tu de sfint / Şi noi o să
rămīnem pe pămīnt / Fiindcă pămīntul cīteodată e
frumos" (Pater noster, trad. Gellu Naum īn Jaques Prevert, Poeme,
Editura pentra Literatură Universală, Bucureşti, 1965, pag.
20).
78 ... cei ce crapă de plictis duminica /
după-amiază pentru că / văd cum vine luni / şi vineri
şi sīmbătă / şi duminică după-amiază"
(fr.).
" Drept nu e doar gīndul mai īnalt, ci puterea plină de
viaţă", (grm.).
80 Şi Dumnezeu e-n viaţă; / īn
lume-s bune toate" (Trece Pippa, trad. Leon Leviţchi īn Robert
Browning, Versuri alese, Editura Univers",
Bucureşti, 1972, pag.' 81).
81 dragă caracatiţă"
(engl.).
82 Nouvelle Revue Franca ise".
83 idolii forului, teatrului, tribului,
peşterii" (lat.). Cf Fr. Bacon. Novum Orgmmm.
84 Dincolo de Bine şi Rău"
(grm.).
85 e perfect pentru mine" (engl.).
u săvīrşit īn afara lucrării (divine)"
(lat.).
87 Cel care l-ai
mīntuit pe tīlhar / Şi pe Măria ai eliberat-o" (lat.).
412
88 şi chiar pe mine m-ai chemat"
(lat.).
89 plăcerea de a trăi" (fr.).
90 piară lumea, fie dreptate" (lat.).
91 Viaţa e reală, viaţa e
garanţie" (engl).
. 92 Trebuie să judecăm cu multă atenţie
poruncile divine" (fr.).
93 Adevărat a-nviat" (fr.).
94 īn căsnicie īnşeală cine
poate" (fr.).
95 īn aşa fel -incit, īn tine īnsuţi,
eternitatea te schimbă" (fr.).
96 Pot să plīng oricīnd" (fr.).
97 (fiinţă) născută a doua
oară" (lat.).
98 Din fericire noi avem comunismul"
(fr.).
99 Din fericire nu cred asta" (fr.).
100 Roma a spus-o" (lat.).
101 marea operă" (fr.).
102 cu inima uşoară" (fr.).
103 acesta eşti tu" (ser.).
104 Ţăranul de la Dunăre"
(fr.).
105 Mama Natură" (grm.).
106 o
singură carte" (lat.).
107 omul unei singure cărţi'' (lat.).
108 o cetate puternică e Dumnezeul
nostru" (grm.).
109 bucuria proştilor" (engl.).
110 Cine sīnt eu ca să judec?"
(engl.).
111 Personaj neidentificat.
112 Doamne, fă-ne liberi!" (grm.).
113 Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e
adevărul" (lat.).
IM Rămīi
că eşti atīta de frumoasă" (Fmist, I, 1, trad. L. Blaga īn op. cit, pag. 80). Cf. nota
57.
115 Cf. pag. 72.
116 Celor pe care Jupiter vrea să-i
piardă / le răpeşte mai īntīi minţile /" (lat.).
117 Asta vă dă o idee" (fr.).
us lit. cei o
sută de paşi" (fi'.).
119 e un om īmpotriva căruia nu se cade
să ai dreptate" (fr.)
120 In versiunea a doua a Jurnalului fericirii
autorul ne oferă propria sa traducere: Viaţa-i mai cu seamă
spumă şi baloane de săpun / Două lucruri stau de
piatră: / īndatorinţa cīnd necazu-1 loveşte pe altul / Curajul,
cīnd pe tine te loveşte" (engl.).
121 ultra fineţea secolului" (fr.).
122 Nu trebuie decīt să trăieşti;
se vede totul precum şi contrariul său" (fr.).
123 Cf. nota 12.
413
LISTA PRESCURTĂRILOR ONOMASTICE
Al. Bile. - Alexandru Bilciurescu
Al. El. - Alexandru Elian
(Dr.) Al-G. - Sergiu Al-George
Alecu, Al. P., Al. Pal. - Alexandru Paleologu
Alice - Alice Trăilescu (n. Ellin)
Ana - Ana Avramescu
Andrei Brz. - Andrei Brezeanu
Anetta - Amelia Pavel?
B
Bellu Z. - Bellu Zilber
(Dna) Brăiloiu - Marioara Brăiloiu
(Dna) C. - Constantinescu-Porcul
(Col.) C. L. - Constantin Luca
(Păr.) Cleopa - Ilie Cleopa
Codin Mironescu - Alexandru Mironescu
Comeliu Ax. - Comeliu Axene
Costică Hr. - Constantin Hristea
C-tescu-Ţăranu - Ion Constantinescu-Ţăranu
D
(Av.) D. P. - D. Pavel
Dinu, Ct. N., Dinu Ne. - Constantin Noica
Dinu P. - Dfnu Pillat
Duţu - Alexandru Duţu
E
Em. V. - Emanuel Vidraşcu
Floriana - Floriana Avramescu 414
(Păr.) G. T. - George Teodorescu Gh. de la Ţară - Gheorghe
Zamfir Gigi Tz. - Gh. Tomaziu
H
(Păr.) Haralambie V. - Haralambie
Vasilache
I
1. Bod. - Ion Bodonea (Păr.) I. P. - Ion Pop (Ing.) I. Pete. - I. Petculescu? Ică - Mihai Antonescu Ionel Trăil. - Ion
Trăilescu Irina Ol-ky - lrina Olşevsky (Păr.) luliu - Iuliu
Făgărăşanu
L
Lenuţa - Elena Paleologu
M
Manole - Em. Neuman Marian I. - Marian
Ionescu Mariana V. - Mariana Viforeanu Marinică P. - Marin
Popescu Marta Const. - Marta Constantinide (Păr.) Mihai - Marcel Avramescu
Mihai F. - Mihai Făget Mihai Răd. - Mihai Rădulescu (Păr.)
Mina - Mina Dobzeu Mircea M. - Mircea Mirescu Mirel Gab. - Mirel Gabor
Mişu At. - Mihai Atanasiu Monica L. - Monica Lovinescu
N
N.N.P. -N. N. Petraşcu
Nego - Ion Negoiţescu Nemo - Virgil Nemoianu (Păr.) Nicolae -
Nicolae Lupea
415
Paul C. - Paul Copelovici
Paul Dim. - Paul Dimitriu
Pavel Sim., Pavlic - Paul Simionescu
Păstorel - Al. O. Teodoreanu
R
Radu Ant. - Radu Antonescu
S.F. - Alexandru Filipescu? Sandu L. - Sandu Lăzărescu Scrima -
Andrei Scrima Scurtu - Gheorghe Scurtu Sile Căt. - Vasile
Cătălinoiu (Păr.) Sofian - Sofian Boghiu Sorin Vas. - Sorin
Vasile Streinu - Vladimir Streinii
ş
Ştefan Pop. - Ştefan Popescu
T. En. - Theodor Enescu Tanya Ol-ky - Tanya Olşevsky Todiraşcu -
Ştefan Todiraşcu Traugott Br. - Traugott Broser
Val. Gl. - Valentin Gligor Viorica - Viorica Constantinide Virgil B.,
Virgil Bit. - Virgil Bulat Virgil Cd., Virgil Cānd. - Virgil Cāndea Virgil Ier.
- Virgil Ierunca Voiculescu - Vasile Voiculescu
Z
(Dna ) Z. - Elena Paleologu, recăsătorită Zarifopol
416
REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE
12 iulie 1912. Nicu-Aurelian
Steinliardt se naşte īn comuna Pantelimon de līngă Bucureşti,
īntr-o familie activ implicată īn viaţa socială şi istoria
Romāniei. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt,
conducea o mică fabrică de cherestea; īn primul război mondial,
ca ofiţer īn armata romānă, este rănit la
Mărăşeşti şi decorat cu ordine şi medalii, printre
care Virtutea militară". Joaca şi prieteniile din lumea satului
copilăriei, schimburile de vizite dintre familia sa şi familii
aparţinīnd aristocraţiei culturale şi administrative, atmosfera
sărbătorilor creştine īl apropie pe micul Nicu-Aurelian de
ortodoxie. ,, Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul
iniţial al ursitei mele duhovniceşti. M-au atras şi m-au
fermecat clopotele apropiatei biserici «Capra» [din Pantelimon], de īndată
ce le-am putut deprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de fond ce
mă īnconjura (...) Pentru mine creştinătatea se confundă cu
o poveste de dragoste: o dublă īndrăgostire de biserica
creştină şi de neamul romānesc".
1919-1929. īnvaţă
la şcoala primară Clemenţa", apoi urmează cursurile
liceului Spiru Haret". Printre colegii mai mari de aici se
numără Constantin Noica. īntre fruntaşii" clasei -
Alexandru Ciorănescu (īi va rămīne prieten), şi Rafael
Cristescu. Acestuia din urmă, ofiţer căzut pe cīmpul de
onoare" pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică,
īi va dedica volumul Monologul polifonic.
1929. īşi ia
bacalaureatul; īn acelaşi an īncepe să frecventeze cenaclul
Sburătorul"', al lui Eugen Lovinescu. Aici o cunoaşte pe Monica
Lovinescu, mai tīrziu īnfiripīndu-se o prietenie care va dura toată
viaţa.
1934. īşi ia
licenţa īn Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti.
Printre colegii mai apropiaţi - Virgil Ierunca.
1934. Publică, sub pseudonimul ANTISTIHUS,
volumaşul parodic īn genul... tinerilor (Bucureşti, Editura
Cultura Poporului), de care se va dezice mai tīrziu, ca de o
extravaganţă a tinereţii.
1935. Publică,
īmpreună cu prietenul său Emanuel Neuman, Essai sur unt concept
ion catholique du Judaisme (Eseu despre o concepţie catolicei a
iudaismului - Bucureşti, f.e.). Este īnceputul (şi fructul)
417
lungilor dezbateri teologale avute cu prietenul său, atīt de des citat
in Jurnalul
Fericirii sub numele de MANOLE. Tot īmpreună vor
publica īncă un volum de acest gen īn
1936, fllusions et
reali tes juives (Iluzii şi realităţi evreeşti -
Paris). 1936. īşi susţine la
Bucureşti doctoratul īn drept constituţional. 1937-1939. Călătorii
īn Elveţia, la Viena (familia sa era īnrudită cu
aceea a īntemeietorului psihanalizei, Sigmund Freud), şi
călătorii
de studiu la Paris şi īn Anglia.
1939. īncepe să
lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale", la
călduroasa recomandare a lui Camil Petrescu.
1940. Este
īnlăturat din redacţia revistei, īmpreună cu Vladimir Streniu,
īn cadrul acţiunii de purificare etnică", declanşată
sub guvernarea Antonescu - Horia Sima. Nu se va plīnge de nedreptatea
suferită, aşa cum nu se va plīnge de privaţiile īndurate īn
perioada 1940-1944. Sau cum cu extremă discreţie şi modestie
va refuza să se plīngă de persecuţiile şi
īntemniţarea din perioada dictaturii comuniste.
1944-1948. Revine
īn redacţia Revistei Fundaţiilor Regale", lucrīnd
pīnă la interzicerea publicaţiei. Este o perioadă de
intensă activitate publicistică şi critică, avīnd ca obiect
īn special opere fundamentale ale culturii noastre clasice.
1948-1958. Structural
opus oricărei ideologii totalitare, refuză asemeni multor vīrfuri ale
spiritualităţii romāneşti să adere la
revoluţia"' comunistă din cultură, īndreptată, īn
numele internaţionalismului", īmpotriva valorilor noastre
naţionale.
In septembrie 1953 este invitat de Constantin Noica să-1 viziteze la Cāmpulung, unde
filosoful se afla īn domiciliu obligatoriu. După ce mă īntorc la
Bucureşti, īncepem a ne scrie unul altuia cu mare şi harnică
regularitate. (...) Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca
şi ale lui Miliai Rădulescu şi ale altora; făcute frumos
pachet, legate cu o panglică, aveau să-mi fie puse plocon pe masa de
anchetă (...)" (Din Jurnalul Fericirii).
Trăieşte, pīnă īn 1958, o perioadă de privaţiuni
şi umilinţe, des dat afară din slujbe mărunte,
consolīndu-se cu ghidul că īmpărtăşeşte solidar soarta
prietenilor săi Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu,
Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Sergiu Al.-George, Mihai Sora,
ş.a. Este, totodată, o perioadă de profunde frămīntări
şi mutaţii īn plan sufletesc:
Din ce īn ce īmi căutam mai dīrz refugiul in
biserici, īn cărţi creştine, īn rugăciune, īn nădejdi
care părăseau meleagurile ncprecisului şi se conturau treptat īn
fermitate. Nu ştiu dacă aş fi avut curajul şi dezinvoltura
să fac pasul decisiv din lene? de frică'' din haos lăuntric?
din risipire a cugetului? ca să nu supăr
418
rudele şi cunoscuţii? - dacă Acel ale
cănii căi sunt de nepătruns, cum spun englezii, umblă pe
drumuri misterioase, nu ar fi venit īn ajutorul meu prin persoana filosofului
şi scriitorului Constantin Noica, fost coleg de liceu. Am făcut parte
din cei care l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la Cmipulung,
m-am īntīlnit cu el cīnd venea (clandestin) la Bucureşti, şi l-am
găzduit" - va nota, mai tīrziu,
Părintele Nicolae Delarohia.
Ianuarie 1959. Refuză
presiunile securităţii de a fi folosit ca martor al acuzării
īmpotriva lui Constantin Noica, este introdus īn lotul" filosofului
(şi al prietenilor comuni) şi este condamnat la 13 ani muncă
silnică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale".
Această nouă lovitură a sorţii se dovedeşte a fi
hotărītoare, căci la
15 martie 1960, īn īnchisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu īl botează īntru
Hristos, naş de botez fiind Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost
şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei
participă Alexandru Paleologu, doi preoţi catolici, doi preoţi
uniţi şi unul protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic".
August 1964. īndură, pīnă la această dată
(adică mai bine de 6 ani şi jumătate), rigorile īnchisorilor
comuniste: insulte, bătăi, foamete, regim carceral. Deşi extrem
de slab, totuşi posteşte două zile pe săptămīnă,
se roagă, face peste rīnd de serviciu sau acceptă corvezi ori de cīte
ori un coleg mai neputincios īl solicită. Harul de povestitor, incredibila
varietate a lecturilor şi o memorie prodigioasă toate iscusit
folosite pentru a da curaj şi putere sufletească oamenilor - īl fac
unul din intelectualii cei mai īndrăgiţi, īn special de tineri. Cu un
farmec rar īntīlnit, povesteşte cutare carte celebră sau cutare film,
ori ţine prelegeri despre existenţialism, teatrul absurdului,
structuralism etc. - care pentru mulţi tineri īnseamnă un priita (şi
esenţial) contact cu valorile de vīrf ale veacului.
īndată după eliberare, la schitul bucureştean Darvari īşi
desăvīrşeşte taina botezului prin ungere cu mir şi primirea
sfintei īmpărtăşanii.
19641969. Refuză,
cu rigidă intransigenţă, orice fel de colaborare cu
comunismul". Este īncărcătordescărcător pe un camion
de Alimentara" pīnă cīnd este grav rănit īn urma unui accident
de circulaţie (1968). Este spitalizat la Pantelimon" pīnă īn
martie 1969. La insistenţele prietenilor (Paleologu, Noica ş.a.)
reintră īn viaţa literară prin traduceri, medalioane, mici
eseuri publicate īn Secolul 20", Viaţa Romānească" etc.
Apoi, īn decursul anilor, va publica un impresionant număr de
traduceri - alegīnd cu grijă lucrări care dezbat probleme morale
şi etico-religioase, sau special adresate tineretului (cărţile
lui Kipling). Amintim dintre acestea:
419
J
- JAMES BARLOW, Personalul de 1
şi 6 (Univers, 1971)
- DA VID STOREY, Viaţa
sportivă (Univers, 1972)
- MAX OLIVER LACAMP, Focurile
mīniei (Univers, 1972)
- īmpreună cu Al. Baciu,
traduce din celebrul filosof francez
contemporan ALAIN, Studii şi eseuri. Păreri
despre fericire (Ed. Minerva, Colecţia BPT, 2 voi., 1973)
- RUDYARD KIPLING, Stalky et
comp. (Univers, 1977)
- GASTON BOISSIER, Cicero şi
prietenii săi (Univers, 1977)
- RUDYARD KIPLING, Domnia sa,
preacinstitul elefant
(Univers, 1978)
- ROBERT GRAVES, Eu, Claudius
Zeul... (Albatros, 1979)
A mai tradus, īn franţuzeşte, cartea ieromonahului IOANICHIE
BĂLAN, apărută īn Belgia, la Chevetogne (unde se află una
din marile universităţi catolice ale Occidentului şi unde N.
Steinhardt a ţinut cursuri), sub titlul Vies des moines de Moldaxie, 1986.
1973. Constantin
Noica vizitează Clujul şi īl cunoaşte pe episcopul vicar, P. S.
Iustinian Chira Maramureşanul, care-i vorbeşte despre mīnăstirea
Rohia unde fusese aproape trei decenii stareţ. Atras din ce īn ce mai mult
de viaţa monahală (de fapt, chiar trăia ca un
călugăr), N. Steinhardt căuta o mīnăstire. La Rohia īl duce
prima oară (fără să-i spună unde şi de ce)
scriitorul Iordan Chimet, de conivenţă cu Noica. Pentru N. Steinhardt
evenimentul capătă proporţii de revelaţie: īntīlneşte,
după multe căutări, locul visat, şi pe măsura
dragostei aparte pe care o are pentru tărīmurile transilvane şi
oamenii lor, pentru intensa viaţă culturală clujeană. Simpati-zīndu-1
din prima clipă, P. S. Iustinian Chira Maramureşanul īi va deveni
prieten şi ocrotitor.
1976. N. Steinhardt
publică primul volum important de eseuri, īntre viaţă şi
cărţi (Editura Cartea Romānescă). Deşi īn faza de
corectură I cenzura īl reduce la jumătate şi
cartea apare numai după ce Mihai Gafiţa blindează" cu o
prefaţă textele păstrate, critica o apreciază unanim ca pe
un eveniment.
1980. Odată cu
volumul de cronici Incertitudini literare (Ed. Dacia), căruia i se
decernează premiul pentru critică al Asociaţiei Scriitorilor din
Bucureşti, se poate spune că pentru N. Steinhardt se īncheie
deceniul traducerilor" şi īncepe deceniul volumelor de autor".
16 august 1980. īn 1976, părintele stareţ al Rohiei, Serafim Man, īi ceruse lui
N. Steinhardt să-i găsească un bibliotecar" care să
pună īn ordine cele peste 23.000 de volume adunate la mīnăstire. N.
Steinhardt īncepe anevoioasa acţiune, căreia i s'e va dedica abia
după stingerea, la 90 de ani, a tatălui său, şi după
īmbracarea hainei monahale. La 16 august 1980, este călugărit de I. P. S.
420
Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului. Ocrotitorul său de suflet,
P. S. Chira Maramureşanul, īi dă canon" să continuie cu
şi mai multă stăruinţă activitatea de creaţie,
care acum īmbracă un dublu aspect: ca scriitor semnează tot N.
Steinhardt, īn timp ce predicaţiile şi meditaţiile religioase
sunt semnate Părintele Nicolae Delarohia". Deceniul 1980-1989 este
totodată un deceniu al pendulărilor bianuale Rohia - Bucureşti,
locuri īn care călugărul - respectiv scriitorul - petrece cīte
jumătate de an, cu escale de cīteva zile la Cluj īn familia prietenului
(fost coleg de detenţie) Virgil Bulat.
1982. Ii apare, la Editura
Albatros, eseul monografic Geo Bogza. Un
poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului,
Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului.
1983. Editura Dacia īi
publică volumul de cronici şi eseuri Critică la
persoana īntīi. Cronicile elogioase, subliniind unghiul noncon-formist" de abordare a
fenomenului literar contemporan, ca şi noile eseuri, publicate īn mai
toate revistele de cultură şi socotite prea
bătăioase", determină cenzura să amīne" an de an
apariţia următoarei cărţi. Aşa se face că i se publică
abia īn
1987, la Cartea
Romānească"', volumul Escale īn spaţiu şi timp,
conţinīnd īn principal īnsemnări de călătorie, eseuri
asupra unor opere consacrate" din literatura romānă sau
universală, şi mai puţine referiri la fenomenul literar
contemporan (Cărtărescu, Grigurcu, Buzura, Catharii de la
Păltiniş). īn intervalul dintre apariţiile editoriale,
continuă īnsă o intensă activitate publicistică, īn afara
Vieţii Romāneşti", īl publică aproape număr de
număr Steaua", apoi Familia", Vatra", Tribuna",
Astra". De asemenea, impresionează (dar nu surprinde) frecvenţa
eseurilor publicate de revistele studenţeşti Echinox" (īn
special), dar şi Dialog" sau Opinia studenţească".
Mai departe de ochiul vigilent" al cenzurii, īn Transilvania īşi
desfăşoară activitatea cenaclul tinerilor din Dej, Beclean, iar
la Bistriţa au loc adevărate festivaluri culturale cu expoziţii
de artă, recitaluri de poezie, prelegeri şi dezbateri. Participă
la acestea o seamă de bucureşteni, printre care Andrei Pleşu,
şi aproape totdeauna vine de la Rohia N. Steinhardt.
Tinereţea bătrintilui monah era exemplară. Vremea
tinereţii generaţiei sale nu apusese. Se bucura. Toţi
(Paleologu, Noica, Stăniloaie, Ţuţea, Sora) erau
īnconjuraţi de tineri. Deveniseră im fel de maeşhi, guru,
īnţelepţi. Tinerii īi alegeau pe ei, ei alegeau tinerii, nu se
ştie. Important era că se aflau şi se află
īmpreună" - īşi aduce aminte unul din tinerii discipoli ai
lui N. Steinhardt, poetul Ioan Pintea.
421
Scriitorul-călugăr participă şi la festivalurile
Lucian Blaga" de la Sebeş, unde citeşte comunicări,
ţine slujbe, după care, cu profesorul Achim Mihu, dă o
fugă" pīnă la Păltiniş, la Noica. Acum nu i se mai
īngăduie", ca la īnceputul deceniului, să plece īn
străinătate. La Paris fusese găzduit īn casa lui Mircea Eliade,
sănătatea mereu precară i-o īngrijea doctoriţa Marie-France
Ionesco, īl primesc prieteneşte şi-i dăruie cărţi
Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Eugen Ionesco, Emil Cioran. (La rindul
său, după eliberarea din detenţie, trimitea mereu prietenilor
din străinătate pachete cu cărţi, pentru a-i ţine la
curent cu apariţiile mai importante din ţară.) Legăturile
cu dizidenta", cu duşmanii vīnduţi
străinătăţii", nu plac, după cum nu plăcea
nici modul lui de a scrie, nici prezenţa sa dubioasă" la
cenaclurile tinerilor, nici multele vizite pe care le primea la Robia. Este pus
sub urmărire atentă, şi pe la mijlocul anilor '80, securitatea
descinde la mīnăstire procedīnd la o percheziţie severă. I se confiscă toate cărţile primite cu
dedicaţie de la transfugi", iar asupra P. S. Iustinian Chira
Maramureşanul se fac presiuni pentru a-1 alunga din cinul monahal pe
călugărul care nu-şi vede de treabă" şi face
politică duşmănoasă". Episcopul găseşte
īnsă şi tărie, şi mijloace să-şi apere
protejatul, şi nu cedează. Nu ţinuse
călugărul-cărturar la universitatea catolică de la
Chevetogne prelegeri reliefind virtuţile culturii romāneşti şi
ale ortodoxiei? Va să zică, şi acolo şi la Lourdes
catolicii īl invită să rămīnă la ei, iar noi să-1
alungăm? N-ar fi bine!
1988. Un remarcabil
eseu-sinteză īnchinat geniului Luceafărului" īi apare ca
prefaţă la cartea doamnei Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu
şi abisul ontologic, tipărită la Aarhus, īn Olanda.
1988. ,Amīnīndu-i"
īn continuare apariţia volumului cu cronici şi eseuri pe teme
contemporane (care aştepta", periodic īmprospătat, din 1984 la
Editura Dacia!), consiliul culturii" permite Editurii Eminescu să
tipărească volumul (cu un titlu fericit şi semnificativ ales) Prin
alţii spre sine. Şi īn cazul acestui volum - altfel
nici că se putea! - realizarea se īndepărtează de intenţie.
I
se publică, īn cele din urmă, nu
toate, ci doar o parte din studiile apărute odinioară īn Revista
Fundaţiilor". Şi din nou, īn a doua parte a cărţii,
eseuri pe teme consacrate, şi mai puţin contemporane.
Avea să fie ultimul volum antum N. Steinhardt.
29 martie 1989. Inima ostenită a scriitomlui-călugăr īşi opreşte
bătăile la spitalul din Baia Mare. Nu i-a fost dat să se
stingă acasă - acasă se simţea cu adevărat numai la
Rohia - ci īn drum spre Bucureşti. Nici nu īnchisese bine ochii, şi
la mīnăstire şi-au făcut apariţia nişte
tovarăşi" scotocindu-i prin puţinele lucruri după
niscai manuscrise. Le-o luase īnsă (cu puţin) īnainte Ioan Pintea. īn
schimb,
422
la īnmormīntare şi-au luat revanşa: au filmat, au filmat...
Şi, desigur, din īnalt ordin, īnmormāntarea trebuia redusă la
strictul necesar, tară discursuri īn plus". Care, vezi Doamne, s-ar
fi putut referi şi la dīrzenia de-o viaţă a dispărutului,
la peregrinarea prin temniţele comuniste. Deci, n-a putut vorbi nici măcar
Conu Alecu" (Paleologu), cel mai bun prieten al său.
Restricţiile au fost totuşi compensate de strălucirea solemnei
slujbe religioase oficiate de un impunător sobor de preoţi,
stareţi, călugări īn fninte cu P. S. Iustinian Chira
Maramureşanul. Şi de cuvīntul rostit din partea Uniunii Scriitorilor
de poetul (greco-catolic! Cum le mai orinduieşte soarta pe toate!) Adrian
Popescu. Netemător, cu demnitate, acesta a dat glas adevărului
şi, recurgīnd la dubla paralelă Păltiniş -Rohia, Noica -
Steinhardt, a subliniat că ea se impune de la sine, fiind vorba de
...doi intelectuali deprimă magnitudine ai literelor romāne, care
au ştiut să ardă generos pīnă la capăt, pentru o idee
care e mai presus de individ şi priveşte o tară
īntreagă... "
Apariţii postume
JURNALUL FERICIRII (Editura Dacia, 1991; ediţie
īngrijită şi Postfaţă de Virgil Ciomoş) constituie,
conform menţiunii īnscrise pe pachetul sigilat de autor, autenticul Testament
literar al lui N. Steinhardt.
Este lucrarea capitală a autorului, şi insistenţa cu
care revine asupra ei, pe parcursul a mai bine de 12 ani, dovedeşte din
plin acest lucru. Iată un scurt istoric al variantelor şi avatariilor
cunoscute de acestea:
Textul originar (īl vom
nota Text I) conţinīnd cea. 570
pagini dactilo a fost finalizat la īnceputul anilor '70. La puţină
vreme, īn urma unei percheziţii, este confiscat de securitate. Socotindu-1
definitiv pierdut, după vreo doi ani N. Steinhardt īncearcă
reconstituirea lui. Rezultă
- Textul 2, mai amplu, de cea 760 pagini dactilo, care desigur nu
putea reconstitui cu fidelitate structura şi detaliile primului.
Face demersuri pe līngă Uniunea scriitorilor şi, după cīţiva
ani, la insistenţele preşedintelui Uniunii, Dumitru Radu Popescu.
securitatea restituie Textul I.
423
- Reintrat īn posesia acestuia (şi probabil la sugestia prietenilor
din străinătate) N. Steinhardt pune la punct o variantă
prescurtată, de cea 480 pagini dactilo (Text 3) care ajunge īn
Occident. Acest text, cum arată Virgi] Ierunca īn revista Dialog"
(1990) a fost transmis, cale de aproape 2 ani (1988-1989), de postul de radio
Europa liberă" īn emisiunea Cartea pe unde.
- īntre timp (după 1980), autorul revizuieşte şi
corectează atīt Textul 1, cīt şi Textul 2. Pe la jumătatea deceniului, aflīndu-se la Bucureşti,
autorul este chemat la securitate pentru a da o declaraţie". Fusese,
nu cu multă vreme īn urmă, vizitat la Rohia de patru scriitori
bucureşteni". Unul dintre aceştia vorbise despre
cărţile cu autograf primite de N. Steinhardt de la prietenii săi
din străinătate. Evident, urma să aibă loc o
percheziţie la Rohia. Textele 1 şi 2, aflate acolo,
erau īn pericol. N. Steinliardt apelează la prietenul său, Virgil
Ciomoş, care-1 va aştepta la aeroportul din Cluj pentru a-1 duce īn
grabă, cu maşina sa, la Rohia. Aşa au fost puse la adăpost
(ascunse) manuscrisele, Virgil Ciomoş devenind astfel executor testamentar
pentru Jurnalul Fericirii.
Textul 1, īn īngrijirea
lui Virgil Ciomoş, este publicat de Dacia"' īn 1991. La primul Salon
Naţional al Cărţii, Marele premiu, Cea mai bună
carte a anului", este decernat Daciei" pentru Jurnalul
Fericirii (īn 1992).
La ora actuală (noiembrie 1993) cartea se află īn curs de
traducere (īn franceză, germană) pentru a apare īn cīteva
ţări europene.
Monologul
polifonic (Dacia, 1991; ediţie īngrijită
şi Cuvīnt īnainte de Virgil Bulat). Conţine eseuri şi cronici
scrise de N. Steinliardt īntre 1983-1989, a căror publicare īn volum
fusese mereu amīnată. Cărţii i s-a decernat, īn 1992, premiul
POESIS Pentru cea mai bună īngrijire de ediţie".
MONAHUL NICOLAE
DELAROHIA, Dăruind, vei dobīndi. Cuvinte de
credinţă (Editura Episcopiei Ortodoxe Romāne a Maramureşului
şi Sătmarului, Baia Mare, 1992). Cartea conţine predicile
(scrise şi ţinute) de monah īn decursul anilor, unele apăiute īn
Telegraful romān" şi īn alte publicaţii eclesiastice.
NICOLAE
STEINHARDT. MONAHUL DE LA ROHIA răspunde la 365 de īntrebări
incomode adresate de ZAHARIA SĀNGEORZAN (Ed. revistei Literatorul, Buc, 1992). Conţine reflecţii, opinii,
răspunsuri date prin corespondenţă īntrebărilor puse de Z.
Sāngeorzan.
424
N. STEINHARDT, Primejdia mărturisirii (Convorbiri cu loan
Pintea, Editura Dacia, 1993). Volum complex, conţinīnd, pe līngă
convorbirile cu tīnărul său discipol loan Pintea, eseul politic Agonia
Europei, fragmente din proiectatul Jurnal de la Jilava, cīteva
eseuri inedite ş.a.
Volumul īncheia, īn linii mari, publicarea creaţiei lui N. Steinhardt.
Dată fiind īnsă prezenţa sa de primă magnitudine" īn
literatura noastră, rămīne de realizat īn viitor o integrală
a operei. Care, pe līngă reeditarea critică,
ştiinţifică a lucrărilor publicate, să
conţină variantele rămase inedite (de pildă, Textul 2 din
Jurnalul Fericirii) ca şi un corpus din bogata
corespondenţă purtată de scriitor cu atītea din personalităţile
de marcă ale culturii romāneşti din acest secol şi sfīrşit
de mileniu.
425